ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1149/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 14 august 2006, sub nr. 27961/3/2006, reclamanta A.V.A.S. București a chemat în judecată pârâtul A.A., solicitând instanței ca, pe baza probelor ce vor fi administrate în cauză, să oblige pârâtul la plata de daune interese (ce se vor calcula până la pronunțarea hotărârii de fond), datorate A.V.A.S. în temeiul art. 21 din O.G.

nr. 25/2002, cu modificările și completările ulterioare, urmare desființării contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 04/HD din 26 ianuarie 2000 prin acționarea pactului comisoriu, constând în: - suma de 2.592.602,83 RON, reprezentând dobânzi și penalități contractuale, din care: suma de 1.791.429,33 RON penalități calculate până la data de 31 mai 2006 pentru neachitarea ratelor 1-3 din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 04/HD din 26 ianuarie 2000 și suma de 801.173,50 RON, reprezentând dobânzi aferente ratelor 1-3; - suma de 32.553,98 RON, reprezentând dividende aferente perioadei 1996-1998 si daune moratorii aferente dividendelor neachitate până la data privatizării, din care: suma de 16.453,85 RON, reprezentând dividende aferente perioadei 1996-1998, și suma de 16.100,12 RON daune moratorii; dividende încasate de cumpărător pentru anii 2003, 2004 și 2005, ce urmează a fi cuantificate în urma efectuării unei expertize financiar-contabile, în temeiul art. 21 din O.G.

nr. 25/2002, cu modificările si completările ulterioare și să fie obligat pârâtul la plata de daune interese, reprezentând valoarea prejudiciilor aduse A.V.A.S., altele decât cele prevăzute anterior, conform art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002, a căror valoare va fi stabilită prin expertiză. La termenul de judecată din data de 31 octombrie 2006, pârâtul A.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei de interes și excepția necompetenței teritoriale, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, nelegală și lipsită de temei juridic, invocând, totodată, nulitatea absolută a certificatului de sarcini fiscale.

Prin cererea reconvențională depusă la același termen de judecată, pârâtul A.A. a chemat în judecată A.V.A.S. București și Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând obligarea acestora la plata sumei reprezentând contravaloare prejudiciu, care se va stabili prin efectuarea unei expertize contabile, și la plata de daune cominatorii în cuantum de 10.000.000 lei pe zi de întârziere în executarea obligației. De asemenea, la același termen de judecată, pârâtul A.A. a depus la dosar cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice București, solicitând ca, în ipoteza în care nu va fi admisă cererea reconvențională, să fie admisă cererea de chemare în garanție și să se dispună obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumelor ce ar reprezenta eventuala sumă care va rezulta în urma neaplicării în cauză a dispozițiilor art. 14 alin. (6) din O.G.

nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, care instituie „exonerarea de drept a societăților privatizate față de plata oricăror alte obligații bugetare scadente la data raportului și neevidențiate în certificatul de sarcini fiscale", în măsura în care acestea vor fi dovedite. La termenul de judecată din data de 28 noiembrie 2006, pârâtul A.A.

a depus la dosar completări și precizări, prin care a invocat, pe cale de excepție: excepția necompetenței teritoriale, excepția lipsei de interes, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția nemo propriam turpitudinem allegans auditur , excepția inadmisibilității promovării acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, invocând, totodată, nulitatea absolută a certificatului de sarcini fiscale, iar pe fondul cauzei, a solicitat: în principal-respingerea acțiunii ca prescrisă și respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar - respingerea acțiunii, ca vădit nefondată. La termenul de judecată din data de 9 ianuarie 2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins excepția de necompetență teritorială, potrivit dispozițiilor art. 10 pct. 1 și 4 C. civ.

La termenul de judecată din data de 19 iunie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția nulității cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul A.A., excepție invocată de către chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice București, prin consilier juridic, și a dispus disjungerea cererii reconvenționale și formarea unui dosar separat, în care a dispus suspendarea cauzei în baza art. 155 1 C. proc. civ. Asupra excepției nulității cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul-reclamant A.A., instanța a reținut că pârâtul nu a precizat obiectul cererii de chemare în garanție, conform dispozițiilor instanței de la termenul anterior, deși a fost legal citat, cu menționarea pe citații a acestor mențiuni, precum și dispozițiile art. 61, art. 112 și art. 133 C. proc.

