ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10043/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10043/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului civil de față,

deliberând constată următoarele:

Prin contestația înregistrată la

Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamantul H.S.H. a chemat în

judecată pârâta Primăria Municipiului București, prin Primar General,

solicitând anularea dispoziției acestuia nr. 1293 din 2 septembrie 2003, prin

care și-a modificat dispoziția anterioară nr. 863 din 10 martie 2003.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că prin notificarea adresată pârâtei în termen legal a solicitat în

temeiul Legii nr. 10/2001 să-i fie recunoscut și reconstituit dreptul de

proprietate asupra imobilului situat în București, compus din construcție și

teren în suprafață de 443 mp. În consecință, s-a emis de către Primarul General

al Municipiului București dispoziția nr. 863/2003, prin care i se restituia în

natură imobilul, mai puțin apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

Ulterior, același primar a emis

dispoziția nr. 1293/2003, prin care a modificat parțial primul act, în sensul

că a exceptat de la restituire parterul și subsolul imobilului. Despre această

din urmă dispoziție, contestatorul a afirmat că a fost dată cu încălcarea

legii.

Prin sentința civilă nr. 1017 din 4

noiembrie 2003, Tribunalul București, secția a III-a, a admis contestația și a

dispus anularea celei de-a doua dispoziții ca fiind nelegală.

Instanța a reținut în primul rând că

emiterea acestui act s-a întemeiat pe existența contractului de vânzare acțiuni

nr. 430/1995 și pe adresa nr. 401/2001, provenind de la Guvernul României, care

atestă dreptul de proprietate al SC F. SA.

Or, s-a arătat în motivarea sentinței,

din actele dosarului nu rezultă titlul de proprietate al SC F. SA asupra

spațiilor exceptate de la restituire, întrucât prin contractul de vânzare

acțiuni nu a operat un transfer al proprietății ci doar al unui pachet de

acțiuni, construcția ca atare nefăcând obiect al înstrăinării.

Mai mult, SC F. SA a acționat în

numele și pentru Primăria municipiului București, administrând și întreținând

imobilele proprietatea acesteia, așa cum de altfel se recunoaște și prin adresa

nr. 4535/1996, în sensul deținerii bunului ca administrator.

Instanța a mai reținut că aceeași

situație rezultă din mai multe înscrisuri necombătute, inclusiv decizia nr.

568/1991 privind înființarea SC F. SA, care nu menționează imobilul în litigiu

ca făcând parte din patrimoniul acesteia.

În fine, s-a apreciat, cu caracter

de principiu că, odată emisă dispoziția de restituire, în temeiul art. 23 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001, nu se mai poate reveni asupra ei printr-un alt act

administrativ. Dispoziția inițială, comunicată reclamantului, face dovada

proprietății acestuia asupra imobilului, un act ulterior contrar echivalând

practic cu o expropriere, ceea ce este inadmisibil.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel Municipiul București prin Primar General, susținând în esență că:

- nu poate fi primită teza din

sentință referitoare la inadmisibilitatea de a se reveni asupra dispoziției

inițiale de restituire, întrucât art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 se

referă expres la „îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară”, ceea

ce în cauză nu s-a realizat.

- partea în litigiu din imobil este

evidențiată în patrimoniul SC F. SA, societate comercială privatizată cu

respectarea dispozițiilor legale, astfel încât, potrivit art. 27 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, reclamantul nu este îndreptățit decât la măsuri reparatorii

în echivalent.

- SC F. SA nu are asupra acelei

părți din imobil doar un drept de administrare ci chiar de proprietate, în

temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, astfel încât Primarul municipiului

București nu mai putea dispune de aceasta.

Pe parcursul soluționării apelului,

la 9 februarie 2004, SC F. SA a formulat cerere de intervenție accesorie, în

interesul pârâtei, care a fost admisă în principiu prin încheierea din 2 martie

2004.

În motivarea cererii de intervenție,

SC F. SA a arătat în principal că dispoziția inițială de restituire în natură

către reclamant nu are forța unui înscris autentic și nu constituie titlu

executoriu, astfel că a putut fi ulterior modificată întrucât nu s-au realizat

formalitățile de publicitate imobiliară; s-a mai susținut că intervenienta este

proprietara spațiilor în litigiu deoarece acestea sunt menționate la poziția 10

din anexa la contractul de vânzare-cumpărare nr. 430/1995 încheiat cu F.P.S.,

astfel că reclamantul trebuia să adreseze notificarea către A.P.A.P.S., conform

art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură nefiind

posibilă.

Prin decizia civilă nr. 32/A din 9

martie 2004, Curtea de Apel București, secția pentru conflicte de muncă și

litigii de muncă, a respins ca nefondate atât apelul cât și cererea de

intervenție accesorie.

Reluând în linii generale motivarea

dată de tribunal, Curtea a reținut în esență că prin sentință a fost stabilită

temeinic situația de fapt și s-a făcut o corectă aplicare a legii.

