ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1678/2010

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea principală înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 29 decembrie

2005, sub nr. 49207/3/2005, reclamanta A.V.A.S. a chemat în judecată pârâta SC

I. SA, solicitând instanței următoarele: 1. să dispună rezoluțiunea contractului

de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 1492 din 23 noiembrie 1997 modificat și

completat prin actul adițional din data de 21 aprilie 1999; 2. să oblige pârâta

la plata daunelor interese ce vor fi efectiv determinate printr-un raport de

expertiză conform art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002, în cuantum estimativ

de 11.450.372,75 lei, defalcate astfel: 2.1. suma de 571.287,02 lei,

reprezentând penalități calculate conform clauzei 7.8, pentru nerealizarea

investițiilor în sumă de 2.856.435,1 lei cu scadență la 31 decembrie 2002; 2.2.

suma de 2.089.800 lei, reprezentând fonduri de restructurare acordate în baza

Legii nr. 58/1991 SC A. SA; 2.3. suma de 434.950,84 lei (calculată la data de

14 iunie 2005, urmând a fi actualizată la data plății efective), reprezentând

valoarea nerestituită a creditelor bugetare pentru plata energiei electrice și

a gazelor naturale acordate societății A. SA în baza O.G. nr. 13/1995; 2.4

contravaloarea celor 1.058.150 acțiuni ce au format obiectul contractului; 2.5

suma de 8.354.337,89 lei, reprezentând contravaloarea investițiilor nerealizate

în perioada 1998 - 2002; 2.6 plata în continuare a daunelor-interese până la

data pronunțării hotărârii definitive și executorii de rezoluțiune.

La termenul din 15 mai 2007, pârâta a

formulat cerere reconvențională prin care a solicitat instanței să constate

nulitatea absolută a actelor adiționale încheiate la 30 iulie 1998 între

reclamantă și managerul general al SC A. SA, acte adiționale aferente

convențiilor nr. 592 din 30 noiembrie 1994, nr. 316 din 21 iunie 1995, nr. 1001

din 8 ianuarie 1996, nr. 296 din 14 iunie 1996, nr. 1089 din 6 noiembrie 1996,

nr. 1446 din 18 decembrie 1996, nr. 852 din 14 octombrie 1996 și nr. 1337 din 5

decembrie 1996.

Motivele de nulitate absolută se referă

la încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 25 alin. (2) lit. c), art. 26

alin. (2) lit. b) din Legea nr. 58/1991 și art. 8 alin. (1) lit. l) din

Regulamentul de organizare și funcționare al fostului F.P.S., aprobat prin H.G.

nr. 643/1992; încheierea și semnarea actelor adiționale de către directorul

general executiv al fostului F.P.S., persoană care nu avea competențe de

reprezentare a consiliului de administrație și nici nu fusese mandatată în

acest sens; încheierea actelor adiționale cu încălcarea prevederilor imperative

ale art. 143 din Legea nr. 31/1990, în sensul că reprezentantul SC A. SA nu

avea aprobarea prealabilă a A.G.A. pentru schimbarea sursei de restituire a

sumelor acordate de fostul F.P.S. în vederea modernizării în sursa încasări curente

ale societății; semnarea actelor adiționale din partea SC A. SA de către

manager S.C. în condițiile în care acesta nu mai avea calitatea de manager la

31 iulie 1997.

Prin

sentința comercială nr. 13781 din 12 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, au fost respinse excepțiile privind

prematuritatea capătului 2.4 din cererea principală privind contravaloarea

celor 1.058.150 acțiuni, excepția lipsei de interes și lipsei calității

procesuale pasive privind capetele 2.2 și 2.3 din cererea principală cât și

excepția prescripției extinctive privind capetele 2.3 și 2.5 din cererea

principală.

Totodată, s-a admis în parte cererea

principală formulată de reclamanta-pârâtă A.V.A.S. București în contradictoriu

cu pârâta SC I. SA București și pârâta a fost obligată la plata sumei de

571.287,02 lei reprezentând penalități pentru nerealizarea investițiilor pe

anul 2002.

