ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 125/2017

Decizia nr. 125/2017 Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele; Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la data de 10 februarie 2016, sub nr. x/2/2016, revizuentul A. a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 278/A din 7 noiembrie 2013, pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

în motivarea cererii revizuentul a arătat că, în urma numeroaselor demersuri Ia mai multe instituții publice și a înregistrării mai multor cereri, la sfârșitul lunii decembrie 2015, a depus o cerere pentru eliberarea unor documente, iar la data de 11 ianuarie 2016 i s-a eliberat contractul de împrumut cu garanție ipotecară din 1936, încheiat la Notariatul de Stat de pe lângă Tribunalul Ilfov, din conținutul căruia reiese că terenul în suprafață de 3.625 mp avea adresa în Calea x fără număr și făcea parte din titlul de proprietate din anul 1921. Revizuentul a mai arătat ca tot în acest înscris se face vorbire și de terenul din Calea x în suprafață de cca. 2.506 mp, deținut în baza actului din 1914, ceea ce indică faptul că cele două terenuri erau unul lângă altul, amândouă cu deschidere la Calea x, și lămurește definitiv amplasamentul acestor imobile, aspect care se coroborează cu procesul-verbal din anul 1951, întocmit de inspectorii de la Administrația Financiara.

În aceste condiții, având în vedere vecinătățile din actul dotat nr. 32427/1932 și că punerea în posesie a terenului din 1921 a fost făcută în data de 26 august 1931 prin proces-verbal, revizuentul a apreciat că situația de fapt reținută de instanță este eronată și că acest înscris nou lămurește pe deplin faptul că; a) terenul de 450 mp din actul dotat nr. 32427/1932 face parte din titlul de proprietate din 1921, având în vedere că acest teren se învecinează la Sud cu închisoarea Văcărești, iar Nord și Est cu restul proprietății lui B.; b) terenul de 450 mp din actul dotai nu are cum să facă parte din actul din 1914, având în vedere ca actul din 1914 se învecinează cu Vatra Mănăstirii Văcărești și nu cu închisoarea Văcărești, cum se menționează în actul dotat; c) terenul de 2.500 mp care face parte din titlul de proprietate din 1921 este situat în Calea x fără număr (f.n.) potrivit înscrisului pe care se fundamentează revizuirea, făcându-se vorbire și de celalalt teren din anul 1914, de unde rezulta că adresa terenului din Calea x fără număr, se afla imediat după terenul din Calea x, aspect care, coroborat cu procesul-verbal din 195, duce la aceeași concluzie.

Revizuentul a susținut că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât: instanța nu a avut în vedere acest înscris, deoarece nu a putut fi înfățișat de părți din motive independente de voința lor; înscrisul pe care 1-a atașat cererii de revizuire este un înscris nou care nu a fost folosit în dosarul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire o solicită; înscrisul nou exista Ia data la care s-a pronunțat hotărârea care face obiectul revizuirii; înscrisul nu a putut fi depus printr-o împrejurare mai presus de voința revizuentului; înscrisul are o importanță deosebită care schimbă situația de fapt reținută în considerentele Deciziei nr. 278/A din 7 noiembrie 2013, respectiv schimbă amplasamentul terenurilor.

în opinia revizuentului, dacă instanța ar fi cunoscut acest înscris, situația de fapt reținută de aceasta ar fi fost alta decât cea din decizia pronunțată. Revizuentul a mai arătat că instanța supremă a apreciat în practică faptul că „înscrisul trebuie să aibă o importanță deosebită, dacă nu chiar hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii", iar în speța de față, dacă instanța de apel și experții cunoșteau acest înscris, ar fi poziționat (amplasat) altfel terenurile, respectiv ar fi ajuns la concluzia că terenul de 450 mp din actul dotai face parte din titlul de proprietate din 1921, și nu și terenul din 1914, cum eronat au reținut curtea de apel și experții.

A concluzionat revizuentul că, întrucât înscrisul a fost descoperit la data de 11 ianuarie 2016, se impune revizuirea Deciziei nr. 278/A din 7 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în vederea stabilirii corecte a situației de fapt, având în vedere că situația de fapt reținută are implicații deosebite asupra proceselor care sunt în curs de judecată pe roiul instanțelor, care au ca obiect acțiuni în revendicare atât pentru suprafața de 450 mp, cât și pentru suprafața de 2.500 mp (Dosar nr. x/2/2015 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și Dosar nr. x/3/2010 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă).

