ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 774/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Cererea de revizuire:

Prin cererea înregistrată la data de 20 ianuarie 2025 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2025, revizuienta A., în contradictoriu cu intimații B., Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 1347 din 18 decembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018 (conexat cu dosarul nr. x/2020), cu consecința schimbării în parte a acesteia în sensul respingerii apelului formulat de apelanta-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și majorării, în mod corespunzător, a numărului de puncte pentru care pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a fost obligată să emită decizia de compensare în favoarea reclamantelor A. și B..

În subsidiar, a solicitat anularea în parte a deciziei numai cu privire la soluția de admitere a apelului pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și cu privire la diminuarea suprafețelor pentru care instanța a calculat numărul de puncte și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru majorarea numărului de puncte pentru care pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor să fie obligată să emită decizie de compensare, cu obligarea intimatei-pârâte Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii, revizuenta a susținut că decizia civilă nr. 1347 din 18 decembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă este potrivnică și încalcă autoritatea de lucru judecat a considerentelor și dispozitivului deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a-III-a civilă în dosarul nr. x/2009; a considerentelor și soluției pronunțate prin încheierea de ședință din 05 iunie 2024, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, pronunțate de Curtea de Apel București, precum și a considerentelor și soluției pronunțate prin încheierea de ședință din 03 octombrie 2024, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, pronunțate de Curtea de Apel București.

După o serie de considerații referitoare la caracterul admisibil al cererii de revizuire formulate, revizuenta a arătat că, prin decizia civilă nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, pronunțată în dosarul nr. x/2009, Curtea de Apel București, secția a-III-a civilă a admis recursul, a modificat sentința atacată, a admis acțiunea reclamantei A. și a obligat pârâtul Municipiului București, prin primar general să emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii pentru cota de 1/2 din imobilul situat la fosta adresă din str. x, compus din 4000 m.p. și construcții.

Redând din considerentele deciziei atacate, revizuenta a susținut că instanța a stabilit cu autoritate de lucru judecat că actul de cesiune de drepturi succesorale prin care părinții notificatorului au dobândit cota indiviză de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în str. x, sector 4 este titlu de proprietate fiind un act constitutiv de drepturi și nu declarativ, în temeiul său având loc o veritabilă vânzare a unei cote părți indivize din succesiunea lui C..

Potrivit titlului de proprietate recunoscut, obiectul cesiunii de drepturi succesorale este de 1/2 din imobilul teren și construcții situat în str. x, iar suprafață cotei indivize de 1/2 din teren este de 4.000 mp, așa cum rezultă din titlul de proprietate recunoscut, în sensul că terenul cedat însumează circa 4.000 mp (alin. (4) din Act) și construcții.

A menționat că are calitatea de moștenitoare a notificatorului D. în cotă de 1/2, în calitate de soră a acestuia, în concurs cu soția supraviețuitoare, B., care deține cealaltă cotă de 1/2, iar în cauza în care a fost pronunțată decizia civilă nr. 2001 din 13 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă a avut calitatea de reclamantă doar A., nu și cealaltă moștenitoare a notificatorului, respectiv B., fiind admisă acțiunea formulată de reclamanta A..

A precizat că, în cauza de față, care formează obiectul dosarului nr. x/2018 au calitatea de reclamante ambele moștenitoare ale notificatorului, respectiv apelanta-reclamanta A., sora notificatorului, cât și soția supraviețuitoare a acestuia B..

Prin sentința civilă nr. 736 din 21 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a-V-a civilă, instanța de fond a respectat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și a calculat despăgubiri raportând-se în mod corect la suprafața totală a imobilului notificat de 4.000 mp teren și construcții aferente (care reprezintă cota de 1/2 din imobil, conform titlului de proprietate recunoscut).

Astfel, instanța de fond a calculat corect despăgubiri pentru reclamanta A. pentru cota de 2.000 mp teren și construcțiile aferente, adică 1/2 din 4.000 mp teren și construcții, corespunzător considerentelor și dispozitivului deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă.

De asemenea, a calculat corect despăgubiri și pentru reclamanta B., pentru cealaltă cota de 1/2 (corespunzător cotei succesorale) din 4.000 mp și construcții aferente, adică pentru cota indiviză de 2.000 mp teren și construcții.

Împotriva acestei sentințe a formulat cerere de apel pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, cu motivarea că instanța s-a raportat în mod greșit la suprafața de 8.000 mp a întregului teren din str. x și că instanța ar fi trebuit să se "raporteze la suprafața de 4.000 mp teren care reprezintă întregul teren avut în proprietate de antecesorii reclamantelor "iar nu cota de 1/2 părți, astfel cum în mod greșit rețne prima instanță".

Pe cale de consecință, a solicitat calcularea de despăgubiri pentru ambele reclamante pentru cota de 1/2 din 4.000 mp, adică doar pentru l.000 mp fiecare.

