ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5946/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5946/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

procesual

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 2 București la 13 august 2002, reclamantul C.T. a

solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

din 1997 și din 28 iunie 1999, în contradictoriu cu pârâții SC F. SA, T.C., T.C.R.,

I.M., I.D. și N.E.

Acțiunea a fost

precizată de reclamant care a solicitat obligarea pârâților să-i lase în

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 2, fost

proprietatea lui C.F. și trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.

111/1951, fiind considerat bun fără stăpân.

Judecătoria

Sectorului 2, prin sentința civilă nr. 3100 din 23 aprilie 2004, a respins

acțiunea în revendicare pentru lipsa calității procesuale active a

reclamantului și a disjuns cererea privind constatarea nulității contractelor.

Sentința, definitivă

prin respingerea apelului, a fost desființată prin decizia nr. 542 din 28

februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a, prin care s-a admis

recursul reclamantului și s-a casat decizia nr. 2664 din 17 decembrie 2004 a

Curții de Apel București trimițându-se cauza spre rejudecarea cererii de

revendicare la judecătorie.

S-a apreciat că

reclamantul are calitate procesuală activă fiind singurul moștenitor al

fostului proprietar, ca urmare a renunțării moștenitorilor la succesiunea lui M.E.

(coproprietar al imobilului), renunțare făcută in favoarem în condițiile

permise de legea aplicabilă, legea succesorală din 1965 a statului Israel, în

acest stat fiind situat ultimul domiciliu al defunctului.

În rejudecare,

acțiunea a fost precizată, reclamantul întemeindu-și cererea de revendicare pe

dispozițiile art. 480 C. civ., temei în care a cerut obligarea pârâților T.C.R.

și T.C. să îi predea partea din imobil ocupată de aceștia (urmare declarării

nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de acești pârâți), și pe

dispozițiile art. 480, 481 C. civ., Legea nr. 112/1995, art. 26 din Legea nr.

10/2001 și art. 44 din Constituție pentru obligarea pârâtului Municipiului

București la restituirea prețului de piață al apartamentelor (din imobil)

vândute pârâților I.M., I.B., I.A.E., I.V. și N.E. (contractele încheiate de

acești pârâți fiind consolidate prin respingerea acțiunii în nulitate, față de

constatarea bunei-credințe a cumpărătorilor chiriași).

Judecătoria

Sectorului 2, prin sentința civilă nr. 7870 din 23 octombrie 2006, a respins

acțiunea în revendicare față de Municipiul București, a consfințit tranzacția

încheiată de reclamant cu pârâții T.

Cererea de pretenții

a fost disjunsă și dosarul astfel format (nr. 16916/30/2006) a fost declinat în

favoarea Tribunalului București în raport de competența impusă de dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 10/2001 pe care a fost întemeiată această cerere și față

de împrejurarea că reclamantul a formulat o notificare în temeiul legii

speciale, în urma căreia i-au fost restituite părțile nevândute din imobil,

pentru restul imobilului vândut pârâtul Municipiul București nepronunțând o

decizie de restituire sau acordare de despăgubiri.

Dosarul a fost

înregistrat la Tribunalul București sub nr. 7982/3/2/2007, care prin sentința

civilă nr. 765 din 25 mai 2007 a respins cererea ca neîntemeiată.

În esență, s-a

reținut că reclamantul care a primit prin dispoziția din 16 decembrie 2002

emisă de Primarul Municipiului București în soluționarea notificării din 17

iulie 2001 o parte din imobil în natură, avea la îndemână căile de atac

prevăzute de Legea nr. 10/2001, art. 26 alin. (3), dar nu a uzat de ele.

Sentința a rămas

definitivă prin respingerea apelului (decizia nr. 760 din 19 noiembrie 2007) de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și ulterior casată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 4789 din 09 iulie 2008

prin care s-a casat sentința civilă nr. 765/2007 și s-a trimis cauza la același

Tribunal spre rejudecare.

S-a reținut că au

fost încălcate, în soluționarea cauzei, dispozițiile referitoare la efectele

juridice ale sentinței civile nr. 9861 din 18 decembrie 2006 a Judecătoriei

Sectorului 2, definitivă și irevocabilă prin nerecurare în condițiile art. 377

alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.

Prin hotărârea

invocată s-a stabilit competența de soluționare a cauzei de către Tribunal,

precum și calificarea juridică dată cererii: rezolvarea parțială a notificării

numai pentru o parte din imobil echivalează cu un refuz de restituire care dă

dreptul reclamantului la acțiune directă pentru valorificarea drepturilor sale -

în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Această dezlegare

dată de instanță, nu se mai poate pune în discuție în cadrul unui nou proces

(cu ocazia rejudecării fondului după casare).