S-au respins capetele de cerere 1,

2.2 - 2.6 din cererea principală ca neîntemeiate.

De asemenea, s-a admis excepția

lipsei de interes a cererii reconvenționale și s-a respins cererea

reconvențională a pârâtei-reclamante ca lipsită de interes. S-au compensat

cheltuielile de judecată efectuate de părți.

Împotriva sentinței precitate au

formulat apel ambele părți.

Prin decizia comercială nr. 532 din

15 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a

respins ambele apeluri, ca nefondate.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut cu privire la apelul formulat de reclamantă că, în

mod legal, a reținut prima instanță că reclamanta nu mai poate solicita

rezoluțiunea contractului pe motivul neîndeplinirii obligațiilor investiționale

pe anii 1999 – 2000, întrucât a renunțat la această opțiune când a ales

menținerea contractului și executării sale, iar prin sentința comercială nr. 4924

din 30 noiembrie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, cererea de obligare la realizarea investițiilor aferente anilor

1999 - 2000 a fost respinsă, ca prescrisă sau neîntemeiată.

Cât privește investițiile aferente

anului 2002, s-a reținut, pe de o parte, că practic părțile nu au prevăzut în

contract un pact comisoriu pentru rezoluțiunea contractului în cazul

neîndeplinirii obligațiilor investiționale precum în cazul prețului (art. 4.3).

Și nu în ultimul rând, apelanta a

solicitat aceste penalități de 20 % din suma neinvestită, valorificând clauza

penală de la art. 7.8 din contract, ca modalitate de executare indirectă a

obligației, prejudiciul fiind evaluat convențional și anticipat.

În concluzie, clauza penală

prestabilită în contract presupune existența contractului și executarea lui

prin echivalent, fiind incompatibilă cu rezoluțiunea contractului.

A reținut, totodată, că oricum, neexecutarea parțială nu e suficient de

importantă pentru a justifica, în cauză, rezoluțiunea contractului.

În privința pretențiilor formulate

la capetele de cerere 2.2 - 2.6 din cererea principală, acestea reprezintă

daune-interese pentru rezoluțiune, fiind accesorii cererii principale de la

capătul 1, urmând astfel soarta principalului.

Referitor la apelul pârâtei, s-a

reținut că nu a probat criticile din apel în privința modului de stabilire a

clauzelor din contract de către părți, instanța neputând cenzura clauza de la

art. 6.7.8 din contract la nivelul de 2% pe an care constituie voința părților

și este astfel obligatorie, conform art. 969 C. civ.

Ambele părți au formulat, în

termenul legal recurs.

Reclamanta a invocat nelegalitatea

hotărârii, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanța de

apel a reținut greșit că potrivit prevederilor art. 1021 C. civ., executarea

contractului este incompatibilă cu desființarea lui și că în cauză nu se impune

rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, apreciindu-se că

neexecutarea investițiilor în discuție nu este suficient de importantă pentru a

duce la rezoluțiunea contractului.

În baza prevederilor art. 1020 și

art. 1021 C. civ., condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în

contractele sinalagmatice. În cazul în care una dintre părți nu-și îndeplinește

obligațiile, creditorul obligației neexecutate are dreptul de a alege între a

cere executarea obligației și desființarea contractului cu daune-interese, iar

obligația executării investițiilor a fost esențială la încheierea contractului

și nu a fost îndeplinită.

Pe de altă parte, în caz de

rezoluțiune a contractului, creditorul poate să solicite și daune-interese

materiale în situația în care a suferit un prejudiciu datorită neexecutării

totale sau parțiale sau a executării necorespunzătoare a prestațiilor de către

cealaltă parte. Cuantumul daunelor-interese poate fi stabilit de părți,

anticipat, la momentul încheierii contractului prin inserarea unei clauze

penale în acest sens, sau de către instanța de judecată la cererea

creditorului, iar în baza dispozițiilor speciale aplicabile, respectiv

dispozițiile O.G. nr. 25/2002, derogatorii de la dreptul comun, rezultă în mod

expres modalitatea de evaluare a prejudiciului sub forma daunelor-interese,

prestabilită la art. 7.8 din contract, în sensul că, cumpărătorul va plăti

vânzătorului o penalitate egală cu 20 % pe an pentru suma neinvestită la

sfârșitul fiecărui an.

