ÎCCJ, decizie (scj.ro #118639)

Introducerea unei noi acțiuni în justiție având aceleași părți și același obiect. Invocarea unei decizii pronunțată într-un recurs în interesul legii  ca o cauză diferită a cererii de chemare în judecată.  Admiterea excepției autorității de lucru judecat.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Dezbateri. Excepții

Index alfabetic :

autoritate de lucru judecat

-  acțiune în revendicare

-  bun imobil

C.civ. din 1864, art. 1201

Legea nr. 10/2001

Soluțiile instanțelor judecătorești care au rezolvat litigiul pe baza unei excepții procesuale se bucură deopotrivă de efectul autorității de lucru judecat, cât timp nu se invocă împrejurări noi care să scoată hotărârea judecătorească anterioară din sfera autorității de lucru judecat, făcând astfel posibilă depășirea anumitor impedimente procedurale și reluarea dezbaterilor chiar în privința fondului rămas până atunci necercetat.

Astfel hotărârea judecătorească prin care s-a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, întrucât instanța a apreciat că, fiind introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamantul nemaidispunând de calea acțiunii în revendicare în condițiile reglementării unor mijloace juridice de restituire a bunurilor imobile prin legi speciale, se opune cu autoritate de lucru judecat celei de a doua acțiuni, prin care reclamantul a solicitat să se rețină că dispozițiile Legii nr.10/2001 nu sunt incidente bunului imobil revendicat, invocând existența unui nou cadru procesual dat de promovarea și admiterea recursului în interesul legii ce a făcut obiectul Deciziei nr.3 3/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și care a tranșat soarta acțiunilor în revendicare.

Or, o atare solicitare nu ar putea fi încuviințată decât reevaluând și dând o altă interpretare dispozițiilor legale aplicabile litigiului, de natură să o contrazică pe cea regăsită în hotărârea judecătorească anterioară, definitivă și irevocabilă, cu atât mai mult cu cât o decizie dată în recurs în interesul legii nu poate să fie invocată drept cauză juridică a unui al doilea proces, identic sub aspectul părților, obiectul și cauzei cu cel soluționat anterior prin hotărârea irevocabilă a unei instanțe judecătorești, doar pentru a obține o rejudecare a acestuia potrivit dezlegărilor obligatorii date prin decizia de recurs în interesul legii.

Secția I civilă, decizia nr. 994 din 26 martie 2014

Prin cererea înregistrată la data de 16 septembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, reclamanții S.T., S.G., S.D., S.C., R.F., C.T.D., C.T.C., D.C.D. și C.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții P.G.G., P.I., P.C., C.A., I.A., P.A.C., A.C., T.S., T.C. și S.C. I. S.A., să se dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul identificat conform raportului de expertiză tehnică imobiliară extrajudiciară anexat, dobândit de autorul lor, S.M., în baza unui titlu de proprietate emis în anul 1927 de către Ministerul Agriculturii și Domeniilor.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că terenul a fost preluat de Statul Român în urma aplicării Decretului nr. 241/1962, în baza deciziei nr.999/1962 emisă de Sfatul Popular al Capitalei, aflându-se apoi în administrarea Consiliului Popular al Sectorului 3 (până în anul 1984) și, ulterior, fiind transferat în folosința Întreprinderii 23 august (S.C. F. S.A).

Notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, de restituire în natură a acestui teren, a fost soluționată prin dispoziția din 29 aprilie 2008 a PMB, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 17.918 mp, respingându-se însă cererea de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, pentru terenul în suprafață de 17.082 mp, situat în același areal, pentru motivul nedovedirii preluării abuzive și nici a actelor ce atestă calitatea de persoane îndreptățite.

Reclamanții au mai arătat că terenul revendicat este ocupat de către pârâți, care invocă drept titlu al deținerii lor mai multe hotărâri judecătorești emise de Judecătoria Sectorului 3, în baza cărora mai multe persoane fizice au dobândit în mod ilegal dreptul de proprietate asupra unor fracțiuni din terenul litigios.

O parte a acestor hotărâri judecătorești au fost anulate prin decizia penală nr.1/1997 pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă definitivă, însă până la intervenirea acestei situații, cu privire la respectivele suprafețe de teren s-au încheiat acte juridice civile, acestea aflându-se în circuitul civil și fiind dobândite de diverse alte persoane și, în final, de pârâții chemați în judecată, care le-au cumpărat.

O altă porțiune importantă de teren (74.457,6 mp) a fost trecută în administrarea ICME, actuala S.C. I. S.A., conform deciziei 132/1974 a CPMB, căreia i-a fost atribuit dreptul de proprietate asupra terenului în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 28 februarie 1994.

Reclamanții au mai precizat că încă din anul 1991 au încercat redobândirea proprietății terenului, formulând cerere de restituire în temeiul Legii nr.18/1991, iar apoi s-au adresat cu notificare în temeiul Legii nr.10/2001. Au solicitat instanței ca, în urma comparării titlurilor de proprietate concurente, să se observe că niciunul dintre pârâți nu deține un titlu preferabil celui al lor, care provine de la autorul originar al dreptului.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.480 C.civ.

Pârâtele I.A. și C.A., prin întâmpinare, au solicitat respingerea acțiunii ca  inadmisibilă, au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și au arătat că reclamanții au mai formulat acțiuni asemănătoare la Judecătoria Sector 3.

Pârâta S.C. I. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a arătat că cererea nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 112 pct. 5 C.pr.civ.