Din titlul de proprietate recunoscut rezultă cu claritate că antecesorii reclamantelor au avut în într-adevăr în proprietate suprafața de 4.000 mp care reprezintă suprafața cotei indivize de 1/2 întreg imobilul din str. x, care nu putea avea decât suprafața totală de 8.000 mp.

Prin chiar natura sa de act de cesiune de drepturi succesorale prin care s-a dobândit o cotă de 1/2 din bun, dreptul de proprietate nu putea să poarte decât asupra unei cote indivize din imobil, suprafața acesteia fiind foarte clar exprimată în titlu ca fiind de 4.000 mp.

Față de motivul de apel invocat de apelanta-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, instanța de apel a pus în vedere apelantei-reclamante A. să formuleze cerere pentru lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă.

Cererea de lămurire a dispozitivului, în forma solicitată de apelanta-reclamantă A., a fost respinsă prin încheierea de ședință din 05 iunie 2024, reținându-se că recurentei-reclamante A. i se cuvine cota de 1/2, iar terenul pentru care se calculează măsuri reparatorii a fost identificat ca având suprafața de 4.000 mp teren și construcții dobândită de părinții notificatorului prin titlul de proprietate atașat notificării.

Într-adevăr, aceasta are un drept la măsuri compensatorii pentru cota de 1/2 din imobilul notificat, în calitate de comoștenitoare a notificatorului, defunctul D., însă cealaltă cotă de 1/2 din imobilul notificat îi revine soției supraviețuitoare, B., care nu a fost parte în dosarul în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, ci doar recurenta-reclamantă A..

A precizat că prin încheierea de ședință din 03 octombrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2009, cu aceeași motivare, a fost respinsă și cererea de îndreptare eroare materială a dispozitivului aceleiași decizii, formulată de apelanta-reclamantă A..

Din motivarea ambelor încheieri rezultă că suprafața imobilului notificat este de 4.000 mp, iar cota care i se cuvine reclamantei A. este de 1/2 din imobilul notificat, acțiunea acesteia fiind admisă. Întrucât, în cauza de față, sunt reclamante ambele moștenitoare ale notificatorului defunctul D., calculul făcut de instanța de fond asupra despăgubirilor cuvenite ambelor moștenitoare este corect și respectă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2022.

Cu toate acestea, prin hotărârea a cărei revizuire o solicită, instanța de apel a admis apelul formulat de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, cu consecința înjumătățirii suprafețelor de teren și construcții pentru care a calculat măsuri reparatorii, stabilind în final un număr de puncte care reprezintă doar jumătate din numărul de puncte care s-ar fi cuvenit fiecărei reclamante, aspect ce relevă încălcarea autorității de lucru judecat a considerentelor și dispozitivului hotărârilor judecătorești arătate în cererea de revizuire.

Recunoașterea titlului de proprietate (actul de cesiune de drepturi succesorale) asupra unei cote indivize de 1/2 din imobil, a cărei suprafață este indicată în titlu ca fiind de 4.000 mp teren și construcții, face imposibilă constatarea concomitentă că suprafața întregului teren din București, str. x este de 4.000 mp, în realitate fiind de 8.000 mp, făcând trimitere în acest sens la următoarele înscrisuri: procesul-verbal întocmit în data de 9 august 1935, prin care s-a dezbătut succesiunea defunctului C., copia cărții funciare, schița imobilului, planul topografic scara 1:500, la nota de reconstituire nr. x din 21 noiembrie 2007 a imobilului din str. x, sector 4 București și la notificarea nr. x din 08 august 2001.

În concluzie, revizuenta a arătat că, prin admiterea apelului Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și modul de calcul al numărului de puncte (suprafețele asupra cărora le calculează), decizia atacată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2001/13.11.2012, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2009.

I.2. Apărările formulate în cauză:

La 13 februarie 2025, prin poștă, în termen legal, intimata Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că partea adversă, invocând ca temei legal dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmărește reformarea deciziei civile nr. 1347 din 18 decembrie 2024 sub două aspecte: primul aspect vizează respingerea apelului formulat de intimată și majorarea cuantumului măsurilor compensatorii, iar cel de-al doilea aspect se raportează la soluția de admitere a apelului intimatei, diminuarea cuantumului măsurilor compensatorii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Chestiunea litigioasă este reprezentată de suprafața imobilului situat în București, str. x, fiind o perpetuare a unei greșeli de interpretare susținută de revizuentă în sensul dacă suprafața întregului imobilului situat în București este de 4.000 mp și construcții sau terenul în suprafață de 4.000 mp și construcții reprezintă cota de 1/2 din imobilul situat în București, str. x. Însă, acest aspect a fost clarificat de Curtea de Apel București în încheierea din 03 octombrie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/2009, prin care a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale formulate de reclamanta A., făcând trimitere la considerentele ce susțin soluția pronunțată.

