ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 982/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr. 13463/3/2008, la data de 7 aprilie 2008, contestatorul P.C.A. a formulat, în contradictoriu cu intimatul Municipiul București prin Primar General, contestație împotriva Dispoziției nr. 9720 din 28 februarie 2008, în baza Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea integrală a imobilului și a terenului aferent. Prin sentința civilă nr. 830 din 06 mai 2008, Tribunalul București - secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată contestația.

Prin decizia civilă nr. 822/A din 13 noiembrie 2008, Curtea de Apel București - secția a III-a civilă a admis apelul contestatorului, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, reținând că, în cauză, apelantul solicitând expres constatarea nulității celor trei acte de vânzare-cumpărare a apartamentului, ceea ce reprezintă o cerere distinctă în cadrul contestației și nicidecum apărare pe fond. Nepronunțându-se pe această cerere, soluția este greșită și motivele de apel întemeiate. Prin sentința civilă nr. 1179 din 14 octombrie 2009, Tribunalul București - secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției, a respins ca prescrise cererile privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare din 17 noiembrie 2003 și 22 aprilie 2005 și a disjuns cererea având ca obiect contestația împotriva dispoziției nr. 9720 din 28 februarie 2008 privind pe contestatorul P.C.A.

și intimatul Municipiul București prin Primarul General. Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 291 din 26 aprilie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant pentru considerentele ce urmează: Conform art. III din Titlul I din legea nr. 247/2005, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile cu destinația de locuință, încheiate după data de 14 februarie 2001 cu nerespectarea interdicției prevăzute de art. 44 din O.U.G.

nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare și care nu au fost atacate în instanță în condițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul notificat în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentului titlu sau, după caz, de la data luării la cunoștință a încheierii contractului. În încheierea din 25 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a consemnat faptul că nulitatea absolută invocată în cauză privește contractele, încheiate între SC F. SA și A.M.

și A.M., și, respectiv, G.M. Din adresa nr. 3837 din 26 octombrie 2006 depusă la fila 16 din dosarul nr. 13.463/3/2008 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rezultă că, la data menționată, apelantului i s-au comunicat contractele de vânzare, încheiate între SC F. SA și A.M. și A.M., și, respectiv, G.M. În consecință, apelantul a luat la cunoștință de existența acestor contracte la data de 26 octombrie 2006, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție de 12 luni prevăzut de Legea nr. 247/2005. Acest termen era împlinit la data formulării cererii de anulare, împreună cu contestația, la data de 7 aprilie 2008. Nu se poate susține că termenul de prescripție ar începe să curgă de la data comunicării dispoziției, întrucât legea prevede expres momentul de la care începe să curgă acest termen, și anume, de la data intrării în vigoare a respectivului titlu sau, după caz, de la data luării la cunoștință a încheierii contractului.

Astfel, legea nu se raportează, pentru a stabili data începerii termenului, la momentul comunicării dispoziției în procedura administrativă, ci la momentul luării la cunoștință a încheierii contractului. În consecință, Curtea a reținut că în mod corect a admis tribunalul excepția prescripției dreptului la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare. De asemenea, măsura disjungerii contestației este corectă, față de împrejurarea că numai una din cereri era în stare de judecată, respectiv cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare, care a fost soluționată. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., criticând-o sub aspectul greșitei rețineri a prescripției dreptului la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și a disjungerii cererii având ca obiect contestația formulată împotriva dispoziției primarului general nr. 9720/2008. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că cele două contracte de vânzare-cumpărare, din 17 noiembrie 2003 și din 22 aprilie 2000 sunt nule absolut față de dispozițiile art. 21 pct. 5 raportat la art. 45 pct. 4 din Legea nr. 10/2001, conform cărora este interzisă înstrăinarea imobilelor notificate până la soluționarea procedurilor administrative. Cum procedura administrativă a durat 7 ani, rezultă că în perioada desfășurării administrative nu operează prescripția.

Măsura disjungerii este nelegală deoarece între ele există o strânsă și interdependentă legătură juridică. Intimații A.M. și A.M., prin întâmpinarea formulată în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului. Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Reclamantul, prin notificarea formulată la 02 august 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001, a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul cu destinația de locuință situat în București, notificare transmisă de executorul judecătoresc Prefecturii Capitalei, care, la rândul ei, a redirecționat-o către Primăria municipiului București la 11 noiembrie 2005 (fila 42 dosar fond, după desființare ). În acest interval de timp, unitatea deținătoare a înstrăinat două din apartamentele din imobil prin contractele de vânzare-cumpărare din 17 noiembrie 2003 și din 22 aprilie 2005. Este reală sancțiunea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nulitate care trebuie cerută în termenul prevăzut în art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, respectiv în termen de 12 luni fie de la data intrării în vigoare a dispozițiilor menționate, 19 iulie 2005, fie în 12 luni de la data luării la cunoștință a încheierii contractului.

Reclamantul, prin cererea nr. 3837/2006, a solicitat SC F. SA copia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru apartamentele din imobilul notificat, solicitare soluționată prin adresa nr. 3837 din 26 octombrie 2006 ( fila 16 dosar fond, adresă depusă de reclamant ). Așadar, potrivit dovezilor atașate de reclamant contestației formulate la 03 august 2008 împotriva deciziei nr. 9720 din 28 februarie 2008, acesta a luat cunoștință de cele două contracte de vânzare-cumpărare la 26 octombrie 2006, ceea ce înseamnă că la data formulării cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare 7 aprilie 2008, termenul de 12 luni se împlinise în august 2007. Susținerile recurentului, în sensul că prescripția începe să curgă doar de la data comunicării dispoziției, nu au suport legal față de prevederile exprese din lege cu privire la începerea termenului de prescripție - 12 luni de la data luării la cunoștință a încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Măsura disjungerii dispusă de instanță este corectă câtă vreme cererea de restituire în natură a bunului notificat putea fi soluționată în sensul solicitat doar în măsura în care se constată prin hotărâre irevocabilă nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare. Înalta Curte, pentru motivele ce preced, reținând că instanța de apel a aplicat corespunzător dispozițiile legale, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.C.A. împotriva deciziei nr. 291/A din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2011.