ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1149/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1149/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 14 august 2006,

sub nr. 27961/3/2006, reclamanta A.V.A.S. București a chemat în judecată

pârâtul A.A., solicitând instanței ca, pe baza probelor ce vor fi administrate

în cauză, să oblige pârâtul la plata de daune interese (ce se vor calcula până

la pronunțarea hotărârii de fond), datorate A.V.A.S. în temeiul art. 21 din

O.G. nr. 25/2002, cu modificările și completările ulterioare, urmare

desființării contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 04/HD din 26

ianuarie 2000 prin acționarea pactului comisoriu, constând în: - suma de

2.592.602,83 RON, reprezentând dobânzi și penalități contractuale, din care:

suma de 1.791.429,33 RON penalități calculate până la data de 31 mai 2006

pentru neachitarea ratelor 1-3 din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 04/HD

din 26 ianuarie 2000 și suma de 801.173,50 RON, reprezentând dobânzi aferente

ratelor 1-3; - suma de 32.553,98 RON, reprezentând dividende aferente perioadei

1996-1998 si daune moratorii aferente dividendelor neachitate până la data

privatizării, din care: suma de 16.453,85 RON, reprezentând dividende aferente

perioadei 1996-1998, și suma de 16.100,12 RON daune moratorii; dividende

încasate de cumpărător pentru anii 2003, 2004 și 2005, ce urmează a fi

cuantificate în urma efectuării unei expertize financiar-contabile, în temeiul

art. 21 din O.G. nr. 25/2002, cu modificările si completările ulterioare și să

fie obligat pârâtul la plata de daune interese, reprezentând valoarea

prejudiciilor aduse A.V.A.S., altele decât cele prevăzute anterior, conform

art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002, a căror valoare va fi stabilită prin

expertiză.

La termenul de judecată din data de 31

octombrie 2006, pârâtul A.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat

excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei de interes

și excepția necompetenței teritoriale, iar, pe fondul cauzei, a solicitat

respingerea acțiunii, ca nefondată, nelegală și lipsită de temei juridic,

invocând, totodată, nulitatea absolută a certificatului de sarcini fiscale.

Prin cererea reconvențională depusă la

același termen de judecată, pârâtul A.A. a chemat în judecată A.V.A.S.

București și Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând obligarea

acestora la plata sumei reprezentând contravaloare prejudiciu, care se va

stabili prin efectuarea unei expertize contabile, și la plata de daune

cominatorii în cuantum de 10.000.000 lei pe zi de întârziere în executarea

obligației.

De asemenea, la același termen de

judecată, pârâtul A.A. a depus la dosar cerere de chemare în garanție a

Ministerului Finanțelor Publice București, solicitând ca, în ipoteza în care nu

va fi admisă cererea reconvențională, să fie admisă cererea de chemare în garanție

și să se dispună obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumelor ce

ar reprezenta eventuala sumă care va rezulta în urma neaplicării în cauză a

dispozițiilor art. 14 alin. (6) din O.G. nr. 88/1997, modificată și completată

prin Legea nr. 99/1999, care instituie „exonerarea de drept a societăților

privatizate față de plata oricăror alte obligații bugetare scadente la data

raportului și neevidențiate în certificatul de sarcini fiscale", în măsura

în care acestea vor fi dovedite.

La termenul de judecată din data de 28

noiembrie 2006, pârâtul A.A. a depus la dosar completări și precizări, prin

care a invocat, pe cale de excepție: excepția necompetenței teritoriale,

excepția lipsei de interes, excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei, excepția

nemo propriam

turpitudinem allegans auditur

, excepția

inadmisibilității promovării

acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, invocând,

totodată, nulitatea absolută a certificatului de sarcini fiscale, iar pe fondul

cauzei, a solicitat: în principal-respingerea acțiunii ca prescrisă și

respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar - respingerea

acțiunii, ca vădit nefondată.

La termenul de judecată din data de 9

ianuarie 2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins

excepția de necompetență teritorială, potrivit dispozițiilor art. 10 pct. 1 și

4 C. civ.

La termenul de judecată din data de 19

iunie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția

nulității cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul A.A., excepție

invocată de către chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice București,

prin consilier juridic, și a dispus disjungerea cererii reconvenționale și

formarea unui dosar separat, în care a dispus suspendarea cauzei în baza art. 155

1

C. proc. civ.

Asupra excepției nulității cererii de

chemare în garanție formulată de pârâtul-reclamant A.A., instanța a reținut că

pârâtul nu a precizat obiectul cererii de chemare în garanție, conform

dispozițiilor instanței de la termenul anterior, deși a fost legal citat, cu

menționarea pe citații a acestor mențiuni, precum și dispozițiile art. 61, art.

