ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 703/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 703/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând

asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV a

civilă,

la data de 09 martie 2004, ulterior precizată, P.N. a chemat în

judecată

pe Primarul municipiul București și Primăria municipiului București, prin

primarul general, solicitând anularea Dispoziției nr. 2047 din 10 decembrie 2003

emisă de Primarul municipiului București și acordarea de măsuri reparatorii

pentru imobilul din București, sector 1.

În

motivarea acțiunii s-a arătat că, în mod greșit s-a respins notificarea,

cu motivarea că nu s-ar fi făcut dovada dreptului de proprietate și a

calității de moștenitor de pe urma fostei proprietare a imobilului.

Prin sentința civilă nr. 506 din 1 iunie 2004,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Instanța de fond a reținut că, din

certificatele de calitate de moștenitor

nr.

26/2004 și nr. 136/2001, rezultă că reclamantul are calitatea de moștenitor

de

pe urma defunctului A.I. și nu în raport de A.M., fosta proprietară a

imobilului în litigiu, astfel încât, în mod corect a fost emisă

Dispoziția nr. 2047 din 10 decembrie 2003, prin

care s-a respins notificarea.

Prin decizia civilă nr. 1331 din 19

septembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

declarat de reclamant, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecarea

în fond, la Tribunalul București.

În considerentele deciziei, instanța de

apel a reținut că, la dosarul tribunalului (fila 17), se află depus contractul

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 21759 din 5 august 1931, din care

rezultă că M.I.A., cu consimțământul soțului său I.P.A., a dobândit suprafața

de 600 mp situată în București, pe care s-a construit apoi imobilul în litigiu.

Instanța de apel mai reținut că, prin acest înscris, coroborat cu actele de

stare civilă și numeroasele certificate de moștenitor depuse atât la tribunal

cât și în apel, apelantul a făcut dovada dreptului de proprietate și a

calității de moștenitor de pe urma defunctei autoare M.A., soția defunctului I.A.,

iar în raport cu dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul,

a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, pentru soluționarea pe

fond a acțiunii.

În rejudecare, prin sentința civilă nr.

198 din 15 februarie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că actele în dovedirea calității de

moștenitor, constând în certificatele de moștenitor și de calitate de

moștenitor, nu au fost depuse ca anexe la notificare, odată cu aceasta sau în

termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

termen prelungit ulterior până la data de 1 iulie 2003, ci doar în fața

tribunalului și a Curții de Apel București, astfel încât nu pot fi avute în

vedere la soluționarea cauzei.

Prin decizia civilă nr. 253 din 17

aprilie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

declarat de reclamant, a desființat sentința civilă nr. 198 din 15 februarie 2006

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și a trimis cauza, spre

rejudecare, Tribunalului București.

În

considerentele acestei decizii, s-a reținut că termenul prevăzut de art.

22 din Legea nr. 10/2001 a fost greșit calificat de instanța de fond,

acesta fiind unul de recomandare și nu de decădere. Numai termenul pentru

depunerea notificării (art. 21 din Legea nr. 10/2001) este un termen de

decădere.

S-a mai reținut că termenul pentru

depunerea actelor doveditoare a fost

prelungit

prin mai multe ordonanțe de urgență, ultima fiind O.U.G. nr. 10/2003, iar

art.

23 din lege, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, prevede că

actele doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Potrivit textului menționat, entitatea

investită cu soluționarea notificării are obligația să ia în considerare toate

actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziției, după caz, iar

stabilirea momentului până la care, în etapa procedurii administrative,

persoana îndreptățită poate să depună actele doveditoare, nu limitează posibilitatea

instanței, învestită cu acțiunea întemeiată pe art. 26 din lege, de a soluționa

procesul, în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza actelor depuse în etapa

procedurii administrative.