Pârâtul P.A.C. a invocat excepția necompetenței materiale și excepția autorității de lucru judecat, iar pe fondul cererii a solicitat respingerea ei ca netemeinică.

Pârâții T.S. și A.C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă și au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, au invocat excepția prescripției achizitive asupra imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 370 m.p.

Prin încheierea de ședință din data de 03 aprilie 2009, tribunalul a respins excepțiile inadmisibilității, lipsei calității procesuale pasive și puterii de lucru judecat, ca neîntemeiate.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 5380 din 08 iunie 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, acțiunea a fost soluționată pe cale de excepție, fiind admisă excepția inadmisibilității acțiunii, iar nu pe fond. De asemenea, a reținut că hotărârea este „în apel” și nu se bucură de autoritate de lucru judecat.

La data de 28 noiembrie 2009 a decedat reclamantul S.C., fiind introduși în cauză moștenitorii acestuia: M.F., C.T. și S.D. La data de 28 august 2010 a decedat și reclamantul S.G., fiind introduși în cauză la termenul din 16.02.2011 moștenitorii acestuia: S.V., S.G. și T.T.

Prin sentința civilă nr. 1760 din 19 octombrie 2011, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prima instanță a reținut că a fost sesizată cu soluționarea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Reclamanții au pretins că sunt moștenitorii legali ai lui S.M., care a deținut imobilul în litigiu în baza unui titlu de proprietate emis în anul 1927 de către Ministerul Agriculturii și Domeniilor (titlul de proprietate nefiind depus la dosar). Din titlul de proprietate nr. xxx70/1927 rezultă că S.M. avea în proprietate o suprafață de teren de 3,5 ha în comuna Dudești, iar acest înscris a fost avut în vedere la efectuarea expertizei tehnice administrată în primă instanță.

Pe baza raportului de expertiză tehnică, rezultă că terenul revendicat se suprapune peste terenul pârâților, după cum urmează: - peste terenul proprietatea lui P.I., dobândită prin uzucapiune, pentru 6.120 m.p.; - peste proprietatea P.C., dobândită prin uzucapiune, pentru 6.614 m.p.; - peste terenul proprietatea I.A., dobândită prin vânzare-cumpărare după uzucapiune, pentru 420 m.p.; - peste proprietatea P.A.C., dobândită prin vânzare-cumpărare după uzucapiune, pentru 420 m.p.; - peste proprietatea S.C. I. S.A., dobândită prin privatizare, pentru 4027 m.p., intabulat; - peste proprietatea T.S. și T.C., dobândită prin uzucapiune, pentru 638 m.p.; - peste proprietatea A.C., dobândită prin uzucapiune, pentru 638 m.p.

Pe lângă aceste suprafețe, terenul revendicat se suprapune cu: - str. H. pe 2033 m.p.; - imobile din partea de est a străzii H. pe 6.008 m.p.; - luciul de apă al lacului P. pe 240 m.p.

Prima instanță a reținut din adresa din 21 septembrie 2009 emisă de Primăria Municipiului București – Serviciul Evidența Proprietății că în decizia nr. 999/1962 emisă în baza Decretului C.S. nr. 241/1962, figurau înscriși: - la poziția 511 M.S. cu suprafața expropriată de 9.242 m.p.; - la poziția 512 C.S. cu 4.259 m.p.; - la poziția 513 T.S. cu suprafața de 4.417 m.p; - la poziția 514 T.C. cu suprafața de 4.271 m.p.; - la poziția 515 D.C. (C.) cu suprafața de 3.350 m.p.

Prin decizia nr. 132/1974 emisă de fostul Consiliu Popular s-a transmis suprafața de 9,43 ha (compusă din 7,03 ha teren pășune scos din circuitul agricol și 2,40 ha suprafața lacului) în administrația Fabricii de cabluri.

Potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 28 februarie 1994 I.C.M.E. a primit în proprietate suprafața de 74.457,60 m.p. teren, în baza H.G. nr. 794/1992, H.G. nr. 691/1993 și H.G. nr. 774/1993, dreptul de proprietate fiind intabulat prin încheierea din 25 aprilie 2000 pronunțată de Judecătoria Sector 3 în favoarea S.C. ICME E. S.A., în baza Legii nr. 15/1990, societate obținută prin divizarea ICME S.A.

Prin actul adițional autentificat din 08 ianuarie 2002, S.C. ICME E. S.A. și-a modificat denumirea și a devenit S.C. I. S.A.

Pe baza acestor relații, tribunalul a concluzionat, pe de o parte că terenul revendicat a făcut parte din fondul funciar, cu consecința aflării lui sub regimul de reglementare al legilor speciale în această materie, concluzie la care s-a ajuns și în sentința civilă nr. 5380/2007 pronunțată de Judecătoria Sector 3 (ce a respins ca inadmisibilă o acțiune în revendicare similară a reclamanților), iar pe de altă parte că, și acceptând incidența - în cazul aceluiași bun - a reglementării date de Legea nr. 10/2001, acesta a trecut în proprietatea pârâtei-societate comercială anterior intrării în vigoare a menționatei legi.

