ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 125/2017
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 125/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 125/2017
Deliberând asupra
cauzei de față, constată următoarele;
Prin cererea înregistrată
pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la
data de 10 februarie 2016, sub nr. x/2/2016,
revizuentul A. a solicitat revizuirea Deciziei
civile nr. 278/A din 7 noiembrie 2013, pronunțată de către
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru
cauze cu minori și de familie.
în
motivarea cererii revizuentul a arătat că, în urma numeroaselor
demersuri Ia mai multe instituții publice și a înregistrării mai
multor cereri, la sfârșitul lunii decembrie 2015, a depus o cerere pentru
eliberarea unor documente, iar la data de 11 ianuarie 2016 i s-a eliberat
contractul de împrumut cu garanție ipotecară din 1936, încheiat la
Notariatul de Stat de pe lângă Tribunalul Ilfov, din conținutul
căruia reiese că terenul în suprafață de 3.625 mp avea
adresa în Calea x fără număr și făcea parte din titlul
de proprietate din anul 1921.
Revizuentul
a mai arătat ca tot în acest înscris se face vorbire și de terenul
din Calea x în suprafață de cca. 2.506 mp, deținut în baza
actului din 1914, ceea ce indică faptul că cele două terenuri
erau unul lângă altul, amândouă cu deschidere la Calea x, și
lămurește definitiv amplasamentul acestor imobile, aspect care se
coroborează cu procesul-verbal din anul 1951, întocmit de inspectorii de
la Administrația Financiara.
În aceste
condiții, având în vedere vecinătățile din actul dotat nr. 32427/1932
și că punerea în posesie a terenului din 1921 a fost făcută
în data de 26 august 1931 prin proces-verbal, revizuentul a apreciat că
situația de fapt reținută de instanță este
eronată și că acest înscris nou lămurește pe deplin
faptul că;
a)
terenul de 450 mp din actul
dotat nr. 32427/1932 face parte din titlul de proprietate din 1921, având în
vedere că acest teren se învecinează la Sud cu închisoarea
Văcărești, iar Nord și Est cu restul proprietății
lui B.;
b)
terenul de 450 mp din actul
dotai nu are cum să facă parte din actul din 1914, având în vedere ca
actul din 1914 se învecinează cu Vatra Mănăstirii
Văcărești și nu cu închisoarea Văcărești, cum
se menționează în actul dotat;
c)
terenul de 2.500 mp care face
parte din titlul de proprietate din 1921 este situat în Calea x fără
număr (f.n.) potrivit înscrisului pe care se fundamentează
revizuirea, făcându-se vorbire și de celalalt teren din anul 1914, de
unde rezulta că adresa terenului din Calea x fără număr, se
afla imediat după terenul din Calea x, aspect care, coroborat cu
procesul-verbal din 195, duce la aceeași concluzie.
Revizuentul
a susținut că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute
de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât: instanța nu a avut în vedere
acest înscris, deoarece nu a putut fi înfățișat de
părți din motive independente de voința lor; înscrisul pe care
1-a atașat cererii de revizuire este un înscris nou care nu a fost folosit
în dosarul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire o
solicită; înscrisul nou exista Ia data la care s-a pronunțat
hotărârea care face obiectul revizuirii; înscrisul nu a putut fi depus
printr-o împrejurare mai presus de voința revizuentului; înscrisul are o
importanță deosebită care schimbă situația de fapt
reținută în considerentele Deciziei nr. 278/A din 7 noiembrie 2013,
respectiv schimbă amplasamentul terenurilor.
în
opinia revizuentului, dacă instanța ar fi cunoscut acest înscris,
situația de fapt reținută de aceasta ar fi fost alta decât cea
din decizia pronunțată.
Revizuentul
a mai arătat că instanța supremă a apreciat în
practică faptul că „înscrisul trebuie să aibă o
importanță deosebită, dacă nu chiar hotărâtoare pentru
dezlegarea pricinii", iar în speța de față, dacă
instanța de apel și experții cunoșteau acest înscris, ar fi
poziționat (amplasat) altfel terenurile, respectiv ar fi ajuns la
concluzia că terenul de 450 mp din actul dotai face parte din titlul de
proprietate din 1921, și nu și terenul din 1914, cum eronat au
reținut curtea de apel și experții.