Or, revizuenta în mod eronat a considerat că în ceea ce privește cota de

1

/

2

din imobilul situat în București reprezintă 4.000 mp, din moment ce hotărârea atacată a menționat că întregul imobil este reprezentat de teren în suprafață de 4.000 mp și construcție, iar nu doar cota de 1/2.

În consecință, revizuirea formulată este inadmisibilă, decizia civilă nr. 1347 din 18 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2018 nefiind potrivnică deciziei civile nr. 2001/13.11.2012, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2009 sau a încheierilor din 05 iunie 2024 și 03 octombrie 2024.

Prin notele scrise depuse în ședința din 25 martie 2025, revizuenta A. a solicitat respingerea excepției inadmisibilității cererii de revizuire formulată în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a acesteia, reiterând aspectele deduse judecății prin acest demers judiciar cu privire la la incidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., atașat hotărârilor judecătorești de care partea s-a prevalat în cauză cu privire la acordarea despăgubirilor ce se cuvin reclamantelor A. și B. aferente cotelor de 1/2, fiecare, din suprafața de 4.000 mp teren și construcții.

I.3. Hotărârile în raport de care se invocă contrarietatea deciziei civile nr. 1347 din 18 decembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția IV-a civilă în dosarul nr. x/2018 (conexat cu dosarul nr. x/2020):

Prin decizia civilă nr. 2001 din 13 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 528 din 14 martie 2012, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București, prin primarul general; a modificat sentința în sensul că a admis acțiunea; a obligat pe pârât să emită dispoziție cu propunere de acordare măsuri reparatorii pentru cota de 1/2 din imobilul situat la fosta adresă București, str. x, compus din 4.000 mp teren și construcții.

Pentru a hotărî astfel, în esență, instanța de recurs a reținut că actul juridic de cesiune de drepturi succesorale încheiat la 10 iulie 1947, autentificat sub nr. x/1947 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat și transcris sub nr. x/1947 de grefa aceluiași tribunal, act ce s-a încheiat între 3 dintre moștenitorii defunctului C. și numiții E. și F., părinții notificatorului D., dar care apar ca persoane străine de succesiune, nu are caracter declarativ de drepturi, ci constitutiv, în temeiul său având loc o veritabilă vânzare-cumpărare a unei cote-părți din succesiunea lăsată de defunctul C., succesiune care se rezumă, potrivit precizărilor din act, "numai la imobilul din București, str. x, compus din teren" însumând circa 4.000 mp și construcțiile situate pe acesta, "vechi și degradate, toate fiind numai parter și cuprinzând magazii, unele tencuite și fără podeli".

Astfel, raportându-se la cuprinsul actului juridic analizat de care reclamanta a înțeles să se prevaleze în dovedirea drepturilor a căror recunoaștere a solicitat-o, la situația de excepție reglementată de art. 1399-1401 C. civ. în privința cesiunii de drepturi succesorale privită ca un act juridic translativ de proprietate, instanța a apreciat că în mod eronat, cu ignorarea conținutului actului juridic analizat și a naturii sale juridice reale, prima instanță a reținut că reclamanta nu a administrat actul doveditor al dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, din str. x, București, identificând ca modalitate de complinire a acestei lipse probatorii, nevoia înfățișării titlului de proprietate al numitului C..

Or, caracterul de act translativ de drepturi al actului juridic al cesiunii de drepturi succesorale existent în dosarul administrativ al notificării și, deci, de înscris doveditor al dreptului de proprietate, în înțelesul acestei noțiuni dat prin prevederile art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007, nu justifica nevoia efectuării probațiunii pretinse de prima instanță reclamantei și nici soluția de respingere, pentru acest motiv, a cererii de chemare în judecată.

Prin aceasta s-a dovedit, de asemenea, că în mod eronat prima instanță a apelat și la prezumția instituită prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, dispoziții menite să acorde persoanelor îndreptățite un beneficiu probator pentru cazul în care nu mai dețin sau nu mai pot obține înscrisuri doveditoare ale dreptului lor de proprietate.

Prezumția instituită prin acest text legal devine aplicabilă însă în ipoteza lipsei de elemente probatorii ale părții și în lipsă de probe contrarii, stabilindu-se că dovada deținerii unui anumit bun o constituie chiar faptul preluării acelui bun de la persoana sau autorul persoanei care îl revendică în prezent.

Astfel, prima instanță a recurs nejustificat la prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 de vreme ce partea solicitantă în cauză administrase probe în dovedirea existenței dreptului de proprietate, depunând titlul doveditor în acest sens și în același timp a interpretat aceste dispoziții legale într-un mod contrar scopului pentru care ele au fost edictate, deducând din aplicarea lor faptul că preluarea de către stat a imobilului pe numele uzufructuarului constituie un argument de luat în seamă pentru teza nedovedirii deținerii dreptului de proprietate de către autorii notificatorului.