Cu referire la pârâții persoane fizice, tribunalul a reținut că în adresa Primăriei Municipiului București se fac următoarele precizări: - între P.G. și P.G.G. a fost efectuată o tranzacție de care s-a luat act prin sentința civilă nr. 9765/1994, iar prin decizia penală nr. 1/1997 a Curții de Apel București, s-au anulat înscrisurile care au stat la baza pronunțării sentinței civile nr. 8666/1993, fiind declarate false; - sentința civilă nr. 8666/1993 a stat și la baza sentinței civile nr. 9295/1994, prin care P.I. a dobândit dreptul de proprietate, precum și a sentinței civile nr. 9277/1994, prin care a dobândit dreptul de proprietate P.C. și a sentinței nr. 8566/1993, prin care a dobândit dreptul de proprietate C.A.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx34/1996, pârâta C.A. a vândut pârâtului P.A.C. suprafața de teren de 1.370 m.p. și construcția, terenul fiind dobândit de vânzătoare în baza sentinței civile nr. 8566/1993. M.I. a dobândit dreptul de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx30/1999.

Ambele contracte de vânzare-cumpărare sunt încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și nu au fost declarate nule.

Prin decizia civilă nr. 8/A din 24 februarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel, irevocabilă și trecută în puterea de lucru judecat, a fost admis apelul și s-a constatat dreptul de proprietate prin uzucapiune în favoarea numiților I.F. și B.S. pentru suprafața de teren de 528,67 mp, împotriva pârâtului S.D., T.D. fiind unicul moștenitor al lui T.S.

Din certificatul de moștenitor din 09 decembrie 2002 rezultă că de pe urma defunctului S.M.,

decedat la 23 ianuarie 1986, au rămas ca moștenitori C.D. - nepot de fiică, D.D. - nepot de fiică, S.T. - fiu, C.C. - nepot de fiică, S.D. - fiu, S.G. - fiu, R.F. - fiu, C.M. - nepoată de fiică și S.C. - fiu.

S-a apreciat de către tribunal că, fie că terenul face obiectul Legii nr. 18/1991, fie că face obiectul Legii nr. 10/2001- în acest sens fiind dispoziția emisă de Primăria Municipiului București, în prezent contestată într-un alt dosar a cărui judecată a fost suspendată - reclamanții nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, respectiv în baza art. 480 C.civ., fiind ținuți să urmeze calea legilor speciale.

Pentru a-și justifica opinia, prima instanță a făcut trimitere și la decizia de îndrumare nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C.pr.civ.

Așa fiind, tribunalul a constatat că revine instanței sesizate cu contestația la dispoziția, emisă în soluționarea notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001, competența de a analiza forța probantă a actelor de înstrăinare și de a dispune fie atribuirea în natură a terenului, fie prin echivalent.

Apreciind că nu este instanța sesizată să analizeze cererea din perspectiva existenței unui eventual conflict între Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană, întrucât contestația pe Legea nr. 10/2001 nu a fost soluționată și cum prin dispoziția nr. 10409/2008 reclamanții au primit totuși măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 17.918 m.p., iar pentru restul de 17.082 m.p. nu a fost dovedită calitatea de persoană îndreptățită, s-a considerat că numai instanța învestită în baza Legii nr. 10/2001 cu soluționarea contestației este abilitată a verifica dacă reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite, aspect care presupune implicit analiza dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă că la acest moment reclamanții nu dovedesc calitatea lor de proprietari pentru această suprafață.

Tribunalul a mai reținut că actele de proprietate de care se prevalează pârâții persoane fizice nu au fost anulate ca efect al declarării nulității actelor care au stat la baza sentințelor civile menționate anterior, astfel că în prezent toți pârâții dețin acte de proprietate.

Cu privire la suprafața de 17.082 m.p. pentru care dreptul de proprietate nu a fost dovedit, tribunalul a reținut că reclamanții nu au în patrimoniul lor un drept de proprietate în acest moment și, implicit, nici un „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, apt a fi apărat pe calea acțiunii în revendicare, ci dețin exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale.

Spre deosebire de reclamanți, care nu au un bun apt a fi protejat în temeiul art. 480 C.civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece nu au în patrimoniul lor actual nici exercițiul dreptului de a folosi bunul, nici exercițiul dreptului de a-l administra, nici exercițiul dreptului de a dispune cu privire la acesta (dreptul, recunoscut parțial, este acordat în echivalent, restul nu este recunoscut), au un „bun” pârâții, ale căror acte de proprietate sunt încă în vigoare, acestea nefiind anulate.

Reclamanții dețin exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale și numai dacă procedura declanșată conform acestor legi se finalizează, devine concret și dreptul acestora, fie în modalitatea redobândirii dreptului de a exercita prerogativele dreptului de proprietate, fie în modalitatea obținerii de despăgubiri, aspecte care urmează a fi lămurite în cadrul contestației formulate de aceștia în baza Legii nr.10/2001, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a reținut, sunt indicii potrivit cu care terenul în litigiu era supus dispozițiilor legilor speciale ale fondului funciar, fiind astfel exclus de la aplicarea Legii nr. 10/2001, potrivit art. 8 alin. (1) din lege.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis, în majoritate, prin decizia civilă nr. 86/A din 28 martie 2013  pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, cu consecința schimbării în parte a hotărârii de primă instanță în sensul admiterii excepției autorității de lucru judecat în privința cererii de chemare în judecată a pârâților persoane fizice, fiind menținute celelalte dispoziții ale acesteia.

Instanța de apel a menționat că la data de 15 februarie 2012 a decedat apelantul reclamant R.F., fiind introdusă în cauză la termenul din 28.06.2012 moștenitoarea acestuia, R.E.