A
concluzionat revizuentul că, întrucât înscrisul a fost descoperit la data
de 11 ianuarie 2016, se impune revizuirea Deciziei nr. 278/A din 7 noiembrie
2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a
IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în vederea
stabilirii corecte a situației de fapt, având în vedere că
situația de fapt reținută are implicații deosebite asupra
proceselor care sunt în curs de judecată pe roiul instanțelor, care
au ca obiect acțiuni în revendicare atât pentru suprafața de 450 mp,
cât și pentru suprafața de 2.500 mp (Dosar nr. x/2/2015 aflat pe rolul
Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și Dosar
nr. x/3/2010 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a
IV-a civilă).
Revizuentul
a susținut și faptul că părțile adverse au invocat
situația de fapt eronată din considerentele deciziei a cărei
revizuire o solicită, iar acțiunile în revendicare, care se află
pe roiul instanțelor nu pot fi soluționate corect, din cauza
amplasării greșite a terenurilor.
Prin
Decizia civilă nr. 277/A din 19 aprilie 2016, Curtea de Apel
București, secția a IV-a civilă,
a respins, ca nefondată, cererea
de revizuire formulată de revizuentul A., împotriva Deciziei civile nr. 278/A
din 7 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția
a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul
nr. x/2/2011, în contradictoriu cu intimații C., D. și Municipiul
București, prin primarul general.
Pentru
a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut că
prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28
decembrie 2006, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a
civilă, sub nr. x/3/2006, reclamanții C. și D., în nume propriu
și în calitate de moștenitori ai defunctei E., au formulat
contestație împotriva dispoziției nr. 6272 din 8 noiembrie 2006,
emisă de primarul general al Municipiului București și au
solicitat anularea dispoziției atacate și emiterea unei noi
dispoziții, în sensul restituirii în natură a imobilului teren în
suprafață de 450 mp, situat în București, sectorul 4.
Prin
sentința civilă nr. 639 din 7 mai 2005, pronunțată de Tribunalul
București, secția a-a civilă, a fost admisă acțiunea
formulată de reclamanți și anulată Dispoziția nr. 6727/2006,
emisă de Municipiul București, prin primarul general, intimatul fiind
obligat să emită o nouă dispoziție în soluționarea
notificărilor din 16 iulie 2001 și din 11 februarie 2002, prin care
să restituie în natură terenul de 450 mp situat în București,
sector 4, în cotă de Vt către A. și, respectiv, către
defuncta E.
Prin
Decizia civilă nr. 428/A din 14 iulie 2010, Curtea de Apel București,
secția a III-a civila și pentru cauze cu minori și de familie, a
respins, ea nefondate, apelurile formulate de apelanții - contestatori C.
și D. și de apelantul - intimat Municipiul București, prin primarul
general, împotriva sentinței civile nr. 639 din 07 mai 2007, pronunțată
de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2006;
a admis apelul formulat de apelantul - intimat A. și a schimbat în tot
sentința apelată, în sensul că a respins, ca nefondată,
contestația.
Prin
Decizia civilă nr. 1392 din 17 februarie 2011, Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția civilă și de
proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanții C.
și D., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre
rejudecare la aceeași curte de apel.
Prin
Decizia civilă nr. 278/A din 07 noiembrie 2013, Curtea de Apel București,
secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de
familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții -
contestatori C. și D., de apelantul - intimat Municipiul București,
prin primarul general, și de apelantul - intimat A.; a respins, ca
nefondată, cererea având ca obiect cheltuieli de judecată,
formulată de apelantul - intimat A.
Analizând
cererea de revizuire a Deciziei civile nr. 278/A din 07 noiembrie 2013,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a
civilă și pentru cauze cu minori și de familie, curtea de apel a
constatat că este nefondată, și, în consecință, a
respins-o, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit
dispozițiilor art. 322 pct. 5 prima ipoteză C. proc. civ., revizuirea
unei hotărâri se poate cere dacă, după darea hotărârii,
s-au descoperit înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică
sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai
presus de voința părților.
