ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5946/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: 1. Primul ciclu procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 13 august 2002, reclamantul C.T. a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 1997 și din 28 iunie 1999, în contradictoriu cu pârâții SC F. SA, T.C., T.C.R., I.M., I.D. și N.E. Acțiunea a fost precizată de reclamant care a solicitat obligarea pârâților să-i lase în proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 2, fost proprietatea lui C.F. și trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, fiind considerat bun fără stăpân.

Judecătoria Sectorului 2, prin sentința civilă nr. 3100 din 23 aprilie 2004, a respins acțiunea în revendicare pentru lipsa calității procesuale active a reclamantului și a disjuns cererea privind constatarea nulității contractelor. Sentința, definitivă prin respingerea apelului, a fost desființată prin decizia nr. 542 din 28 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a, prin care s-a admis recursul reclamantului și s-a casat decizia nr. 2664 din 17 decembrie 2004 a Curții de Apel București trimițându-se cauza spre rejudecarea cererii de revendicare la judecătorie. S-a apreciat că reclamantul are calitate procesuală activă fiind singurul moștenitor al fostului proprietar, ca urmare a renunțării moștenitorilor la succesiunea lui M.E.

(coproprietar al imobilului), renunțare făcută in favoarem în condițiile permise de legea aplicabilă, legea succesorală din 1965 a statului Israel, în acest stat fiind situat ultimul domiciliu al defunctului. În rejudecare, acțiunea a fost precizată, reclamantul întemeindu-și cererea de revendicare pe dispozițiile art. 480 C. civ., temei în care a cerut obligarea pârâților T.C.R. și T.C. să îi predea partea din imobil ocupată de aceștia (urmare declarării nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de acești pârâți), și pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., Legea nr. 112/1995, art. 26 din Legea nr. 10/2001 și art. 44 din Constituție pentru obligarea pârâtului Municipiului București la restituirea prețului de piață al apartamentelor (din imobil) vândute pârâților I.M., I.B., I.A.E., I.V.

și N.E. (contractele încheiate de acești pârâți fiind consolidate prin respingerea acțiunii în nulitate, față de constatarea bunei-credințe a cumpărătorilor chiriași). Judecătoria Sectorului 2, prin sentința civilă nr. 7870 din 23 octombrie 2006, a respins acțiunea în revendicare față de Municipiul București, a consfințit tranzacția încheiată de reclamant cu pârâții T. Cererea de pretenții a fost disjunsă și dosarul astfel format (nr. 16916/30/2006) a fost declinat în favoarea Tribunalului București în raport de competența impusă de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 pe care a fost întemeiată această cerere și față de împrejurarea că reclamantul a formulat o notificare în temeiul legii speciale, în urma căreia i-au fost restituite părțile nevândute din imobil, pentru restul imobilului vândut pârâtul Municipiul București nepronunțând o decizie de restituire sau acordare de despăgubiri.

Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul București sub nr. 7982/3/2/2007, care prin sentința civilă nr. 765 din 25 mai 2007 a respins cererea ca neîntemeiată. În esență, s-a reținut că reclamantul care a primit prin dispoziția din 16 decembrie 2002 emisă de Primarul Municipiului București în soluționarea notificării din 17 iulie 2001 o parte din imobil în natură, avea la îndemână căile de atac prevăzute de Legea nr. 10/2001, art. 26 alin. (3), dar nu a uzat de ele. Sentința a rămas definitivă prin respingerea apelului (decizia nr. 760 din 19 noiembrie 2007) de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și ulterior casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 4789 din 09 iulie 2008 prin care s-a casat sentința civilă nr. 765/2007 și s-a trimis cauza la același Tribunal spre rejudecare.

S-a reținut că au fost încălcate, în soluționarea cauzei, dispozițiile referitoare la efectele juridice ale sentinței civile nr. 9861 din 18 decembrie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2, definitivă și irevocabilă prin nerecurare în condițiile art. 377 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. Prin hotărârea invocată s-a stabilit competența de soluționare a cauzei de către Tribunal, precum și calificarea juridică dată cererii: rezolvarea parțială a notificării numai pentru o parte din imobil echivalează cu un refuz de restituire care dă dreptul reclamantului la acțiune directă pentru valorificarea drepturilor sale - în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001. Această dezlegare dată de instanță, nu se mai poate pune în discuție în cadrul unui nou proces (cu ocazia rejudecării fondului după casare).