S-a mai reținut de către instanța de apel, că

stabilirea obligației pentru instanță de a soluționa pricina doar pe baza

înscrisurilor depuse în etapa anterioară demersului judiciar ar avea ca efect

îngrădirea accesului la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție și a

dreptului la un proces echitabil, consacrat prin același articol din

Constituție și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului. Or, un proces echitabil presupune un tratament egal

aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție nu se

realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și prin dreptul

recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină pretențiile,

precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența, concludenta și

utilitatea lor, de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina

stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe probele

administrate.

În consecință, instanța de apel a

concluzionat că actele doveditoare a calității de persoană îndreptățită pot fi

depuse și în fața instanței, adică în faza judiciară, astfel încât instanța de

fond trebuia să ia în considerare actele de stare civilă și certificatele de

moștenitor depuse de către reclamant în dovedirea calității sale de moștenitor,

în fața instanțelor de judecată și să soluționeze cauza pe fond.

Apreciind că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a desființat

sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare, reținând că această

sancțiune se impune și datorită nerespectării de către prima instanță a

principiului dedus din prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit

căruia în caz de casare problemele de drept dezlegate de instanța superioară

prin decizia de casare sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Instanța

de apel a motivat că prin decizia nr. 1331 din 19 septembrie 2005, Curtea

de Apel București, secția a IV a civilă, a desființat sentința civilă

nr. 506 din 06 ianuarie 2004 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și

a trimis cauza la același tribunal pentru judecarea fondului, această decizie

nefiind atacată cu recurs, astfel că instanța de trimitere trebuia să se

conformeze îndrumării date prin decizia curții de apel.

Cu toate acestea, în rejudecare,

Tribunalul București a respins, ca neîntemeiată contestația, reținând, din nou,

că reclamantul nu a dovedit

calitatea de

moștenitor al numitei M.I.A. și că înscrisurile depuse în

acest sens

direct în fața instanței de judecată nu pot fi avute în vedere, întrucât nu

s-au depus în faza administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001, respectiv

ca anexă la notificare.

Instanța de apel a conchis că

nerespectarea principiului enunțat atrage nulitatea hotărârii tribunalului,

care, contrar măsurii dispuse de instanța superioară, nu a evocat fondul

litigiului.

În

rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 29089/3/2007 pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă.

În această fază procesuală, s-a depus

cerere de intervenție în interesul pârâtei, de către intervenientul D.D.S.,

motivată

pe aspectul că este proprietarul

imobilului situat în București,

sector 1, în baza contractului de

vânzare-cumpărare nr. N6459 din 22 iunie 2004. Cererea de intervenție a fost

admisă în principiu prin încheierea din 1 noiembrie 2007.

Prin sentința civilă nr. 1491 din 15

noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Primarul General al Municipiului

București și a respins acțiunea față de acesta, ca fiind formulată împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis cererea de intervenție

formulată de intervenientul D.D.S. în interesul Primăriei Municipiului

București și a respins acțiunea formulată de reclamantul P.N. în contradictoriu

cu Primăria municipiului București, ca nefondată.

Instanța a examinat cu prioritate

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Primarul General al

Municipiului București, reținând, în esență, că Primarul General al

Municipiului București nu a emis dispoziția contestată în nume propriu, ci în

calitate de reprezentant legal al Primăriei Municipiului București, aceasta

fiind unitatea notificată, care are și calitate procesuală pasivă în cauză.

În ceea ce privește fondul litigiului,

instanța a reținut că, prin încheierea din data de 4 mai 2004, pronunțată în

primul ciclu procesual, tribunalul a constatat existența unui mandat tacit

între persoana care a formulat notificarea, O.A.M. și contestatorul P.N.,

această soluție

intrând în puterea lucrului

judecat, ca urmare a împrejurării că nu a fost atacată

cu apel de către

intimată.