Prima instanță s-a

considerat învestită cu o contestație împotriva dispoziției din 16 decembrie

2002 sub aspectul neacordării de despăgubiri pentru partea din imobil rămasă

nerestituită în natură.

S-a mai reținut că,

atât calificarea dată cererii în mod irevocabil prin sentința nr. 4861 din 18

decembrie 2006, cât și principiul electa una via impun soluționarea cererii în

pretenții pe calea unei singure acțiuni, conform celor mai sus stabilite,

instanța fiind învestită în temeiul art. 26 Legea nr. 10/2001, lege ale cărei

reglementări au prioritate față de dispozițiile dreptului comun.

Ca urmare s-a

constatat că celelalte temeiuri invocate: art. 480 C. civ. pentru acțiunea în

despăgubiri, cât și acțiunea răspunderii civile delictuale nu vor face obiect

de judecată în prima instanță.

procesual

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 518 din 06 aprilie 2010

rejudecând cauza după casare, a admis acțiunea astfel cum a fost completată și

precizată de reclamant la termenul din 16 martie 2010, în contradictoriu cu

Municipiul București, prin Primarul General, și Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor. A fost obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata

sumei de 193.000 euro în echivalent în RON, reprezentând despăgubiri. A fost

respinsă ca neîntemeiată cererea de cheltuieli de judecată a reclamantului.

În motivarea acestei soluții,

Tribunalul a apreciat că reclamantul este îndreptățit să primească contravaloarea

imobilului revendicat.

S-a reținut că reclamantul

a formulat o notificare soluționată prin dispoziția din 16 decembrie 2002 prin care

i s-a restituit o parte din imobil, ce nu a fost vândută, reclamantul fiind nevoit

să cumpere de la foștii chiriași dreptul de proprietate asupra părții din imobil

ce nu i s-a restituit, cu prețul de 160.000 euro și respectiv 33.000 euro, în total

193.000 euro, pentru cele două apartamente cumpărate prin contractele de vânzare-cumpărare

autentificate în 25 august 2005 la BNP E.E.

Tribunalul a avut în vedere

decizia dată în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție prin care s-a statuat că, în cazul în care există neconcordanțe între Legea

nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate

și a reținut potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, că atunci

când restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu se mai poate

realiza, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sunt iluzorii,

persoana îndreptățită are dreptul la despăgubiri bănești egale cu valoarea de piață

a bunului imposibil de restituit în natură.

S-a mai apreciat, potrivit

aceleiași jurisprudențe că privarea de un bun, în absența oricărei despăgubiri,

constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel

că Tribunalul a apreciat că în cauză reclamantul este îndreptățit la contravaloarea

imobilului revendicat, contravaloare reprezentând prețul în sumă de 193.000

euro pe care acesta a fost nevoit să îl achite persoanelor care au dobândit în temeiul

Legii nr. 112/1995 o parte din imobilul revendicat.

Tribunalul a respins ca

neîntemeiată cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, în lipsa

dovezilor pentru aceste pretenții.

Curtea de Apel București,

secția a III-a, prin decizia nr. 60/A din 28 octombrie 2010, a admis apelul pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile

nr. 518 din 06 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe care

a desființat-o, și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În motivarea acestei soluții,

au fost reținute, în esență, următoarele:

Critica apelantului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor, a vizat lipsa calității sale procesual pasive

având în vedere că nu este nici deținătorul imobilului în litigiu, nici autoritatea

administrativă competentă potrivit Legii nr. 10/2001 să emită dispozițiile de restituire

în natură sau echivalent, iar în cazul de speță unitatea deținătoare și entitatea

învestită cu soluționarea notificării este Primăria Municipiului București, faza

administrativă prevăzută de lege fiind finalizată prin emiterea de către Primăria

Municipiului București a dispoziției din 16 decembrie 2002.

În examinarea apelului

instanța a plecat de la îndrumările Înaltei Curți de Casație și Justiție și a constatat

că Tribunalul nu a respectat dispozițiile obligatorii ale instanței de casare.

S-a reținut că Legea

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada

06 martie 1945-22 decembrie 1989, stabilește condițiile și procedura ce trebuie

respectată de persoanele îndreptățite pentru restituirea imobilelor ce fac obiectul

legii.

În soluționarea acțiunii

formulate de reclamant, instanța de judecată este ținută, conform art. 112 C.

proc. civ. și art. 129 alin. (6) C. proc. civ., de cadrul procesual stabilit prin

cererea de chemare în judecată, atât în privința pretențiilor deduse judecății,

cu respectarea

principiului disponibilității procesuale, raporturile

juridice reglementate – în privința posibilității valorificării drepturilor pretinse

– de dispozițiile legii speciale de reparație pe care reclamanta și-a întemeiat

acțiunea, cu respectarea celor statuate prin decizia instanței de control judiciar.