Prima instanță s-a considerat învestită cu o contestație împotriva dispoziției din 16 decembrie 2002 sub aspectul neacordării de despăgubiri pentru partea din imobil rămasă nerestituită în natură. S-a mai reținut că, atât calificarea dată cererii în mod irevocabil prin sentința nr. 4861 din 18 decembrie 2006, cât și principiul electa una via impun soluționarea cererii în pretenții pe calea unei singure acțiuni, conform celor mai sus stabilite, instanța fiind învestită în temeiul art. 26 Legea nr. 10/2001, lege ale cărei reglementări au prioritate față de dispozițiile dreptului comun. Ca urmare s-a constatat că celelalte temeiuri invocate: art. 480 C. civ. pentru acțiunea în despăgubiri, cât și acțiunea răspunderii civile delictuale nu vor face obiect de judecată în prima instanță.

2. Al doilea ciclu procesual Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 518 din 06 aprilie 2010 rejudecând cauza după casare, a admis acțiunea astfel cum a fost completată și precizată de reclamant la termenul din 16 martie 2010, în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. A fost obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 193.000 euro în echivalent în RON, reprezentând despăgubiri. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de cheltuieli de judecată a reclamantului. În motivarea acestei soluții, Tribunalul a apreciat că reclamantul este îndreptățit să primească contravaloarea imobilului revendicat.

S-a reținut că reclamantul a formulat o notificare soluționată prin dispoziția din 16 decembrie 2002 prin care i s-a restituit o parte din imobil, ce nu a fost vândută, reclamantul fiind nevoit să cumpere de la foștii chiriași dreptul de proprietate asupra părții din imobil ce nu i s-a restituit, cu prețul de 160.000 euro și respectiv 33.000 euro, în total 193.000 euro, pentru cele două apartamente cumpărate prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate în 25 august 2005 la BNP E.E.

Tribunalul a avut în vedere decizia dată în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat că, în cazul în care există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate și a reținut potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, că atunci când restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu se mai poate realiza, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sunt iluzorii, persoana îndreptățită are dreptul la despăgubiri bănești egale cu valoarea de piață a bunului imposibil de restituit în natură.

S-a mai apreciat, potrivit aceleiași jurisprudențe că privarea de un bun, în absența oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel că Tribunalul a apreciat că în cauză reclamantul este îndreptățit la contravaloarea imobilului revendicat, contravaloare reprezentând prețul în sumă de 193.000 euro pe care acesta a fost nevoit să îl achite persoanelor care au dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 o parte din imobilul revendicat. Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, în lipsa dovezilor pentru aceste pretenții. Curtea de Apel București, secția a III-a, prin decizia nr. 60/A din 28 octombrie 2010, a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 518 din 06 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe care a desființat-o, și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În motivarea acestei soluții, au fost reținute, în esență, următoarele: Critica apelantului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a vizat lipsa calității sale procesual pasive având în vedere că nu este nici deținătorul imobilului în litigiu, nici autoritatea administrativă competentă potrivit Legii nr. 10/2001 să emită dispozițiile de restituire în natură sau echivalent, iar în cazul de speță unitatea deținătoare și entitatea învestită cu soluționarea notificării este Primăria Municipiului București, faza administrativă prevăzută de lege fiind finalizată prin emiterea de către Primăria Municipiului București a dispoziției din 16 decembrie 2002. În examinarea apelului instanța a plecat de la îndrumările Înaltei Curți de Casație și Justiție și a constatat că Tribunalul nu a respectat dispozițiile obligatorii ale instanței de casare.

S-a reținut că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, stabilește condițiile și procedura ce trebuie respectată de persoanele îndreptățite pentru restituirea imobilelor ce fac obiectul legii. În soluționarea acțiunii formulate de reclamant, instanța de judecată este ținută, conform art. 112 C. proc. civ. și art. 129 alin. (6) C. proc. civ., de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, atât în privința pretențiilor deduse judecății, cu respectarea principiului disponibilității procesuale, raporturile juridice reglementate – în privința posibilității valorificării drepturilor pretinse – de dispozițiile legii speciale de reparație pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, cu respectarea celor statuate prin decizia instanței de control judiciar.