La termenul din 28 februarie 2013, Curtea a pus din nou în discuția contradictorie a părților excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 5380/2007 pronunțată de Judecătoria Sector 3, cu referire la care a reținut că aceasta își produce efectele în raport cu actuala cerere de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice.

Argumentându-și constatarea, instanța de apel a arătat că puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 C.civ., are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției. Potrivit art. 166 C.pr.civ., pentru a exista autoritate de lucru judecat, este necesar să exista tripla identitate cu privire la părți, obiect și cauză, triplă identitate care este întrunită între cele două pricini supuse analizei instanței.

Astfel, în privința identității de părți, a reținut - din cuprinsul sentinței civile nr. 5380/2007 pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București (rămasă definitivă și irevocabilă) - că prima cerere a fost formulată de aceiași reclamanți, respectiv S.T., S.G., S.D., S.C., R.F., C.D., C.C., D.D. și C.M. în contradictoriu cu pârâții P.G., P.I., P.C., C.A., I.A., P.A.C., A.C., T.S. și T.C.,  fiind lipsită de relevanță împrejurarea că în actuala acțiune figurează, în calitate de pârâtă, și S.C. I. S.A., pentru că identitatea poate fi și parțială.

Nu prezintă importanță nici faptul că în cursul soluționării prezentului litigiu au decedat S.C., S.G. și R.F., puterea de lucru judecat vizându-i și pe succesorii universali sau cu titlu universal, deoarece, deși nu au participat personal la judecată, aceștia continuă, reprezintă persoana autorilor lor.

Sub aspectul identității de obiect, a reținut că ambele acțiuni au avut ca obiect revendicarea unui teren dobândit de autorul apelanților reclamanți, S.M., în baza unui titlu de proprietate emis în anul 1927 de către Ministerul Agriculturii și Domeniilor.

Sub aspectul identității de cauză, care rezidă în fundamentul juridic al acțiunii și se materializează în situația de fapt calificată juridic, s-a arătat că este aceeași și constă în regulile care guvernează acțiunea în revendicare de drept comun.

Arătând că, de principiu, puterea lucrului judecat presupune o soluționare pe fond a litigiului, în timp ce prin sentința civilă nr. 5380/2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, care a respins acțiunea în revendicare a reclamanților ca inadmisibilă, s-a reținut că: „acțiunea în revendicare este mijlocul juridic de drept comun de protejare a dreptului de proprietate. În cazul imobilelor preluate de stat în perioada 1945-1989 se ridică problema posibilității recurgerii la acest mijloc juridic în condițiile reglementării unor mijloace juridice de restituire a acestor imobile prin legi speciale. Mijloacele de restituire ale imobilelor reglementate prin legi speciale, la care s-a făcut referire anterior, sunt reprezentate de procedura administrativă de soluționare a notificărilor dezvoltată prin cuprinsul Legii nr. 10/2001. Instanța apreciază că această opțiune a fost închisă persoanelor interesate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001”.

Soluționarea cauzei în fond înseamnă însă că anterior a mai fost stabilită existența sau, din contră, inexistența situației de fapt pretinse de către reclamant și, în primul caz, a fost subsecvent analizată aplicarea dispozițiilor legale la respectiva situație

.

În asemenea condiții, o hotărâre ulterioară ar putea contrazice drepturile recunoscute sau, din contră, consolidate prin prima hotărâre.

Ipoteza este diferită atunci când cererea anterioară a fost respinsă pentru aspecte de ordin procedural, cum sunt neîndeplinirea obligației de plată a taxei de timbru sau lipsa semnăturii reclamantului. După împlinirea lipsurilor constatate prin prima hotărâre, instanța sesizată ulterior va analiza alte aspecte, respectiv fondul cauzei, fără ca cele două hotărâri să conțină elemente prin care s-ar putea contrazice. În aceste cazuri, este evident că nu există autoritate de lucru judecat.

Respingerea acțiunii ca inadmisibilă - cu motivarea că, în privința acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001

, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale - se include în prima categorie, întrucât eventuala soluționare diferită a acestui aspect în cadrul prezentului dosar - prin reținerea argumentului apelanților reclamanți că legea specială nu ar reglementa situația tuturor bunurilor preluate în mod abuziv în perioada de referință (principiu stipulat în art. 1 alin. (1), fiind exclusă de sub incidența sa ipoteza în care statul nu a înstrăinat bunul, ci a pierdut posesia acestuia în favoarea unor terți - ar însemna a aduce o altă interpretare textelor legale incidente situației din speță, ceea ce nu poate fi admis. S-a arătat ca fiind relevant analizei faptul că la momentul actual există și o dispoziție emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 de unitatea deținătoare, care a fost contestată de apelanții reclamanți, dreptul lor de acces la justiție fiind astfel respectat, după cum s-a statuat pentru asemenea situații și prin hotărârea Curții Europene în cauza

Maria Atanasiu și alții c. României

, hotărârea din 12 octombrie 2010.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că nu orice rezolvare dată pricinii pe alte aspecte decât cele care privesc fondul este considerată ca lipsind hotărârea de efectul care să-i asigure imutabilitatea jurisdicțională.

Făcând trimitere la mai multe exemple de astfel de cazuri, instanța de apel a reținut că autoritatea de lucru judecat nu se atașează doar hotărârilor care au soluționat cauza pe fondul ei, ci deopotrivă și acelora care au judecat pricina pe baza unei excepții, cu mențiunea că, în aceste din urmă situații – ale necercetării fondului raporturilor juridice – o eventuală reluare a dezbaterilor va fi posibilă în măsura în care se invocă împrejurări noi, care vor scoate însă, din sfera excepției autorității de lucru judecat, hotărârea anterioară.