Revizuentul a susținut și faptul că părțile adverse au invocat situația de fapt eronată din considerentele deciziei a cărei revizuire o solicită, iar acțiunile în revendicare, care se află pe roiul instanțelor nu pot fi soluționate corect, din cauza amplasării greșite a terenurilor. Prin Decizia civilă nr. 277/A din 19 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul A., împotriva Deciziei civile nr. 278/A din 7 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2/2011, în contradictoriu cu intimații C., D. și Municipiul București, prin primarul general.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28 decembrie 2006, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2006, reclamanții C. și D., în nume propriu și în calitate de moștenitori ai defunctei E., au formulat contestație împotriva dispoziției nr. 6272 din 8 noiembrie 2006, emisă de primarul general al Municipiului București și au solicitat anularea dispoziției atacate și emiterea unei noi dispoziții, în sensul restituirii în natură a imobilului teren în suprafață de 450 mp, situat în București, sectorul 4. Prin sentința civilă nr. 639 din 7 mai 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanți și anulată Dispoziția nr. 6727/2006, emisă de Municipiul București, prin primarul general, intimatul fiind obligat să emită o nouă dispoziție în soluționarea notificărilor din 16 iulie 2001 și din 11 februarie 2002, prin care să restituie în natură terenul de 450 mp situat în București, sector 4, în cotă de Vt către A. și, respectiv, către defuncta E. Prin Decizia civilă nr. 428/A din 14 iulie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civila și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ea nefondate, apelurile formulate de apelanții - contestatori C. și D. și de apelantul - intimat Municipiul București,

prin primarul general, împotriva sentinței civile nr. 639 din 07 mai 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2006; a admis apelul formulat de apelantul - intimat A. și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, contestația. Prin Decizia civilă nr. 1392 din 17 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanții C. și D., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Prin Decizia civilă nr. 278/A din 07 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții - contestatori C. și D., de apelantul - intimat Municipiul București, prin primarul general, și de apelantul - intimat A.; a respins, ca nefondată, cererea având ca obiect cheltuieli de judecată, formulată de apelantul - intimat A. Analizând cererea de revizuire a Deciziei civile nr. 278/A din 07 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, curtea de apel a constatat că este nefondată, și, în consecință, a respins-o, având în vedere următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 5 prima ipoteză C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Pentru a se putea invoca acest motiv și a se admite revizuirea este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: 1) partea interesată să se bazeze pe un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată; 2) înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită; 3) înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții; 4) înscrisul invocat pentru revizuire să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de către instanță cu ocazia judecării pricinii, soluția ar fi putut fi alta decât cea pronunțată și 5) înscrisul nou trebuie prezentat de partea care exercită calea de atac a revizuirii.

În speță, curtea de apel a constatat că înscrisul nou invocat de către revizuent nu îndeplinește cumulativ condițiile enumerate mai sus, întrucât acesta nu a fost reținut de partea potrivnică și nici nu se poate pune problema existenței unei împrejurări mai presus de voința părților, care să fi împiedicat înfățișarea contractului de ipotecă, în condițiile în care acesta exista în Arhivele Naționale Centrale, astfel că partea era în situația de a-I putea procura și înfățișa în cadrul procedurii judiciare desfășurate. De asemenea, curtea de apel a reținut că practica și jurisprudența au statuat constant că nu constituie împrejurare mai presus de voința părții omisiunea sau neglijența acesteia de a solicita de la instituția publică, actul deținut de aceasta.

Drept urmare, instanța de apel a reținut că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., iar cererea de revizuire este neîntemeiată, și, în consecință, a respins-o. Împotriva Deciziei civile nr. 277/A din 19 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarai recurs, în termen legal, recurentul-revizuent A. solicitând admiterea căii de atac și modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de revizuire. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-revizuent a arătat că instanța de apel a interpretat greșit faptul că actul dedus judecații s-a aflat mereu la Arhivele Naționale, reținând, în mod eronat, că revizuentul îl putea procura și înfățișa judecații oricând.

Sub acest aspect, recurentul-revizuent a susținut faptul că a arătat curții de apel, prin cererea de revizuire, ca în urma nenumăratelor adrese la Arhivele Naționale, atât ale instanței de apel (în dosarul de fond), cât și ale revizuentului, acest înscris nu a putut fi descoperit. Cu privire la dovada imposibilității identificării înscrisului, recurentul-revizuent a susținut că inclusiv instanța de apel, prin rolul său activ, a făcut adrese către Arhivele Naționale sa-i fie comunicate toate înscrisurile autentice încheiate de B. de-a lungul vremii, însă nici la acea adresă, nici ulterior, la adresele revizuentului, înscrisul nu a fost găsit. Recurentul-revizuent a mai arătat că în situația în care nici curtea de apel nu a reușit să identifice acest înscris în urma solicitării exprese către Arhivele Naționale, cu atât mai puțin justițiabilul nu putea să identifice înscrisul.

