ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3516/2004

Asupra recursului

de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La

data de 2 martie 1999 reclamanții M.I., F.N., F.G. au chemat în judecată pe

pârâtul C.G.M.B pentru a fi obligat să le lase în deplină proprietate și

posesie un imobil situat în București, precizat în acțiune.

În

motivarea acțiunii se arată că prin sentința civilă nr. 2407 bis din 27 noiembrie

1953 a Tribunalului Popular Nicolae Bălcescu a fost încuviințată cererea

privind vânzarea imobilului formulată de secția financiară Nicolae Bălcescu în

temeiul Decretului nr. 224/1951.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 1827 din 25 aprilie 1957

a aceluiași tribunal, s-a admis contestația formulată de autorii reclamanților G.G.

și V.G., și s-a anulat sentința civilă nr. 2407 bis/1953, încheierea de

îndreptare din 5 februarie 1954, precum și toate formele de executare efectuate

conform acestei hotărâri. Totodată, s-a constatat că cererea referitoare la

vânzarea imobilului conform Decretului nr. 224/1951 este lipsită de bază legală

sub aspectul probelor, iar conform Decretului nr. 727/1957 cererea a devenit

fără obiect, debitul fiind anulat.

În

consecință, s-a apreciat că statul deține bunul revendicat fără titlu.

La

data de 9 martie 2000 acțiunea a fost completată, fiind chemați în judecată în

calitate de pârâți T.M.C. și SC AVL SA Berceni pentru a se constata nulitatea

absolută a actului de vânzare –cumpărare încheiat între aceștia cu privire la

imobilul revendicat. S-a arătat că pârâta SC AVL SA Berceni a fost de rea

credință, înstrăinând la 17 decembrie 1996 pârâtului T. un apartament din respectivul

imobil, fără a avea un titlu legal asupra acestuia și fiind notificată în

prealabil, la 26 iulie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, referitor la

restituirea în natură a întregului imobil.

Tribunalul

București, secția a V- a civilă și de contencios administrativ, prin sentința

civilă nr. 702 din 19 octombrie 2000, a admis acțiunea și a obligat pe pârâți

să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat.

De

asemenea, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

S-a motivat că imobilul a fost preluat cu nerespectarea

prevederilor Decretului nr. 224/1951, astfel că statul nu deține un titlu

valabil.

Apelurile formulate de pârâții T.M.C. și Municipiul

București au fost admise, iar sentința schimbată în tot, în sensul respingerii

acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.

Instanța de apel a reținut că sentința civilă nr. 1827/1957

a fost desființată prin decizia civilă nr. 3627/1957 a Tribunalului Capitalei, Colegiul

VI, decizie prin care s-a admis recursul declarat de Secțiunea financiară

Nicolae Bălcescu împotriva sentinței civile nr. 1827/1957, care a fost casată

și în fond, s-a respins ca nefondată contestația formulată de G.G. și ca

inadmisibilă contestația formulată de V.G. împotriva sentinței civile nr. 2407

bis/1953 și a încheierii din 5 februarie 1954 ale Tribunalului Popular Nicolae

Bălcescu.

Decizia civilă nr. 3627/1957 fiind pronunțată în recurs este

definitivă și, în consecință se bucură de puterea de lucru judecat.

Titlul statului, pentru întreg imobilul, îl reprezintă

sentința civilă nr. 2407 bis /1953 și încheierea din 5 februarie 1954, astfel

menținute.

Aspectele legate de temeinicia și nelegalitatea acestor

hotărâri judecătorești pot fi puse în discuție, a apreciat instanța de apel,

numai prin intermediul căilor de atac, în caz contrar aducându-se atingere

principiului puterii de lucru judecat de care se bucură orice hotărâre

judecătorească definitivă.

În consecință, a reținut instanța de apel, imobilul a fost

preluat de stat cu titlu, în baza Decretului nr. 224/1951, acțiunea în

revendicare a reclamanților fiind neîntemeiată în raport cu dispozițiile art. 6

din Legea nr. 213/1998 și art. 480 C. civ.