Pentru
a se putea invoca acest motiv și a se admite revizuirea este necesar
să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: 1) partea
interesată să se bazeze pe un înscris nou, care nu a fost folosit în
procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată; 2) înscrisul
invocat să fi existat la data când a fost pronunțată
hotărârea ce se cere a fi revizuită; 3) înscrisul să nu fi putut
fi produs în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată,
fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o
împrejurare mai presus de voința părții; 4) înscrisul invocat
pentru revizuire să fie determinant, în sensul că dacă ar fi
fost cunoscut de către instanță cu ocazia judecării
pricinii, soluția ar fi putut fi alta decât cea pronunțată
și 5) înscrisul nou trebuie prezentat de partea care exercită calea
de atac a revizuirii.
În speță,
curtea de apel a constatat că înscrisul nou invocat de către
revizuent nu îndeplinește cumulativ condițiile enumerate mai sus,
întrucât acesta nu a fost reținut de partea potrivnică și nici
nu se poate pune problema existenței unei împrejurări mai presus de
voința părților, care să fi împiedicat
înfățișarea contractului de ipotecă, în condițiile în
care acesta exista în Arhivele Naționale Centrale, astfel că partea
era în situația de a-I putea procura și înfățișa în
cadrul procedurii judiciare desfășurate.
De
asemenea, curtea de apel a reținut că practica și
jurisprudența au statuat constant că nu constituie împrejurare mai
presus de voința părții omisiunea sau neglijența acesteia
de a solicita de la instituția publică, actul deținut de
aceasta.
Drept
urmare, instanța de apel a reținut că, în cauză, nu sunt
întrunite cerințele prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., iar
cererea de revizuire este neîntemeiată, și, în consecință,
a respins-o.
Împotriva
Deciziei civile nr. 277/A din 19 aprilie 2016, pronunțată de Curtea
de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarai recurs, în
termen legal, recurentul-revizuent A. solicitând admiterea căii de atac
și modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de
revizuire.
În
dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304
pct. 8 C. proc. civ., recurentul-revizuent a arătat că instanța
de apel a interpretat greșit faptul că actul dedus judecații s-a
aflat mereu la Arhivele Naționale, reținând, în mod eronat, că
revizuentul îl putea procura și înfățișa judecații
oricând.
Sub
acest aspect, recurentul-revizuent a susținut faptul că a arătat
curții de apel, prin cererea de revizuire, ca în urma nenumăratelor
adrese la Arhivele Naționale, atât ale instanței de apel (în dosarul
de fond), cât și ale revizuentului, acest înscris nu a putut fi
descoperit.
Cu
privire la dovada imposibilității identificării înscrisului,
recurentul-revizuent a susținut că inclusiv instanța de apel,
prin rolul său activ, a făcut adrese către Arhivele
Naționale sa-i fie comunicate toate înscrisurile autentice încheiate de B.
de-a lungul vremii, însă nici la acea adresă, nici ulterior, la
adresele revizuentului, înscrisul nu a fost găsit.
Recurentul-revizuent
a mai arătat că în situația în care nici curtea de apel nu a
reușit să identifice acest înscris în urma solicitării exprese
către Arhivele Naționale, cu atât mai puțin justițiabilul
nu putea să identifice înscrisul.
De
asemenea, dacă nici specialiștii Arhivelor Naționale
(cercetători/arhivari) nu au putut identifica acest înscris, atunci nu i
se poate imputa revizuentului că avea posibilitatea să îl
găsească, respectiv că ar fi fost la îndemâna acestuia.
Recurentul-revizuent
a mai susținut că înscrisul a fost descoperit ulterior, dintr-o
pură întâmplare, prin studiul efectuat pe parcursul a mai multor ani la
Arhivele Naționale, Arhivele Municipiului București, Arhivele
Județului Ilfov, Biblioteca Națională, M. Of. și Biblioteca
Academiei.
Astfel,
în urma documentării, la data de 11 ianuarie 2016, recurentul-revizuent a
descoperit înscrisul care nu a putut fi înfățișat mai presus de
voința sa, înscris în baza căruia a solicitat revizuirea Deciziei civile
nr. 278/A din 7 noiembrie 2013, pronunțate de Curtea de Apel
București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori
și de familie.
