ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3490/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3490/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată, înregistrată sub nr. 33606/3/2007, pe rolul Tribunalului

București, reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a

chemat în judecată pârâtul B.V.R., solicitând prin capătul 1 al cererii:

rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. T.M. 41 din 13

decembrie 2002; reținerea de către vânzătoare a tuturor sumelor achitate în

contul contractului; obligarea pârâtei la restituirea acțiunilor ce au făcut

obiectul contractului; capătul 2: obligarea pârâtului la plata daunelor

interese ca urmare a rezoluțiunii contractului nr. 41/2002 reprezentând:

17.129,7 Euro penalitate de 30 % din prețul de cumpărare pentru nerespectarea

obligației privind realizarea unei cifre de afaceri în anii 2002 – 2005 de cel

puțin 70 % din totalul cifrei de afaceri aferentă anului 2001, conform art. 8.4

din contract; 17.129,7 Euro penalități de 30 % din prețul de cumpărare pentru

nerespectarea art. 8.5 din contract, privind menținerea numărului de personal

existent la privatizare; 940.770 RON contravaloarea garanției reale mobiliare,

la valoarea nominală de 2,5 RON constituită asupra pachetului de acțiuni,

conform art. 8.15 și ale contractului de garanție reală mobiliară nr. V/4697

din 13 decembrie 2002, 42.906,6 Euro penalitate de 30 % din valoarea de 143.022

Euro a investiției de mediu nerealizată până la scadența din 10 februarie 2006,

conform clauzei 8.10 din contract; capătul 3: obligarea la plata prejudiciilor

a căror valoare va fi stabilită printr-o expertiză economico-financiară,

conform prevederilor art. 21 alin. (3) O.G. nr. 25/2002, cu cheltuieli de

judecată.

Prin încheierea de

ședință din data de 13 februarie 2008, tribunalul a admis excepția prescrierii

dreptului reclamantei de a solicita rezoluțiunea contractului și daune interese

pentru nerespectarea clauzelor de la art. 8.4, art. 8.5 și art. 8.15 din

contract, considerând că sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (2), art. 8 alin.

(1) și art. 12 din Decretul nr. 167/1958 întrucât obligațiile asumate au o

existență de sine stătătoare, astfel că termenul de prescripție curge pentru

fiecare obligație în parte distinct, de la date producerii faptei sau cel mi

târziu de la data la care ar fi trebuit să se cunoască producerea acesteia.

Prin sentința

comercială nr. 3594 din 4 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București s-a

admis în parte acțiunea A.V.A.S. s-a dispus rezoluțiunea contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni TM nr. 41 din 13 decembrie 2002 a fost obligat

pârâtul la plata sumei de 42.906,6 Euro în lei la data efectuării plății; a

fost respins ca prescris capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului

pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute de art. 8.4, art. 8.5 și art. 8.15

din contract; a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la

plata de daune interese pentru nerespectarea clauzelor menționate și a fost

respins ca neîntemeiat capătul trei al cererii, restul pretențiilor.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut neîndeplinirea obligației de mediu asumată prin art.

8.10.7 din contract, fiind înlăturate apărările pârâtului întemeiate pe dreptul

deschiderii procedurii insolvenței, acesta neconstituind un fapt exonerator de

răspundere, ci dimpotrivă agravant.

De asemenea, instanța

a constatat că petitul trei al cererii nu a fost motivat.

Apelul formulat de

pârâtul B.V.R. a fost respins prin decizia comercială nr. 203 din 19 aprilie

2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 33606/3/2007.