Pe cale de consecință, instanța de

apel a apreciat în mod greșit că A.V.A.S., prin valorificarea clauzei penale de

la art. 7.8 din contract, nu mai este în măsură să solicite rezoluțiunea

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Pârâta a formulat recurs, pe care

l-a întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și

a arătat, în esență, că cererea sa de reducțiune a clauzei penale este

întemeiată și trebuia admisă, fiind obligată să semneze contractul deși s-a

depășit limita legală de 0,5 %.

Înalta Curte, din oficiu, a pus în

discuție nulitatea cererii, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.

proc. civ., deoarece impune ca o condiție de formă a recursului, menționarea

motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Or, simpla indicare a textului de lege prin care se reglementează motivele de recurs

în baza cărora poate fi modificată sau casată o hotărâre și nemulțumirea părții

față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta în concret în ce

constau greșelile săvârșite și legea încălcată pentru a se putea, astfel,

verifica încadrarea acestuia în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1

- 9 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului,

lipsa acestora fiind sancționată de textul de lege invocat cu nulitatea

cererii.

Prin urmare, Înalta Curte dând

eficiență acestui text de lege va constata nulitatea recursului formulat de

pârâtă.

Privitor la recursul formulat de

reclamantă, prin care s-a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., se constată că este nefondat.

Este adevărat că, potrivit art. 1201

C. civ., clauza rezolutorie este subînțeleasă în contractele sinalagmatice, iar

O.G. nr. 25/2002 și art. 7.8 din contractul părților stabilește dreptul

reclamantei de a solicita rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea

acestuia și daune-interese, în discuție fiind procentul de 20 % din suma rămasă

neinvestită la sfârșitul anului raportat la obligația realizării unor

investiții de o anumită valoare.

Or, așa cum s-a arătat deja în

precedent, instanța de apel nu a avut în vedere numai principiul „

electa una

via non datur recursus ad alteram

”, care, de altfel, nici nu este aplicabil

- așa cum susține și recurenta, partea fiind, într-adevăr, în drept, să

solicite atât rezoluțiunea cât și daune-interese, constatând în penalități de

întârziere pentru neîndeplinirea la termen a obligației de a efectua anumite

investiții, față de dispozițiile speciale incidente invocate, derogatorii de la

dreptul comun, ci faptul că neîndeplinirea obligației nu este de o asemenea

gravitate încât să atragă această sancțiune, în opinia acesteia.

În cauză, rezultă că părțile nu au

convenit un pact comisoriu de gradul III sau IV care să atragă desființarea de

drept a contractului după caz și fără punere în întârziere și fără intervenția

instanței de judecată situație care să înlăture, astfel, rolul instanței în

stabilirea culpei și corespunzător a oportunității rezoluțiunii, cum poate să o

facă în situația dată în cauză, a pactului comisoriu de gradul I.

Așa fiind, instanța de apel era în

drept să aprecieze asupra culpei și a făcut-o, fiind suverană în stabilirea

situației de fapt, din acest punct de vedere criticile neputând face obiectul

recursului care vizează doar aspectele legate de aplicarea sau interpretarea

greșită a legii ceea ce nu se poate reține în cauză pentru considerentele deja

arătate.

Cât privește restul

daunelor-interese aspect, de altfel, necriticat expres prin cererea de recurs,

se constată că instanța de apel a reținut corect admisibilitatea acestora

raportat la soluția dată capătului în rezoluțiune, fiind o consecință a

principiului repunerii părților în situația anterioară care nu operează în

cauză în lipsa admiterii rezoluțiunii și, deci, legal nu au fost acordate de

către prima instanță.

Așa fiind, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea

cererii de recurs formulată de pârâta

SC I. SA București

împotriva deciziei comerciale nr. 532

din 15 decembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

Respinge recursul

declarat

de reclamanta

A.V.A.S. BUCUREȘTI împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

11 mai 2010.