112 și art. 133 C. proc. civ.; asupra cererii reconvenționale, s-a reținut că

pârâtul-reclamant A.A. nu s-a conformat dispozițiilor instanței, în sensul

precizării cererii reconvenționale, astfel cum instanța a dispus prin

încheierea de ședință de la termenul anterior și comunicat pârâtului cu

citații.

La data de 10 iulie 2008, reclamanta A.V.A.S.

București a depus la dosar precizări cu privire la capătul de cerere privind

obligarea pârâtului la plata sumei de 32.553,98 lei, reprezentând dividende

aferente anilor financiari 1996 și 1998 și daune interese moratorii,

arătându-se că pârâtul, în calitate de cumpărător, în temeiul art. 8.7 lit. c)

din contractul de privatizare, datorează A.V.A.S. suma de 28.962,65 lei,

reprezentând dividende și daune moratorii aferente anilor financiari 1996 și

1998, astfel: - suma de 16.453,85 lei reprezentând dividende aferente anilor

financiari 1996 și 1998, din care: 16.366,47 lei reprezentând dividende

aferente anului 1996, și 87,38 lei reprezentând dividende aferente anului 1998,

și - suma de 12.508,80 lei, reprezentând daune interese moratorii aferente

exercițiilor financiare ale anilor 1996 și 1998, din care: 12.443,11 lei

reprezentând daune moratorii pentru anul 1996, și 65,69 lei reprezentând daune

moratorii pentru anul 1996.

La termenul de judecată din data de 25

septembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins

excepția de necompetență teritorială, având în vedere că, în contractul de

vânzare-cumpărare, părțile au ales, la punctul 14.9, ca loc al executării

contractului, sediul vânzătorului, față de faptul că reclamanta își are sediul

în București și de dispozițiile art. 10 pct. 1 și 4 C. proc. civ. și art. 12 C.

proc. civ., apreciind că Tribunalul București este competent să soluționeze

cauza.

A respins excepția lipsei de interes a

reclamantei, apreciind că reclamanta are interes în promovarea acestei acțiuni,

având în vedere faptul că este parte în contractul de vânzare-cumpărare acțiuni

încheiat cu pârâtul, precum și dispozițiile O.G. nr. 25/2002.

A respins excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei, avându-se în vedere că reclamanta este parte

în contractul de vânzare-cumpărare, în baza căruia și-a formulat pretențiile,

precum și dispozițiile O.G. nr. 25/2002.

A respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului, având în vedere că, prin contractul de

vânzare-cumpărare acțiuni, pârâtul și-a asumat o serie de obligații, a căror

neexecutare reclamanta a invocat-o, de asemenea, având în vedere și

dispozițiile O.G. nr. 25/2002.

Tribunalul a apreciat că susținerile

pârâtului pe excepția inadmisibilității promovării acțiunii și excepția

imposibilității invocării propriei culpe nu sunt excepții veritabile, ci au

caracterul unor apărări de fond, pe care instanța le va avea în vedere la

soluționarea pe fond a cauzei.

La același termen de judecată,

Tribunalul București, secția a

VI-a

comercială, a admis excepția

prescripției cu privire la capătul de cerere prin care se solicită obligarea

pârâtului la plata sumei de 28.962,65 lei dividende aferente perioadei 1996 și

1998 și daune moratorii pentru dividendele neachitate până la data

privatizării, și a respins excepția prescripției cu privire la celelalte capete

de cerere.

S-a avut în vedere că, la art.8.7 din

contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. HD din 4 din 26 ianuarie 2000, s-a

prevăzut obligația cumpărătorului, pârâtul din prezenta cauză, de a asigura

plata datoriilor societății către F.P.S. (antecesoarea reclamantei),

reprezentând dividende neachitate, la care se vor adăuga penalitățile aferente.

Întrucât părțile nu au prevăzut nici

un termen de îndeplinire a acestei obligații, s-a reținut că aceasta a devenit

scadentă la data încheierii contractului, respectiv, 26 ianuarie 2000, astfel

că termenul de prescripție a început să curgă de la aceeași dată, în baza

prevederilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Față de aceste prevederi, având în

vedere și faptul că aceste pretenții nu se regăsesc între cele enumerate la

art. 21 din O.G. nr. 25/2002, în forma în vigoare la data emiterii de către

reclamantă a notificării de desființare a contractului, respectiv, 27

septembrie 2005, Tribunalul a constatat că, în ceea ce privește aceste

pretenții, acțiunea a fost formulată cu depășirea termenului de prescripție,

fiind formulată la data de 14 august 2006.

Tribunalul a respins excepția

prescripției cu privire la celelalte capete de cerere, față de faptul că, la

art. 21 din O.G. nr. 25/2002, în forma în vigoare la data emiterii de către

reclamantă a notificării de desființare a contractului, respectiv, 27

septembrie 2005, se prevede că, în cazul desființării contractului pe cale

convențională sau judiciară, A.V.A.S. va reține de la cumpărător toate sumele

achitate de acesta în contul contractului, reprezentând, după caz, avans, rate,

dobânzi, penalități achitate cu orice titlu, până la desființarea acestuia, iar

pentru prejudicii cauzate autorității, cumpărătorul este obligat la plata

daunelor-interese, sumele solicitate la celelalte capete de cerere

încadrându-se între categoriile avute în vedere de acest text de lege.

