ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3490/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată sub nr. 33606/3/2007, pe rolul Tribunalului București, reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a chemat în judecată pârâtul B.V.R., solicitând prin capătul 1 al cererii: rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. T.M.

41 din 13 decembrie 2002; reținerea de către vânzătoare a tuturor sumelor achitate în contul contractului; obligarea pârâtei la restituirea acțiunilor ce au făcut obiectul contractului; capătul 2: obligarea pârâtului la plata daunelor interese ca urmare a rezoluțiunii contractului nr. 41/2002 reprezentând: 17.129,7 Euro penalitate de 30 % din prețul de cumpărare pentru nerespectarea obligației privind realizarea unei cifre de afaceri în anii 2002 – 2005 de cel puțin 70 % din totalul cifrei de afaceri aferentă anului 2001, conform art. 8.4 din contract; 17.129,7 Euro penalități de 30 % din prețul de cumpărare pentru nerespectarea art. 8.5 din contract, privind menținerea numărului de personal existent la privatizare; 940.770 RON contravaloarea garanției reale mobiliare, la valoarea nominală de 2,5 RON constituită asupra pachetului de acțiuni, conform art. 8.15 și ale contractului de garanție reală mobiliară nr. V/4697 din 13 decembrie 2002, 42.906,6 Euro penalitate de 30 % din valoarea de 143.022 Euro a investiției de mediu nerealizată până la scadența din 10 februarie 2006, conform clauzei 8.10 din contract; capătul 3: obligarea la plata prejudiciilor a căror valoare va fi stabilită printr-o expertiză economico-financiară, conform prevederilor art. 21 alin. (3) O.G.

nr. 25/2002, cu cheltuieli de judecată. Prin încheierea de ședință din data de 13 februarie 2008, tribunalul a admis excepția prescrierii dreptului reclamantei de a solicita rezoluțiunea contractului și daune interese pentru nerespectarea clauzelor de la art. 8.4, art. 8.5 și art. 8.15 din contract, considerând că sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (2), art. 8 alin. (1) și art. 12 din Decretul nr. 167/1958 întrucât obligațiile asumate au o existență de sine stătătoare, astfel că termenul de prescripție curge pentru fiecare obligație în parte distinct, de la date producerii faptei sau cel mi târziu de la data la care ar fi trebuit să se cunoască producerea acesteia. Prin sentința comercială nr. 3594 din 4 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București s-a admis în parte acțiunea A.V.A.S.

s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni TM nr. 41 din 13 decembrie 2002 a fost obligat pârâtul la plata sumei de 42.906,6 Euro în lei la data efectuării plății; a fost respins ca prescris capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute de art. 8.4, art. 8.5 și art. 8.15 din contract; a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de daune interese pentru nerespectarea clauzelor menționate și a fost respins ca neîntemeiat capătul trei al cererii, restul pretențiilor. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut neîndeplinirea obligației de mediu asumată prin art. 8.10.7 din contract, fiind înlăturate apărările pârâtului întemeiate pe dreptul deschiderii procedurii insolvenței, acesta neconstituind un fapt exonerator de răspundere, ci dimpotrivă agravant.

De asemenea, instanța a constatat că petitul trei al cererii nu a fost motivat. Apelul formulat de pârâtul B.V.R. a fost respins prin decizia comercială nr. 203 din 19 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 33606/3/2007. Prin încheierea de la 12 aprilie 2010, pronunțată în același dosar, instanța a dispus disjungerea cererii de apel formulată de A.V.A.S., iar prin decizia nr. 206 din 18 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis apelul declarat de A.V.A.S. București, a desființat sentința, în parte, în limitele cererii de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește soluția admiterii excepției prescrierii dreptului material la acțiunea în rezoluțiune și daune pentru nerespectarea clauzelor 8.4, 8.5 și 8.15 din contract, a reținut incidența dispozițiilor art. 1 din H.G.

nr. 489/2003, potrivit cărora prevederile O.G. nr. 25/2002 se aplică contractelor având ca obiect vânzarea-cumpărarea de acțiuni deținute de stat la societățile comerciale aflate în derulare, pentru efectele produse după intrarea în vigoare a legii, contractele încheiate anterior intrării în vigoare a ordonanței în care scadențele obligațiilor asumate sunt anterioare sau ulterioare intrării în vigoare a ordonanței, potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 489/2003 contractele sus menționate sunt considerate ca aflate în perioada de derulare până când încetează a mai produce efecte, prin aceasta înțelegându-se stingerea tuturor obligațiilor și valorificarea tuturor drepturilor izvorâte din contracte.

De asemenea, s-a avut în vedere că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 25/2002, perioada de derulare a contractului este definită ca fiind perioada până la îndeplinirea oricăreia și a tuturor obligațiilor părților contractante, conform clauzei contractuale și prevederilor ordonanței, sub incidența definițiilor intrând inclusiv și dreptul Autorității de a pretinde cumpărătorilor aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contract.