civ.; asupra cererii reconvenționale, s-a reținut că pârâtul-reclamant A.A. nu s-a conformat dispozițiilor instanței, în sensul precizării cererii reconvenționale, astfel cum instanța a dispus prin încheierea de ședință de la termenul anterior și comunicat pârâtului cu citații. La data de 10 iulie 2008, reclamanta A.V.A.S. București a depus la dosar precizări cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 32.553,98 lei, reprezentând dividende aferente anilor financiari 1996 și 1998 și daune interese moratorii, arătându-se că pârâtul, în calitate de cumpărător, în temeiul art. 8.7 lit. c) din contractul de privatizare, datorează A.V.A.S.

suma de 28.962,65 lei, reprezentând dividende și daune moratorii aferente anilor financiari 1996 și 1998, astfel: - suma de 16.453,85 lei reprezentând dividende aferente anilor financiari 1996 și 1998, din care: 16.366,47 lei reprezentând dividende aferente anului 1996, și 87,38 lei reprezentând dividende aferente anului 1998, și - suma de 12.508,80 lei, reprezentând daune interese moratorii aferente exercițiilor financiare ale anilor 1996 și 1998, din care: 12.443,11 lei reprezentând daune moratorii pentru anul 1996, și 65,69 lei reprezentând daune moratorii pentru anul 1996. La termenul de judecată din data de 25 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins excepția de necompetență teritorială, având în vedere că, în contractul de vânzare-cumpărare, părțile au ales, la punctul 14.9, ca loc al executării contractului, sediul vânzătorului, față de faptul că reclamanta își are sediul în București și de dispozițiile art. 10 pct. 1 și 4 C. proc.

civ. și art. 12 C. proc. civ., apreciind că Tribunalul București este competent să soluționeze cauza. A respins excepția lipsei de interes a reclamantei, apreciind că reclamanta are interes în promovarea acestei acțiuni, având în vedere faptul că este parte în contractul de vânzare-cumpărare acțiuni încheiat cu pârâtul, precum și dispozițiile O.G. nr. 25/2002. A respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, avându-se în vedere că reclamanta este parte în contractul de vânzare-cumpărare, în baza căruia și-a formulat pretențiile, precum și dispozițiile O.G. nr. 25/2002. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, având în vedere că, prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, pârâtul și-a asumat o serie de obligații, a căror neexecutare reclamanta a invocat-o, de asemenea, având în vedere și dispozițiile O.G.

nr. 25/2002. Tribunalul a apreciat că susținerile pârâtului pe excepția inadmisibilității promovării acțiunii și excepția imposibilității invocării propriei culpe nu sunt excepții veritabile, ci au caracterul unor apărări de fond, pe care instanța le va avea în vedere la soluționarea pe fond a cauzei. La același termen de judecată, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția prescripției cu privire la capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 28.962,65 lei dividende aferente perioadei 1996 și 1998 și daune moratorii pentru dividendele neachitate până la data privatizării, și a respins excepția prescripției cu privire la celelalte capete de cerere.

S-a avut în vedere că, la art.8.7 din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. HD din 4 din 26 ianuarie 2000, s-a prevăzut obligația cumpărătorului, pârâtul din prezenta cauză, de a asigura plata datoriilor societății către F.P.S. (antecesoarea reclamantei), reprezentând dividende neachitate, la care se vor adăuga penalitățile aferente. Întrucât părțile nu au prevăzut nici un termen de îndeplinire a acestei obligații, s-a reținut că aceasta a devenit scadentă la data încheierii contractului, respectiv, 26 ianuarie 2000, astfel că termenul de prescripție a început să curgă de la aceeași dată, în baza prevederilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Față de aceste prevederi, având în vedere și faptul că aceste pretenții nu se regăsesc între cele enumerate la art. 21 din O.G.

nr. 25/2002, în forma în vigoare la data emiterii de către reclamantă a notificării de desființare a contractului, respectiv, 27 septembrie 2005, Tribunalul a constatat că, în ceea ce privește aceste pretenții, acțiunea a fost formulată cu depășirea termenului de prescripție, fiind formulată la data de 14 august 2006. Tribunalul a respins excepția prescripției cu privire la celelalte capete de cerere, față de faptul că, la art. 21 din O.G. nr. 25/2002, în forma în vigoare la data emiterii de către reclamantă a notificării de desființare a contractului, respectiv, 27 septembrie 2005, se prevede că, în cazul desființării contractului pe cale convențională sau judiciară, A.V.A.S.