Totdată, instanța de recurs a constatat că imobilul situat în str. x A, sector 4 a fost preluat abuziv de către stat fără titlu, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, printr-o aplicare eronată a Decretului nr. 92/1950, ce contravenea Constituției acelei epoci, întrucât G. deținea doar un drept de uzufruct asupra imobilului.

A mai reținut instanța de recurs și faptul că reclamanta a dovedit, în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitatea de persoană îndreptățită la restituire a notificatorului D., fratele său, făcând în acest sens trimitere la certificatul de moștenitor nr. x/1976, potrivit căruia succesorii în drepturi ai cesionarului de drepturi succesorale din actul întocmit în 1947, F., decedat la 21 noiembrie 1975, au fost soția supraviețuitoare E. și fiul D., în timp ce succesorii în drepturi ai E. sunt D. și reclamanta, în limita rezervei succesorale de 1/3 din masa succesorală, după cum rezultă din cuprinsul sentinței civile nr. 3688/9.06.1995 a Judecătoriei Sectorului 5.

De asemenea, a avut în vedere certificatul de moștenitor nr. x/2.08.2004 de B.N.P. "H.", care a atestat că succesiunea acestuia s-a transmis în cote egale de 1/2 soției sale supraviețuitoare, B., și reclamantei, în calitate de soră. Acest înscris justifică în cauză legitimarea procesuală activă a reclamantei de a acționa în vederea obținerii soluționării notificării nr. 30171 înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. x/8.08.2001, trimisă de fratele său, D. în termenul legal prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu privire la imobilul situat în București, str. x, notificare ce a rămas până în prezent nesoluționată.

A reținut că, prin notificarea formulată, D. a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru întreg imobilul situat în str. x, compus din 4.000 mp teren și 2.000 mp construcții cu altă destinație, iar reclamanta, prin acțiunea inițială, astfel cum a fost precizată, a solicitat obligarea pârâtului să emită dispoziție motivată pentru soluționarea notificării nr. x/2002 cu propunere de acordare de despăgubiri pentru imobilul (așadar în întregul său) din București, str. x, însă conținutul înscrisului doveditor al dreptului de proprietate, actul de cesiune a drepturilor succesorale încheiat în anul 1947, dovedește că părinții notificatorului (și ai reclamantei) au dobândit în temeiul acestuia doar cota parte indiviză de 1/2 din succesiunea lui C. compusă din imobilul situat în București, str. x, respectiv doar cotele succesorale cuvenite celor trei succesori cedenți de 1/5, 1/5 și 1/2 din 1/5, cote despre care se arată că au fost recunoscute și de ceilalți moștenitori conform unei înțelegeri sub semnătură privată din 16 ianuarie 1935.

În acest contex, a apreciat corectă observația primei instanțe potrivit căreia persoanei îndreptățite ce a formulat notificarea în cauză nu i-ar putea fi recunoscută această calitate decât în limita unei cote indivize de 1/2 din imobil, alături de reclamantă existând și soția supraviețuitoare, care nu este parte în cauză, însă împrejurarea privitoare la transmiterea succesiunii notificatorului D. către doi succesori dintre care doar unul a acționat solicitând prin litigiul pendinte soluționarea notificării, în timp ce al doilea a rămas străin de această cauză, nu împietează în nici un fel asupra modului de soluționare a pricinii ori a soluției ce se va pronunța, fiind corectă afirmația recurentei că, dat fiind petitul cererii sale de chemare în judecată, de obligare a pârâtului la soluționarea notificării formulate în privința imobilului din str. x, București, soluționarea acțiunii nu poate decât să profite și celui de-al doilea moștenitor al notificatorului D..

Pe baza tuturor probatoriilor analizate, instanța a stabilit că ipoteza prezentei cauze este cea a deciziei XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, când instanțele judecătorești sunt competente să soluționeze pe fond chiar contestația împotriva refuzului unității deținătoare de a emite decizia/dispoziția motivată de rezolvare a notificării.

Având în vedere că reclamanta a dovedit faptul formulării unei notificări în condițiile și termenele Legii nr. 10/2001, a unei preluării abuzive a imobilului notificat, calitatea de succesor în drepturi a notificatorului în raport cu titularii dreptului de proprietate asupra imobilului, dar și dreptul de proprietate asupra imobilului, în limita unei cote-părți indivize de 1/2 din bun, instanța a concluzionat asupra calității de persoană îndreptățită la beneficiul Legii nr. 10/2001 în persoana numitului D. și, implicit, a acestei calități în persoana succesorilor săi în drepturi, reclamanta și soția supraviețuitoare B..