Interpretând dispozițiile referitoare la procedurile administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, și de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările ulterioare, s-a reținut că unitatea deținătoare emite o dispoziție pe baza actelor doveditoare depuse de persoana care se pretinde îndreptățită și pe baza analizei împrejurărilor de fapt și de drept ale situației invocate în notificare, dispoziție prin care: fie restituie în natură imobilul solicitat, fie respinge restituirea în natură a imobilului solicitat și stabilește măsuri reparatorii în echivalent, fie respinge notificarea întrucât persoana îndreptățită nu a făcut dovada preluării abuzive, a dreptului de proprietate și calitatea de moștenitor, sau nu avea calitatea de persoană îndreptățită potrivit legii.

Față de raportul juridic dedus judecății calitate procesuală activă nu poate avea decât persoana care a formulat o notificare conform Legii nr. 10/2001 și a parcurs toate etapele procedurale prealabile sesizării instanței de judecată, care s-au finalizat prin emiterea dispoziției contestate sau care trebuiau să se finalizeze în acest mod, calitate procesuală pasivă având exclusiv unitatea emitentă a deciziei/dispoziției contestate ori, după caz, entitatea care a refuzat soluționarea notificării, deși îi incumbă o asemenea obligație legală. Limitele judecății din perspectiva părților din proces sunt trasate prin derularea procedurii descrise de legea specială, î n acest cadru urmând a fi analizată de către instanță atât calitatea procesuală a părților pusă în discuție în această cauză, cât și pretențiile persoanei îndreptățite la restituire.

S-a reținut însă că Tribunalul a ignorat aceste aspecte și, contrar îndrumărilor instanței de control judiciar, nu a analizat în speță incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, stabilind eventual, prin raportare la această lege specială, măsurile reparatorii care i s-ar cuveni reclamantului pentru apartamentele ce au formulat obiectul notificării nesoluționate de unitatea deținătoare Primăria Municipiului București prin dispoziția din 16 decembrie 2002. S-a mai observat că Tribunalul, fără să stabilească în concret dacă reclamantul ar fi beneficiarul unor măsuri reparatorii conform legii și care ar fi acestea, a reținut că „măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sunt iluzorii”, situație în care reclamantul ar fi îndreptățit la despăgubiri bănești egale cu valoarea de piață a bunului imposibil de restituit în natură, pentru ca, în final, luând act de cererea precizatoare și completatoare depusă de reclamant la data de 14 aprilie 2009 - împotriva ambilor pârâți - să admită acțiunea formulată în contradictoriu cu aceștia, obligând însă doar Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata unei sume reprezentând prețul pe care reclamantul l-ar fi achitat anterior unor persoane fizice, respectiv chiriașii cumpărători ai apartamentelor nerestituite în natură, fără a lămuri în vreun mod situația legitimării procesuale a pârâților.

S-a apreciat astfel că această contradicție existentă atât între mențiunile din dispozitivul sentinței pronunțate în cauză, pe de o parte, cât și între dispozitiv și considerentele aceleiași hotărâri, în condițiile în care nu au fost respectate nici cele statuate prin decizia pronunțată de instanța de control judiciar, a produs pârâților o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, în condițiile art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., neputându-se reține că Tribunalul ar fi intrat în cercetarea fondului cauzei, respectiv a contestației ce formează obiectul procesului. 3. Recursul Reclamantul a declarat recurs împotriva deciziei nr. 601A/2008, întemeindu-și în drept criticile pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 5, 6 și 9 C. proc.

civ. În fapt, s-au invocat următoarele: O dată stabilită împrejurarea că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra calității procesuale pasive a pârâților, Curtea nu mai avea îndreptățirea legală să se pronunțe asupra modului de soluționare a acestei excepții cât privește pe pârâtul Statul Român. S-a încălcat competența instanței de fond prin aceea că s-a instituit obligativitatea parcurgerii procedurii administrative, a cărei finalizare trebuie să se facă într-o singură modalitate de despăgubire. Dispunându-se casarea pentru lămurirea calității de persoană îndreptățită, s-au încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

prin aceea că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de casare, în al doilea ciclu procesual, a determinat și stabilit calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului care a și obținut o parte din pretențiile din notificare prin dispoziția din 16 decembrie 2002. Greșit s-a apreciat că Tribunalul nu a intrat în fondul cauzei câtă vreme acesta a stabilit acordarea de despăgubiri. Recurentul a arătat că în mod corect prima instanță, conform celor decise de Înalta Curte de Casație și Justiție, a făcut aplicarea legii vechi având în vedere că acțiunea a fost formulată în 2002 și deci a stabilit corect că apartamentele preluate în mod abuziv au avut destinație de locuință din moment ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