De asemenea, dacă nici specialiștii Arhivelor Naționale (cercetători/arhivari) nu au putut identifica acest înscris, atunci nu i se poate imputa revizuentului că avea posibilitatea să îl găsească, respectiv că ar fi fost la îndemâna acestuia. Recurentul-revizuent a mai susținut că înscrisul a fost descoperit ulterior, dintr-o pură întâmplare, prin studiul efectuat pe parcursul a mai multor ani la Arhivele Naționale, Arhivele Municipiului București, Arhivele Județului Ilfov, Biblioteca Națională, M. Of. și Biblioteca Academiei. Astfel, în urma documentării, la data de 11 ianuarie 2016, recurentul-revizuent a descoperit înscrisul care nu a putut fi înfățișat mai presus de voința sa, înscris în baza căruia a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 278/A din 7 noiembrie 2013, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Având în vedere descoperirea înscrisului la data de 11 ianuarie 2016, recurentul-revizuent a susținut că în cauză sunt întrunite cumulativ condițiile impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., și anume: instanța nu a avut în vedere acest înscris, deoarece nu a putut fi înfățișat de părți din motive independente de voința lor; înscrisul este un act nou care exista la data la care s-a pronunțat hotărârea ce a făcut obiectul revizuirii; înscrisul nu a putut fi depus printr-o împrejurare mai presus de voința părții și are o importanță deosebită, care schimbă situația de fapt reținută în hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat.

În consecință, recurentul-revizuent a apreciat că se impune revizuirea deciziei mai sus menționate, în vederea stabilirii corecte a situației de fapt care are implicații deosebite asupra proceselor care sunt în curs de judecată pe rolul instanțelor, având ca obiect acțiune în revendicare, atât pentru suprafața de 450 mp, cât și pentru suprafața de 2.500 mp. Conform dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru. Recurentul - revizuent a depus la dosar dovada achitării unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 100 lei (fila 13 dosar recurs) achitată cu chitanța, eliberată la data de 9 iunie 2036 de CEC Bank - Unitatea Unirii. Intimații, legal citați,, nu au formulat întâmpinare la cererea de recurs și nu au învederat Înaltei Curți excepțiile și apărările lor.

În faza procesuală a recursului a fost administrată proba cu înscrisuri solicitată de recurentul-revizuent, înscrisuri constând în adresele efectuate Ia Arhivele Naționale și răspunsul primit la aceste adrese. Prin adresele trimise către Arhivele Naționale ale României, reprezentantul convențional ai recurentului-revizuent a solicitat să se precizeze câte cereri de studiu au fost depuse de acesta, la ce aspecte tăceau referire, pentru ce fonduri și colecții și intervalul anilor în care au fost depuse cererile și dacă inventarul colecțiilor este ținut pe CNP, pe nume de persoane sau pe alte motoare simple de căutare, cum ar fi adresa unui teren. De asemenea, a solicitat să se răspundă dacă reprezentantul revizuentului avea posibilitatea să găsească un document, necunoscând existența acestuia, la o simplă căutare în inventarul de colecții deținute de Arhivele Naționale în sala de studiu.

La termenul din data de 18 noiembrie 2016, Înlta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor defunctului A., decedat, conform certificatului de deces, eliberat de sectorul 4 București, respectiv a numiților F. și G. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a înscrisurilor de la dosar și a dispozițiilor legale incidente în speță, Înalta Curte constata că recursul nu este fondat și urmează sa-l respingă, pentru considerentele ce succed: Din perspectiva temeiului de drept al cererii de recurs, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocate în cererea de recurs, care sancționează încălcarea principiului forței obligatorii a convențiilor legale făcute între părțile contractante, nu sunt prin ipoteză aplicabile în speță, însă, făcând aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., va cerceta recursul prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire ia art. 322 pct. 5 C. proc. civ. În sensul art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., un înscris înfățișat cu ocazia revizuirii este apt să conducă la admiterea acestei căi de atac, în măsura în care este vorba de un înscris doveditor, reținut de partea potrivnică sau care nu a putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părții. Așadar, trebuie ca respectivul înscris să fi existat la data judecății, dar nevalorificarea sa în proces să fie consecința conduitei culpabile a părții adverse care I-a reținut sau împrejurării mai presus de voința părții care, de asemenea, a împiedicat administrarea probei.

