ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 982/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin acțiunea civilă

înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr. 13463/3/2008,

la data de 7 aprilie 2008, contestatorul P.C.A. a formulat, în contradictoriu

cu intimatul Municipiul București prin Primar General, contestație împotriva

Dispoziției nr. 9720 din 28 februarie 2008, în baza Legii nr. 10/2001, prin

care a solicitat restituirea integrală a imobilului și a terenului aferent.

Prin

sentința civilă nr. 830 din 06 mai 2008, Tribunalul București - secția a IV-a civilă

a respins ca neîntemeiată contestația.

Prin

decizia civilă nr. 822/A din 13 noiembrie 2008, Curtea de Apel București - secția

a III-a civilă a admis apelul contestatorului, a desființat sentința apelată și

a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, reținând că, în cauză,

apelantul solicitând expres constatarea nulității celor trei acte de

vânzare-cumpărare a apartamentului, ceea ce reprezintă o cerere distinctă în

cadrul contestației și nicidecum apărare pe fond. Nepronunțându-se pe această

cerere, soluția este greșită și motivele de apel întemeiate.

Prin sentința civilă nr.

1179 din 14 octombrie 2009, Tribunalul București - secția a IV-a civilă a admis

excepția prescripției, a respins ca prescrise cererile privind constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare din 17 noiembrie 2003 și 22 aprilie

2005 și a disjuns cererea având ca obiect contestația împotriva dispoziției nr.

9720 din 28 februarie 2008 privind pe contestatorul P.C.A. și intimatul

Municipiul București prin Primarul General.

Curtea

de Apel București – secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 291 din 26

aprilie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant pentru

considerentele ce urmează:

Conform

art. III din Titlul I din legea nr. 247/2005, actele juridice de înstrăinare

având ca obiect imobile cu destinația de locuință, încheiate după data de 14

februarie 2001 cu nerespectarea interdicției prevăzute de art. 44 din O.U.G. nr.

40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu

destinația de locuințe, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001,

cu modificările ulterioare și care nu au fost atacate în instanță în condițiile

art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, pot fi atacate la secția

civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul notificat în

termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentului titlu sau, după

caz, de la data luării la cunoștință a încheierii contractului.

În

încheierea din 25 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a

consemnat faptul că nulitatea absolută invocată în cauză privește contractele,

încheiate între SC F. SA și A.M. și A.M., și, respectiv, G.M.

Din

adresa nr. 3837 din 26 octombrie 2006 depusă la fila 16 din dosarul nr. 13.463/3/2008

al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rezultă că, la data

menționată, apelantului i s-au comunicat contractele de vânzare, încheiate

între SC F. SA și A.M. și A.M., și, respectiv, G.M.

În

consecință, apelantul a luat la cunoștință de existența acestor contracte la

data de 26 octombrie 2006, dată de la care începe să curgă termenul de

prescripție de 12 luni prevăzut de Legea nr. 247/2005. Acest termen era

împlinit la data formulării cererii de anulare, împreună cu contestația, la

data de 7 aprilie 2008. Nu se poate susține că termenul de prescripție ar

începe să curgă de la data comunicării dispoziției, întrucât legea prevede

expres momentul de la care începe să curgă acest termen, și anume, de la data

intrării în vigoare a respectivului titlu sau, după caz, de la data luării la

cunoștință a încheierii contractului. Astfel, legea nu se raportează, pentru a

stabili data începerii termenului, la momentul comunicării dispoziției în

procedura administrativă, ci la momentul luării la cunoștință a încheierii

contractului.

În

consecință, Curtea a reținut că în mod corect a admis tribunalul excepția

prescripției dreptului la acțiunea în constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare - cumpărare. De asemenea, măsura disjungerii

contestației este corectă, față de împrejurarea că numai una din cereri era în

stare de judecată, respectiv cererea de constatare a nulității absolute a

contractelor de vânzare - cumpărare, care a fost soluționată.

Împotriva

deciziei a declarat recurs reclamantul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., criticând-o sub aspectul greșitei rețineri a prescripției

dreptului la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare și a disjungerii cererii având ca obiect contestația formulată

împotriva dispoziției primarului general nr. 9720/2008.

În

dezvoltarea motivelor de recurs se arată că cele două contracte de

vânzare-cumpărare, din 17 noiembrie 2003 și din 22 aprilie 2000 sunt nule

absolut față de dispozițiile art. 21 pct. 5 raportat la art. 45 pct. 4 din

Legea nr. 10/2001, conform cărora este interzisă înstrăinarea imobilelor

notificate până la soluționarea procedurilor administrative.

Cum

procedura administrativă a durat 7 ani, rezultă că în perioada desfășurării administrative

nu operează prescripția.

Măsura

disjungerii este nelegală deoarece între ele există o strânsă și

interdependentă legătură juridică.

Intimații

A.M. și A.M., prin întâmpinarea formulată în condițiile art. 308 alin. (2) C.

proc. civ., solicită respingerea recursului.

Înalta

Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor

administrate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține caracterul

nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Reclamantul,

prin notificarea formulată la 02 august 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001, a

solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul cu destinația de

locuință situat în București, notificare transmisă de executorul judecătoresc

Prefecturii Capitalei, care, la rândul ei, a redirecționat-o către Primăria

municipiului București la 11 noiembrie 2005 (fila 42 dosar fond, după

desființare ).

În

acest interval de timp, unitatea deținătoare a înstrăinat două din

apartamentele din imobil prin contractele de vânzare-cumpărare din 17 noiembrie

2003 și din 22 aprilie 2005.

Este

reală sancțiunea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nulitate care trebuie

cerută în termenul prevăzut în art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005,

respectiv în termen de 12 luni fie de la data intrării în vigoare a

dispozițiilor menționate, 19 iulie 2005, fie în 12 luni de la data luării la

cunoștință a încheierii contractului.

Reclamantul,

prin cererea nr. 3837/2006, a solicitat SC F. SA copia contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate pentru apartamentele din imobilul notificat,

solicitare soluționată prin adresa nr. 3837 din 26 octombrie 2006 ( fila 16

dosar fond, adresă depusă de reclamant ).

Așadar,

potrivit dovezilor atașate de reclamant contestației formulate la 03 august 2008

împotriva deciziei nr. 9720 din 28 februarie 2008, acesta a luat cunoștință de

cele două contracte de vânzare-cumpărare la 26 octombrie 2006, ceea ce înseamnă

că la data formulării cererii de constatare a nulității contractelor de

vânzare-cumpărare 7 aprilie 2008, termenul de 12 luni se împlinise în august

2007.

Susținerile

recurentului, în sensul că prescripția începe să curgă doar de la data

comunicării dispoziției, nu au suport legal față de prevederile exprese din

lege cu privire la începerea termenului de prescripție - 12 luni de la data

luării la cunoștință a încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Măsura

disjungerii dispusă de instanță este corectă câtă vreme cererea de restituire

în natură a bunului notificat putea fi soluționată în sensul solicitat doar în

măsura în care se constată prin hotărâre irevocabilă nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare.

Înalta

Curte, pentru motivele ce preced, reținând că instanța de apel a aplicat

corespunzător dispozițiile legale, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul P.C.A. împotriva deciziei nr. 291/A din 26

aprilie 2010 a Curții de Apel București – secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2011.