ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 703/2009

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, la data de 09 martie 2004, ulterior precizată, P.N. a chemat în judecată pe Primarul municipiul București și Primăria municipiului București, prin primarul general, solicitând anularea Dispoziției nr. 2047 din 10 decembrie 2003 emisă de Primarul municipiului București și acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul din București, sector 1. În motivarea acțiunii s-a arătat că, în mod greșit s-a respins notificarea, cu motivarea că nu s-ar fi făcut dovada dreptului de proprietate și a calității de moștenitor de pe urma fostei proprietare a imobilului.

Prin sentința civilă nr. 506 din 1 iunie 2004, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Instanța de fond a reținut că, din certificatele de calitate de moștenitor nr. 26/2004 și nr. 136/2001, rezultă că reclamantul are calitatea de moștenitor de pe urma defunctului A.I. și nu în raport de A.M., fosta proprietară a imobilului în litigiu, astfel încât, în mod corect a fost emisă Dispoziția nr. 2047 din 10 decembrie 2003, prin care s-a respins notificarea. Prin decizia civilă nr. 1331 din 19 septembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecarea în fond, la Tribunalul București.

În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că, la dosarul tribunalului (fila 17), se află depus contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 21759 din 5 august 1931, din care rezultă că M.I.A., cu consimțământul soțului său I.P.A., a dobândit suprafața de 600 mp situată în București, pe care s-a construit apoi imobilul în litigiu. Instanța de apel mai reținut că, prin acest înscris, coroborat cu actele de stare civilă și numeroasele certificate de moștenitor depuse atât la tribunal cât și în apel, apelantul a făcut dovada dreptului de proprietate și a calității de moștenitor de pe urma defunctei autoare M.A., soția defunctului I.A., iar în raport cu dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, pentru soluționarea pe fond a acțiunii. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 198 din 15 februarie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că actele în dovedirea calității de moștenitor, constând în certificatele de moștenitor și de calitate de moștenitor, nu au fost depuse ca anexe la notificare, odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen prelungit ulterior până la data de 1 iulie 2003, ci doar în fața tribunalului și a Curții de Apel București, astfel încât nu pot fi avute în vedere la soluționarea cauzei.

Prin decizia civilă nr. 253 din 17 aprilie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a desființat sentința civilă nr. 198 din 15 februarie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului București. În considerentele acestei decizii, s-a reținut că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 a fost greșit calificat de instanța de fond, acesta fiind unul de recomandare și nu de decădere. Numai termenul pentru depunerea notificării (art. 21 din Legea nr. 10/2001) este un termen de decădere. S-a mai reținut că termenul pentru depunerea actelor doveditoare a fost prelungit prin mai multe ordonanțe de urgență, ultima fiind O.U.G.

nr. 10/2003, iar art. 23 din lege, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării. Potrivit textului menționat, entitatea investită cu soluționarea notificării are obligația să ia în considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziției, după caz, iar stabilirea momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana îndreptățită poate să depună actele doveditoare, nu limitează posibilitatea instanței, învestită cu acțiunea întemeiată pe art. 26 din lege, de a soluționa procesul, în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.

S-a mai reținut de către instanța de apel, că stabilirea obligației pentru instanță de a soluționa pricina doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa anterioară demersului judiciar ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție și a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin același articol din Constituție și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și prin dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină pretențiile, precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența, concludenta și utilitatea lor, de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe probele administrate.

În consecință, instanța de apel a concluzionat că actele doveditoare a calității de persoană îndreptățită pot fi depuse și în fața instanței, adică în faza judiciară, astfel încât instanța de fond trebuia să ia în considerare actele de stare civilă și certificatele de moștenitor depuse de către reclamant în dovedirea calității sale de moștenitor, în fața instanțelor de judecată și să soluționeze cauza pe fond. Apreciind că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare, reținând că această sancțiune se impune și datorită nerespectării de către prima instanță a principiului dedus din prevederile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit căruia în caz de casare problemele de drept dezlegate de instanța superioară prin decizia de casare sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Instanța de apel a motivat că prin decizia nr. 1331 din 19 septembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a desființat sentința civilă nr. 506 din 06 ianuarie 2004 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și a trimis cauza la același tribunal pentru judecarea fondului, această decizie nefiind atacată cu recurs, astfel că instanța de trimitere trebuia să se conformeze îndrumării date prin decizia curții de apel. Cu toate acestea, în rejudecare, Tribunalul București a respins, ca neîntemeiată contestația, reținând, din nou, că reclamantul nu a dovedit calitatea de moștenitor al numitei M.I.A.