Prin încheierea de la

12 aprilie 2010, pronunțată în același dosar, instanța a dispus disjungerea

cererii de apel formulată de A.V.A.S., iar prin decizia nr. 206 din 18 aprilie

2011, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis apelul

declarat de A.V.A.S. București, a desființat sentința, în parte, în limitele

cererii de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele

deciziei, instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește

soluția admiterii excepției prescrierii dreptului material la acțiunea în

rezoluțiune și daune pentru nerespectarea clauzelor 8.4, 8.5 și 8.15 din

contract, a reținut incidența dispozițiilor art. 1 din H.G. nr. 489/2003,

potrivit cărora prevederile O.G. nr. 25/2002 se aplică contractelor având ca

obiect vânzarea-cumpărarea de acțiuni deținute de stat la societățile

comerciale aflate în derulare, pentru efectele produse după intrarea în vigoare

a legii, contractele încheiate anterior intrării în vigoare a ordonanței în

care scadențele obligațiilor asumate sunt anterioare sau ulterioare intrării în

vigoare a ordonanței, potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 489/2003

contractele sus menționate sunt considerate ca aflate în perioada de derulare

până când încetează a mai produce efecte, prin aceasta înțelegându-se stingerea

tuturor obligațiilor și valorificarea tuturor drepturilor izvorâte din

contracte.

De

asemenea, s-a avut în vedere că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. c) din O.G. nr.

25/2002, perioada de derulare a contractului este definită ca fiind perioada

până la îndeplinirea oricăreia și a tuturor obligațiilor părților contractante,

conform clauzei contractuale și prevederilor ordonanței, sub incidența

definițiilor intrând inclusiv și dreptul Autorității de a pretinde

cumpărătorilor aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contract.

Astfel, din cuprinsul

clauzelor contractuale s-a reținut că termenul scadent al obligațiilor

prevăzute de art. 8.4 a fost de 5 ani de la data de 13 decembrie 2002, data

semnării contractului, respectiv 13 decembrie 2007; pentru cele asumate prin

art. 8.5, de 5 ani de la data intrării în drepturi ca proprietar al acțiunilor

cumpărate, conform art. 3.1 data dobândirii dreptului de proprietate fiind data

achitării integrale a prețului de cumpărare, Autoritatea confirmând plata la 12

martie 2004, prin adresa SG/906/2004, scadența împlinindu-se la 12 martie 2009.

În ceea ce privește

obligațiile asumate prin art. 8.15 din contract, scadența a fost stabilită data

semnării contractului, în privința acesteia făcându-se aplicarea dispozițiile

art. 3 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 25/2002 raportat la dispozițiile art. 1 alin.

(1) lit. a) și alin. (2) din H.G. nr. 489/2003.

S-a reținut că în mod

greșit instanța a făcut aplicarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

ce reglementează cursul prescripției pentru acțiunile întemeiate pe răspunderea

civilă delictuală, pentru prejudicii cauzate prin fapta ilicită, când obiectul

acțiunii poartă asupra despăgubirilor contractuale, pentru prejudicii cauzate

urmare a nerespectării obligațiilor contractuale.

De asemenea, instanța

de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (2) din Decretul

nr. 167/1958 și a constatat că independent de dispozițiile art. 3 alin. (1)

lit. c) din O.G. nr. 25/2002, pentru obligațiile prevăzute de art.8.4 din

contract, pentru care termenul de prescripție a început să curgă la 13

decembrie 2007 și respectiv pentru cele prevăzute de art. 8.5.1 pentru care

termenul curge de la 12 martie 2004, la data formulării acțiunii 1 octombrie

2007 și pentru obligațiile prevăzute de art. 8.15, cursul prescripției nu era

împlinit.

Cu privire la capătul

3 al cererii de chemare în judecată, precizat prin cererea înregistrată la 8

aprilie 2008, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata

despăgubirilor cauzate prin neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract,

în temeiul art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002, cerere respinsă ca

neîntemeiată, instanța a constatat neîndeplinirea obligației impusă prin

dispozițiile menționate de a administra expertiza tehnică de specialitate,

suplinind această lipsă și că soluția este nemotivată.