Or, a considerat Tribunalul că, din

interpretarea art. 21 din O.G. nr. 25/2002, reiese că termenul de prescripție

începe să curgă de la data când a avut loc desființarea contractului, iar, din

moment ce, în cauză, reclamanta a emis notificarea de desființare a

contractului la data de 27 septembrie 2005, reiese că nu s-a depășit termenul de

prescripție.

Prin sentința comercială nr. 5195,

pronunțată la data de 22 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A.V.A.S. București, în

contradictoriu cu pârâtul A.A., și a obligat pârâtul la plata către reclamantă

a sumei de 2.592.602,83 lei, din care 1.791.429,33 lei penalități și 801.173,50

lei dobândă.

In motivarea acestei hotărâri,

instanța de fond a reținut, în esență, următoarele aspecte:

In ceea ce privește cererea

reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de 2.592.602,83 RON,

instanța de fond a apreciat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile

răspunderii civile contractuale, în acest sens avându-se în vedere că

reclamanta a dovedit obligația pârâtului de plată a ratelor 1- 3 la termenele

contractuale convenite, că acesta nu a făcut dovada faptului pozitiv contrar al

plății, și, date fiind obligațiile asumate de pârât la art. 5.2 din contract

privind plata dobânzii și a penalităților, dispozițiile art. 969- 970 și art. 1073

C. civ., ale art. 1066 și urm. C. civ., precum și art. 21 alin. (1) din O.G.

nr. 25/2002.

Cu privire la sumele solicitate prin

capătul doi de cerere, astfel cum a fost precizat ulterior, s-a reținut că

acestea nu sunt întemeiate, față de faptul că, în cauză, s-a admis excepția

prescripției cu privire la capătul de cerere prin care se solicită obligarea

pârâtului la plata sumei de 28.962,65 lei dividende aferente perioadei 1996 și

1998 și daune moratorii pentru dividendele neachitate până la data privatizării.

De asemenea, Tribunalul a apreciat că

nici pretențiile formulate la capetele 3 și 4 nu sunt întemeiate, având în

vedere, pe de o parte, că, din raportul de expertiză contabilă, nu reiese că

pârâtul ar fi încasat dividende pentru anii 2003- 2005, iar, pe de altă parte,

că reclamanta, căreia, potrivit art. 1169 C. civ., îi revenea sarcina probei,

nu a dovedit că ar fi suferit și alte prejudicii, cu atât mai mult cu cât nici

raportul de expertiză contabilă nu confirmă existența acestora.

Împotriva acestei sentințe au formulat

apel, în termen, reclamanta A.V.A.S. București și pârâtul A.A., apeluri

înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, sub

nr. 5801/2/2010.

Prin decizia comercială nr. 361,

pronunțată la data de 01 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de pârâtul A.A. împotriva

sentinței comerciale nr. 5195 din 22 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul

București, secția a

VI-a

comercială, în dosarul nr. 27961/3/2006,

în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.V.A.S. București și cu intimatul-chemat

în garanție Ministerul Finanțelor Publice București, și a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamanta A.V.A.S. împotriva sentinței comerciale nr. 5195

din 22 aprilie 2010, în contradictoriu cu intimatul-pârât A.A. și cu intimatul-chemat

în garanție Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de control judiciar a reținut, în esență, urătoarele aspecte:

Referitor la apelul declarat de către

pârât, având în vedere faptul că, deși legal citat cu mențiunea achitării unei

taxe judiciare de timbru în sumă de 15.018,50 lei, și a unui timbru judiciar în

valoare de 3 lei, acesta nu s-a conformat dispozițiilor instanței, privind

taxele judiciare de timbru, Curtea urmând să îl anuleze, ca netimbrat, în

temeiul art. 20 alin. (3) din Legea 146/1997.

Cu privire la apelul declarat de către

reclamantă, Curtea a constatat că este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Față de prevederile art. 8.7 din

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat de către părți, instanța de

apel a constatat că, la data încheierii contractului, dreptul A.V.A.S. de a

încasa dividendele aferente anilor 1996- 1998 era actual, se născuse, de la

acea dată începând să curgă termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut

de Decretul nr. 167/1958.

Curtea a apreciat că data notificării

pârâtului-cumpărător cu privire la desființarea contractului - 27 septembrie

2005 - nu poate fi considerată data nașterii dreptului la acțiune, având în

vedere că pârâtul își asumase obligația de a asigura plata dividendelor

neachitate la momentul încheierii contractului - 26 ianuarie 2000, și, ca

atare, A.V.A.S. avea la dispoziție termenul de prescripție de 3 ani în cadrul

căruia putea să solicite obligarea la plata acestor sume, lucru pe care, însă,

nu l-a făcut.