va reține de la cumpărător toate sumele achitate de acesta în contul contractului, reprezentând, după caz, avans, rate, dobânzi, penalități achitate cu orice titlu, până la desființarea acestuia, iar pentru prejudicii cauzate autorității, cumpărătorul este obligat la plata daunelor-interese, sumele solicitate la celelalte capete de cerere încadrându-se între categoriile avute în vedere de acest text de lege. Or, a considerat Tribunalul că, din interpretarea art. 21 din O.G. nr. 25/2002, reiese că termenul de prescripție începe să curgă de la data când a avut loc desființarea contractului, iar, din moment ce, în cauză, reclamanta a emis notificarea de desființare a contractului la data de 27 septembrie 2005, reiese că nu s-a depășit termenul de prescripție.

Prin sentința comercială nr. 5195, pronunțată la data de 22 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A.V.A.S. București, în contradictoriu cu pârâtul A.A., și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.592.602,83 lei, din care 1.791.429,33 lei penalități și 801.173,50 lei dobândă.

In motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele aspecte: In ceea ce privește cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de 2.592.602,83 RON, instanța de fond a apreciat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, în acest sens avându-se în vedere că reclamanta a dovedit obligația pârâtului de plată a ratelor 1- 3 la termenele contractuale convenite, că acesta nu a făcut dovada faptului pozitiv contrar al plății, și, date fiind obligațiile asumate de pârât la art. 5.2 din contract privind plata dobânzii și a penalităților, dispozițiile art. 969- 970 și art. 1073 C. civ., ale art. 1066 și urm. C. civ., precum și art. 21 alin. (1) din O.G.

nr. 25/2002. Cu privire la sumele solicitate prin capătul doi de cerere, astfel cum a fost precizat ulterior, s-a reținut că acestea nu sunt întemeiate, față de faptul că, în cauză, s-a admis excepția prescripției cu privire la capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 28.962,65 lei dividende aferente perioadei 1996 și 1998 și daune moratorii pentru dividendele neachitate până la data privatizării. De asemenea, Tribunalul a apreciat că nici pretențiile formulate la capetele 3 și 4 nu sunt întemeiate, având în vedere, pe de o parte, că, din raportul de expertiză contabilă, nu reiese că pârâtul ar fi încasat dividende pentru anii 2003- 2005, iar, pe de altă parte, că reclamanta, căreia, potrivit art. 1169 C. civ., îi revenea sarcina probei, nu a dovedit că ar fi suferit și alte prejudicii, cu atât mai mult cu cât nici raportul de expertiză contabilă nu confirmă existența acestora.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel, în termen, reclamanta A.V.A.S. București și pârâtul A.A., apeluri înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, sub nr. 5801/2/2010. Prin decizia comercială nr. 361, pronunțată la data de 01 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de pârâtul A.A. împotriva sentinței comerciale nr. 5195 din 22 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 27961/3/2006, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.V.A.S. București și cu intimatul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice București, și a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A.V.A.S.

împotriva sentinței comerciale nr. 5195 din 22 aprilie 2010, în contradictoriu cu intimatul-pârât A.A. și cu intimatul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, urătoarele aspecte: Referitor la apelul declarat de către pârât, având în vedere faptul că, deși legal citat cu mențiunea achitării unei taxe judiciare de timbru în sumă de 15.018,50 lei, și a unui timbru judiciar în valoare de 3 lei, acesta nu s-a conformat dispozițiilor instanței, privind taxele judiciare de timbru, Curtea urmând să îl anuleze, ca netimbrat, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea 146/1997. Cu privire la apelul declarat de către reclamantă, Curtea a constatat că este nefondat, pentru următoarele considerente: Față de prevederile art. 8.7 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat de către părți, instanța de apel a constatat că, la data încheierii contractului, dreptul A.V.A.S.

de a încasa dividendele aferente anilor 1996- 1998 era actual, se născuse, de la acea dată începând să curgă termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Curtea a apreciat că data notificării pârâtului-cumpărător cu privire la desființarea contractului - 27 septembrie 2005 - nu poate fi considerată data nașterii dreptului la acțiune, având în vedere că pârâtul își asumase obligația de a asigura plata dividendelor neachitate la momentul încheierii contractului - 26 ianuarie 2000, și, ca atare, A.V.A.S. avea la dispoziție termenul de prescripție de 3 ani în cadrul căruia putea să solicite obligarea la plata acestor sume, lucru pe care, însă, nu l-a făcut. In ceea ce privește restituirea sumelor încasate de către cumpărător cu titlu de dividende pentru perioada 2003- 2005, instanța de apel a reținut că, întrucât A.V.A.S.