Referitor la faptul că nerespectarea autorității de lucru judecat constituie o încălcarea a dreptului la un proces echitabil, instanța de apel a făcut trimitere la dezlegările date de Curtea Europeană în cauza

Amurăriței c. României

, prin hotărârea din 23 septembrie 2008, dar, prin opoziție, a relevat și statuările aceleiași instanțe de contencios european din cauza

Lungoci c. României

, prin hotărârea din 26 ianuarie 2006, în ceea ce privește posibilitatea ca respingerea unei cereri, urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat, să constituie o încălcare a dreptului de acces la justiție.

Folosindu-se și de aceste exemple, instanța de apel a concluzionat că funcționarea autorității de lucru judecat presupune că, în cadrul unei hotărâri ulterioare, nu pot fi contrazise constatări ale instanțelor cu privire la o anumită situație de fapt sau de drept; în schimb, este obligatorie analizarea unui alt temei juridic, sintagmă care se raportează la invocarea unui alt raport juridic.

În ceea ce privește cererea introdusă împotriva pârâtei persoană juridică, a fost apreciată drept corectă soluția primei instanțe, care a arătat că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană, au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de apel, conform art. 329 alin. (3) C.pr.civ.

Făcând trimitere la principiile care se degajă din această hotărâre, instanța de apel a arătat că, potrivit mecanismului juridic instituit prin dispozițiile Legii nr.10/2001, recunoașterea și protecția juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut foștilor titulari anterior preluării imobilelor de către stat, chiar în situația în care preluarea s-a făcut fără titlu valabil sau fără niciun titlu, este condiționată de obținerea în prealabil de către aceștia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești (art. 2 alin. 2, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată) de restituire în natură. Numai în acest mod pot fi interpretate prevederile textului de lege arătat, deoarece imposibilitatea juridică de exercitare a unui drept este echivalentă cu negarea existenței lui.

Sintetizând, deși corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, aceasta  nu poate să conducă decât la concluzia la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește la acest moment în patrimoniul apelanților reclamanți.

Întrucât simpla neidentificare a titularilor actuali ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în persoana reclamanților implică, conform celor expuse anterior, respingerea acțiunii în revendicare, titlul vechi de proprietate invocat de aceștia nemaiavând forță juridică în contextul legislativ actual, nu mai prezintă relevanță condițiile în care intimata pârâtă a dobândit imobilul ce a aparținut anterior autorului apelanților reclamanți, motiv pentru care instanța de apel a arătat că nu va analiza acele critici de apel care vizează faptul că titlului intimatei pârâte nu i s-ar putea acorda preferință în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate invocate de cele două părți.

Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

În acest sens, instanța supremă a reținut că: „este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu

Convenția

europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.”

Or, făcând aplicare acestor principii, instanța de apel a apreciat că reclamanții dețin, pentru imobilul pentru care au făcut dovada că dreptul de proprietate a aparținut autorului lor, un „

bun

”, care constă însă în dreptul de a obține măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului lor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană, încă din anii 1970 Comisia Europeană statuând că: „speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (

decizia X., Y., Z. c. Germaniei

din 4 octombrie 1977).

„Cu toate acestea, în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii” (

cauza Atanasiu și c. României,

hotărârea din 12 octombrie 2010).

În același timp, Curtea a stabilit că existența unui „bun actual” cu înțelesul de drept de proprietate „în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis restituirea bunului” (

cauza Atanasiu și alții c. României

).

O asemenea hotărâre judecătorească nu a fost însă pronunțată în favoarea reclamanților, regăsindu-se deocamdată astfel în cauza de față cealaltă ipoteză, aceea în care, în temeiul Legii nr. 10/2001, a avut loc o transformare într-o „valoare patrimonială” - respectiv dreptul de a obține măsuri reparatorii în temeiul dispoziției Primarului General al municipiului București nr. 10409/2008 - a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării - mai general, din constatarea caracterului abuziv al preluării în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 - de care vorbește instanța de contencios european în continuare în aceeași hotărâre, paragraful 142, situația putându-se schimba în cazul admiterii contestației formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, aflate încă pe rolul instanțelor, și dispunerii restituirii în natură.

Prin decizia sa de recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că există neconcordanțe între legea internă și Convenție numai în privește neconformitatea mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 cu prevederile documentului european din materia drepturilor omului, iar nu în ce privește posibilitatea de restituire a bunului în natură ca „bun actual, s-a apreciat că, și din perspectiva reglementării internaționale, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii respingând acțiunea în revendicare. Aceasta întrucât ineficiența mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 nu poate fi sancționată prin transformarea dreptului de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, drept care într-adevăr prin aplicarea directă a legii nu poate fi exercitat în mod efectiv, într-un drept de a obține restituirea bunului în natură, cu încălcarea normelor de drept interne.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții.

În motivarea recursului declarat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct.9 C.pr.civ., recurenții au formulat următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:

Decizia instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșita a legii, instanța de apel admițând greșit excepția autoritarii de lucru judecat a sentinței civile nr.5380/2007 a Judecătoriei Sector 3. Prin această hotărâre judecătorească a fost soluționată prima acțiune în  revendicare imobiliară formulată de reclamanți, descendenții lui S.M., prin respingerea sa ca inadmisibilă.