Totodată, a apreciat că măsura restituirii în natură a imobilului este exclusă din moment ce din nota de reconstituire existentă în dosarul administrativ a rezultat că în prezent întregul imobil este afectat de elemente de sistematizare urbană (carosabil, trotuar, spații verzi aferente b-dului Unirii, amenajări parcaje, o serie de blocuri, precum și amenajările de acces aferente acestora).

În consecință, în temeiul art. 1 alin. (2) și art. 10 din Legea nr. 10/2001, a apreciat că singura modalitate reparatorie ce poate fi acordată în cauză este aceea a măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005, după cum a solicitat și reclamanta prin precizările aduse cererii sale.

Prin încheierea de ședință din 05 iunie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, formulată de recurenta-reclamantă A., în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București, prin primarul general.

În esență, instanța a reținut că, prin acest demers judiciar, recurenta-reclamantă dorește de fapt modificarea hotărârii, sub aspectul suprafeței imobilului pentru care s-a dispus acordarea de măsuri compensatorii.

Or, dispozitivul deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012 a Curții de Apel București este foarte clar și nu este susceptibil de interpretări diferite în condițiile în care pârâtul a fost obligat să emită decizie cu propunere de acordare măsuri compensatorii pentru cota de 1/2 din imobilul situat la fosta adresă București, str. x, compus din 4000 mp teren și construcții.

De asemenea, a avut în vedere că analiza respectivului dispozitiv relevă faptul că imobilul situat în str. x este compus din teren în suprafață de 4000 mp și construcții, recurenta-reclamantă beneficiind de despăgubiri aferente cotei de 1/2 din acest imobil, nefiind posibilă o interpretare celei propuse de recurenta-reclamantă conform căreia această cotă de 1/2 reprezintă 4.000 mp, având în vedere că, specific proprietății comune pe cote părți, este deținerea unei cote ideale și abstracte din dreptul de proprietate și faptul că niciunul dintre copărtași nu are un drept exclusiv asupra unei părți determinate din bun.

Or, admiterea cererii de lămurire în sensul relevat de recurenta-reclamantă ar însemna o modificare a deciziei în sensul stabilirii altor dimensiuni ale terenului, de 8.000 mp, nu de 4.000 mp, lucru inadmisibil în procedura specială reglementată de art. 282

1

din vechiul C. proc. civ., în care nu este permis să repună în discuție fondul dreptului.

Prin încheierea de ședință din 03 octombrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca neîntemeiată, cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, pronunțate de aceeași instanță, formulată de recurenta-reclamantă A., în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București, prin primarul general.

În motivarea acestei soluții, raportându-se la considerentele hotărârii respective și ale încheierii de ședință din 05 iunie 2024, instanța a apreciat că prin cererea de îndreptare a erorii materiale, petenta a urmărit aceeași finalitate, respectiv modificarea, iar nu îndreptarea dispozitivului deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, în sensul de a se stabili măsuri compensatorii prin raportare la o suprafață mai mare de teren decât aceea indicată neechivoc în dispozitivul deciziei.

Procedura îndreptării hotărârilor judecătorești, astfel cum este reglementată în art. 281 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. presupune corijarea acelor erori materiale strecurate, cu ocazia redactării ori tehnoredactării, în cuprinsul minutei, practicalei, considerentelor sau dispozitivului unei hotărâri.

Or, în cauză, instanța a apreciat că solicitarea petentei nu tinde la îndreptarea unei simple erori materiale, fără vreo consecință asupra substanței măsurilor judecătorește dispuse, ci la o veritabilă modificare a soluției cu privire la întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului pentru care s-au stabilit măsuri compensatorii în echivalent, fiind inadmisibil ca, pe calea reglementată de textul de lege anterior menționat, să se procedeze la reformarea hotărârii judecătorești.

Astfel, instanța a constatat că în dispozitivul deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012 nu s-a strecurat nicio eroare materială, cota de 1/2 din imobilul situat la fosta adresa București, str. x, compus din 4.000 m.p. teren și construcții, pentru care s-a stabilit dreptul la măsuri reparatorii, fiind stabilită prin raportare la dispozițiile legale incidente și probele administrate în cauză, astfel cum rezultă din considerentele deciziei respective.