și că înscrisurile depuse în acest sens direct în fața instanței de judecată nu pot fi avute în vedere, întrucât nu s-au depus în faza administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001, respectiv ca anexă la notificare. Instanța de apel a conchis că nerespectarea principiului enunțat atrage nulitatea hotărârii tribunalului, care, contrar măsurii dispuse de instanța superioară, nu a evocat fondul litigiului. În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 29089/3/2007 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă.

În această fază procesuală, s-a depus cerere de intervenție în interesul pârâtei, de către intervenientul D.D.S., motivată pe aspectul că este proprietarul imobilului situat în București, sector 1, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. N6459 din 22 iunie 2004. Cererea de intervenție a fost admisă în principiu prin încheierea din 1 noiembrie 2007. Prin sentința civilă nr. 1491 din 15 noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Primarul General al Municipiului București și a respins acțiunea față de acesta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis cererea de intervenție formulată de intervenientul D.D.S.

în interesul Primăriei Municipiului București și a respins acțiunea formulată de reclamantul P.N. în contradictoriu cu Primăria municipiului București, ca nefondată. Instanța a examinat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Primarul General al Municipiului București, reținând, în esență, că Primarul General al Municipiului București nu a emis dispoziția contestată în nume propriu, ci în calitate de reprezentant legal al Primăriei Municipiului București, aceasta fiind unitatea notificată, care are și calitate procesuală pasivă în cauză. În ceea ce privește fondul litigiului, instanța a reținut că, prin încheierea din data de 4 mai 2004, pronunțată în primul ciclu procesual, tribunalul a constatat existența unui mandat tacit între persoana care a formulat notificarea, O.A.M.

și contestatorul P.N., această soluție intrând în puterea lucrului judecat, ca urmare a împrejurării că nu a fost atacată cu apel de către intimată. Instanța a mai reținut că, prin acțiunea formulată, reclamantul se consideră îndreptățit la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, în calitate de moștenitor al autorilor A.I. și A.M. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 21759 din 5 august 1931 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, A.I.M. a dobândit, prin cumpărare, cu consimțământul soțului său, A.P.I., de la vânzătorii D.I.N. și D.I.C., dreptul de proprietate pentru suprafața de 600 mp din terenul loc viran situat în București, fost lotul nr. 15. Actul poartă semnătura cumpărătoarei A.I.M.

precum și a soțului A.P.I., în dreptul mențiunii „soț, pentru autorizare". Tribunalul a apreciat că acest înscris dovedește deținerea proprietății de către numita A.I.M. și nu se poate considera că bunul are natura juridică a unui bun comun, respectiv al cumpărătoarei și al soțului său, deoarece o astfel de prezumție este contrară regimului separației de bunuri, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare cumpărare.

Instanța a mai reținut că, în privința pretinsei calități de moștenitor a reclamantului, în raport cu fosta proprietară a imobilului, la dosar s-a depus, de către intervenientul D.D.S., certificatul de moștenitor nr. 150/1978 eliberat de fostul Notariat de Stat al sectorului 1 București (care face dovada deplină a calității de moștenitor, conform Legii nr. 36/1995) din care rezultă că unicul moștenitor legal ai numitei A.M., decedată la data de 23 februarie 1978, este N.C.I., iar din actele privind dezbaterea succesorală a defunctului A.P.I., rezultă că acesta a predecedat soției sale, A.I.M. În consecință, tribunalul a considerat că, în cauză, reclamantul nu a făcut dovada calității de moștenitor legal sau testamentar al proprietarului imobilului pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii, nefiind îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 pentru a putea beneficia de măsuri reparatorii.