Așa cum a fost formulată și motivată soluția adoptată în acel prim litigiu, se înțelege că inadmisibilitatea cererii în revendicare a fost văzută de instanța care a pronunțat-o ca o excepție de fond, pentru că privește exercițiul dreptul la acțiune. Acest fapt demonstrează că acțiunea a fost rezolvată pe cale de excepție, neintrându-se în  cercetarea fondului, în dosar neadministrându-se probe care să privească fondul cauzei, ci doar s-au discutat excepții, iar excepția inadmisibilității a fost admisă, instanța făcând aplicare practicii judecătorești din epoca anului 2007 conform căreia o acțiune în  revendicare imobiliară, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, nu mai poate fi primită după intrarea în  vigoare a Legii nr. 10/2001.

Ulterior anului 2007 a fost admis recursul în interesul legii - Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, care a lămurit chiar problema de drept a inadmisibilității acțiunii în revendicare, vizând imobile preluate abuziv de statul român, introdusă sub regimul  de aplicare al Legii nr.10/2001.

Prin Decizia nr. 33/2008, excepția inadmisibilității acțiunii, motivată de faptul că acțiunea în  revendicare pe calea dreptului comun era exclusă de prevederile Legii nr. 10/2001, care este legea specială în  materia retrocedării bunurilor preluate abuziv de Statul Român, este privită nuanțat.

Astfel, nici Înalta Curte de Casație și Justiție și nici Curtea Europeană nu au exclus, în  toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, arătându-se că este posibil ca reclamantul, într-o astfel de acțiune, să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în  funcție de circumstanțe concrete ale cauzei, în  ce măsură legea internă intră în  conflict cu Convenția europeană și, deci, dacă admiterea acțiunii în  revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice

De asemenea, Curtea Europeană, în mai multe cauze soluționate împotriva României, a stabilit că accesul la un tribunal, doar pentru a se constata că o procedură judiciară inițiată de reclamant, prin jocul dispozițiilor legale care au reglementat o anumită instituție de drept - autoritatea de lucru judecat, inadmisibilitatea, schimbarea competenței instanțelor de judecata în  timpul derulării procesului etc. - care au generat o incertitudine jurisprudențială,  nu este de natură să respecte imperativele art. 6 paragraful I din Convenție.

În esență, Curtea Europeană a statuat că acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun este admisibilă cu condiția ca instanța să lămurească dacă o astfel  de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, iar prin admiterea acțiunii să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Recurenții au mai susținut că instanțele  trebuie să țină cont de constatările de fapt din cadrul litigiilor soluționate anterior  de Curtea Europeană, cu privire la aceeași situație

În cauza

Amurăriței c. României

, C.E.D.O. a reamintit că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 par.1 trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenței dreptului, ca element al patrimoniului comun al părților contractante, principiu enunțat în  preambulul Convenției.

Unul din elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate.

Revenind la cazul dedus judecății, recurenții au arătat că, în cercetarea împrejurării dacă admiterea excepției inadmisibilității a celei dintâi acțiuni în revendicare pe care au formulat-o, creează autoritate de lucru judecat în raport cu acțiunea ulterioară, trebuie examinat cadrul legislativ în care a fost formulată noua acțiune. Această analiză impune atât observarea temeiurilor de drept material, cât și a celor de drept procesual, dar și posibilitățile concrete decurgând din practica instanțelor.

Făcând trimitere la notorietatea inconsecvenței practicii judiciare din vremea contemporană soluționării celei dintâi acțiuni în revendicare, (situație care a și impus admiterea recursului în  interesul legii nr. 33/2008) și admițând că la data formulării celei de-a doua cereri de chemare în  judecată, nici Legea nr.10/2001 și nici Codul civil nu suferiseră modificări, recurenții au subliniat că elementul de diferență a cadrului legal este dat de faptul înlăturării soluției respingerii de plano a cererilor de tipul celei intentate de reclamanți, prin Decizia 33/2008.

În opinia lor, întrucât prima cerere a fost respinsă pe un criteriu procedural și nu urmare a unei judecați pe fondul cauzei, formularea unei noi cereri de chemare în  judecată apare admisibilă pentru că numai prin analiza fondului cauzei se poate stabili dacă acțiunea în revendicare este sau nu admisibilă. Doar pe această cale se poate stabili dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice, procedeu care implică compararea celor două drepturi în concurs.

Instanța de apel a aplicat greșit legea și în  ceea ce privește situația pârâtei I., deoarece, chiar admițând că soluția instanței de apel este corectă în  ce privește pârâții persoane fizice, în  mod cert nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 1201 C.civ. în privința cererii îndreptate împotriva pârâtei S.C. I. S.A, față de care nu a mai existat o altă judecată.

Soluția corectă a instanței de apel ar fi fost, în acest caz, admiterea în  parte a cererii de chemare în judecată față de pârâta S.C. I. S.A., cum de altfel rezultă și din opinia separată din apel.

Intimata S.C. I. a invocat nulitatea recursului declarat, cu referire la soluția adoptată prin decizia recurată în privința cererii de chemare în judecată îndreptată împotriva sa.

Analizând recursul declarat, Înalta Curte a apreciat că acesta este nefondat, potrivit celor ce

urmează.