Instanța a mai reținut că, prin

acțiunea formulată, reclamantul se

consideră

îndreptățit la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, în calitate de

moștenitor

al autorilor A.I. și A.M.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 21759 din 5 august 1931 de Tribunalul Ilfov, Secția

Notariat, A.I.M. a dobândit, prin cumpărare, cu consimțământul soțului său, A.P.I.,

de la vânzătorii D.I.N. și D.I.C., dreptul de proprietate pentru suprafața de

600 mp din terenul loc viran situat în București, fost lotul nr. 15. Actul

poartă semnătura cumpărătoarei A.I.M. precum și a soțului A.P.I., în dreptul

mențiunii „soț, pentru autorizare".

Tribunalul a apreciat că acest înscris

dovedește deținerea proprietății de către numita A.I.M. și nu se poate

considera că bunul are natura juridică a unui bun comun, respectiv al

cumpărătoarei și al soțului său, deoarece o astfel de prezumție este contrară

regimului separației de bunuri, în vigoare la data încheierii contractului de

vânzare cumpărare.

Instanța a mai reținut că, în privința

pretinsei calități de moștenitor a reclamantului, în raport cu fosta

proprietară a imobilului, la dosar s-a depus, de către intervenientul D.D.S.,

certificatul de moștenitor nr. 150/1978 eliberat de fostul Notariat de Stat al

sectorului 1 București (care face dovada deplină a calității de moștenitor,

conform Legii nr. 36/1995) din care

rezultă

că unicul moștenitor legal ai numitei A.M., decedată la data

de 23

februarie 1978, este N.C.I., iar din actele privind dezbaterea succesorală a

defunctului A.P.I., rezultă că acesta a predecedat soției sale, A.I.M.

În consecință, tribunalul a considerat

că, în cauză, reclamantul nu a făcut dovada calității de moștenitor legal sau

testamentar al proprietarului imobilului pentru care s-au solicitat măsuri

reparatorii, nefiind îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 pentru

a putea beneficia de măsuri reparatorii.

În ceea ce privește indicațiile

instanței superioare, date prin decizia civilă nr. 253 din 17 aprilie 2007,

tribunalul a reținut că acestea au fost în sensul de a se evoca fondul

litigiului, pe baza analizei tuturor probatoriilor administrate, nu

numai pe baza înscrisurilor depuse de

contestator, ca anexă la notificare.

Totodată, tribunalul a reținut că

instanța de control judiciar nu a statuat cu privire la calitatea de persoană

îndreptățită sau la calitatea contestatorului de moștenitor al persoanei

îndreptățite, ci a îndrumat instanța de fond să

analizeze aceste cerințe prin coroborarea întregului material probator.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamantul, invocând încălcarea deciziei civile nr. 1331 din 19

septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, precum și a

deciziei civile nr. 253 din 17 aprilie 2007 a aceleiași instanțe, prin care s-a

statuat în mod definitiv și irevocabil, calitatea de moștenitor a fostei

proprietare a imobilului și îndreptățirea de a beneficia de măsuri reparatorii

în temeiul Legii nr. 10/2001. Reclamantul a mai invocat greșita aplicare a

dispozițiilor referitoare la separația de patrimonii.

Curtea de Apel București, secția a IV a

civilă, prin decizia civilă nr. 418 din 20 mai 2008, a admis apelul declarat de

reclamantul P.N. împotriva sentinței nr. 1491 din 15 noiembrie 2007 a

Tribunalului București, secția a III a civilă, pe care a desființat-o și a

trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

Prin decizia civilă nr. 253 din 17

aprilie 2007, devenită irevocabilă prin nerecurare, Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul-contestator, a desființat

sentința pronunțată în ciclul procesual anterior și a trimis cauza spre

rejudecare primei instanțe, reținând, în motivare, atât faptul că în mod greșit

s-au interpretat și aplicat prevederile legale referitoare la administrarea

probelor în cadrul acțiunii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, dar și

faptul că instanța a încălcat principiului dedus din prevederile art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., deoarece contrar îndrumării date de instanța de apel, a