nu a formulat obiecțiuni cu privire la răspunsul expertului sub acest aspect, respectiv, în sensul că nu se poate pronunța asupra valorii dividendelor încasate de către pârât pentru anii 2003- 2005, întrucât nu au fost depuse la A.N.A.F. pentru această perioadă bilanțuri ale societății, și nici nu a făcut dovada celor susținute, în sensul că pârâtul a încasat dividende, Curtea a apreciat că cererea acesteia este nefondată, astfel cum în mod corect a constatat și instanța de fond. Referitor la uiumul capăt al cererii reclamantei - obligarea pârâtului la plata de daune - interese reprezentând valoarea prejudiciilor aduse A.V.A.S, altele decât cele solicitate anterior, Curtea a reținut că, deși s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, din cuprinsul acesteia nu rezultă producerea unor asemenea prejudicii, apelanta-reclamantă neformulând obiecțiuni cu privire la răspunsul expertului în acest sens.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanta A.V.A.S. București, solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de către A.V.A.S., cu consecința schimbării în parte a sentinței nr. 5195 din 22 aprilie 2010 și admiterea acțiunii A.V.A.S., astfel cum a fost precizată, și pârâtul A.A., solicitând admiterea recursului, și, în principal - casarea hotărârii atacate, iar, în subsidiar-modificarea în tot a hotărârii recurate și, pe fond, respingerea acțiunii, ca prescrisă sau ca neîntemeiată, iar, în cazul în care va fi modificată în parte hotărârea pronunțată, prin admiterea acțiunii principale, a solicitat admiterea cererii de chemare în garanție împotriva intimatului-pârât, obligat în solidar, Ministerul Finanțelor Publice.

In recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A.V.A.S. București a invocat, în esență, următoarele motive: In ceea ce privește data desființării contractului, a învederat instanței dispozițiile art. 12 din H.G. nr. 489/2003, în temeiul cărora „Data desființării contractului, prevăzută la art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, va fi considerată data pronunțării hotărârii definitive și executorii ... sau data acționării pactului comisoriu". Termenul de prescripție pentru restituirea dividendelor pe anii 1996, 1997, 1998 începe să curgă de la data la care contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni a fost desființat, respectiv, momentul de la care și-a manifestat voința în acest sens vânzătorul, în speță - data de 27 septembrie 2005. Aceasta este data când cumpărătorul a fost notificat cu privire la acționarea pactului comisoriu, întrucât, până la acest moment, în patrimoniul A.V.A.S.

nu exista un astfel de drept. Nesocotind prevederile legale ale art. 21 alin. (1), (2) și (3) și art. 21 1 din O.G. nr. 25/2002, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 506/2002, din prisma unor aprecieri unilaterale, atât Tribunalul București, cât și Curtea de Apel, prin menținerea sentinței comerciale nr. 5195 din 22 aprilie 2010, a respins capetele de cerere privind plata dividendelor, precum și a daunelor-interese. Daunele-interese solicitate intimatului-pârât reprezintă atât prejudiciul efectiv suferit de instituția sa ( damnum emergens ), respectiv, dobânzile și penalitățile datorate potrivit contractului, cât și câștigul pe care A.P.A.P.S. (actual A.V.A.S.) nu l-a putut realiza ( lucrum cessans ), reprezentând dividende.

In ceea ce privește respingerea, ca nefondate, a capetelor de cerere privind obligarea intimatului-pârât la plata daunelor-interese, precum și la restituirea sumelor încasate cu titlu de dividende pentru perioada 2003- 2005, apreciază recurenta-reclamantă că, în mod eronat și ne fundamentat în drept, Curtea de Apel București a considerat ca fiind legală o astfel de soluție, deoarece, pentru lămurirea situației de fapt, instanța de apel era obligată să facă aplicabilitatea dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., dispunând în acest sens refacerea probatoriilor administrate în cauză. In recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurentul-pârât A.A.