In ceea ce privește restituirea

sumelor încasate de către cumpărător cu titlu de dividende pentru perioada

2003- 2005, instanța de apel a reținut că, întrucât A.V.A.S. nu a formulat

obiecțiuni cu privire la răspunsul expertului sub acest aspect, respectiv, în

sensul că nu se poate pronunța asupra valorii dividendelor încasate de către

pârât pentru anii 2003- 2005, întrucât nu au fost depuse la A.N.A.F. pentru

această perioadă bilanțuri ale societății, și nici nu a făcut dovada celor

susținute, în sensul că pârâtul a încasat dividende, Curtea a apreciat că

cererea acesteia este nefondată, astfel cum în mod corect a constatat și

instanța de fond.

Referitor la uiumul capăt al cererii

reclamantei - obligarea pârâtului la plata de daune - interese reprezentând

valoarea prejudiciilor aduse A.V.A.S, altele decât cele solicitate anterior,

Curtea a reținut că, deși s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, din

cuprinsul acesteia nu rezultă producerea unor asemenea prejudicii, apelanta-reclamantă

neformulând obiecțiuni cu privire la răspunsul expertului în acest sens.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs, în termen, reclamanta A.V.A.S. București, solicitând admiterea recursului

și modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de

către A.V.A.S., cu consecința schimbării în parte a sentinței nr. 5195 din 22

aprilie 2010 și admiterea acțiunii A.V.A.S., astfel cum a fost precizată, și

pârâtul A.A., solicitând admiterea recursului, și, în principal - casarea

hotărârii atacate, iar, în subsidiar-modificarea în tot a hotărârii recurate

și, pe fond, respingerea acțiunii, ca prescrisă sau ca neîntemeiată, iar, în

cazul în care va fi modificată în parte hotărârea pronunțată, prin admiterea

acțiunii principale, a solicitat admiterea cererii de chemare în garanție

împotriva intimatului-pârât, obligat în solidar, Ministerul Finanțelor Publice.

In recursul său, întemeiat în drept pe

prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A.V.A.S.

București a invocat, în esență, următoarele motive:

In ceea ce privește data desființării

contractului, a învederat instanței dispozițiile art. 12 din H.G. nr. 489/2003,

în temeiul cărora „Data desființării contractului, prevăzută la art. 21 alin. (1)

din O.G. nr. 25/2002, va fi considerată data pronunțării hotărârii definitive

și executorii ... sau data acționării pactului comisoriu".

Termenul de prescripție pentru

restituirea dividendelor pe anii 1996, 1997, 1998 începe să curgă de la data la

care contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni a fost desființat, respectiv,

momentul de la care și-a manifestat voința în acest sens vânzătorul, în speță -

data de 27 septembrie 2005. Aceasta este data când cumpărătorul a fost

notificat cu privire la acționarea pactului comisoriu, întrucât, până la acest

moment, în patrimoniul A.V.A.S. nu exista un astfel de drept.

Nesocotind prevederile legale ale art.

21 alin. (1), (2) și (3) și art. 21

1

din O.G. nr. 25/2002, astfel

cum a fost aprobată prin Legea nr. 506/2002, din prisma unor aprecieri

unilaterale, atât Tribunalul București, cât și Curtea de Apel, prin menținerea

sentinței comerciale nr. 5195 din 22 aprilie 2010, a respins capetele de cerere

privind plata dividendelor, precum și a daunelor-interese. Daunele-interese

solicitate intimatului-pârât reprezintă atât prejudiciul efectiv suferit de

instituția sa (

damnum emergens

), respectiv, dobânzile și penalitățile

datorate potrivit contractului, cât și câștigul pe care A.P.A.P.S. (actual

A.V.A.S.) nu l-a putut realiza (

lucrum cessans

), reprezentând dividende.

In ceea ce privește respingerea, ca

nefondate, a capetelor de cerere privind obligarea intimatului-pârât la plata

daunelor-interese, precum și la restituirea sumelor încasate cu titlu de

dividende pentru perioada 2003- 2005, apreciază recurenta-reclamantă că, în mod

eronat și ne fundamentat în drept, Curtea de Apel București a considerat ca

fiind legală o astfel de soluție, deoarece, pentru lămurirea situației de fapt,

instanța de apel era obligată să facă aplicabilitatea dispozițiilor art. 295

alin. (2) C. proc. civ., dispunând în acest sens refacerea probatoriilor

administrate în cauză.