Decizia civilă nr. 503/A din 15 noiembrie 2001 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă, a fost atacată cu recurs de către

reclamanți pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a

legii pentru următoarele motive:

- în mod greșit a fost admis apelul pârâtului T., întrucât

este nesemnat de acesta și, în consecință, nul.

- în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității

procesuale active a apelantului Municipiului București, care, nefiind parte la

judecata în fond a pricinii, nu avea calitate procesuală pentru a declara apel.

- instanța de apel a greșit considerând actul de vânzare

cumpărare din 17 decembrie 1996 ca fiind încheiat cu bună credință, reținând

pentru aceasta că pârâtul T. a formulat cererea de cumpărare la 22 ianuarie 1996,

întrucât pentru aprecierea bunei credințe este relevantă data notificării

formulată de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995, dată care este anterior

datei vânzării, respectiv la 26 iulie 1996.

- instanța de apel a mai greșit și

apreciind ca valabil titlul statului, respectiv sentința civilă nr. 2407

bis/1953 prin care s-a preluat bunul litigios numai de la un coindivizar.

Recursul

este fondat pentru motivele ce succed:

Decretul nr. 224/1951 reglementa urmărirea imobiliară pentru

realizarea creanțelor statului. Potrivit dispozițiilor sale, după sechestrarea

averii imobiliare a datornicului și darea unui avertisment scris, la cererea

unității financiare care urmărea debitul constând în restanțe, majorări din

impozite, taxe și alte venituri bugetare datorate de populație, judecătoria

populară a locului unde era situat imobilul încuviința vânzarea acestuia.

Dacă

judecătoria stabilea că urmărirea este legală, da o hotărârea prin care

încuviința vânzarea imobilului de către organele Ministerului de Finanțe.

Imobilele care nu se puteau vinde la primul termen din lipsă de cumpărători se

predau, fără plată Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare.

Pe

de altă parte, art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia, care stabilește condițiile de apartenență la

domeniul public sau privat a bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989 și recunoaște competența instanțelor judecătorești de a stabili

valabilitatea titlului, dispune că fac parte din domeniul public sau privat al

statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de

stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în

proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a

legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Întrucât

legiuitorul din anul 1998 a dat în competența instanțelor judecătorești puterea

de a stabili valabilitatea titlului statului, în sensul, printre altele, de a

analiza dacă titlul statului s-a constituit cu respectarea legilor în vigoare

la data preluării bunurilor, nu este de făcut vreo diferențiere sau vreo

distincție după cum titlul statului l-a reprezentat un act emis de o autoritate

administrativă sau a constituit un act judiciar, adică o hotărâre

judecătorească.

Din

această perspectivă, interpretarea dată de instanța de apel în sensul că titlul

statului îl reprezintă o hotărâre judecătorească, care, în toate cazurile, se

bucură de puterea lucrului judecat și a cărei desființare nu se poate cere pe

cale incidentă, ci numai prin intermediul căilor de atac, este greșită și, în

orice caz, contrară voinței legiuitorului, care, în temeiul ideii de

reparațiune a unor abuzuri comise în trecut, a investit instanțele

judecătorești cu puterea și competența de a analiza și compara titlul statului

în raport cu legea în baza căreia a fost emis, fără a face distincția care

anume organ al statului a emis titlul (administrativ sau judiciar).

De

altfel, puterea lucrului judecat ce a fost invocată în sprijinul soluției de

respingere a acțiunii, are, întotdeauna, în materie civilă, un caracter

relativ, deoarece, puterea dedusă dintr-un proces definitiv judecat are efect

numai asupra părților care au luat parte la judecată și care au avut

posibilitatea de a se apăra, iar nu și în privința celor care, nefiind citate

legal, nu au avut atare posibilitate, așa cum pretind reclamanții în acțiunea

introductivă.

Față

de cele ce preced, se va admite recursul reclamanților, va fi casată decizia

recurată și se va trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamanții M.I., F.N. și F.G. împotriva deciziei civile

nr. 503/A din 15 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III- civilă,

pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea

apelurilor.

Irevocabilă

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2004.