I.4. Hotărârea a cărei revizuire se solicită:

Prin decizia civilă nr. 1347A din 18 decembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinței civile nr. 736 din 21 aprilie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu apelanta-intervenientă A. și intimata-reclamantă B.; a admis apelul formulat de apelanta-intervenientă A. împotriva sentinței civile nr. 736 din 21 aprilie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că valoarea totală a despăgubirilor este în cuantum de 13.546.775 puncte; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta reclamantă a sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată în apel, acordate cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a hotărâ astfel, în referire la aspectele ce prezintă relevanță pentru soluționarea cererii de revizuire, anume, suprafața terenului pentru care se cuvin despăgubiri, curtea de apel a constatat că prima instanță a apreciat în mod corect că prin decizia civilă nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2009, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat întinderea dreptului de proprietate, precum și cota de 1/2 din imobilul situat la fosta adresă din București, str. x, compus din teren în suprafață de 4.000 mp și construcții, la care era îndreptățită apelanta-reclamantă A., aspecte ce rezultă din dispozitivul și considerentele acestei hotărâri.

Totodată, a reținut că prin încheierea din 05 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2009, irevocabilă, a fost respinsă cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, reținându-se că dispozitivul este clar și că admiterea cererii reclamantei ar conduce la o modificare a acestei decizii în sensul stabilirii altor dimensiuni ale terenului, ceea ce nu este permis în procedura reglementată de art. 282

1

C. proc. civ.

De asemenea, prin încheierea din 03 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2009, irevocabilă, a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012.

Instanța de apel a apreciat că, prin decizia menționată, s-au stabilit drepturile autorului reclamantelor, D., iar nu doar drepturile reclamantei A., sens în care, la stabilirea valorii despăgubirilor, a avut în vedere cota de 1/2 din terenul în suprafață de 4.000 mp, iar nu din terenul în suprafață de 8.000 mp.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând cererea de revizuire prin prisma dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că este neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii de revizuire, invocate de intimata Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor prin întâmpinare, câtă vreme, raportat la motivele pe care revizuenta și-a fundamentat cererea, aceasta se circumscrie dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate, de altfel, ca temei de drept al căii de atac promovate.

Revizuenta a invocat faptul că decizia civilă nr. 1347 din 18 decembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care, în urma admiterii recursului și modificării sentinței civile nr. 528 din 14 martie 2012 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea promovată de aceasta și a fost obligat pârâtul Municipiul București, prin primarul general, să emită dispoziție de propunere de acordare măsuri reparatorii pentru cota de 1/2 din imobilul situat la fosta adresă București, str. x, compus din 4.000 mp teren și construcții.

Totodată, a susținut că decizia contestată în cauză încalcă autoritatea de lucru judecat și a încheierilor de ședință din 05 iunie 2024 și 03 octombrie 2024 ale Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care au fost respinse cererile formulate de recurenta-reclamantă A., de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, respectiv, de îndreptare a erorii materiale din dispozitivului aceleași decizii.

Așadar, în esență, prin cererea de revizuire formulată se invocă încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care se manifestă ca prezumție, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părți, revizuenta tinzând să demonstreze, pe această cale, modalitatea în care, prin prima hotărâre, au fost dezlegate anumite chestiuni litigioase, asupra cărora nu se mai poate statua în mod diferit în hotărârile ulterioare, ceea ce implică o analiză în ansamblu a tuturor aspectelor deduse judecății prin prisma efectului reclamat în cauză.

În raport de aceste aspect și de conținutul concret al dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora "(1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă (…) 8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri", Înalta Curte reține caracterul admisibil al cererii de revizuire, urmând a examina, în continuare, pe fond, temeinicia susținerilor ce vizează încălcarea autorității de lucru judecat sub aspectele relevate de revizuentă.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, în cazul invocării motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de revizuire verifică doar dacă cea din urmă hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre și, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri.

Așadar, instanța de revizuire nu poate exercita un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor contradictorii, neavând căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conține soluția corectă.

Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

După cum s-a arătat în cele ce preced, legiuitorul a consacrat explicit, in terminis, pe plan normativ, efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, are autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât se presupune că ceea ce s-a judecat exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Revizuirea pentru contrareitate de hotărâri poate fi admisă dacă sunt îndeplinite cumulative următoarele condiții: există hotărâri judecătorești potrivnice, hotărârile judecătorești au fost pronunțate în dosare diferite, există tripla identitate de obiect, părți și cauză, în cel de-al doilea proces nu a fost invocată excepția autorității de lucru judecat, sau, dacă a fost invocată, aceasta nu a fost analizată.

Rațiunea reglementării revizuirii pe acest motiv o constituie, așadar, necesitatea de a se înlătura încălcarea autorității de lucru judecat atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar care privesc aceeași pricină, având aceeași cauză, același obiect și aceleași părți.

În cauză, așa cum s-a arătat deja, prin cererea dedusă judecății, revizuenta invocă încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012 a Curții de București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, susținând, în esență, că au intrat sub autoritatea de lucru judecat considerentele acestei decizii care au tranșat aspectul litigios referitor la întinderea dreptului de proprietate și la cota parte la care era îndreptățită reclamanta A..