In recursul său, întemeiat în drept pe

prevederile pct. 5 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurentul-pârât A.A. a

invocat, în esență, următoarele motive:

în discuție cererea de amânare pentru pregătirea apărării și nu s-a pronunțat

asupra acestei cereri, ci, în mod greșit, a anulat apelul, ca netimbrat, ceea

ce, în condițiile art. 304 pct. 10 și art. 312 alin. (2) C. proc. civ.,

determină casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare.

Instanța de apel a procedat la

anularea, ca netimbrată, a cererii, fără a determina suma contestată de apelant

în concret, iar stabilirea apriorică, înainte de depunerea motivelor de apel,

și, implicit, a sumei contestate, este nelegală, fiind evident că, în cauză,

s-au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) C. proc. civ.

Neprocedând astfel, Curtea de Apel

București a pronunțat o hotărâre nelegală, în condițiile art. 304 pct. 5 și 10 C.

proc. civ., iar, în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., se impune admiterea

recursului și casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Referitor la excepția lipsei de

interes, avându-se în vedere criteriile formării prețului, indiferent de

întinderea pretinselor daune, rezultă, în mod indubitabil, că acțiunea în

scăderea prețului este vădit lipsită de interes.

Admițând acțiunea promovată de

reclamantă, instanța de judecată a pronunțat o hotărâre cu încălcarea gravă a

legii, fiind nelegală soluția instanței care, după ce a rămas în pronunțare, a lăsat

nesoluționat recursul cu privire la încheierea de ședință prin care s-a respins

excepția de neconstituționalitate, având în vedere că instanța este obligată să

se pronunțe asupra excepțiilor, iar, procedând la judecarea cauzei, soluționând

cauza pe fond, evident, a pronunțat o soluție cu încălcarea gravă a legii.

Greșita respingere a excepției privind

prescrierea dreptului la acțiune. Prima instanță, în mod greșit, a respins

excepția prescripției dreptului la acțiune atâta timp cât natura convenției relevă

că aceasta este un contract cu executare

uno ictu

, urmând a fi aplicate

dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar recursul declarat de

reclamanta A.V.A.S. apare ca nefondat, reținându-se admiterea excepției

prescripției.

Greșita admitere a excepției nulității

cererii de chemare în garanție formulate de pârâtul A.A. și disjungerea cererii

reconvenționale și formarea unui dosar separat, în care a dispus suspendarea

cauzei, în baza art. 155 alin. (1) C. proc. civ., instanța de judecată

pronunțând o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 127, art. 128 și art. 129

alin. (4) C. proc. civ.

Greșita respingere cu privire la

înscrisurile denumite: Bilanț contabil al SC D. SA Deva, întocmit la 31

decembrie 1998, și Bilanț contabil al SC D. SA Deva, întocmit la 31 decembrie

1999.

Greșita respingere a obiecțiunilor la

raportul de expertiză depuse de d-na expert contabil D.V., și a cererii de

contraexpertiză.

Greșita respingere a cererii de

recuzare a d-nei D.V. - expert contabil. Doamna D.V., expert contabil, a

fost angajată în funcție de conducere la o

societate controlată de reclamantă, și, în această calitate, a desfășurat

activități în interesul reclamantei.

Greșita

respingere a excepției

nemo

auditur propriam turpitudinem allegans

lipsei de interes și a

cererii cu privire la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

acțiuni nr. 4 din 26 ianuarie 2000 și a certificatelor de obligații bugetare.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât A.A.

susține că nu sunt îndeplinite condițiile promovării unei acțiuni în daune contractuale

și în mod greșit a considerat prima instanță că sunt aplicabile prevederile

O.G. nr. 25/2002, întemeiate pe dispozițiile art. 21 alin. (1) și (3) din O.G.

nr. 25/2002.

In principal, notificarea nr. VP1/3305

din 27 septembrie 2005 cu privire la desființarea de drept a contractului de

vânzare-cumpărare acțiuni nr. 04/HD din 26 ianuarie 2000 nu produce efecte

juridice, fiind prescris dreptul.

Recurentul-pârât a invocat și

prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României - (Legea dispune numai

pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile)-

principiul neretroactivității legii.

Astfel, ori de câte ori o lege nouă

modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate

efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat

înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare

a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii

anterioare. Legea nouă, însă, este aplicabilă deîndată tuturor situațiilor ce

se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în

vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate

după abrogarea legii vechi (...)".

Deci, chiar și în ipoteza în care

legiuitorul ar dori, în mod justificat, să înlăture sau sa atenueze unele

situații nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care

să aibă caracter retroactiv, ci trebuie să caute mijloacele adecvate care să nu

vină în contradicție cu acest principiu constituțional.