Față de acestea, în

temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., considerând că prima instanță,

respingând cererile nu a intrat în cercetarea fondului, a admis apelul, a

desființat sentința atacată în parte și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei a

declarat recurs pârâtul B.V.R., care a invocat motivul de nelegalitate

reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia

susține următoarele:

apreciat că în speță nu a intervenit prescripția extinctivă, apreciindu-se că

nu sunt incidente dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, ci

dispozițiile O.G. nr. 25/2002 privind unele măsuri monitorizarea

postprivatizare a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni deținute de stat

la societățile comerciale, act normativ ce instituie un alt moment de la care

începe să curgă cursul prescripției extinctive.

Recurentul consideră

că, deși nu se prevede în mod expres, domeniul de aplicare al regulii cuprinse

în art. 8 din Decretul nr. 167/1958 – aceea că prescripția acțiunii în

răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită și în cazuri asimilate

începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască

paguba și pe cel care răspundea de ea – este unul larg, fiind aplicabil și în

cazul răspunderii contractuale (în acest sens, recurenta face trimitere la

doctrină, care este unanimă).

Se arată că

dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 25/2002 nu instituie o

dispoziție specială, derogatorie de la art. 8 din Decret privind momentul de la

care curge cursul prescripției, ci are doar rolul definirii unor temeni

întrucât atunci când legiuitorul a dorit să instituie o regulă specială a

prevăzut în mod expres aceste lucru.

Așadar, recurenta

apreciază că termenul de prescripție pentru solicitarea rezoluțiunii și a

penalităților pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale prevăzute de art.

8,4, art. 8.5 și art. 8.15 din contract începe să curgă după trecerea unui

termen de 30 de zile de la constatarea încălcării obligațiilor contractuale,

respectiv de la data la care s-a cunoscut de către A.V.A.S. nerespectarea

obligațiilor asumate în cazul nerespectării art. 8.15.

În acest context se susține

că termenul de 5 ani prevăzut de părți nu este un termen suspensiv așa cum

eronat a susținut instanța de apel, ci este un termen extinctiv, întrucât la

împlinirea sa se stinge dreptul A.V.A.S. de a solicita respingerea obligației

asumate prin contract, precum și obligația corelativă de îndeplinire a

obligației.

Afirmă recurentul că,

dacă s-ar accepta interpretarea instanței în ceea ce privește termenul de 5 ani

atunci ar însemna că A.V.A.S., nu ar avea dreptul de a cere executarea

obligațiilor până ce termenul nu este împlinit situație din care decurge și

nelegalitatea concluziei instanței conform cu care, în speță ar fi incidente

dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că

pentru acțiunile întemeiate pe contractul părților, în care s-a stabilit un

termen pentru executare, cursul prescripției ar începe să curgă de la scadență.

În continuarea

expunerii sale, recurentul susține legalitatea sentinței pe acest aspect,

reluând raționamentul acesteia pentru fiecare dintre cele trei clauze

nerespectate art. 8.4, art. 8.5 și art. 8.15 din contract în ceea ce privește

incidența dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

trimiterea cauzei către instanța de apel pentru a se pronunța cu privire la

petitul trei al cererii de chemare în judecată, câtă vreme prima instanță s-a

pronunțat pe fondul cererii, respingând-o ca neîntemeiată.

Se mai susține că,

deși instanța a procedat la admiterea unei probe cu expertiza tehnică pentru

determinarea cuantumului despăgubirilor solicitate prin petitul în discuție, nu

s-a pronunțat pe fondul acesteia, ci a trimis cauza spre rejudecare instanței

de fond.

Prin întâmpinarea

depusă la 22 iulie 2011, intimata A.V.A.S. a solicitat respingerea recursului

ca nefondat.

Recursul este fondat

pentru următoarele considerente:

- Referitor la

criticile ce vizează greșita soluționare a excepției prescrierii dreptului de a

solicita rezoluțiunea contractului pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute

de clauzele 8.4, 8.5, 8.15 din contract și a daunelor interese pentru

nerespectarea acestora.

Este esențial ca în

rezolvarea chestiunii prescripției să se lămurească natura termenelor

instituite prin contract în cazul clauzelor în discuție pentru ca apoi, în

funcție de aceasta, să se stabilească normele incidente în materie de

prescripție, respectiv, termenul de la care aceasta începe să curgă.