În ceea ce privește indicațiile instanței superioare, date prin decizia civilă nr. 253 din 17 aprilie 2007, tribunalul a reținut că acestea au fost în sensul de a se evoca fondul litigiului, pe baza analizei tuturor probatoriilor administrate, nu numai pe baza înscrisurilor depuse de contestator, ca anexă la notificare. Totodată, tribunalul a reținut că instanța de control judiciar nu a statuat cu privire la calitatea de persoană îndreptățită sau la calitatea contestatorului de moștenitor al persoanei îndreptățite, ci a îndrumat instanța de fond să analizeze aceste cerințe prin coroborarea întregului material probator.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, invocând încălcarea deciziei civile nr. 1331 din 19 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, precum și a deciziei civile nr. 253 din 17 aprilie 2007 a aceleiași instanțe, prin care s-a statuat în mod definitiv și irevocabil, calitatea de moștenitor a fostei proprietare a imobilului și îndreptățirea de a beneficia de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. Reclamantul a mai invocat greșita aplicare a dispozițiilor referitoare la separația de patrimonii. Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia civilă nr. 418 din 20 mai 2008, a admis apelul declarat de reclamantul P.N. împotriva sentinței nr. 1491 din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a III a civilă, pe care a desființat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin decizia civilă nr. 253 din 17 aprilie 2007, devenită irevocabilă prin nerecurare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul-contestator, a desființat sentința pronunțată în ciclul procesual anterior și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, reținând, în motivare, atât faptul că în mod greșit s-au interpretat și aplicat prevederile legale referitoare la administrarea probelor în cadrul acțiunii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, dar și faptul că instanța a încălcat principiului dedus din prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., deoarece contrar îndrumării date de instanța de apel, a reținut, încă o dată, că reclamantul nu a reușit să-și dovedească calitatea de moștenitor al numitei M.I.A.

și că înscrisurile depuse în acest sens direct în fața instanței de judecată nu pot fi avute în vedere. Interpretarea dată de tribunal, în considerentele sentinței civile nr. 1491 din 15 noiembrie 2007, în sensul că prin decizia civilă nr. 253 din 17 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-ar fi trimis cauza spre rejudecare pe toate aspectele și că nu ar fi statuat cu privire la calitatea de persoană îndreptățită sau cu privire la calitatea contestatorului de moștenitor al persoanei îndreptățite, este greșită, deoarece din considerentele deciziei rezultă foarte clar că instanța de apel, în ultimul ciclu procesual a reținut, ca motiv de nulitate a sentinței, tocmai faptul că tribunalul nu a respectat decizia civilă nr. 1331 din 19 septembrie 2005, prin care s-a statuat irevocabil și obligatoriu pentru instanța care urma să rejudece cauza, că reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor al fostei proprietare a imobilului.

Tribunalul ar fi trebuit să rejudece cauza numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, pentru aspectul referitor la calitatea contestatorului de moștenitor al fostei proprietare soluția instanței de control judiciar intrând sub autoritatea de lucru judecat (în condițiile în care ambele decizii ale instanței de apel, de desființare cu trimitere spre rejudecare, nu au fost atacate cu recurs, devenind irevocabile).

Ca atare, în rejudecare, nu mai era admisibil ca instanța de trimitere să modifice concluzia instanței superioare, reapreciind probele administrate și luând în considerare probe și apărări noi, care s-au formulat ulterior, pe aspectul dovedirii calității de moștenitor, ci era ținută să aducă la îndeplinire întocmai îndrumările primite, adică să plece de la premisa că s-a făcut dovada calității de moștenitor a contestatorului de pe urma fostei proprietare și să examineze pe fond contestația, pe baza tuturor probelor, administrate inclusiv în faza judiciară (nu numai cele depuse în procedura prealabilă a notificării) sub aspectul celorlalte condiții prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea măsurilor reparatorii.

Având în vedere că tribunalul a nesocotit din nou caracterul obligatoriu al deciziei instanței de control judiciar, instanța de apel a conchis că se impune desființarea sentinței și, întrucât nu s-au examinat celelalte condiții prevăzute de legea specială pentru acordarea de măsuri reparatorii, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs intervenientul D.D.S. care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

a susținut, în esență: că decizia nr. 1331 din 19 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, nu a tranșat fondul dreptului dedus judecății și nu se poate bucura de autoritatea de lucru judecat; că prin cererea de intervenție în interesul primăriei, prin actele noi depuse la dosarul cauzei situația de fapt avută în vedere de instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, s-a schimbat, putând fi administrate probe noi; că instanța de fond a făcut confuzie între autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat iar prin decizia nr. 1331 19 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, instanța s-a pronunțat numai asupra probatoriului și nu asupra problemelor de drept; că imobilul în litigiu nu a fost bun a comun al soților A. ci a aparținut, în exclusivitate, M.A., în regimul separației de bunuri iar moștenitorul acesteia este N.C.I.