Astfel, cum dispoziția nr. 863/2003

are caracterul unui act de drept privat, cu natură civilă, derivând din lege,

iar nu a unui act de administrativ, apelantul nu era în drept să o modifice

unilateral, ci doar pe calea unei acțiuni în justiție.

Pe de altă parte, din înscrisurile

aflate la dosar, inclusiv răspunsul dat de A.P.A.P.S. la data de 12 februarie

2004, rezultă că prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 430 din 2

august 1995 nu s-au transferat drepturi de proprietate asupra imobilelor deținute

de SC F. SA iar vânzarea de acțiuni nu a făcut decât să schimbe structura

acționariatului.

În ceea ce privește cererea de

intervenție accesorie, instanța de apel a reținut în primul rând că

intervenienta SC F. SA tinde în realitate să-și valorifice un pretins drept

propriu, întemeiat pe contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni. Pe de altă

parte, transmiterea dreptului de proprietate asupra pachetului de acțiuni

deținut de fostul F.P.S. nu a avut nici un efect asupra dreptului de

proprietate privind imobilele din cadrul societății, iar în capitalul social al

acesteia nu este cuprinsă valoarea sediilor sale.

Împotriva acestei decizii au

declarat recursuri Municipiul București prin Primarul General și SC F. SA.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 6801 din 15

septembrie 2005, a admis ambele recursuri. S-a dispus casarea deciziei atacate

și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru soluționarea

apelului și a cererii de intervenție.

Pentru a pronunța această decizie

instanța de recurs a reținut și motivat în principal că:

- nu au fost verificate susținerile

contradictorii ale părților cu privire la îndeplinirea formalităților de

publicitate imobiliară prevăzute de art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001

pentru că doar în raport de această împrejurare se poate aprecia dacă entitatea

emitentă a dispoziției mai putea să revină asupra ei;

- motivarea respingerii cererii de

intervenție accesorie este contradictorie în sensul prevederilor art. 304 pct.

7 C. proc. civ., întrucât pe de o parte s-a arătat că o astfel de cerere tinde

să valorifice un pretins drept propriu, ceea ce atrăgea inadmisibilitatea ei,

iar pe de altă parte aceasta a fost respinsă ca nefondată;

- cu ocazia rejudecării instanța de

trimitere urmează să aibă în vedere dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001

republicată și să-și manifeste rolul activ în condițiile art. 129 alin. (5) C.

proc. civ.

În fond după casare, Curtea de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, a pronunțat decizia nr. 177 A din 28 iunie prin care:

- a admis apelul declarat de pârâtul

Municipiul București prin Primar General, precum și cererea de intervenție

accesorie în interesul acestuia formulată de SC F. SA;

- a schimbat în totalitate sentința;

- a respins contestația formulată de

reclamant împotriva dispoziției nr. 1293 din 2 septembrie 2003 emisă de

Primarul General al Municipiului București, ca neîntemeiată.

Motivându-și această soluție, Curtea

de apel a reținut în esență că:

- prin decizia de casare cu

trimitere spre rejudecare, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în mod

obligatoriu, potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că

revocarea dispoziției de restituire a imobilului în natură, de către Primarul

general era posibilă, iar nu inadmisibilă, deoarece nu fuseseră îndeplinite

formalitățile de publicitate imobiliară;

- în conformitate cu prevederile

art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, intervenienta accesorie SC F. SA a

dobândit în patrimoniul său toate bunurile aflate inițial în administrarea sa,

inclusiv spațiile în litigiu din imobil, astfel încât dreptul de administrare

directă s-a transformat în drept de proprietate;

- în aceste condiții, potrivit

dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, reclamantul, în calitate de

persoană îndreptățită, poate beneficia doar de măsuri reparatorii în

echivalent.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul, criticând-o în sensul prevederilor art. 304 pct. 4, 7, 8 și

9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

s-a arătat în principal că:

- instanța de apel a motivat în

sensul că dispozițiile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 permit revocarea

sau modificarea unei dispoziții administrative anterioare, deși analiza

textului nu îndreptățește o atare concluzie;

- soluționând apelul, Curtea a

făcut, pentru unele dintre critici, aplicarea formei inițiale a Legii nr.

10/2001 iar pentru altele a invocat dispozițiile noi, de după modificările

aduse prin Legea nr. 247/2005, cărora li s-a dat putere retroactivă, ceea ce

este inadmisibil.

- cea de-a doua dispoziție emisă de

Primarul general al Capitalei este nelegală întrucât nici un moment în

patrimoniul intervenientei SC F. SA nu s-a aflat dreptul de proprietate asupra

spațiului în litigiu din imobil; bunul nu face parte din capitalul social,

vânzarea-cumpărare de acțiuni semnificând doar schimbarea structurii

acționariatului;

- nici prevederile Legii nr. 15/1990

nu pot fi invocate în favoarea intervenientei, care nu exista ca persoană

juridică la data adoptării acestui act normativ iar pe de altă parte, în mod

necontestat, întreg imobilul a fost stăpânit de către stat fără titlu valabil.

