ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 70/2004

Asupra recursului de față,  constată următoarele:

Circumstanțele cauzei:

Acțiunea:

La data de 23 iulie 1996 reclamantul

D.R.M. a introdus acțiunea având ca obiect:

- revendicarea imobilului  și

- constatarea nulității contractului

de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 către S.C. „F.”  SA București și

R.S., cu motivarea că bunul a fost preluat fără titlu valabil (Decretul nr.

218/1960), iar contractul de vânzare-cumpărare este nul, întrucât s-a vândut,

cu rea credință, bunul altuia, în timpul procesului început.

Într-un prim ciclu judiciar,

prin sentința civilă nr. 157/2000, confirmată prin decizia nr. 560/2000, în

apel, acțiunea a fost admisă, sub ambele capete de cerere, dar Curtea Supremă

de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 2004 din 22 mai 2002 a casat decizia

și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

În fond, după casare, Curtea de Apel

București, prin decizia nr. 73 din 25 februarie 2003 a respins, ca nefondate,

apelurile declarate de pârâții R.S. și Municipiul București, reținând, în

esență, că:

- imobilul revendicat nu a fost

naționalizat, ci preluat în fapt, ulterior invocându-se art. III din Decretul

nr. 218/1960 referitor la prescripția achizitivă de doi ani, deci, a fost

preluat fără titlu valabil;

- reclamantul și-a justificat

calitatea procesuală activă,  tatăl său fiind titularul dreptului de

proprietate, iar dreptul la acțiune se întemeiază pe certificatul de moștenitor

și pe convenția sa cu celălalt moștenitor;

- vânzarea bunului s-a făcut cu

încălcarea Legii nr. 112/1995, iar ambele părți au fost de rea credință la

încheierea contractului.

Contra deciziei au declarat recurs

ambii pârâți   R.S. și Municipiul București.

Pârâta R.S. a înregistrat recursul

la 26 martie 2003, iar motivele de recurs le-a depus la Curtea Supremă de

Justiție, cu avizul Curții de Apel, la 23 octombrie 2003.

Municipiul București a declinat și

motivat recursul la 25 aprilie 2003, invocând temeiurile din art. 304 pct. 9 și

10 C. proc. civ.  prin aceea că:

- s-a dovedit buna credință a

pârâtului   R.S., în condițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la

încheierea contractului;

- acest contract subsecvent este

preferabil titlului anterior originar „al proprietarului al cărui imobil a fost

preluat abuziv de către stat”, iar

- Decretul nr. 218/1960 stabilea un

termen de prescripție, pentru revendicare, de 2 ani, care începea să curgă de

la data preluării bunului.

ÎN DREPT:

Recursul declarat de pârâta  R.S.

este nul.

La data de 26 martie 2003 pârâta a

înregistrat la Curtea de apel declarația de recurs contra deciziei civile nr.

73 din 25 februarie 2003, în finalul căreia a făcut următoarea mențiune:

„Solicit, însă, ca această comunicare (a deciziei nr. 73/2003) să fie făcută la

Cabinetul Avocatului ales de către mine.

Cum rezultă, însă, din

dovada de comunicare  aceasta s-a făcut la 8 aprilie 2003 la adresa unde pârâta

a fost citată și unde a declarat că locuiește (ceea ce a confirmat oral și în

fața instanței de recurs la 13 ianuarie 2004).

La data de 23 octombrie 2003

recurenta a înregistrat la Curtea de apel sub nr. 27831 motivele de recurs, iar

la 24 octombrie 2003 aceasta le expediază cu adresă, fiind primite și

înregistrate în aceeași zi la Curtea Supremă de Justiție.

Prin cererea olografă,

înregistrată sub nr. 2672 din 24 octombrie 2003 și nesemnată, R.S. arată că „vă

depun alăturat motivele de recurs depuse la curtea de apel”.

Recurenta nu a formulat

cerere de repunere în termenul de 15 zile, prevăzut de art. 301, art. 303 alin.

(1) și art. 306 alin. (1) C.proc.civ. pentru depunerea motivelor de recurs, în

condițiile art. 103 C. proc. civ., relevând că se află în situația, în care,

hotărârea nu i s-a comunicat la adresa pe care a indicat-o.

Declarația de recurs,

conform art.  C.proc.civ., este un act de procedură săvârșit în fața instanței

a cărei hotărâre se atacă (art. 302 C. proc. civ.). Ea nu poate fi considerată

și o cerere de ordin administrativ privind comunicarea deciziei recurate la o

anumită adresă, alta decât cea la care partea a fost citată  pe tot parcursul

procesului.

Recurenta R.S. locuiește efectiv

în imobilul litigios și la această adresă a fost citată efectiv. Ea nu și-a

ales un alt domiciliu procesual până la judecata apelului, ci, doar, a cerut,

odată cu declarația de recurs, comunicarea deciziei atacate la cabinetul

avocatului.

Grefa  curții i-a

comunicat-o, însă, la adresa indicată în dispozitivul deciziei, adică la adresa

unde a fost citată și unde locuiește efectiv, iar comunicarea s-a făcut cu

respectarea dispozițiilor legale procedurale, ceea ce nu s-a contestat ( a se

vedea procesul verbal din 8 aprilie 2003 ).

Drept consecință nu s-a

încălcat nici o normă în această materie, actul procesual al comunicării fiind

legal, după cum nici recurenta nu a putut indica norma de procedură încălcată,

astfel că termenul de 15 zile se calculează începând cu data de 8 aprilie 2003,

atrăgând sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 306 alin. (1)

C.proc.civ.

Pe de altă parte, din

oficiu, conform art. 305 C. proc. civ., nu se constată existența unor motive de

ordine publică.

Recursul declarat de Municipiul

București este nefondat.

Recurentul invocă motive care

privesc contractul de vânzare-cumpărare la care nu este parte și care trebuie

privite în contextul în care, decizia recurată este irevocabilă față de cele

două părți din contract, ca efect al nulității recursului pârâtei R.S.

Instanța de apel a analizat

judicios starea de fapt premergătoare momentului încheierii contractului din 29

ianuarie 1996, în condițiile în care vânzătoarea era parte în procesul de

revendicare declanșat de reclamant, iar pârâta înregistrase la S.C. „F.” SA

cerere de cumpărare a locuinței, ajungând, în mod corect, la concluzia că nu

operează buna credință în semnificația juridică dată de art. 46  alin. (2) din

Legea nr. 10/2001.

Constatând realitatea

contractului nu se mai poate pune problema comparării titlurilor și acordării

preferinței contractului din 29 octombrie 1996, așa cum susține recurentul.

În sfârșit, însuși

recurentul relevă că bunul a fost preluat abuziv, astfel că nu se poate opune

reclamantului – succesor legal al proprietarului originar – prescripția

achizitivă de 2 ani prevăzută în Decretul nr. 218/1960.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Constată nul recursul declarat de

pârâta R.S.

împotriva

deciziei nr. 73  din 25 februarie 2003  a Curții de Apel București, secția a IV

- a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva

aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie

2004.