și nu reclamantul; că certificatul de calitate depus de reclamant nu are nici o relevanță în soluționarea speței deoarece nu stabilește masa succesorală a defunctului A.I. iar bunul litigios nu i-a aparținut niciodată acestuia. Recurentul-intervenient a solicitat admiterea recursului, și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamant apelul declarat de reclamantul P.N. împotriva sentinței nr. 1491 din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a III a civilă, cu consecința menținerii acestei hotărâri ca temeinică și legală. Recursul va fi respins, pentru considerentele care succed. Regula subordonării intervenientului accesoriu, părții în favoarea căreia a intervenit, operează atât în cazul promovării cererii de intervenție accesorie (art. 51 C. proc.

civ.) cât și în cazul exercițiului căilor de atac (art. 56 C. proc. civ.), fără ca între aceste faze procesuale să existe identitate. Prima ipoteză este reglementată de art. 51 C. proc. civ. astfel: "cererea de intervenție în interesul uneia din părți se poate face chiar înaintea instanței de recurs". Aceasta înseamnă că cererea de intervenție accesorie, având natura juridică a unei apărări, poate fi promovată în orice fază a procesului civil, activitatea procesuală a intervenientului fiind limitată, potrivit art. 54 C. proc. civ., la actele de procedură ce nu sunt potrivnice interesului părții în favoarea căreia s-a promovat cererea și obligă instanța de judecată să se pronunțe cu privire la încuviințarea ei în sensul de a o admite sau a o respinge.

Intervenția accesorie are un scop limitat, deoarece nu se invocă un drept propriu și nu urmărește pronunțarea unei hotărâri pentru intervenient, ci tinde, prin apărările pe care le face, ca soluția ce se dă să fie în favoarea părții pentru care a intervenit, prin natura și efectele acestei intervenții, titularul ei fiind dependent procesual de partea pentru care a intervenit, având drepturi și obligații procesuale circumscrise acestei situații de dependență. Articolul 56 C. proc. civ. reglementează o altă situație, aceea a exercitării căilor de atac de către intervenientul accesoriu, în cazul în care partea pentru care s-a intervenit nu a declarat ea însăși apel sau recurs. într-o atare situație, lipsa de inițiativă procesuală în exercițiul căilor de atac a părții pentru care s-a intervenit se răsfrânge și asupra căii de atac promovate de intervenientul accesoriu.

Astfel, apelul sau recursul exercitat în aceste condiții urmează a fi respinse de către instanța de control judiciar, deoarece exercitarea acestor căi de atac de către intervenientul accesoriu nu poate fi concepută ca o continuare a activității procesuale a părții în favoarea căreia a intervenit, fără ca partea să-și fi manifestat în mod expres voința în acest sens, prin exercitarea apelului sau a recursului de către ea însăși, respectiv prin stăruința în finalizarea judecării căii de atac. În condițiile în care partea principală nu înțelege să declanșeze calea de atac a apelului sau recursului, pasivitatea acesteia are și semnificația lipsei interesului concret și actual de a solicita modificarea, desființarea sau anularea hotărârii judecătorești pronunțate în defavoarea sa, ca expresie a achiesării implicite la hotărâre.

O interpretare contrară ar conduce la situația paradoxală ca, urmare a exercitării unei căi de atac, exclusiv de către intervenientul accesoriu, să se ajungă la modificarea hotărârii în pofida voinței părții în favoarea căreia a fost formulată cererea de intervenție și ca intervenientul accesoriu să se judece în contradictoriu cu această parte, care ar dobândi în proces calitate de intimat. Față de cele ce preced, se constată că recursul declarat de intervenientul D.D.S. nu poate fi primit, criticile recurentului- intervenient neavând suport și neputând susține apărările Primăriei municipiului București, prin primar, în condițiile în care această parte, în favoarea căreia D.D.S. a formulat cerere de intervenție accesorie, nu a înțeles să exercite această cale de atac.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de intervenientul D.D.S. împotriva deciziei nr. 418 din 20 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică astăzi, 27 ianuarie 2009.