S-a susținut că instanța de apel este cea care a nesocotit normele aplicabile, și anume felul măsurilor reparatorii reglementat în 2002 de lege. Astfel, a arătat recurentul, prin decizia nr. 4789/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut trimitere la decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii care a statuat că art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 contestațiile rămânând supuse controlului judecătoresc câtă vreme instanțele au fost astfel învestite în raport de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

S-a mai susținut că instanța de fond a făcut aplicarea și a dispozițiilor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, verificând și aspectul compatibilității dispoziției de drept intern cu cele ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a apreciat cererea introductivă de instanță ca fiind o acțiune personală a dobânditorului imobilului în temeiul art. 43 din Legea nr. 10/2001, și a considerat justificată solicitarea plată a sumei de 193.000 euro echivalent al prețului plătit pentru cele două apartamente lui N.E., I.M., I.B., I.A. și I.V.

4. Analiza instanței de recurs Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele dosarului se constată că aceasta este legală și temeinică, recursul fiind respins pentru considerentele ce urmează: Instanța de apel a constatat că instanța de fond nu s-a conformat dispozițiilor și îndrumărilor formulate de instanța de casare prin decizia nr. 4789 din 09 iulie 2008. Limita casării cu trimitere dispusă prin decizia nr. 4789/2008 a fost corect determinată de instanța de apel atât în raport de cele stabilite prin decizia de casare, cât și în raport de constatările instanței de fond în rejudecare a cauzei.

În fapt, Tribunalul primind cauza spre rejudecare cât privește partea din notificare rămasă nesoluționată prin decizia nr. 715/2002 (apartamentele vândute foștilor chiriași) nu a procedat la judecarea în fond a contestației pe aspectul învederat , ci s-a limitat să constate o situație de fapt, aceea că reclamantul a fost obligat să cumpere cu suma de 193.000 euro de la noii proprietari (chiriași cumpărători) apartamentele vândute acestora. Curtea de apel în mod corect a constatat că operațiunea de convertire a prețului plătit de reclamant foștilor chiriași în despăgubiri pe care acesta este îndreptățit să le primească de la stat în temeiul Legii nr. 10/2001, nu valorează o rejudecare a fondului pretențiilor reclamantului deduse din nesoluționarea parțială a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Trimiterea spre rejudecare instanței de fond a avut în vedere în mod explicit dispozițiile Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de casare indicând în mod expres că pretențiile reclamantului urmează să fie examinate din perspectiva dreptului său la măsuri reparatorii reglementate de această lege. O atare analiză, a măsurilor reparatorii care i se cuvin reclamantului pentru partea din imobil notificat și care nu se regăsește în cuprinsul deciziei nr. 715/2002, lipsește din decizia instanței de rejudecare, împrejurare corect reținută de instanța de apel care în mod legal a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare.

Nu au fost încălcate normele de competență ale instanțe de fond care este legal învestită să se pronunțe și în caz de refuz de răspuns la notificare, recurentul apreciind eronat că instanța de apel ar fi impus parcurgerea unei etape administrative obligatorii (motiv prevăzut de art. 304 pct. 3). Prin casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei nu s-au schimbat limitele casării cu trimitere spre rejudecare impuse de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 4789 din 09 iulie 2008, ci, cum s-a arătat în cele de mai sus, s-a constatat în mod corect că nu a fost respectată dispoziția de rejudecare a cauzei. Nu au putut fi reținute în concret elemente care să contureze critici în justificarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și respectiv pct. 7 C. proc.

civ. Văzând așadar dispozițiile art. 312 C. proc. civ., pentru considerentele mai sus expuse, s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.T. împotriva deciziei nr. 601A din 28 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 septembrie 2011.