Autoritatea de lucru judecat, sub aceleași aspecte, a fost invocată și prin raportare la încheierea de ședință din 05 iunie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de recurenta-reclamantă A., de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, pronunțate de aceeași instanță, precum și în raport cu încheierea de ședință din 05 iunie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de aceeași parte, de îndreptare a unei presupuse erori materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012.

Analizând cererea de revizuire din perspectiva condițiilor ce se cer întrunite pentru ca aceasta să poată fi primită, așa cum au fost anterior expuse, Înalta Curte constată că ele nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, întrucât în litigiul finalizat cu pronunțarea deciziei nr. 1347 din 18.12.2024 a Curții de Apel București, a fost invocată autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012 a Curții de București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, exact sub aspectele pe care revizuenta le readuce în discuție pe calea prezentului demers judiciar, iar instanța s-a pronunțat cu privire la aceasta.

Astfel, în dosarul nr. x/2018 ce a fost soluționat definitiv prin decizia a cărei revizuire se solicită, Curtea de Apel, răspunzând criticilor ce vizau întinderea suprafeței de teren avute în vedere de prima instanță, a reținut în mod explicit că, prin decizia civilă nr. 2001 din 13.11.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2009, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat întinderea dreptului de proprietate precum și cota parte la care era îndreptățită apelanta-reclamantă A., și anume, cota de 1/2 din imobilul situat la fost adresă din București, str. x, compus din teren în suprafață de 4.000 mp și construcții, apreciind că interpretarea pe care reclamanta o dă aspectelor stabilite cu autoritate de lucru judecat prin această hotărâre, cu privire la întinderea dreptului de proprietate și cota parte la care era îndreptățită, este greșită.

În concret, reclamanta a susținut că din Cartea funciară, Dosar nr. x/1940, potrivit Procesului-Verbal din 11 februarie 1940, unde a fost înscris imobilul compus din teren în suprafață de 8.180 mp și cinci corpuri de casă și curte, din schițele imobilului existente în dosarul de Carte funciară, (aflate la filele 67-69 Vol. 3 dosar), fisele tehnice ale imobilului, Procesul-verbal întocmit în data de 9 august 1935 prin care s-a dezbătut succesiunea defunctului C., aflat în dosarul succesoral al acestuia, (și depus la dosar fond), nota de reconstituire nr. x/21.11.2007 a imobilului din str. x, sector 4 București, (aflată la fila x și fila x Vol. 2) rezultă existența construcțiilor formate din mai multe corpuri de clădire care erau amplasare pe întreaga suprafață de teren de 8.000 mp și nu doar pe o suprafață de 4.000 mp.

Totodată, a susținut că, în raport de înscrisurile menționate, nici expertul desemnat și nici instanța de judecată nu aveau cum să calculeze cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantelor, decât luând în considerare întreaga suprafață de teren de 8.000 mp pe care erau amplasate construcțiile de 4.000 mp.

Curtea de apel a constatat, însă, că o astfel de evaluare nu poate fi făcută, întrucât se opune puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2001/13.11.2012, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2009, prin care s-a stabilit întinderea dreptului de proprietate precum și cota parte la care era îndreptățită apelanta-reclamantă A., și anume, cota de 1/2 din imobilul situat la fost adresă din București, str. x, compus din teren în suprafață de 4.000 mp și construcții.

În acest sens, instanța de apel a făcut trimitere la dispozitivul deciziei menționate, în care se arată explicit faptul că pârâtul a fost obligat să emita dispoziție cu propunere de acordare măsuri reparatorii pentru cota de 1/2 din imobilul de la fosta adresă Bucuresti compus din 4000 mp teren și construcții, precum și la considerentele ce susțin această soluție, și anume:

- prin cererea dedusă judecății în dosarul nr. x/2009 reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului la emiterea dispoziției de soluționare a notificării nr. x/2002 prin acordarea de despăgubiri pentru imobilul din str. x 70;

-prin notificarea nr. x/2002 D. a solicitat acordarea de despăgubiri pentru suprafața de teren de 4000 mp și construcții 2000 mp în care a funcționat firma tatălui său F.;

- prin decizia civilă nr. 2001 din 13.11.2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a dispus fost modificarea sentinței civilă nr. 528/14.03.2012 a Tribunalului Bucuresti, prin care se respinsese acțiunea, Curtea reținând două considerente esențiale:

- că, în realitate, contractul de cesiune de drepturi succesorale autentificat sub nr. x/1947 de Tribunalul Ilfov are natura juridică a unei "veritabile vânzări-cumpărări a unei cote-părți din succesiunea lăsată de defunctul C., succesiune care se rezumă, potrivit precizărilor din act numai la imobilul din București, str. x, compus din teren însumând circa 4.000 mp și construcțiile situate pe acestea, vechi și degradate, toate fiind numai parter și cuprinzând magazii, unele tencuite și fără podeli".