Astfel, din cuprinsul clauzelor contractuale s-a reținut că termenul scadent al obligațiilor prevăzute de art. 8.4 a fost de 5 ani de la data de 13 decembrie 2002, data semnării contractului, respectiv 13 decembrie 2007; pentru cele asumate prin art. 8.5, de 5 ani de la data intrării în drepturi ca proprietar al acțiunilor cumpărate, conform art. 3.1 data dobândirii dreptului de proprietate fiind data achitării integrale a prețului de cumpărare, Autoritatea confirmând plata la 12 martie 2004, prin adresa SG/906/2004, scadența împlinindu-se la 12 martie 2009. În ceea ce privește obligațiile asumate prin art. 8.15 din contract, scadența a fost stabilită data semnării contractului, în privința acesteia făcându-se aplicarea dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din O.G.

nr. 25/2002 raportat la dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din H.G. nr. 489/2003. S-a reținut că în mod greșit instanța a făcut aplicarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, ce reglementează cursul prescripției pentru acțiunile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, pentru prejudicii cauzate prin fapta ilicită, când obiectul acțiunii poartă asupra despăgubirilor contractuale, pentru prejudicii cauzate urmare a nerespectării obligațiilor contractuale. De asemenea, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958 și a constatat că independent de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din O.G.

nr. 25/2002, pentru obligațiile prevăzute de art.8.4 din contract, pentru care termenul de prescripție a început să curgă la 13 decembrie 2007 și respectiv pentru cele prevăzute de art. 8.5.1 pentru care termenul curge de la 12 martie 2004, la data formulării acțiunii 1 octombrie 2007 și pentru obligațiile prevăzute de art. 8.15, cursul prescripției nu era împlinit. Cu privire la capătul 3 al cererii de chemare în judecată, precizat prin cererea înregistrată la 8 aprilie 2008, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor cauzate prin neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract, în temeiul art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002, cerere respinsă ca neîntemeiată, instanța a constatat neîndeplinirea obligației impusă prin dispozițiile menționate de a administra expertiza tehnică de specialitate, suplinind această lipsă și că soluția este nemotivată.

Față de acestea, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., considerând că prima instanță, respingând cererile nu a intrat în cercetarea fondului, a admis apelul, a desființat sentința atacată în parte și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul B.V.R., care a invocat motivul de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia susține următoarele: 1. În mod greșit s-a apreciat că în speță nu a intervenit prescripția extinctivă, apreciindu-se că nu sunt incidente dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, ci dispozițiile O.G. nr. 25/2002 privind unele măsuri monitorizarea postprivatizare a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni deținute de stat la societățile comerciale, act normativ ce instituie un alt moment de la care începe să curgă cursul prescripției extinctive.

Recurentul consideră că, deși nu se prevede în mod expres, domeniul de aplicare al regulii cuprinse în art. 8 din Decretul nr. 167/1958 – aceea că prescripția acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită și în cazuri asimilate începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspundea de ea – este unul larg, fiind aplicabil și în cazul răspunderii contractuale (în acest sens, recurenta face trimitere la doctrină, care este unanimă). Se arată că dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 25/2002 nu instituie o dispoziție specială, derogatorie de la art. 8 din Decret privind momentul de la care curge cursul prescripției, ci are doar rolul definirii unor temeni întrucât atunci când legiuitorul a dorit să instituie o regulă specială a prevăzut în mod expres aceste lucru.

Așadar, recurenta apreciază că termenul de prescripție pentru solicitarea rezoluțiunii și a penalităților pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale prevăzute de art. 8,4, art. 8.5 și art. 8.15 din contract începe să curgă după trecerea unui termen de 30 de zile de la constatarea încălcării obligațiilor contractuale, respectiv de la data la care s-a cunoscut de către A.V.A.S. nerespectarea obligațiilor asumate în cazul nerespectării art. 8.15. În acest context se susține că termenul de 5 ani prevăzut de părți nu este un termen suspensiv așa cum eronat a susținut instanța de apel, ci este un termen extinctiv, întrucât la împlinirea sa se stinge dreptul A.V.A.S. de a solicita respingerea obligației asumate prin contract, precum și obligația corelativă de îndeplinire a obligației.