Analizând recursurile formulate, prin

prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte

constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare:

Referitor la recursul formulat de

recurenta-reclamantă A.V.A.S. București, Înalta Curte reține următoarele:

Prin primul motiv de recurs formulat,

întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă

A.V.A.S. București critică decizia instanței de apel ca fiind dată cu

nesocotirea prevederilor art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 și art. 12 din

H.G. nr. 489/2003, susținând, în acest sens, că termenul de prescripție pentru

restituirea dividendelor pe anii 1996, 1997 și 1998 începe să curgă de la data

de 27 septembrie 2005, data când cumpărătorul a fost notificat cu privire la

acționarea pactului comisoriu, respectiv, pentru rezilierea contractului.

Acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 67 alin. (5)

din Legea nr. 31/1990, care constituie dreptul comun în materia societăților

comerciale, „Dreptul la acțiunea de restituire a dividendelor, plătite contrar

prevederilor alin. (2) și (3), se prescrie în termen de 3 ani de la data

distribuirii lor".

Textul consacră, așadar, dreptul de a

cere returnarea dividendelor, inclusiv pe calea unei acțiuni de restituire a

dividendelor, în cadrul termenului general de prescripție, care curge de la

data distribuirii acestor dividende.

Așa fiind, prescripția în privința

restituirii dividendelor se naște potrivit dispozițiilor art. 67 alin. (5) din

Legea societăților comerciale, și nu prin raportare la temeiul legal al

acțiunii indicat de reclamantă, care este art. 21 alin. (1)

1

lit. b)

din O.G. nr. 25/2002, raportat la art. 12 din H.G. nr. 489/2003.

Rezultă, așadar, că, în speță, dreptul

recurentei-reclamante A.V.A.S. București de a solicita restituirea dividendelor

aferente anilor 1996, 1997 și 1998 s-a născut la data încheierii contractului

de vânzare-cumpărare de acțiuni, respectiv, 26 ianuarie 2000, acestea putând fi

cerute pe parcursul executării contractului, în raport de modul cum au fost

executate obligațiile asumate de către cumpărător - recurentul-pârât A.A. -,

neoperând în privința acestora o altă dată de la care începe să curgă termenul

de prescripție, adică, de la 27 septembrie 2008, de când l-a notificat pe

cumpărător pentru reziliere, prin acționarea pactului comisoriu.

Nefondat este și cel de-al doilea

motiv de recurs formulat de către recurenta-reclamantă A.V.A.S. București.

In privința dividendelor încasate de

către acționarul-cumpărător A.A. pe perioada 2003- 2005, respingerea capătului

de cerere privind plata acestora s-a făcut de către instanță raportat la

prevederile art. 1169 C. civ., potrivit cu care „Cel ce face o propunere

înaintea judecății trebuie să o dovedească".

In speță, este de observat că în mod

corect s-a reținut de către instanța de apel că acțiunea reclamantei nu este

probată, conform dispozițiilor legale, actele depuse la dosar și raportul de

expertiză tehnică contabilă efectuat în cauză nefăcând dovada în sensul

încasării dividendelor de către cumpărător în perioada de valabilitate a

contractului, respectiv, pe perioada 2003- 2008, solicitată de către

reclamantă.

Astfel fiind, se constată că

reclamanta nu a putut să-și dovedească pretențiile formulate nici în fața

instanței de fond, și nici în apel, iar rolul activ al instanțelor a devenit

inoperant, neputând să funcționeze de vreme ce reclamanta nu și-a îndeplinit

obligația expres prevăzută de art. 1169 C. civ., și anume, de a-și dovedi

pretențiile formulate, sarcina probei în procesul civil, ca și în cel

comercial, incumbând, în primul rând, reclamantului.

De altfel, este de observat că, în

susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă A.V.A.S. nu face decât

să evoce temeiurile legale ale acestei cereri, fără a arăta, în concret, în ce

a constat încălcarea lor de către instanța de apel, atâta timp cât recurenta-reclamantă

este în culpă privind sarcina probei.

In consecință, critica este nefondată,

și acest motiv de recurs urmând a fi respins.

În fine, Înalta Curte apreciază

nefondată și cea de-a treia critică formulată în susținerea recursului,

evocarea art. 295 alin. (2) C. proc. civ., privind obligativitatea instanței de

apel de a reface probatoriul administrat în cauză, de asemenea, neputând fi

primită.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor

art. 295 alin. (2) C. proc. civ., „Instanța va putea încuviința refacerea sau

completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea

probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare

pentru soluționarea cauzei".

Din economia acestui text rezultă,

însă, că refacerea probelor în apel nu este obligatorie; instanța de apel nu

avea obligația, ci posibilitatea de a dispune administrarea unei probe,

întrucât rolul său activ nu înseamnă încălcarea principiului disponibilității

în procesul civil. Obligația de a-și proba pretențiile revenea reclamantului,

în condițiile art. 1169 C. civ.

In urma apelului, raporturile dintre părțile

litigante, în cadrul pretențiilor reclamantei, se repun din nou în stadiul

inițial, când, pe baza probelor administrate în prima sau în a doua instanță,

aceasta din urmă va avea să hotărască tot după principiul

actori incumbit probatio

.