a invocat, în esență, următoarele motive: 1. Curtea de Apel București nu a pus în discuție cererea de amânare pentru pregătirea apărării și nu s-a pronunțat asupra acestei cereri, ci, în mod greșit, a anulat apelul, ca netimbrat, ceea ce, în condițiile art. 304 pct. 10 și art. 312 alin. (2) C. proc. civ., determină casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare. Instanța de apel a procedat la anularea, ca netimbrată, a cererii, fără a determina suma contestată de apelant în concret, iar stabilirea apriorică, înainte de depunerea motivelor de apel, și, implicit, a sumei contestate, este nelegală, fiind evident că, în cauză, s-au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Neprocedând astfel, Curtea de Apel București a pronunțat o hotărâre nelegală, în condițiile art. 304 pct. 5 și 10 C. proc. civ., iar, în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., se impune admiterea recursului și casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Referitor la excepția lipsei de interes, avându-se în vedere criteriile formării prețului, indiferent de întinderea pretinselor daune, rezultă, în mod indubitabil, că acțiunea în scăderea prețului este vădit lipsită de interes.

Admițând acțiunea promovată de reclamantă, instanța de judecată a pronunțat o hotărâre cu încălcarea gravă a legii, fiind nelegală soluția instanței care, după ce a rămas în pronunțare, a lăsat nesoluționat recursul cu privire la încheierea de ședință prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate, având în vedere că instanța este obligată să se pronunțe asupra excepțiilor, iar, procedând la judecarea cauzei, soluționând cauza pe fond, evident, a pronunțat o soluție cu încălcarea gravă a legii. Greșita respingere a excepției privind prescrierea dreptului la acțiune. Prima instanță, în mod greșit, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune atâta timp cât natura convenției relevă că aceasta este un contract cu executare uno ictu , urmând a fi aplicate dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar recursul declarat de reclamanta A.V.A.S.

apare ca nefondat, reținându-se admiterea excepției prescripției. Greșita admitere a excepției nulității cererii de chemare în garanție formulate de pârâtul A.A. și disjungerea cererii reconvenționale și formarea unui dosar separat, în care a dispus suspendarea cauzei, în baza art. 155 alin. (1) C. proc. civ., instanța de judecată pronunțând o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 127, art. 128 și art. 129 alin. (4) C. proc. civ. Greșita respingere cu privire la înscrisurile denumite: Bilanț contabil al SC D. SA Deva, întocmit la 31 decembrie 1998, și Bilanț contabil al SC D. SA Deva, întocmit la 31 decembrie 1999. Greșita respingere a obiecțiunilor la raportul de expertiză depuse de d-na expert contabil D.V., și a cererii de contraexpertiză.

Greșita respingere a cererii de recuzare a d-nei D.V. - expert contabil. Doamna D.V., expert contabil, a fost angajată în funcție de conducere la o societate controlată de reclamantă, și, în această calitate, a desfășurat activități în interesul reclamantei. Greșita respingere a excepției nemo auditur propriam turpitudinem allegans lipsei de interes și a cererii cu privire la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 4 din 26 ianuarie 2000 și a certificatelor de obligații bugetare. Pe fondul cauzei, recurentul-pârât A.A. susține că nu sunt îndeplinite condițiile promovării unei acțiuni în daune contractuale și în mod greșit a considerat prima instanță că sunt aplicabile prevederile O.G.

nr. 25/2002, întemeiate pe dispozițiile art. 21 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 25/2002. In principal, notificarea nr. VP1/3305 din 27 septembrie 2005 cu privire la desființarea de drept a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 04/HD din 26 ianuarie 2000 nu produce efecte juridice, fiind prescris dreptul. Recurentul-pârât a invocat și prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României - (Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile)- principiul neretroactivității legii. Astfel, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

Legea nouă, însă, este aplicabilă deîndată tuturor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi (...)". Deci, chiar și în ipoteza în care legiuitorul ar dori, în mod justificat, să înlăture sau sa atenueze unele situații nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă caracter retroactiv, ci trebuie să caute mijloacele adecvate care să nu vină în contradicție cu acest principiu constituțional. Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Referitor la recursul formulat de recurenta-reclamantă A.V.A.S.