- că din conținutul înscrisului doveditor al dreptului de proprietate, actul de cesiune de drepturi succesorale autentificat sub nr. x/1947 se " dovedește că părinții notificatorului (și ai reclamantei) au dobândit în temeiul acestuia doar cota parte indiviză de 1/2 din succesiunea lui C., compusă din imobilul din București, str. x, respectiv doar cotele succesorale cuvenite celor trei succesori cedenți (I., J. și K.) 1/5, 1/5 și 1/2 din 1/5".

În fundamentarea opiniei exprimate cu privire la autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2001/13.11.2012, instanța de apel s-a raportat și la încheierea din 05.06.2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2009, prin care a fost respinsă cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 2001/13.11.2012, și prin care s-a reținut că dispozitivul este clar și că admiterea cererii reclamantei ar conduce la o modificare a acestei decizii în sensul stabilirii altor dimensiuni ale terenului, ceea ce nu este permis în procedura reglementată de art. 282 1 C. proc. civ., precum și la încheierea din 03.10.2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2009, prin care a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 2001/13.11.2012., apreciind că niciuna dintre aceste hotărâri nu schimbă situația ce rezultă cu evidență din cuprinsul hotărârii în discuție.

Instanța a mai reținut că faptul că reclamanta B. nu a fost parte în respectiva cauză nu poate primi semnificația că limitele stabilite prin decizia civilă nr. 2001/13.11.2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2009, au fost doar în considerarea apelantei A. (reclamantă în respectiva cauză), la care urmează să se adauge drepturile proprii ale reclamantei B., dobândite prin moștenire de la defunctul D., cum a susținut apelanta prin concluziile puse la ultimul termen de judecată.

Prin decizia menționată s-au stabilit chiar drepturile autorului reclamantelor, D., iar nu doar drepturile reclamantei A., motiv pentru care, la stabilirea valorii despăgubirilor, trebuie avută în vedere cota de 1/2 din terenul în suprafață de 4.000 mp, iar nu din terenul in suprafața de 8.000 mp.

Rezultă cu evidență din considerentele mai sus expuse că, în al doilea proces, soluționat definitiv prin decizia a cărei revizuire se solicită, chestiunea autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 2001/2012 a fost invocată, iar instanța a analizat-o și s-a pronunțat asupra ei, împrejurare în raport cu care Înalta Curte constată că revizuirea întemeiată pe pct. 8 al art. 509 C. proc. civ. nu poate fi primită.

Faptul că revizuenta nu este de acord cu statuările instanței de apel pe aceste aspecte nu justifică formularea cererii de revizuire pe motivul menționat întrucât, în cadrul acestei căi extraordinare de atac, instanța nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor contradictorii.

Cu alte cuvinte, nu intră în puterea de cenzură a instanței învestite cu cererea de revizuire modalitatea în care cea de-a doua instanță a valorificat puterea de lucru judecat a primei hotărâri, căci astfel s-ar deschide calea unui veritabil apel/recurs la apel, ceea ce este inadmisibil în raport de caracterul definitiv al deciziei nr. 1347/2024.

Scopul reglementării acestui motiv de revizuire nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia.

A aprecia în sens contrar, ar însemna ca instanța de revizuire să nu se limiteze doar la anularea celei din urmă hotărâri, ci să reexamineze și modul de rezolvare a excepției autorității de lucru judecat, ceea ce nu este posibil.

Instituirea normei cuprinse în art. 509 pct. 8 C. proc. civ. răspunde unui imperativ al respectării autorității de lucru judecat dar și celui al asigurării securității raporturilor juridice, ceea ce presupune că o asemenea cale extraordinară de atac nu poate conduce la rejudecarea cauzei.

Relevantă, în acest sens, este jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Așadar, posibilitatea recunoscută de legiuitor în cazul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de înlăturare din ordinea juridică a unei hotărâri precum cea atacată, nu este permisă în situația în care deja, la pronunțarea sa, instanța de apel a valorificat dezlegările anterioare ale chestiunii litigioase care se regăsește și în cauza de față, doar pe considerentul că partea nu este mulțumită de soluția instanței anterioare. A recunoaște posibilitatea reevaluării caracterului definitiv al unei hotărâri judecătorești într-o atare situație, înseamnă a depăși în mod evident premisele care au fundamentat voința legiuitorului la momentul reglementării acestui caz de revizuire și a afecta în mod grav securitatea juridică a unei hotărâri definitive, lipsind-o de efectele sale firești.

În acest registru, reținând că motivele invocate de revizuentă se subsumează, în realitate, unor critici de nelegalitate a hotărârii pronunțate în apel, din perspectiva modului în care a fost analizată și reținută autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în primul litigiu, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 1347 din 18 decembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 1347 din 18 decembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Cu drept de recurs, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 martie 2025.