Interpretând dispozițiile

referitoare la procedurile administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată,

și de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările ulterioare, s-a reținut

că unitatea deținătoare emite o dispoziție

pe baza actelor

doveditoare depuse de persoana care se pretinde îndreptățită și pe baza analizei

împrejurărilor de fapt și de drept ale situației invocate în notificare, dispoziție

prin care: fie restituie în natură imobilul solicitat, fie respinge restituirea

în natură a imobilului solicitat și stabilește măsuri reparatorii în echivalent,

fie respinge notificarea întrucât persoana îndreptățită nu a făcut dovada preluării

abuzive, a dreptului de proprietate și calitatea de moștenitor, sau nu avea calitatea

de persoană îndreptățită potrivit legii.

Față de raportul juridic

dedus judecății calitate procesuală activă nu poate avea decât persoana care a formulat

o notificare conform Legii nr. 10/2001 și a parcurs toate

etapele procedurale prealabile

sesizării

instanței de judecată,

care

s-au finalizat prin emiterea dispoziției contestate sau care trebuiau să se finalizeze

în acest mod, calitate procesuală pasivă având exclusiv unitatea emitentă a deciziei/dispoziției

contestate ori, după caz, entitatea care a refuzat soluționarea notificării, deși

îi incumbă o asemenea obligație legală.

Limitele judecății din

perspectiva părților din proces sunt trasate prin derularea procedurii descrise

de legea specială, î

n

acest cadru urmând a fi analizată de către instanță atât calitatea procesuală a

părților pusă în discuție în această cauză, cât și pretențiile persoanei îndreptățite

la restituire.

S-a reținut însă că Tribunalul

a ignorat aceste aspecte și, contrar îndrumărilor instanței de control judiciar,

nu a analizat în speță incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, stabilind eventual,

prin raportare la această lege specială, măsurile reparatorii care i s-ar cuveni

reclamantului pentru apartamentele ce au formulat obiectul notificării nesoluționate

de unitatea deținătoare Primăria Municipiului București prin dispoziția din 16

decembrie 2002.

S-a mai observat că Tribunalul,

fără să stabilească în concret dacă reclamantul ar fi beneficiarul unor măsuri reparatorii

conform legii și care ar fi acestea, a reținut că „măsurile reparatorii prevăzute

de Legea nr. 10/2001 sunt iluzorii”, situație în care reclamantul ar fi îndreptățit

la despăgubiri bănești egale cu valoarea de piață a bunului imposibil de restituit

în natură, pentru ca, în final, luând act de cererea precizatoare și completatoare

depusă de reclamant la data de 14 aprilie 2009 - împotriva ambilor pârâți - să admită

acțiunea formulată în contradictoriu cu aceștia, obligând însă doar Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor, la plata unei sume reprezentând prețul pe care reclamantul

l-ar fi achitat anterior unor persoane fizice, respectiv chiriașii cumpărători ai

apartamentelor nerestituite în natură, fără a lămuri în vreun mod situația legitimării

procesuale a pârâților.

S-a apreciat astfel că

această contradicție existentă atât între mențiunile din dispozitivul sentinței

pronunțate în cauză, pe de o parte, cât și între dispozitiv și considerentele aceleiași

hotărâri, în condițiile în care nu au fost respectate nici cele statuate prin decizia

pronunțată de instanța de control judiciar, a produs pârâților o vătămare care nu

poate fi înlăturată decât prin desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre

rejudecare, în condițiile art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., neputându-se

reține că Tribunalul ar fi intrat în cercetarea fondului cauzei, respectiv a contestației

ce formează obiectul procesului.

Reclamantul a declarat

recurs împotriva deciziei nr. 601A/2008, întemeindu-și în drept criticile pe dispozițiile

art. 304 pct. 3, 5, 6 și 9 C. proc. civ.

În fapt, s-au invocat

următoarele:

O dată stabilită împrejurarea

că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra calității procesuale pasive a pârâților,

Curtea nu mai avea îndreptățirea legală să se pronunțe asupra modului de soluționare

a acestei excepții cât privește pe pârâtul Statul Român.

S-a încălcat competența

instanței de fond prin aceea că s-a instituit obligativitatea parcurgerii procedurii

administrative, a cărei finalizare trebuie să se facă într-o singură modalitate

de despăgubire.

Dispunându-se casarea

pentru lămurirea calității de persoană îndreptățită, s-au încălcat dispozițiile

art. 315 C. proc. civ. prin aceea că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia

de casare, în al doilea ciclu procesual, a determinat și stabilit calitatea de persoană

îndreptățită a reclamantului care a și obținut o parte din pretențiile din notificare

prin dispoziția din 16 decembrie 2002.