Or, în speța, în motivarea cererii de revizuire, revizuentul a susținut că, în urma numeroaselor demersuri ia mai multe instituții publice și înregistrarea mai multor cereri, la sfârșitul lunii decembrie 2015, a depus o cerere pentru eliberarea unor documente, iar ia data de 11 ianuarie 2016 i s-a eliberat contractul de împrumut cu garanție ipotecară din 1936 încheiat la Notariatul de Stat de pe lângă Tribunalul Ilfov, din conținutul căruia reiese că terenul în suprafață de 3.625 mp avea adresa în Calea x fără număr și făcea parte din titlul de proprietate din anul 1921, Revizuentul a mai arătat ca tot în acest înscris se face vorbire și de terenul din Calea x, în suprafață de cea.

2.506 mp, deținut în baza actului din 1914, ceea ce indică faptul că cele două terenuri erau unul lângă altul, amândouă cu deschidere la Calea x, și lămurește definitiv amplasamentul acestor imobile, aspect care se coroborează cu procesul-verbal din anul 1951, întocmit de inspectorii de la Administrația Financiară.

În aceste condiții, având în vedere vecinătățile din actul dotat nr. 32427/1932 și că punerea în posesie a terenului din 1921 a fost făcută în data de 26 august 1931 prin proces-verbal, revizuentul a apreciat că situația de fapt reținută de instanța de apel este eronată și că acest înscris nou lămurește pe deplin faptul că: a) terenul de 450 mp din actul dotat nr. 32427/1932 face parte din titlul de proprietate din 1921, având în vedere că acest teren se învecinează la Sud cu închisoarea Văcărești iar în Nord și Est cu restul proprietății lui B.; b) terenul de 450 mp din actul dotai nu are cum să facă parte din actul din 1914, având în vedere ca actul din 1914 se învecinează cu Vatra Mănăstirii Văcărești și nu cu închisoarea Văcărești, cum se menționează în actul dotai; c) terenul de 2.500 mp care face parte din titlul de proprietate din 1921 este situat în Calea x fără număr (f.n.) potrivit înscrisului pe care se fundamentează revizuirea, făcându-se vorbire și de celalalt teren din anul 1914, de unde rezulta că adresa terenului din Calea x fără număr, se afla imediat după terenul din Calea x, aspect care, coroborat cu procesul-verbal din 195, duce la aceeași concluzie.

Sub aspectul limitelor învestirii, Înalta Curte reține că, la pronunțarea soluției de respingere a cererii de revizuire, curtea de apel a avut în vedere neîndeplinirea unei condiții prevăzute de lege cumulativ, respectiv faptul că înscrisul nu a fost reținut de partea potrivnică și nici nu a existat o împrejurare mai presus de voința părților, care să fi împiedicat înfățișarea contractului de ipotecă, în condițiile în care acesta exista în Arhivele Naționale Centrale; nu au fost examinate condițiile privitoare ia caracterul determinant al înscrisului. Față de situația prezentată în susținerea cererii de revizuire, Înalta Curte constată că nu este întrunită ipoteza reglementată de art. 322 pct. 5 teza I C. proc.

civ., întrucât înscrisul doveditor de care se prevalează revizuentul nu a fost reținut de partea potrivnică și nu se verifică faptul că acesta nu a putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părții. Așa cum s-a arătat deja admisibilitatea cererii de revizuire este condiționată nu numai de descoperirea ulterior judecății a unor acte noi, dar și de imposibilitatea înfățișării lor în instanță din cauza unor împrejurări mai presus de voința părții. Este adevărat că s-au făcut nenumărate demersuri și că a fost dificil de descoperit înscrisul nou depus în susținerea cererii de revizuire, însă acest fapt nu se circumscrie noțiunii de forță majoră. Așa cum s-a arătat în mod constant în jurisprudență, simpla descoperire a unor înscrisuri de către parte, dacă nu se probează existența unei împrejurări de forță majoră care a împiedicat-o să le procure în timpul judecății, nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire.

Drept urmare, nu este permisă revizuirea în orice situație în care asemenea înscrisuri sunt procurate de parte după finalizarea procesului, pentru că, într-o asemenea situație, s-ar ajunge la repunerea în discuție a unei hotărâri irevocabile, intrată în puterea lucrului judecat. Deși nu se poate contesta ca identificarea unui înscris de natura celui invocat în cererea de revizuire este o operațiune care poate fi anevoioasă, Înalta Curte apreciază că în speță nu s-a probat caracterul de forță majoră al împrejurărilor invocate astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurentul A. și continuat de recurenții F. și G. împotriva Deciziei nr. 277/A din 19 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2017.