Afirmă recurentul că, dacă s-ar accepta interpretarea instanței în ceea ce privește termenul de 5 ani atunci ar însemna că A.V.A.S., nu ar avea dreptul de a cere executarea obligațiilor până ce termenul nu este împlinit situație din care decurge și nelegalitatea concluziei instanței conform cu care, în speță ar fi incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că pentru acțiunile întemeiate pe contractul părților, în care s-a stabilit un termen pentru executare, cursul prescripției ar începe să curgă de la scadență. În continuarea expunerii sale, recurentul susține legalitatea sentinței pe acest aspect, reluând raționamentul acesteia pentru fiecare dintre cele trei clauze nerespectate art. 8.4, art. 8.5 și art. 8.15 din contract în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

2. În cauză se impune trimiterea cauzei către instanța de apel pentru a se pronunța cu privire la petitul trei al cererii de chemare în judecată, câtă vreme prima instanță s-a pronunțat pe fondul cererii, respingând-o ca neîntemeiată. Se mai susține că, deși instanța a procedat la admiterea unei probe cu expertiza tehnică pentru determinarea cuantumului despăgubirilor solicitate prin petitul în discuție, nu s-a pronunțat pe fondul acesteia, ci a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond. Prin întâmpinarea depusă la 22 iulie 2011, intimata A.V.A.S. a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recursul este fondat pentru următoarele considerente: - Referitor la criticile ce vizează greșita soluționare a excepției prescrierii dreptului de a solicita rezoluțiunea contractului pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute de clauzele 8.4, 8.5, 8.15 din contract și a daunelor interese pentru nerespectarea acestora.

Este esențial ca în rezolvarea chestiunii prescripției să se lămurească natura termenelor instituite prin contract în cazul clauzelor în discuție pentru ca apoi, în funcție de aceasta, să se stabilească normele incidente în materie de prescripție, respectiv, termenul de la care aceasta începe să curgă. În ce privește art.8.4 din contract părțile au convenit asupra obligației pârâtului ca, în adunarea generală a acționarilor să nu aprobe modificarea obiectului principal de activitate pentru o durată de 5 ani, perioadă în care cifra de afaceri să nu fie mai mică de 70 % din totalul cifrei de afaceri realizate în anul 2004, sub sancțiunea penalităților de întârziere, în termen de 30 de zile de la data constatării.

Prin clauza de la art. 8.5. pârâtul s-a obligat ca pe o durată de minim 5 ani, de la data intrării în drepturi ca proprietar al acțiunilor, să mențină același număr de angajați, iar prin clauza de la art.8.15 s-a obligat ca, până la data îndeplinirii tuturor obligațiilor asumate prin contract, să instituie un gaj în favoarea vânzătorului pentru un număr stabilit de acțiuni, semnând contractul de gaj la data semnării contractului. Termenele conținute de clauzele evocate nu pot fi calificate ca fiind termene suspensive, ele neavând rolul de a amâna executarea creanței, ci au rolul unor termene extinctive ce vizează în mod direct durata obligației, în sensul că la împlinirea acestora se produce stingerea obligației.

În plus, aserțiunile instanței de apel cu privire la incidența art. 3 lit. c) din O.G. nr. 25/2002 raportat la art. 1 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din H.G. nr. 498/2003, privind „perioada de derulare a contractului” și prin care legiuitorul român a înțeles să definească anumiți termeni și expresii din conținutul actului normativ respectiv nu pot convinge instanța de recurs că prin reglementările evocate s-a dorit instituirea unei reguli speciale, derogatorie de la dreptul comun în materie de prescripție, în concret, de a se institui un alt moment al curgerii termenului de prescripție pentru că, dacă s-ar dorit asta – mai ales în materie de privatizare – legislatorul român ar fi procedat ca și în alte cazuri și ar fi reglementat expres astfel de reguli.

Așa fiind, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dispoziții care, chiar dacă nu reglementează expres situația răspunderii contractuale i se aplică prin asimilare, însemnând că prescripția dreptului de a solicita rezoluțiunea contractului și a penalităților pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale începe să curgă de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Așa fiind, conform clauzelor contractului prin care părțile au convenit – în cazul clauzelor 8.4, 8.5 – că reclamanta poate solicita penalități pentru nerespectarea lor, după trecerea unui termen de 30 de zile de la data constatării încălcării obligațiilor, termenul prescripției începe să curgă de la împlinirea termenului de 30 de zile de la data constatării obligațiilor asumate, iar în cazul clauzei, 8.15 – de la data la care s-a cunoscut de către reclamantă nerespectarea obligației de instituire a gajului în favoarea A.V.A.S., toate aceste aspecte fiind reținute corect de către instanța de fond - Și critica prin care se invoca nepronunțarea instanței de apel asupra petitului 3 al acțiunii este fondată, în contextul în care deși a constatat că petitul a fost respins ca neîntemeiat, precum și neîndeplinirea obligației de către prima instanță de a administra o expertiză tehnică de specialitate și a suplinit ea însăși această lipsă a omis a se pronunța asupra acestuia, pronunțând o soluție nelegală.

În consecință, criticile recurentului sunt fondate, urmând ca Înalta Curte să admită recursul și să dea eficiență dispozițiilor art. 312 alin. (3), teza finală conform cu care atunci când sunt găsite întemeiate mai multe motive dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul B.V.R., împotriva deciziei comerciale nr. 206/A din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de reclamanta A.V.A.S. împotriva sentinței comerciale nr. 3594 din 4 martie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 7 noiembrie 2011.