ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10092/2009

Deliberând asupra cauzei civile de față constată următoarele: Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 8 februarie 2008, contestatoarea C.M.

a chemat în judecată pe intimata Primăria Municipiului București, prin Primarul General, și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea dispoziției nr. 2984 din 24 mai 2004 a Primăriei Municipiului București prin care a fost respinsă notificarea formulată de contestatoare privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, sector 6 și, în consecință, să dispună obligarea Municipiului București, prin Primarul General la emiterea unei dispoziții de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, sector 6. Prin sentința civilă nr. 1748 din 21 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis contestația formulată de contestatoare, a anulat dispoziția nr. 2984 din 24 mai 2004 și a obligat intimatul să emită dispoziție motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, sector 6, compus din teren în suprafață de 128 mp și construcție în suprafață desfășurată de 85,40 mp (demolată).

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin dispoziția nr. 2984 din 24 mai 2004, Primăria Municipiului București, prin Primarul General, a respins notificarea formulată de către contestatoare cu motivarea că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate și a calității de moștenitor. Î n ceea ce privește dovada dreptului de proprietate, tribunalul a reținut că, din actul de donație încheiat la data de 15 mai 1946, rezultă că M.C. i-a donat soțului său, V.C., un teren în suprafață de 65 mp din totalul de 131,72 mp. Imobilul este arătat și în certificatul de moștenitor nr. 1438 din 14 decembrie 1984 emis de Notariatul de Stat Sector 6 București. Pe teren a fost edificată de către părinții reclamantei o construcție, astfel cum rezultă din procesele-verbale de stabilire a impozitului nr. 718/1952 din 22 iunie 1966, nr. 26193 din 23 martie 1963, declarația de impunere nr. 5589 din 30 ianuarie 1966 și procesul-verbal de expropriere nr. 13415/1952.

Clădirea a fost expropriată, astfel cum atestă procesul-verbal de expropriere și ulterior demolată, așa cum rezultă din declarația de la data de 16 aprilie 1985. Din adresa nr. 757517/12871 din 14 august 2008 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastru rezultă că, prin Decretul CS nr. 463 din 30 decembrie 1984, a fost expropriat în întregime terenul în suprafață de 128 mp și construcția în suprafață desfășurată de 85,40 mp, imobilul fiind înscris la poziția 235 pe lista anexă a decretului de expropriere. În consecință, tribunalul a reținut că imobilul face parte din categoria celor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind supus restituirii și că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor contestatoarei.

În ceea ce privește calitatea de moștenitor, tribunalul a reținut că, din certificatul de moștenitor nr. 1438 din 14 decembrie 1984, rezultă că de pe urma defunctei C.M. au rămas ca moștenitori C.V., soț supraviețuitor, cu o cotă de ½ și C.M., în calitate de fiică, cu o cotă de % . C.V. a decedat la data de 03 noiembrie 1993, astfel cum rezultă din certificatul de deces seria D 9, nr. 753279 eliberat de Primăria Sector 6 București, iar din certificatul de naștere aflat la fila 33, rezultă că C.M. este fiica numiților C.V. și C.M. Tribunalul a concluzionat că, potrivit art.4 alin.2 din Legea nr. 10/2001, contestatoarea are calitatea de persoană îndreptățită la restituire. â Împotriva sentinței civile nr. 1748 din 21 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a formulat apel Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 287 din 21 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă, a respins apelul, ca nefondat. Examinând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel formulate, Curtea a reținut următoarele: Apelantul nu contestă împrejurarea că prin înscrisurile depuse în dosarul primei instanțe contestatoarea a făcut dovada dreptului de proprietate și a calității de moștenitoare a foștilor proprietari, însă susține că aceste dovezi nu mai puteau fi administrate în fața instanței, în condițiile în care contestatoarea avea posibilitatea să depună toate actele doveditoare în cadrul procedurii prealabile, până la momentul soluționării notificării. Curtea a apreciat că susținerea apelantului, referitoare la inadmisibilitatea administrării de probei noi, în faza judiciară, nu poate fi luată în considerare.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării. Cu toate acestea, art. 26 alin. (4) din aceeași lege prevede că, în cazul în care dispoziția motivată de respingere a notificării este atacată în justiție de persoana îndreptățită, entitatea care a emis dispoziția va adopta o poziție procesuală raportată la probele din dosar. Textul are în vedere probele din dosarul instanței, fiind evident că legiuitorul a plecat de la premisa că probele suplimentare administrate în fața instanței ar putea conduce și la o altă soluție decât cea adoptată de entitatea care a emis dispoziția. Altfel, dacă în instanță nu s-ar mai putea administra alte probe, ar fi inutil și ilogic să se prevadă prin lege că entitatea care a emis dispoziția va adopta o poziție procesuală raportată la probele din dosar.

S-a mai reținut că este nefondată critica apelantului și pentru faptul că legea nu interzice administrarea de noi probe în fața instanței. Pe de altă parte, posibilitatea părților de a propune și administra probe în vederea dovedirii demersului judiciar se circumscrie dreptului la apărare și dreptului de acces la justiție, drepturi care nu pot fi îngrădite. O eventuală interdicție legală de a se mai administra alte probe în fața instanței sesizate cu soluționarea contestațiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 ar fi în contradicție cu principiile care stau la baza dreptului de acces la justiție și al caracterului echitabil al procesului. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs apelantul Municipiul București prin Primarul General.

Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: 1. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane, aceste acte putând fi depuse și ulterior, dar în cadrul termenului special prevăzut în acest sens. 2. Se invocă prevederile art. 11 alin. (2)-(4) din Lege și se susține că restituirea în natură a imobilului este condiționată de rambursarea sumei reprezentând diferența dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea construcțiilor demolate, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: 1. Împrejurarea că în faza judiciară a fost completat probatoriul sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului nu este de natură să atragă respingerea contestației formulate. Legea nr. 10/2001 nu prevede obligativitatea depunerii actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, sub sancțiunea decăderii, până la finalizarea procedurii administrative prealabile, completarea probatoriului sub acest aspect în faza judiciară fiind admisibilă și în acord cu principiile care guvernează desfășurarea procesului civil.

2. Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză, nu au cuprins la rândul lor critici cu acest conținut, neexistând în cuprinsul lor nicio referire la prevederile art. 11 alin. (2)-(4) din Lege. Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanța de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanței de apel și care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative. Prin urmare, deși pot fi încadrate în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceste critici nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor întrucât ele nu au constituit în prealabil și motive de apel în calea de atac exercitată de apelantul-pârât.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 287 din 21 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2009.