Cea dintâi critică a recursului a invocat greșita reținere a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr.5380/2007 a Judecătoriei Sector 3 București, în prezentul litigiu, față de împrejurarea că hotărârea judecătorească menționată nu a rezolvat pe fond raportul juridic litigios dedus judecății, acțiunea în revendicare precedentă a reclamanților fiind rezolvată pe calea excepției de

inadmisibilitate.

Cât privește problema de drept dacă respingerea ca inadmisibilă, prin sentința nr.5380/2007 a Judecătoriei Sector 3, a celei dintâi acțiuni în revendicare introduse de reclamanți este de natură să genereze autoritate de lucru judecat în raport cu cea de-a doua acțiune în revendicare a acestora, introdusă la 16 septembrie 2008, având parțial (cu excepția SC I. SA) aceleași părți, același obiect și fiind întemeiată pe aceeași cauză, instanța de apel a reținut în mod corect că nu orice rezolvare dată pricinii pe alte aspecte decât cele care privesc fondul este de natură să lipsească hotărârea de efectul care să-i asigure imutabilitatea jurisdicțională.

În alte cuvinte, s-a arătat în mod corect că și acele soluții ale instanțelor judecătorești care au rezolvat litigiul pe baza unei excepții procesuale, se bucură deopotrivă de efectul autorității de lucru judecat, cât timp nu se invocă împrejurări noi care să scoată hotărârea judecătorească anterioară din sfera autorității de lucru judecat, făcând astfel posibilă depășirea anumitor impedimente procedurale și reluarea dezbaterilor chiar în privința fondului rămas până atunci necercetat.

Cu referire la cazul reclamanților, instanța de recurs constată că sentința nr.5380/2007 a Judecătoriei sector 3 a respins ca inadmisibilă cea dintâi acțiune în revendicare a acestora întrucât, pe baza situației de fapt și juridice actuale a dreptului pretins și bunului imobil la care acesta se referă, a apreciat că sunt incidente cauzei dispozițiile Legii nr.10/2001. Astfel, deși întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, dar introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, și întrucât concursul dintre legea specială și legea generală, se rezolvă în favoarea celei dintâi, s-a apreciat că reclamanții nu mai dispun de calea acțiunii în revendicare în condițiile reglementării unor mijloace juridice de restituire a bunurilor imobile, de felul celui revendicat, prin legi speciale.

În acest context, solicitându-se instanțelor din cea de-a doua acțiune în revendicare introdusă, să rețină că dispozițiile Legii nr.10/2001 nu sunt incidente bunului imobil revendicat deoarece acestea nu reglementează ipoteza în care statul nu a înstrăinat bunul, ci a pierdut posesia acestuia în favoarea unor terți, reclamanții nu au făcut decât să pretindă acestora o reevaluare a situației juridice a bunului și a regimului său de reglementare, opusă ori contrară celor statuate deja prin sentința nr.5380/2007 a Judecătoriei Sector 3, aceasta chiar în circumstanțele în care hotărârea judecătorească menționată a rămas definitivă și irevocabilă prin neapelare (așadar, fără să se exercite de către reclamanți vreo cale de atac prin care să se conteste reținerea unui regim juridic greșit al bunului) și în care înșiși reclamanții au învederat că sunt beneficiarii unei dispoziții emise în temeiul Legii nr.10/2001 care le-a recunoscut parțial dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru același bun.

Or, o atare solicitare nu ar putea fi încuviințată decât reevaluând și dând o altă interpretare dispozițiilor legale aplicabile litigiului, de natură să o contrazică pe cea regăsită în sentința nr.5380/2007 a Judecătoriei Sector 3, fără ca un alt temei juridic al celei de-a doua cereri a reclamanților să permită aceasta. În circumstanțele date, s-a apreciat în mod corect de către instanța de apel că se opun acestui al doilea demers al reclamanților dispozițiile art.1201 C.civ. și autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 5380/2007 a Judecătoriei Sector 3.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de recurs, recurenții au pretins că autoritatea de lucru judecat a sentinței Judecătoriei Sector 3 nu putea fi reținută întrucât tripla identitate între elementele celor două litigii, cel prezent și cel anterior, nu există.

În esență, recurenții au pretins că această identitate nu există dat fiind cadrul procesual diferit existent la data promovării actualei lor cereri în revendicare, în raport cu acela sub imperiul căruia a fost promovată cererea în revendicare respinsă ca inadmisibilă prin sentința Judecătoriei Sector 3, în opinia lor, elementul de diferență fiind dat de promovarea și admiterea recursului în interesul legii ce a făcut obiectul Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și care a tranșat soarta acțiunilor în revendicare similare celei a lor - respectiv care urmăreau redobândirea bunurilor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001. În concret, recurenții consideră că ceea ce le justifică, din punct de vedere legal, actualul lor demers, fără să li se poată opune autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr.5380/2007 a Judecătoriei Sector 3, este tocmai  faptul că prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a fost rezolvată în mod diferit soarta acestor acțiuni, nevalidându-se acea orientare jurisprudențială care, ca și în cazul celei dintâi cereri a lor, respingea „de plano” acțiunile în revendicare ca inadmisibile pentru argumentul că aceste bunuri fac obiectul legii speciale nr. 10/2001,

revendicarea lor pe temeiul dreptului comun nemaifiind posibilă.

Potrivit art.1201 C.civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același

obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcute de ele și în contra lor în aceeași calitate.

Așadar, pentru a exista autoritate de lucru judecat, este necesar să existe tripla identitate cu privire la părțile, obiectul și cauza cererilor de chemare în judecată supuse analizei.