Având
în vedere descoperirea înscrisului la data de 11 ianuarie 2016,
recurentul-revizuent a susținut că în cauză sunt întrunite
cumulativ condițiile impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., și
anume: instanța nu a avut în vedere acest înscris, deoarece nu a putut fi
înfățișat de părți din motive independente de voința
lor; înscrisul este un act nou care exista la data la care s-a pronunțat
hotărârea ce a făcut obiectul revizuirii; înscrisul nu a putut fi
depus printr-o împrejurare mai presus de voința părții și
are o importanță deosebită, care schimbă situația de fapt
reținută în hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat.
În
consecință, recurentul-revizuent a apreciat că se impune
revizuirea deciziei mai sus menționate, în vederea stabilirii corecte a
situației de fapt care are implicații deosebite asupra proceselor
care sunt în curs de judecată pe rolul instanțelor, având ca obiect
acțiune în revendicare, atât pentru suprafața de 450 mp, cât și
pentru suprafața de 2.500 mp.
Conform
dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, recursul este
scutit de plata taxei judiciare de timbru.
Recurentul
- revizuent a depus la dosar dovada achitării unei taxe judiciare de
timbru în cuantum de 100 lei (fila 13 dosar recurs) achitată cu
chitanța, eliberată la data de 9 iunie 2036 de CEC Bank - Unitatea
Unirii.
Intimații,
legal citați,, nu au formulat întâmpinare la cererea de recurs și nu
au învederat Înaltei Curți excepțiile și apărările
lor.
În
faza procesuală a recursului a fost administrată proba cu înscrisuri
solicitată de recurentul-revizuent, înscrisuri constând în adresele
efectuate Ia Arhivele Naționale și răspunsul primit la aceste
adrese.
Prin
adresele trimise către Arhivele Naționale ale României,
reprezentantul convențional ai recurentului-revizuent a solicitat să
se precizeze câte cereri de studiu au fost depuse de acesta, la ce aspecte
tăceau referire, pentru ce fonduri și colecții și
intervalul anilor în care au fost depuse cererile și dacă inventarul
colecțiilor este ținut pe CNP, pe nume de persoane sau pe alte
motoare simple de căutare, cum ar fi adresa unui teren. De asemenea, a
solicitat să se răspundă dacă reprezentantul revizuentului
avea posibilitatea să găsească un document, necunoscând
existența acestuia, la o simplă căutare în inventarul de colecții
deținute de Arhivele Naționale în sala de studiu.
La
termenul din data de 18 noiembrie 2016, Înlta Curte, în temeiul
dispozițiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a dispus
introducerea în cauză a moștenitorilor defunctului A., decedat,
conform certificatului de deces, eliberat de sectorul 4 București,
respectiv a numiților F. și G.
Examinând
decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a înscrisurilor de la
dosar și a dispozițiilor legale incidente în speță, Înalta Curte
constata că recursul nu este fondat și urmează sa-l
respingă, pentru considerentele ce succed:
Din
perspectiva temeiului de drept al cererii de recurs, Înalta Curte reține
că dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocate în cererea de
recurs, care sancționează încălcarea principiului forței
obligatorii a convențiilor legale făcute între părțile
contractante, nu sunt prin ipoteză aplicabile în speță,
însă, făcând aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc.
civ., va cerceta recursul prin prisma motivului de recurs prevăzut de art.
304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire ia art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
În sensul
art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., un înscris înfățișat cu
ocazia revizuirii este apt să conducă la admiterea acestei căi
de atac, în măsura în care este vorba de un înscris doveditor,
reținut de partea potrivnică sau care nu a putut fi
înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința
părții.
Așadar,
trebuie ca respectivul înscris să fi existat la data judecății,
dar nevalorificarea sa în proces să fie consecința conduitei
culpabile a părții adverse
care
I-a reținut sau împrejurării mai presus de voința
părții care, de asemenea, a împiedicat administrarea probei.
Or,
în speța, în motivarea cererii de revizuire, revizuentul a susținut
că, în urma numeroaselor demersuri ia mai multe instituții publice
și înregistrarea mai multor cereri, la sfârșitul lunii decembrie
2015, a depus o cerere pentru eliberarea unor documente, iar ia data de 11
ianuarie 2016 i s-a eliberat contractul de împrumut cu garanție
ipotecară din 1936 încheiat la Notariatul de Stat de pe lângă
Tribunalul Ilfov, din conținutul căruia reiese că terenul în
suprafață de 3.625 mp avea adresa în Calea x fără
număr și făcea parte din titlul de proprietate din anul 1921,
Revizuentul
a mai arătat ca tot în acest înscris se face vorbire și de terenul
din Calea x, în suprafață de cea. 2.506 mp, deținut în baza
actului din 1914, ceea ce indică faptul că cele două terenuri
erau unul lângă altul, amândouă cu deschidere la Calea x, și
lămurește definitiv amplasamentul acestor imobile, aspect care se
coroborează cu procesul-verbal din anul 1951, întocmit de inspectorii de
la Administrația Financiară.
