ÎCCJ, decizie (scj.ro #83607)

Cerere de radiere a ipotecii.Competență materială art.45 din O.U.G nr.51/1998 art.315 C.proc.civ. În cazul cererilor de orice natură privind drepturile și obligațiile în legătură cu activele bancare preluate de AVAB,inclusiv cele formulate pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice sau juridice, este stabilită competența materială a curților de apel în a cărei rază teritorială se află sediul sau după caz domiciliul pârâtei,potrivit art.45 din OUG nr 51/1998,care reprezintâ norma juridică derogatorie,astfel că nu va exista o altă interpretare privind competența de soluționare a acestor cauze atâta timp cât hotărârea instanței de recurs(CSJ ,in prezent ICCJ) este obligatorie pentru judecătorii fondului, conform art.315 C.proc.civ.

(Secția comercială,decizia nr1475 din 7 martie 2003) Reclamanta T G a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.B., solicitând radierea ipotecii constituită cu titlu de garanție imobiliară, la 18 decembrie 1996, pentru împrumutul acordat de B. A. și achitat la 26 iulie 2001. Tribunalul Sibiu, prin sentința civilă nr. 1556/C din 8 noiembrie 2001, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, dispozițiile art.19 din Legea 409/2001, stabilind competența curților de apel pentru cererile de orice natură care privesc drepturile și obligațiile în legătură cu activele bancare preluate de A.V.A.B. Curtea de Apel București, prin sentința civilă nr.33 din 21 martie 2002, a respins cererea reclamantei, considerând că neplata cauțiunii stabilită de art.25 din Legea 409/2001 împiedică instanța să se pronunțe asupra fondului cauzei.

Curtea Supremă de Justiție, în recursul declarat de reclamantă, prin decizia nr.5410 din 26 noiembrie 2002, a admis cererea și a casat sentința curții de apel , trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Instanța Supremă a stabilit că obiectul acțiunii îl formează cererea de radiere a ipotecii iar nu contestația la executare,așa că devin aplicabile dispozițiile art.1658, 1746, 1774, 1776, 1800 și art. 1814 c civ, încât nu se impune plata unei cauțiuni. În rejudecare, Curtea de Apel București, Secția aVa Comercială,prin sentința civilă nr.7 din 29 ianuarie 2003 califică acțiunea reclamantei, ca fiind de natură civilă și declină competența de soluționare a cauzei la Judecătoria Sibiu.

Împotriva sentinței astfel pronunțate, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 C.proc. civ. Pârâta a susținut că instanța de fond a încălcat dispozițiile art.45 din O.U.G.nr. 51/1998, litigiul purtând asupra unor obligații în legătură cu activele bancare preluate de A.V.A.B. Pe de altă parte,a fost criticată hotărârea instanței de fond, care nu s-a conformat deciziei de casare. Recursul este fondat . Ierarhia dispozițiilor normative face ca fiecare normă de drept, față de norma superioară care o reglementează să alcătuiască un act de executare al acesteia. În logica normativistă se ajuge la concluzia că cel mai tipic act de aplicare a dreptului , hotărârea judecătorească reprezintă o normă individualizată, care se impune, la nevoie, prin forța publică.

De aceea legiuitorul a impus, prin art.315 Cproc. civ., ca hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate să fie obligatorii pentru judecătorii fondului. Orice altă logică sau principiu contrar, dau nota insubordonării față de lege. Stabilind competența de soluționare a cauzei aparținând Curții de Apel București, în considerarea unui act normativ special, derogator, Curtea Supremă de Justiție a considerat natura juridică a actului dedus judecății, cu autoritatea care nu-i poate fi contestată de o instanță inferioară. Dispozițiile art.19 din Legea nr.402/2002 și art.45 din O.U.G.nr. 51/1998 reprezintă norma derogatorie, care stabilește competența materială a instanței de judecată.

Dacă cererile de orice natură privind drepturile și obligațiile în legătură cu activele bancare preluate de A.V.A.B., inclusiv cele formulate pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice sau juridice, sunt de competența curții de apel, nici o altă interpretare privind competența de soluționare a acestor cauze nu este pertinentă. De aceea, Curtea, în temeiul art.313 C.proc.civ. a admis recursul și a casat sentința Curții de Apel, cu trimitere spre rejudecare în fond aceleiași instanțe de apel.