București, Înalta Curte reține următoarele: Prin primul motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A.V.A.S. București critică decizia instanței de apel ca fiind dată cu nesocotirea prevederilor art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 și art. 12 din H.G. nr. 489/2003, susținând, în acest sens, că termenul de prescripție pentru restituirea dividendelor pe anii 1996, 1997 și 1998 începe să curgă de la data de 27 septembrie 2005, data când cumpărătorul a fost notificat cu privire la acționarea pactului comisoriu, respectiv, pentru rezilierea contractului. Acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 67 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, care constituie dreptul comun în materia societăților comerciale, „Dreptul la acțiunea de restituire a dividendelor, plătite contrar prevederilor alin. (2) și (3), se prescrie în termen de 3 ani de la data distribuirii lor". Textul consacră, așadar, dreptul de a cere returnarea dividendelor, inclusiv pe calea unei acțiuni de restituire a dividendelor, în cadrul termenului general de prescripție, care curge de la data distribuirii acestor dividende. Așa fiind, prescripția în privința restituirii dividendelor se naște potrivit dispozițiilor art. 67 alin. (5) din Legea societăților comerciale, și nu prin raportare la temeiul legal al acțiunii indicat de reclamantă, care este art. 21 alin. (1) 1 lit. b) din O.G.

nr. 25/2002, raportat la art. 12 din H.G. nr. 489/2003. Rezultă, așadar, că, în speță, dreptul recurentei-reclamante A.V.A.S. București de a solicita restituirea dividendelor aferente anilor 1996, 1997 și 1998 s-a născut la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, respectiv, 26 ianuarie 2000, acestea putând fi cerute pe parcursul executării contractului, în raport de modul cum au fost executate obligațiile asumate de către cumpărător - recurentul-pârât A.A. -, neoperând în privința acestora o altă dată de la care începe să curgă termenul de prescripție, adică, de la 27 septembrie 2008, de când l-a notificat pe cumpărător pentru reziliere, prin acționarea pactului comisoriu.

Nefondat este și cel de-al doilea motiv de recurs formulat de către recurenta-reclamantă A.V.A.S. București. In privința dividendelor încasate de către acționarul-cumpărător A.A. pe perioada 2003- 2005, respingerea capătului de cerere privind plata acestora s-a făcut de către instanță raportat la prevederile art. 1169 C. civ., potrivit cu care „Cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească". In speță, este de observat că în mod corect s-a reținut de către instanța de apel că acțiunea reclamantei nu este probată, conform dispozițiilor legale, actele depuse la dosar și raportul de expertiză tehnică contabilă efectuat în cauză nefăcând dovada în sensul încasării dividendelor de către cumpărător în perioada de valabilitate a contractului, respectiv, pe perioada 2003- 2008, solicitată de către reclamantă.

Astfel fiind, se constată că reclamanta nu a putut să-și dovedească pretențiile formulate nici în fața instanței de fond, și nici în apel, iar rolul activ al instanțelor a devenit inoperant, neputând să funcționeze de vreme ce reclamanta nu și-a îndeplinit obligația expres prevăzută de art. 1169 C. civ., și anume, de a-și dovedi pretențiile formulate, sarcina probei în procesul civil, ca și în cel comercial, incumbând, în primul rând, reclamantului. De altfel, este de observat că, în susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă A.V.A.S. nu face decât să evoce temeiurile legale ale acestei cereri, fără a arăta, în concret, în ce a constat încălcarea lor de către instanța de apel, atâta timp cât recurenta-reclamantă este în culpă privind sarcina probei.

In consecință, critica este nefondată, și acest motiv de recurs urmând a fi respins. În fine, Înalta Curte apreciază nefondată și cea de-a treia critică formulată în susținerea recursului, evocarea art. 295 alin. (2) C. proc. civ., privind obligativitatea instanței de apel de a reface probatoriul administrat în cauză, de asemenea, neputând fi primită. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., „Instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei". Din economia acestui text rezultă, însă, că refacerea probelor în apel nu este obligatorie; instanța de apel nu avea obligația, ci posibilitatea de a dispune administrarea unei probe, întrucât rolul său activ nu înseamnă încălcarea principiului disponibilității în procesul civil.

Obligația de a-și proba pretențiile revenea reclamantului, în condițiile art. 1169 C. civ. In urma apelului, raporturile dintre părțile litigante, în cadrul pretențiilor reclamantei, se repun din nou în stadiul inițial, când, pe baza probelor administrate în prima sau în a doua instanță, aceasta din urmă va avea să hotărască tot după principiul actori incumbit probatio . Apelanta are posibilitatea, dar și obligația procedurală de a solicita, în această cale devolutivă de atac, administrarea probatoriilor de care înțelege să se folosească în dovedirea acțiunii, în apel putând fi reiterate ți repuse în discuție, spre încuviințare și administrare, probele invocate în prima instanță, chiar dacă acestea ar fi fost greșit respinse de instanța de fond.