În
aceste condiții, având în vedere vecinătățile din actul
dotat nr. 32427/1932 și că punerea în posesie a terenului din 1921 a
fost făcută în data de 26 august 1931 prin proces-verbal, revizuentul
a apreciat că situația de fapt reținută de instanța de
apel este eronată și că acest înscris nou lămurește pe
deplin faptul că:
a)
terenul de 450 mp
din actul dotat nr. 32427/1932 face parte din titlul de proprietate din 1921,
având în vedere că acest teren se învecinează la Sud cu închisoarea
Văcărești iar în Nord și Est cu restul
proprietății lui B.;
b)
terenul de 450 mp
din actul dotai nu are cum să facă parte din actul din 1914, având în
vedere ca actul din 1914 se învecinează cu Vatra Mănăstirii
Văcărești și nu cu închisoarea Văcărești,
cum se menționează în actul dotai;
c)
terenul de 2.500
mp care face parte din titlul de proprietate din 1921 este situat în Calea x
fără număr (f.n.) potrivit înscrisului pe care se fundamentează
revizuirea, făcându-se vorbire și de celalalt teren din anul 1914, de
unde rezulta că adresa terenului din Calea x fără număr, se
afla imediat după terenul din Calea x, aspect care, coroborat cu
procesul-verbal din 195, duce la aceeași concluzie.
Sub
aspectul limitelor învestirii, Înalta Curte reține că, la
pronunțarea soluției de respingere a cererii de revizuire, curtea de
apel a avut în vedere neîndeplinirea unei condiții prevăzute de lege
cumulativ, respectiv faptul că înscrisul nu a fost reținut de partea
potrivnică și nici nu a existat o împrejurare mai presus de
voința părților, care să fi împiedicat
înfățișarea contractului de ipotecă, în condițiile în
care acesta exista în Arhivele Naționale Centrale; nu au fost examinate
condițiile privitoare ia caracterul determinant al înscrisului.
Față
de situația prezentată în susținerea cererii de revizuire, Înalta
Curte constată că nu este întrunită ipoteza reglementată de
art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., întrucât înscrisul doveditor de care se
prevalează revizuentul nu a fost reținut de partea potrivnică
și nu se verifică faptul că acesta nu a putut fi
înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința
părții.
Așa
cum s-a arătat deja admisibilitatea cererii de revizuire este
condiționată nu numai de descoperirea ulterior judecății a
unor acte noi, dar și de imposibilitatea înfățișării
lor în instanță din cauza unor împrejurări mai presus de
voința părții.
Este
adevărat că s-au făcut nenumărate demersuri și că
a fost dificil de descoperit înscrisul nou depus în susținerea cererii de
revizuire, însă acest fapt nu se circumscrie noțiunii de
forță majoră.
Așa cum s-a
arătat în mod constant în jurisprudență, simpla descoperire a
unor înscrisuri de către parte, dacă nu se probează
existența unei împrejurări de forță majoră care a
împiedicat-o să le procure în timpul judecății, nu este de
natură să justifice admiterea cererii de revizuire.
Drept
urmare, nu este permisă revizuirea în orice situație în care asemenea
înscrisuri sunt procurate de parte după finalizarea procesului, pentru
că, într-o asemenea situație, s-ar ajunge la repunerea în
discuție a unei hotărâri irevocabile, intrată în puterea
lucrului judecat.
Deși nu se
poate contesta ca identificarea unui înscris de natura celui invocat în cererea
de revizuire este o operațiune care poate fi anevoioasă, Înalta Curte
apreciază că în speță nu s-a probat caracterul de
forță majoră al împrejurărilor invocate astfel că, în
temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a
respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de recurentul A. și continuat de recurenții F.
și G. împotriva Deciziei nr. 277/A din 19 aprilie 2016,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,
ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2017.