Greșit s-a apreciat că

Tribunalul nu a intrat în fondul cauzei câtă vreme acesta a stabilit acordarea de

despăgubiri.

Recurentul a arătat că

în mod corect prima instanță, conform celor decise de Înalta Curte de Casație și

Justiție, a făcut aplicarea legii vechi având în vedere că acțiunea a fost formulată

în 2002 și deci a stabilit corect că apartamentele preluate în mod abuziv au avut

destinație de locuință din moment ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

S-a susținut că instanța

de apel este cea care a nesocotit normele aplicabile, și anume felul măsurilor reparatorii

reglementat în 2002 de lege.

Astfel, a arătat recurentul,

prin decizia nr. 4789/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut trimitere

la decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea

unui recurs în interesul legii care a statuat că art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005

privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor

emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 contestațiile rămânând supuse

controlului judecătoresc câtă vreme instanțele au fost astfel învestite în raport

de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

S-a mai susținut că instanța

de fond a făcut aplicarea și a dispozițiilor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii,

verificând și aspectul compatibilității dispoziției de drept intern cu cele ale

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

a apreciat cererea introductivă de instanță ca fiind o acțiune personală a dobânditorului

imobilului în temeiul art. 43 din Legea nr. 10/2001, și a considerat justificată

solicitarea plată a sumei de 193.000 euro echivalent al prețului plătit pentru cele

două apartamente lui N.E., I.M., I.B., I.A. și I.V.

recurs

Examinând decizia atacată,

prin prisma criticilor formulate, în raport de actele dosarului se constată că aceasta

este legală și temeinică, recursul fiind respins pentru considerentele ce urmează:

Instanța de apel a constatat

că instanța de fond nu s-a conformat dispozițiilor și îndrumărilor formulate de

instanța de casare prin decizia nr. 4789 din 09 iulie 2008.

Limita casării cu trimitere

dispusă prin decizia nr. 4789/2008 a fost corect determinată de instanța de apel

atât în raport de cele stabilite prin decizia de casare, cât și în raport de constatările

instanței de fond în rejudecare a cauzei.

În fapt, Tribunalul primind

cauza spre rejudecare cât privește partea din notificare rămasă nesoluționată prin

decizia nr. 715/2002 (apartamentele vândute foștilor chiriași) nu a procedat la

judecarea în fond a contestației pe aspectul învederat , ci s-a limitat să constate

o situație de fapt, aceea că reclamantul a fost obligat să cumpere cu suma de 193.000

euro de la noii proprietari (chiriași cumpărători) apartamentele vândute acestora.

Curtea de apel în mod

corect a constatat că operațiunea de convertire a prețului plătit de reclamant foștilor

chiriași în despăgubiri pe care acesta este îndreptățit să le primească de la stat

în temeiul Legii nr. 10/2001, nu valorează o rejudecare a fondului pretențiilor

reclamantului deduse din nesoluționarea parțială a notificării formulate în temeiul

Legii nr. 10/2001.

Trimiterea spre rejudecare

instanței de fond a avut în vedere în mod explicit dispozițiile Legii nr. 10/2001,

Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de casare indicând în mod expres

că pretențiile reclamantului urmează să fie examinate din perspectiva dreptului

său la măsuri reparatorii reglementate de această lege.

O atare analiză, a măsurilor

reparatorii care i se cuvin reclamantului pentru partea din imobil notificat și

care nu se regăsește în cuprinsul deciziei nr. 715/2002, lipsește din decizia instanței

de rejudecare, împrejurare corect reținută de instanța de apel care în mod legal

a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare.

Nu au fost încălcate normele

de competență ale instanțe de fond care este legal învestită să se pronunțe și în

caz de refuz de răspuns la notificare, recurentul apreciind eronat că instanța de

apel ar fi impus parcurgerea unei etape administrative obligatorii (motiv prevăzut

de art. 304 pct. 3).

Prin casarea cu trimitere

spre rejudecare a cauzei nu s-au schimbat limitele casării cu trimitere spre rejudecare

impuse de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 4789 din 09 iulie

2008, ci, cum s-a arătat în cele de mai sus, s-a constatat în mod corect că nu a

fost respectată dispoziția de rejudecare a cauzei.

Nu au putut fi reținute

în concret elemente care să contureze critici în justificarea motivelor de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 5 și respectiv pct. 7 C. proc. civ.

Văzând așadar dispozițiile

art. 312 C. proc. civ., pentru considerentele mai sus expuse, s-a respins ca nefondat

recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul C.T. împotriva deciziei nr. 601A din 28

octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 septembrie 2011.