Apelanta are posibilitatea, dar și

obligația procedurală de a solicita, în această cale devolutivă de atac,

administrarea probatoriilor de care înțelege să se folosească în dovedirea

acțiunii, în apel putând fi reiterate ți repuse în discuție, spre încuviințare

și administrare, probele invocate în prima instanță, chiar dacă acestea ar fi

fost greșit respinse de instanța de fond.

Rezultă că, atâta timp cât reclamanta A.V.A.S.

București nu a făcut nicio dovadă în fața primei instanțe cu privire la

pretențiile sale de obligare a pârâtului A.A. la plata daunelor-interese,

precum și la restituirea sumelor încasate cu titlu de dividende pentru perioada

2003-2005, și nici în apelul formulat, nu se poate imputa instanței de apel neefectuarea

vreunei probe în susținerea apelului reclamantei, deoarece reclamanta,

nedovedind nimic sub aspectul pretențiilor solicitate, instanța nu putea

produce, intempestiv, probe în dovedirea unei acțiuni cu care a fost învestită.

Deopotrivă, deși în virtutea

principiului devolutiv al apelului se pot reface probele dinaintea instanței de

apel, probele însă administrate dinaintea primei instanțe rămân dobândite

cauzei, dacă pot face convingerea judecătorilor.

In speță, întrucât instanța de apel

și-a format convingerea în baza probelor deja administrate de prima instanță

și, având în vedere că motivează, totodată, de ce apreciază că, din cuprinsul

expertizei contabile efectuate în calea de atac a apelului, nu rezultă

producerea unor asemenea prejudicii solicitate, în aceste împrejurări instanța

de apel a făcut numai uz de dreptul conferit de lege și n-a încălcat, prin

aceasta, nicio dispoziție legală.

Nefiind vorba, așadar, de vreo

nesocotire sau aplicare greșită a legii de către instanța de apel, Înalta Curte

constată că recursul formulat de recurenta-reclamantă A.V.A.S. București este

nefondat.

Înalta Curte constată, de asemenea, că

și recursul declarat de pârâtul A.A. este nefondat.

Prin primul motiv de recurs formulat,

întemeiat în drept pe prevederile pct. 5 și 10 ale art. 304 C. proc. civ.,

recurentul-pârât A.A. critică decizia instanței de apel pentru nelegalitate,

întrucât nu a pus în discuție cererea sa de amânare pentru pregătirea apărării

și nu s-a pronunțat asupra acestei cereri, ci a anulat apelul, ca netimbrat,

motiv de recurs ce nu poate fi primit, fiind nefondat.

Norma din art. 156 alin. (1) C. proc.

civ. nu este formulată în termenii imperativi ai unei obligații a instanței de

a amâna cauza când partea pretinde că nu beneficiază de o apărare

corespunzătoare, valorificarea cererii părții depinzând de aprecierea exclusivă

a instanței, ce evaluează în concret circumstanțele formulării unei asemenea

solicitări.

Art. 156 C. proc. civ. prevede,

așadar, posibilitatea acordării de către instanță a unui termen pentru lipsă de

apărare, și nu o obligativitate în acest sens.

Pentru a putea aprecia asupra

temeiniciei cererii de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, trebuie ca

instanța să fie legal sesizată, respectiv, trebuie ca cererea de apel să fie

legal timbrată. Dacă, însă, cererea de apel nu a fost timbrată, instanța

trebuie să examineze timbrajul înainte de a lua în discuție orice altă cerere.

In speță, cererea de amânare a

soluționării cauzei pentru lipsă de apărare, respectiv, pentru pregătirea

apărării, nu îndreptățea instanța de apel să acorde un nou termen de judecată,

în condițiile în care apelantul-pârât, fără nicio justificare, nu a îndeplinit

obligația de plată a taxei de timbru, obligație personală, care trebuie

îndeplinită anticipat, conform art. 20 alin. (1) al Legii nr. 146/1997, și care

nu are nicio legătură cu pregătirea apărării.

Așa fiind, în mod corect instanța de

apel a anulat apelul formulat de pârât, ca netimbrat.

Cealaltă critică a recurentului-pârât,

referitoare la omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii sale

pentru lipsă de apărare, și întemeiată pe pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., nu

poate fi analizată, deoarece acest text era deja abrogat la data pronunțării

deciziei recurate, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2005 privind

aprobarea O.U.G. nr. 138/2000, pentru modificarea și completarea Codului de

procedură civilă.

In fine, prin ultima critică formulată

în susținerea acestui motiv de recurs, se invocă nelegalitatea hotărârii

instanței de apel în condițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât

A.A. arătând că, în cauză, prin anularea, ca netimbrată, a cererii de apel,

fără a determina suma contestată de apelant în concret, s-au încălcat formele

de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

O asemenea critică nu poate fi primită

în recurs.