reținut, încă o dată, că reclamantul nu a reușit să-și dovedească calitatea de

moștenitor al numitei M.I.A. și că înscrisurile depuse în acest sens direct în

fața instanței de judecată nu pot fi avute în vedere. Interpretarea dată de

tribunal, în considerentele sentinței civile nr. 1491 din 15 noiembrie 2007, în

sensul că prin decizia civilă nr. 253 din 17 aprilie 2007 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, s-ar fi trimis cauza spre rejudecare pe toate

aspectele și că nu ar fi statuat cu privire la calitatea de persoană

îndreptățită sau cu privire la calitatea contestatorului de moștenitor al

persoanei îndreptățite, este greșită, deoarece din considerentele deciziei

rezultă foarte clar că instanța de apel, în ultimul ciclu procesual a reținut,

ca motiv de nulitate a sentinței, tocmai faptul că tribunalul nu a respectat

decizia civilă nr. 1331 din 19 septembrie 2005, prin care s-a statuat

irevocabil și obligatoriu pentru instanța care urma să rejudece cauza, că

reclamantul a făcut

dovada calității de

moștenitor al fostei proprietare a imobilului.

Tribunalul ar fi trebuit să rejudece

cauza numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței

superioare, pentru aspectul referitor la calitatea contestatorului de

moștenitor al fostei proprietare soluția instanței de control judiciar intrând

sub autoritatea de lucru judecat (în condițiile în care ambele decizii ale

instanței de apel, de desființare cu trimitere spre rejudecare, nu au fost

atacate cu recurs, devenind irevocabile). Ca atare, în rejudecare, nu mai era

admisibil ca instanța de trimitere să modifice concluzia instanței superioare,

reapreciind probele administrate și luând în considerare probe și apărări noi,

care s-au formulat ulterior, pe aspectul dovedirii calității de moștenitor, ci

era ținută să aducă la îndeplinire întocmai îndrumările primite, adică să plece

de la premisa că s-a făcut dovada calității de moștenitor a contestatorului de

pe urma fostei proprietare și să examineze pe fond contestația, pe baza tuturor

probelor, administrate inclusiv în faza judiciară (nu numai cele depuse în

procedura prealabilă a notificării) sub aspectul celorlalte condiții prevăzute

de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea măsurilor reparatorii.

Având în vedere că tribunalul a

nesocotit din nou caracterul obligatoriu al deciziei instanței de control

judiciar, instanța de apel a conchis că se impune

desființarea sentinței și, întrucât nu s-au examinat celelalte condiții

prevăzute de

legea specială pentru acordarea de măsuri reparatorii, în

temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a trimis cauza, spre rejudecare, la

aceeași instanță.

Împotriva acestei din urmă decizii a

declarat recurs intervenientul D.D.S. care, invocând dispozițiile art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ. a susținut, în esență: că decizia nr. 1331 din 19

septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, nu a tranșat

fondul dreptului dedus judecății și nu se poate bucura de autoritatea de lucru

judecat; că prin cererea de intervenție în interesul primăriei, prin actele noi

depuse la dosarul cauzei

situația de fapt

avută în vedere de instanța de apel, în al doilea ciclu procesual,

s-a

schimbat, putând fi administrate probe noi; că instanța de fond a făcut

confuzie între autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat iar

prin decizia nr. 1331 19 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, instanța s-a pronunțat numai asupra probatoriului și nu asupra

problemelor de drept; că imobilul în litigiu nu a fost bun a comun al soților A.

ci a aparținut, în exclusivitate, M.A., în regimul separației de bunuri iar

moștenitorul acesteia este N.C.I. și nu reclamantul; că

certificatul de calitate depus de reclamant nu are nici o relevanță în

soluționarea speței deoarece nu stabilește masa succesorală a defunctului A.I.

iar

bunul litigios nu i-a aparținut niciodată acestuia.