Intimata SC F. SA, în calitatea sa

de intervenientă accesorie, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea

recursului ca nefondat.

În faza procesuală a recursului nu

s-au depus la dosarul cauzei înscrisuri noi.

Examinând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte reține că recursul este întemeiat în sensul considerațiilor

ce succed.

Probatoriile cu înscrisuri,

administrate pe parcursul diferitelor faze procesuale conduc la concluzia,

esențială pentru soluționarea cauzei, că intervenienta accesorie SC F. SA nu a

fost și nu este titulara dreptului de proprietate asupra subsolului și

parterului imobilului în litigiu, neputând opune reclamantului o apărare care

să împiedice restituirea în natură către acesta a spațiilor respective. În

această situație, problemele referitoare la admisibilitatea sau

inadmisibilitatea modificării primei decizii administrative, ca și a aplicării

prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 nu mai prezintă interes întrucât,

așa cum se va arăta în continuare, cea de-a doua decizie, care pornește de la

premisa greșită că intervenienta ar fi proprietara spațiilor respective, este

nelegală.

Astfel, faptul că întreg imobilul

s-a aflat în proprietatea Statului român iar o parte din spații au fost doar

administrate de către intervenientă rezultă din următoarele împrejurări:

- SC F. SA nu se poate prevala de

dobândirea dreptului de proprietate ca efect al aplicării art. 20 alin. (2) din

Legea nr. 15/1990 pentru cel puțin două considerente și anume că nu exista ca

persoană juridică la data adoptării legii iar potrivit textului invocat,

imobilul în litigiu nu făcea parte din categoria celor în privința cărora

regiile autonome și societățile comerciale puteau dobândi dreptul de

proprietate. Această situație rezultă din înscrisuri relevante cum sunt adresa

emanând chiar de la intervenientă, nr. 4535/1996, înscrisurile provenind de la

Direcția de Taxe și impozite a Municipiului București, Hotărârea nr. 104/2002 a

Consiliului General al Municipiului București, contractele de vânzare-cumpărare

a unor apartamente din imobil, încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995,

adresa nr. 401 din 28 noiembrie 2001 a Ministerului Administrației Publice,

alte înscrisuri eliberate de Prefectura municipiului București și Primăria

municipiului București aflate la dosar.

Astfel, în art. 4 din Decizia de

înființare a SC F. SA se precizează că în capitalul social inițial nu este

cuprinsă valoarea sediilor societății comerciale, în activ nefiind incluse

bunuri imobile.

Dovada certă a acestei împrejurări

se găsește între altele, și în demersurile repetate și infructuoase ale

intervenientei, pe parcursul anilor 1992–1993, de a-și include în capitalul

social imobilele pe care le administra.

- Nici celălalt temei al dobândirii

de către intervenientă a dreptului de proprietate asupra unor spații din imobil

și anume contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din anul 1995 nu poate fi

reținut, așa cum de altfel nu a făcut-o nici instanța de apel. Obiectul acestui

contract nu a fost imobilul ci un pachet de acțiuni, cu consecința schimbării

structurii acționariatului și fără nici o influență pe planul dreptului de

proprietate asupra imobilului.

Că este așa rezultă din înscrisuri

necombătute eliberate de fostul A.P.A.P.S., și mai recent de către A.V.A.S.,

din adresele Primăriei municipiului București și din înseși clauzele

contractului de privatizare. De altfel, prin sentința civilă nr. 3452 din 11

martie 2002 a Tribunalului București, secția comercială, rămasă irevocabilă,

s-a constatat că intervenienta nu are decât un drept de administrare asupra

unor spații din imobilul în litigiu.

Rezultă așadar că dispoziția

Primarului General al municipiului București nr. 1293 din 2 septembrie 2003,

atacată de reclamant prin contestație, este nelegală iar decizia Curții de

apel, care a validat-o este, la rândul său, dată cu aplicarea greșită a

prevederilor art. 1, art. 2 și art. 9 din Legea nr. 10/2001. Nu există nici o

justificare legală pentru exceptarea de la restituirea în natură, către

reclamant, a părților din imobil ocupate de către intervenientă.

Cum, în succesiunea hotărârilor

judecătorești pronunțate în cauză, cea legală și temeinică este cea de fond,

dată de tribunal, Înalta Curte va admite recursul în baza dispozițiilor art.

304 pct. 9 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ. și va modifica decizia atacată

în sensul respingerii ca nefondate atât a apelului declarat de pârât împotriva

sentinței tribunalului cât și a cererii de intervenție accesorie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul H.S.H. împotriva deciziei nr. 177 A din 28 iunie 2006 a Curții de

Apel București, secția a VII-a și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Modifică în tot decizia în sensul

că:

Respinge ca nefondate apelul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva

sentinței nr. 1017 din 4 noiembrie 2003 a Tribunalului București, secția a

III-a civilă, precum și cererea de intervenție accesorie formulate de

intervenienta SC F. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 21 decembrie 2006.