Rezultă că, atâta timp cât reclamanta A.V.A.S. București nu a făcut nicio dovadă în fața primei instanțe cu privire la pretențiile sale de obligare a pârâtului A.A. la plata daunelor-interese, precum și la restituirea sumelor încasate cu titlu de dividende pentru perioada 2003-2005, și nici în apelul formulat, nu se poate imputa instanței de apel neefectuarea vreunei probe în susținerea apelului reclamantei, deoarece reclamanta, nedovedind nimic sub aspectul pretențiilor solicitate, instanța nu putea produce, intempestiv, probe în dovedirea unei acțiuni cu care a fost învestită. Deopotrivă, deși în virtutea principiului devolutiv al apelului se pot reface probele dinaintea instanței de apel, probele însă administrate dinaintea primei instanțe rămân dobândite cauzei, dacă pot face convingerea judecătorilor.

In speță, întrucât instanța de apel și-a format convingerea în baza probelor deja administrate de prima instanță și, având în vedere că motivează, totodată, de ce apreciază că, din cuprinsul expertizei contabile efectuate în calea de atac a apelului, nu rezultă producerea unor asemenea prejudicii solicitate, în aceste împrejurări instanța de apel a făcut numai uz de dreptul conferit de lege și n-a încălcat, prin aceasta, nicio dispoziție legală. Nefiind vorba, așadar, de vreo nesocotire sau aplicare greșită a legii de către instanța de apel, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta-reclamantă A.V.A.S. București este nefondat. Înalta Curte constată, de asemenea, că și recursul declarat de pârâtul A.A.

este nefondat. Prin primul motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5 și 10 ale art. 304 C. proc. civ., recurentul-pârât A.A. critică decizia instanței de apel pentru nelegalitate, întrucât nu a pus în discuție cererea sa de amânare pentru pregătirea apărării și nu s-a pronunțat asupra acestei cereri, ci a anulat apelul, ca netimbrat, motiv de recurs ce nu poate fi primit, fiind nefondat. Norma din art. 156 alin. (1) C. proc. civ. nu este formulată în termenii imperativi ai unei obligații a instanței de a amâna cauza când partea pretinde că nu beneficiază de o apărare corespunzătoare, valorificarea cererii părții depinzând de aprecierea exclusivă a instanței, ce evaluează în concret circumstanțele formulării unei asemenea solicitări.

Art. 156 C. proc. civ. prevede, așadar, posibilitatea acordării de către instanță a unui termen pentru lipsă de apărare, și nu o obligativitate în acest sens. Pentru a putea aprecia asupra temeiniciei cererii de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, trebuie ca instanța să fie legal sesizată, respectiv, trebuie ca cererea de apel să fie legal timbrată. Dacă, însă, cererea de apel nu a fost timbrată, instanța trebuie să examineze timbrajul înainte de a lua în discuție orice altă cerere. In speță, cererea de amânare a soluționării cauzei pentru lipsă de apărare, respectiv, pentru pregătirea apărării, nu îndreptățea instanța de apel să acorde un nou termen de judecată, în condițiile în care apelantul-pârât, fără nicio justificare, nu a îndeplinit obligația de plată a taxei de timbru, obligație personală, care trebuie îndeplinită anticipat, conform art. 20 alin. (1) al Legii nr. 146/1997, și care nu are nicio legătură cu pregătirea apărării.

Așa fiind, în mod corect instanța de apel a anulat apelul formulat de pârât, ca netimbrat. Cealaltă critică a recurentului-pârât, referitoare la omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii sale pentru lipsă de apărare, și întemeiată pe pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., nu poate fi analizată, deoarece acest text era deja abrogat la data pronunțării deciziei recurate, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 138/2000, pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă. In fine, prin ultima critică formulată în susținerea acestui motiv de recurs, se invocă nelegalitatea hotărârii instanței de apel în condițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., recurentul-pârât A.A. arătând că, în cauză, prin anularea, ca netimbrată, a cererii de apel, fără a determina suma contestată de apelant în concret, s-au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. O asemenea critică nu poate fi primită în recurs. Practic, prin motivul de recurs pe care pârâtul l-a formulat, acesta a contestat dispoziția instanței de apel, prin care această instanță l-a obligat la plata sumei de 15.018,50 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, și a unui timbru judiciar în valoare de 3 lei, aferente cererii de apel. Prin urmare, obiectul acestui motiv de recurs promovat de pârât îl reprezintă contestarea unei dispoziții de stabilire a unei taxe de timbru în sarcina pârâtului de către o instanță judecătorească, respectiv, Curtea de Apel București.

Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 195/2004, determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanța de judecată, alin. (2) al aceluiași art. 18 prevăzând imperativ că, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face doar cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa judiciară de timbru sau de la data comunicării sumei datorate, această cerere de reexaminare urmând să se soluționeze în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (3) si (4) din aceeași lege, respectiv, de un alt complet din cadrul aceleiași instanțe, în camera de consiliu, fără citarea părților, prin încheiere irevocabilă.

Prin urmare, împotriva dispoziției unei instanțe de judecată, prin care s-a stabilit obligația unei părți de a plăti o anumită taxă judiciară de timbru, indiferent dacă această dispoziție a fost dispusă printr-o decizie, printr-o sentință ori printr-o simplă încheiere, singura calc legală de atac este aceea a reexaminării, în condițiile și în termenul prevăzute de art. 18 din Legea nr. 146/1997, modificată prin Legea nr. 195/2004, Înalta Curte constatând, astfel, că prezentul motiv de recurs este inadmisibil.

Celelalte critici formulate de către recurentul-pârât A.A., cu privire la: excepția lipsei de interes, respingerea excepției privind prescrierea dreptului la acțiune, admiterea excepției nulității cererii de chemare în garanție și disjungerea cererii reconvenționale, respingerea cererii sale de înscriere în fals cu privire la înscrisurile denumite „bilanț contabil al SC D. SA Deva, întocmit la 31 decembrie 1998" și „bilanț contabil al SC D. SA Deva, întocmit la 31 decembrie 1999"; respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză depus de doamna expert contabil D.V.

și a cererii sale de contraexpertiză; respingerea cererii de recuzare a doamnei D.V.- expert contabil; respingerea excepției nemo auditur propriam turpitudinem allegans , lipsei de interes și a cererii cu privire la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr.4/26 ianuarie 2000 și a certificatelor de obligații bugetare, cât și apărările formulate de către recurent pe fondul cauzei, nu pot fi analizate în recurs, deoarece exced obiectului acestuia. Astfel, dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, ... sunt supuse recursului". Verificarea admisibilității recursului din perspectiva obiectului său se realizează prin raportare la dispozițiile acestei norme, care este una de referință în materie.

Pot face obiect al recursului hotărârile pronunțate în apel, fără a distinge după cum a fost soluționat sau nu fondul pricinii și indiferent de soluția care a fost dată apelului. Se respectă, astfel, principiul care guvernează ordinea exercitării căilor de atac, în care recursul urmează, de regulă, apelului, fără a putea fi exercitat omisso medio , trecând peste apel. Așa fiind, în considerarea caracterului subsecvent al recursului, dacă apelul a fost anulat ca netimbrat - cum este cazul în speță -, perimat, respins ca tardiv, controlul judiciar declanșat prin recurs este circumscris acestor aspecte și el nu poate privi însuși fondul litigiului. In speță, în ceea ce privește recursul declarat de pârâtul A.A.

cu privire la aspectele mai sus-arătate, Înalta Curte, raportat la limitele învestirii instanței, constată că acesta este exercitat omisso medio , deoarece, conform art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie decizia curții de apel, iar această instanță nu s-a pronunțat, asupra acestor aspecte, ci în baza unei excepții, aceea de netimbrare a apelului, față de parte sentința devenind irevocabilă, prin neexercitarea apelului cu respectarea cerințelor regularității sesizării instanței de judecată. Nefiind vorba, așadar, de vreo încălcare a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. ori de vreo încălcare sau aplicare greșită a legii, Înalta Curte constată că și recursul formulat de pârâtul A.A.

este nefondat. Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursurile declarate de reclamanta A.V.A.S. București și de pârâtul A.A., ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta A.V.A.S. București și de pârâtul A.A. împotriva deciziei comerciale nr. 361 din 1 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca ne fondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2011.