Invocând existența cadrului legal diferit la momentul promovării celei de-a doua cereri de chemare în judecată (cea actuală), se înțelege că, de fapt, recurenții contestă identitatea elementului „

cauză”

al celor două cereri de chemare în judecată promovate, deoarece în mod evident cadrul legal nu ține nici de elementul „părți” și nici de elementul „obiect al cererii”, care corespunde pretenției concrete deduse judecății (în cazul de față, dreptul de proprietate asupra bunului imobil, teren în suprafață de 3,5 ha, potrivit titlului de proprietate al autorului reclamanților).

În ceea ce privește cauza cererii de chemare în judecată – element care interesează instituția  puterii lucrului judecat – aceasta corespunde titlului ori izvorului juridic al dreptului afirmat, temeiului  juridic al acestuia.

În particular, cauza cererii de chemare în judecată introdusă de reclamanți la 16 septembrie 2008, constă în dreptul de proprietate asupra terenului dobândit de autorul lor S.M., în baza titlului emis în 1927 de către Ministerul Agriculturii și Domeniilor, drept transmis reclamanților pe cale succesorală, dar care  a făcut obiectul preluării abuzive de către stat în urma aplicării Decretului nr.241/1962. Înalta Curte de Casație și Justiție  constată că o cauză juridică identică a stat la baza promovării cererii de chemare în judecată introdusă de reclamanți și în dosarul Judecătoriei Sector 3, finalizat irevocabil prin sentința civilă nr. 5380/2007.

Or, din punct de vedere tehnic, modul în care a fost unificată practica judiciară divergentă, existentă într-o anumită materie, printr-o decizie de recurs în interesul legii, nu se înscrie în ceea ce definește, potrivit celor de mai sus, cauza cererii de chemare în judecată.

Așadar, pentru acest prim motiv, existența Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție la momentul promovării actualei cereri în revendicare introduse de reclamanți se dovedește a fi un element care nu interesează autoritatea de lucru judecat și, prin urmare, care nu poate să justifice în sine promovarea unei cereri de chemare în judecată identică, sub aspectul părților, obiectului și cauzei cu o alta anterioară, soluționată în mod irevocabil (prin recursul declarat, recurenții necontestând identitatea celorlalte două elemente verificate și analizate prin decizia instanței de apel).

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că teza recurenților nu ar putea fi împărtășită nici în considerarea rațiunii de a fi a instituției juridice a recursului în interesul legii, care a fost concepută – în urma modificărilor  substanțiale aduse prin dispozițiile O.U.G. nr.138/2000, Legii nr.219/2005, dar, mai ales, prin cele ale Legii nr.202/2010, ca principalul mecanism pentru realizarea uniformizării și asigurării consecvenței jurisprudenței instanțelor naționale, instrument de înlăturare a incertitudinii și insecurității juridice, contribuind astfel la întărirea sistemului judiciar - ca și componentă fundamentală a  statului de drept.

Atribuindu-i-se acest rol, nu ar putea fi de conceput ca tocmai decizia de recurs în interesul legii să fie invocată drept cauză juridică a unui al doilea proces, identic sub aspectul părților, obiectul și cauzei cu cel soluționat anterior prin hotărârea irevocabilă a unei instanțe judecătorești, doar pentru a obține o rejudecare a acestuia potrivit dezlegărilor obligatorii date prin decizia de recurs în interesul legii.

Ca și instituția recursului în interesul legii, puterea de lucru judecat își găsește fundamentul în nevoia socială de securitate juridică. Autoritatea de lucru judecat interesează ordine publică și are drept scop, pe de o parte, înlăturarea contradicțiilor judecătorești – care nu ar face decât să slăbească încrederea și respectul datorat justiției, să diminueze forța și demnitatea de care trebuie să se bucure în stat puterea judecătorească, toate de natură să afecteze însuși statul de drept – iar, pe de altă parte, necesitatea de a se pune capăt situațiilor litigioase care, prin posibilitatea de a fi aduse la nesfârșit  înaintea justiției, ar genera o imensă instabilitate juridică și socială.

Rolul și menirea celor două instituții juridice – autoritatea de lucru judecat și recursul în interesul legii  - nu ar putea fi atinse decât dacă acestea lucrează împreună , servind principiului stabilității și securității juridice, iar nu utilizându-le una împotriva celeilalte, astfel cum au solicitat recurenții-reclamanți, care au invocat că tocmai pronunțarea Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și validarea unei alte soluții decât cea dată acțiunii lor precedente în revendicare, prin sentința nr.5380/2007 a Judecătoriei Sector 3, le deschide lor calea promovării unei noi acțiuni în revendicare spre a fi judecată potrivit îndrumărilor obligatorii ale deciziei de recurs în interesul legii

menționate, fără a li se putea opune autoritatea de lucru judecat.

Mecanismul de funcționare a recursului în interesul legii presupune uniformizarea practicilor judiciare viitoare (în domeniul sau materia în care acesta a fost pronunțat), începând cu data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, potrivit art.330

7

alin.(4) C.pr.civ., dezlegarea problemelor de drept judecate fiind obligatorie pentru instanțe de la acest moment,

fără ca decizia de recurs în interesul legii să producă vreun  efect sau vreo consecință asupra hotărârilor judecătorești examinate ori cu privire la situația părților din acele procese

[art.330

7

alin.(2) C.pr.civ.].

Această ultimă dispoziție legală – art.330

7

alin.(2) C.pr.civ. – care dă ea însăși expre