Practic, prin motivul de recurs pe

care pârâtul l-a formulat, acesta a contestat dispoziția instanței de apel,

prin care această instanță l-a obligat la plata sumei de 15.018,50 lei,

reprezentând taxă judiciară de timbru, și a unui timbru judiciar în valoare de

3 lei, aferente cererii de apel.

Prin urmare, obiectul acestui motiv de

recurs promovat de pârât îl reprezintă contestarea unei dispoziții de stabilire

a unei taxe de timbru în sarcina pârâtului de către o instanță judecătorească,

respectiv, Curtea de Apel București.

Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea

nr. 146/1997, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr.

195/2004, determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către

instanța de judecată, alin. (2) al aceluiași art. 18 prevăzând imperativ că,

împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face doar

cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data la

care s-a stabilit taxa judiciară de timbru sau de la data comunicării sumei

datorate, această cerere de reexaminare urmând să se soluționeze în

conformitate cu prevederile art. 18 alin. (3) si (4) din aceeași lege,

respectiv, de un alt complet din cadrul aceleiași instanțe, în camera de

consiliu, fără citarea părților, prin încheiere irevocabilă.

Prin urmare, împotriva dispoziției

unei instanțe de judecată, prin care s-a stabilit obligația unei părți de a

plăti o anumită taxă judiciară de timbru, indiferent dacă această dispoziție a fost

dispusă printr-o decizie, printr-o sentință ori printr-o simplă încheiere,

singura calc legală de atac este aceea a reexaminării, în condițiile și în

termenul prevăzute de art. 18 din Legea nr. 146/1997, modificată prin Legea nr.

195/2004, Înalta Curte constatând, astfel, că prezentul motiv de recurs este

inadmisibil.

Celelalte critici formulate de către

recurentul-pârât A.A., cu privire la: excepția lipsei de interes, respingerea

excepției privind prescrierea dreptului la acțiune, admiterea excepției

nulității cererii de chemare în garanție și disjungerea cererii

reconvenționale, respingerea cererii sale de înscriere în fals cu privire la

înscrisurile denumite „bilanț contabil al SC D. SA Deva, întocmit la 31

decembrie 1998" și „bilanț contabil al SC D. SA Deva, întocmit la 31

decembrie 1999"; respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză depus

de doamna expert contabil D.V. și a cererii sale de contraexpertiză;

respingerea cererii de recuzare a doamnei D.V.- expert contabil; respingerea

excepției

nemo auditur propriam turpitudinem allegans

, lipsei de interes

și a cererii cu privire la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

acțiuni nr.4/26 ianuarie 2000 și a certificatelor de obligații bugetare, cât și

apărările formulate de către recurent pe fondul cauzei, nu pot fi analizate în

recurs, deoarece exced obiectului acestuia.

Astfel, dispozițiile art. 299 alin.

(1) C. proc. civ. prevăd că „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în

apel, ... sunt supuse recursului".

Verificarea admisibilității recursului

din perspectiva obiectului său se realizează prin raportare la dispozițiile

acestei norme, care este una de referință în materie.

Pot face obiect al recursului

hotărârile pronunțate în apel, fără a distinge după cum a fost soluționat sau

nu fondul pricinii și indiferent de soluția care a fost dată apelului.

Se respectă, astfel, principiul care

guvernează ordinea exercitării căilor de atac, în care recursul urmează, de

regulă, apelului, fără a putea fi exercitat

omisso medio

, trecând peste

apel.

Așa fiind, în considerarea

caracterului subsecvent al recursului, dacă apelul a fost anulat ca netimbrat -

cum este cazul în speță -, perimat, respins ca tardiv, controlul judiciar

declanșat prin recurs este circumscris acestor aspecte și el nu poate privi

însuși fondul litigiului.

In speță, în ceea ce privește recursul

declarat de pârâtul A.A. cu privire la aspectele mai sus-arătate, Înalta Curte,

raportat la limitele învestirii instanței, constată că acesta este exercitat

omisso

medio

, deoarece, conform art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului îl

constituie decizia curții de apel, iar această instanță nu s-a pronunțat,

asupra acestor aspecte, ci în baza unei excepții, aceea de netimbrare a

apelului, față de parte sentința devenind irevocabilă, prin neexercitarea

apelului cu respectarea cerințelor regularității sesizării instanței de

judecată.

Nefiind vorba, așadar, de vreo

încălcare a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) C. proc. civ. ori de vreo încălcare sau aplicare greșită a legii, Înalta

Curte constată că și recursul formulat de pârâtul A.A. este nefondat.

Pentru cele ce preced, Înalta Curte,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursurile

declarate de reclamanta A.V.A.S. București și de pârâtul A.A., ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

reclamanta A.V.A.S. București și de pârâtul A.A. împotriva deciziei comerciale

nr. 361 din 1 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a

comercială, ca ne fondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

16 martie 2011.