Recurentul-intervenient a solicitat

admiterea recursului, și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii

apelului declarat de reclamant apelul declarat de reclamantul P.N. împotriva

sentinței nr. 1491 din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a III

a civilă, cu consecința menținerii acestei hotărâri ca temeinică și legală.

Recursul

va fi respins, pentru considerentele care succed.

Regula

subordonării intervenientului accesoriu, părții în favoarea căreia a

intervenit, operează atât în cazul promovării cererii de intervenție accesorie (art.

51 C. proc. civ.) cât și în cazul exercițiului căilor de atac (art. 56 C. proc.

civ.), fără ca între aceste faze procesuale să existe identitate.

Prima ipoteză este reglementată de art.

51 C. proc. civ. astfel: "cererea de intervenție în interesul uneia din

părți se poate face chiar înaintea instanței de recurs". Aceasta înseamnă

că cererea de intervenție accesorie, având natura juridică a unei apărări,

poate fi promovată în orice fază a procesului civil, activitatea procesuală a

intervenientului fiind limitată, potrivit art. 54 C. proc. civ., la actele de

procedură ce nu sunt potrivnice interesului părții în favoarea căreia s-a

promovat cererea și obligă instanța de judecată să se pronunțe cu privire la

încuviințarea ei în sensul de a o admite sau a o respinge.

Intervenția

accesorie are un scop limitat, deoarece nu se invocă un drept

propriu și nu urmărește pronunțarea unei hotărâri pentru intervenient,

ci tinde, prin apărările pe care le face, ca soluția ce se dă să fie în

favoarea părții pentru care a intervenit, prin natura și efectele acestei

intervenții, titularul ei fiind dependent procesual de partea pentru care a

intervenit, având drepturi și obligații procesuale circumscrise acestei

situații de dependență.

Articolul 56 C. proc. civ.

reglementează o altă situație, aceea a exercitării căilor de atac de către

intervenientul accesoriu, în cazul în care partea pentru care s-a intervenit nu

a declarat ea însăși apel sau recurs. într-o atare situație, lipsa de

inițiativă procesuală în exercițiul căilor de atac a

părții pentru care s-a intervenit se răsfrânge și asupra căii de atac

promovate de

intervenientul accesoriu.

Astfel, apelul sau recursul exercitat

în aceste condiții urmează a fi respinse de către instanța de control judiciar,

deoarece exercitarea acestor căi de atac de către intervenientul accesoriu nu

poate fi concepută ca o continuare a activității procesuale a părții în

favoarea căreia a intervenit, fără ca partea să-și fi manifestat în mod expres

voința în acest sens, prin exercitarea apelului sau a recursului de către ea

însăși, respectiv prin stăruința în finalizarea judecării căii de atac.

În

condițiile în care partea principală nu înțelege să declanșeze calea de

atac a apelului sau recursului, pasivitatea acesteia are și

semnificația lipsei interesului concret și actual de a solicita modificarea,

desființarea sau anularea hotărârii judecătorești pronunțate în defavoarea sa,

ca expresie a achiesării implicite la hotărâre.

O interpretare contrară ar conduce la

situația paradoxală ca, urmare a exercitării unei căi de atac, exclusiv de

către intervenientul accesoriu, să se ajungă la modificarea hotărârii în pofida

voinței părții în favoarea căreia a fost formulată cererea de intervenție și ca

intervenientul accesoriu să se judece în contradictoriu cu această parte, care

ar dobândi în proces calitate de intimat.

Față de cele ce preced, se constată că

recursul declarat de intervenientul D.D.S. nu poate fi primit, criticile

recurentului-

intervenient neavând suport și

neputând susține apărările Primăriei municipiului

București, prin

primar, în condițiile în care această parte, în favoarea căreia D.D.S. a

formulat cerere de intervenție accesorie, nu a înțeles să exercite această cale

de atac.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

intervenientul D.D.S. împotriva deciziei nr. 418 din 20 mai 2008 a Curții de

Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică astăzi,

27 ianuarie 2009.