În ce privește

art.8.4 din contract părțile au convenit asupra obligației pârâtului ca, în

adunarea generală a acționarilor să nu aprobe modificarea obiectului principal

de activitate pentru o durată de 5 ani, perioadă în care cifra de afaceri să nu

fie mai mică de 70 % din totalul cifrei de afaceri realizate în anul 2004, sub

sancțiunea penalităților de întârziere, în termen de 30 de zile de la data constatării.

Prin clauza de la

art. 8.5. pârâtul s-a obligat ca pe o durată de minim 5 ani, de la data

intrării în drepturi ca proprietar al acțiunilor, să mențină același număr de

angajați, iar prin clauza de la art.8.15 s-a obligat ca, până la data îndeplinirii

tuturor obligațiilor asumate prin contract, să instituie un gaj în favoarea

vânzătorului pentru un număr stabilit de acțiuni, semnând contractul de gaj la

data semnării contractului.

Termenele conținute

de clauzele evocate nu pot fi calificate ca fiind termene suspensive, ele

neavând rolul de a amâna executarea creanței, ci au rolul unor termene

extinctive ce vizează în mod direct durata obligației, în sensul că la

împlinirea acestora se produce stingerea obligației.

În plus, aserțiunile

instanței de apel cu privire la incidența art. 3 lit. c) din O.G. nr. 25/2002

raportat la art. 1 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din H.G. nr. 498/2003,

privind „perioada de derulare a contractului” și prin care legiuitorul român a

înțeles să definească anumiți termeni și expresii din conținutul actului

normativ respectiv nu pot convinge instanța de recurs că prin reglementările

evocate s-a dorit instituirea unei reguli speciale, derogatorie de la dreptul

comun în materie de prescripție, în concret, de a se institui un alt moment al

curgerii termenului de prescripție pentru că, dacă s-ar dorit asta – mai ales

în materie de privatizare – legislatorul român ar fi procedat ca și în alte

cazuri și ar fi reglementat expres astfel de reguli.

Așa fiind, în cauză

sunt incidente dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dispoziții care,

chiar dacă nu reglementează expres situația răspunderii contractuale i se

aplică prin asimilare, însemnând că prescripția dreptului de a solicita

rezoluțiunea contractului și a penalităților pentru neîndeplinirea obligațiilor

contractuale începe să curgă de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se

cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Așa fiind, conform

clauzelor contractului prin care părțile au convenit – în cazul clauzelor 8.4,

8.5 – că reclamanta poate solicita penalități pentru nerespectarea lor, după

trecerea unui termen de 30 de zile de la data constatării încălcării

obligațiilor, termenul prescripției începe să curgă de la împlinirea termenului

de 30 de zile de la data constatării obligațiilor asumate, iar în cazul

clauzei, 8.15 – de la data la care s-a cunoscut de către reclamantă

nerespectarea obligației de instituire a gajului în favoarea A.V.A.S., toate

aceste aspecte fiind reținute corect de către instanța de fond

- Și critica prin

care se invoca nepronunțarea instanței de apel asupra petitului 3 al acțiunii

este fondată, în contextul în care deși a constatat că petitul a fost respins

ca neîntemeiat, precum și neîndeplinirea obligației de către prima instanță de

a administra o expertiză tehnică de specialitate și a suplinit ea însăși

această lipsă a omis a se pronunța asupra acestuia, pronunțând o soluție

nelegală.

În consecință,

criticile recurentului sunt fondate, urmând ca Înalta Curte să admită recursul

și să dea eficiență dispozițiilor art. 312 alin. (3), teza finală conform cu

care atunci când sunt găsite întemeiate mai multe motive dintre care unele

atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime

hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul B.V.R., împotriva deciziei comerciale nr. 206/A din 18

aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care o

casează și trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de reclamanta

A.V.A.S. împotriva sentinței comerciale nr. 3594 din 4 martie 2009 a

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi,

7 noiembrie 2011.