ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3516/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 2 martie 1999 reclamanții M.I., F.N., F.G. au chemat în judecată pe pârâtul C.G.M.B pentru a fi obligat să le lase în deplină proprietate și posesie un imobil situat în București, precizat în acțiune. În motivarea acțiunii se arată că prin sentința civilă nr. 2407 bis din 27 noiembrie 1953 a Tribunalului Popular Nicolae Bălcescu a fost încuviințată cererea privind vânzarea imobilului formulată de secția financiară Nicolae Bălcescu în temeiul Decretului nr. 224/1951. Ulterior, prin sentința civilă nr. 1827 din 25 aprilie 1957 a aceluiași tribunal, s-a admis contestația formulată de autorii reclamanților G.G.

și V.G., și s-a anulat sentința civilă nr. 2407 bis/1953, încheierea de îndreptare din 5 februarie 1954, precum și toate formele de executare efectuate conform acestei hotărâri. Totodată, s-a constatat că cererea referitoare la vânzarea imobilului conform Decretului nr. 224/1951 este lipsită de bază legală sub aspectul probelor, iar conform Decretului nr. 727/1957 cererea a devenit fără obiect, debitul fiind anulat. În consecință, s-a apreciat că statul deține bunul revendicat fără titlu. La data de 9 martie 2000 acțiunea a fost completată, fiind chemați în judecată în calitate de pârâți T.M.C. și SC AVL SA Berceni pentru a se constata nulitatea absolută a actului de vânzare –cumpărare încheiat între aceștia cu privire la imobilul revendicat.

S-a arătat că pârâta SC AVL SA Berceni a fost de rea credință, înstrăinând la 17 decembrie 1996 pârâtului T. un apartament din respectivul imobil, fără a avea un titlu legal asupra acestuia și fiind notificată în prealabil, la 26 iulie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, referitor la restituirea în natură a întregului imobil. Tribunalul București, secția a V- a civilă și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 702 din 19 octombrie 2000, a admis acțiunea și a obligat pe pârâți să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat. De asemenea, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare. S-a motivat că imobilul a fost preluat cu nerespectarea prevederilor Decretului nr. 224/1951, astfel că statul nu deține un titlu valabil.

Apelurile formulate de pârâții T.M.C. și Municipiul București au fost admise, iar sentința schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca neîntemeiată. Instanța de apel a reținut că sentința civilă nr. 1827/1957 a fost desființată prin decizia civilă nr. 3627/1957 a Tribunalului Capitalei, Colegiul VI, decizie prin care s-a admis recursul declarat de Secțiunea financiară Nicolae Bălcescu împotriva sentinței civile nr. 1827/1957, care a fost casată și în fond, s-a respins ca nefondată contestația formulată de G.G. și ca inadmisibilă contestația formulată de V.G. împotriva sentinței civile nr. 2407 bis/1953 și a încheierii din 5 februarie 1954 ale Tribunalului Popular Nicolae Bălcescu.

Decizia civilă nr. 3627/1957 fiind pronunțată în recurs este definitivă și, în consecință se bucură de puterea de lucru judecat. Titlul statului, pentru întreg imobilul, îl reprezintă sentința civilă nr. 2407 bis /1953 și încheierea din 5 februarie 1954, astfel menținute. Aspectele legate de temeinicia și nelegalitatea acestor hotărâri judecătorești pot fi puse în discuție, a apreciat instanța de apel, numai prin intermediul căilor de atac, în caz contrar aducându-se atingere principiului puterii de lucru judecat de care se bucură orice hotărâre judecătorească definitivă. În consecință, a reținut instanța de apel, imobilul a fost preluat de stat cu titlu, în baza Decretului nr. 224/1951, acțiunea în revendicare a reclamanților fiind neîntemeiată în raport cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 480 C. civ.

Decizia civilă nr. 503/A din 15 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a fost atacată cu recurs de către reclamanți pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii pentru următoarele motive: - în mod greșit a fost admis apelul pârâtului T., întrucât este nesemnat de acesta și, în consecință, nul. - în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a apelantului Municipiului București, care, nefiind parte la judecata în fond a pricinii, nu avea calitate procesuală pentru a declara apel.

- instanța de apel a greșit considerând actul de vânzare cumpărare din 17 decembrie 1996 ca fiind încheiat cu bună credință, reținând pentru aceasta că pârâtul T. a formulat cererea de cumpărare la 22 ianuarie 1996, întrucât pentru aprecierea bunei credințe este relevantă data notificării formulată de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995, dată care este anterior datei vânzării, respectiv la 26 iulie 1996. - instanța de apel a mai greșit și apreciind ca valabil titlul statului, respectiv sentința civilă nr. 2407 bis/1953 prin care s-a preluat bunul litigios numai de la un coindivizar. Recursul este fondat pentru motivele ce succed: Decretul nr. 224/1951 reglementa urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor statului.

Potrivit dispozițiilor sale, după sechestrarea averii imobiliare a datornicului și darea unui avertisment scris, la cererea unității financiare care urmărea debitul constând în restanțe, majorări din impozite, taxe și alte venituri bugetare datorate de populație, judecătoria populară a locului unde era situat imobilul încuviința vânzarea acestuia. Dacă judecătoria stabilea că urmărirea este legală, da o hotărârea prin care încuviința vânzarea imobilului de către organele Ministerului de Finanțe. Imobilele care nu se puteau vinde la primul termen din lipsă de cumpărători se predau, fără plată Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare.

Pe de altă parte, art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care stabilește condițiile de apartenență la domeniul public sau privat a bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și recunoaște competența instanțelor judecătorești de a stabili valabilitatea titlului, dispune că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Întrucât legiuitorul din anul 1998 a dat în competența instanțelor judecătorești puterea de a stabili valabilitatea titlului statului, în sensul, printre altele, de a analiza dacă titlul statului s-a constituit cu respectarea legilor în vigoare la data preluării bunurilor, nu este de făcut vreo diferențiere sau vreo distincție după cum titlul statului l-a reprezentat un act emis de o autoritate administrativă sau a constituit un act judiciar, adică o hotărâre judecătorească.

Din această perspectivă, interpretarea dată de instanța de apel în sensul că titlul statului îl reprezintă o hotărâre judecătorească, care, în toate cazurile, se bucură de puterea lucrului judecat și a cărei desființare nu se poate cere pe cale incidentă, ci numai prin intermediul căilor de atac, este greșită și, în orice caz, contrară voinței legiuitorului, care, în temeiul ideii de reparațiune a unor abuzuri comise în trecut, a investit instanțele judecătorești cu puterea și competența de a analiza și compara titlul statului în raport cu legea în baza căreia a fost emis, fără a face distincția care anume organ al statului a emis titlul (administrativ sau judiciar).

De altfel, puterea lucrului judecat ce a fost invocată în sprijinul soluției de respingere a acțiunii, are, întotdeauna, în materie civilă, un caracter relativ, deoarece, puterea dedusă dintr-un proces definitiv judecat are efect numai asupra părților care au luat parte la judecată și care au avut posibilitatea de a se apăra, iar nu și în privința celor care, nefiind citate legal, nu au avut atare posibilitate, așa cum pretind reclamanții în acțiunea introductivă. Față de cele ce preced, se va admite recursul reclamanților, va fi casată decizia recurată și se va trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții M.I., F.N. și F.G. împotriva deciziei civile nr. 503/A din 15 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III- civilă, pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor. Irevocabilă Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2004.