ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1637/2003

S-a

luat  în examinare recursul declarat de reclamanții N.G.și G.M.împotriva

deciziei nr.646 din 16 noiembrie 2000 a Curții de Apel București – Secția a

IV-a civilă.

La

apelul nominal s-au prezentat: recurenții-reclamanți, ambii prin avocat B.R.,

intimata-pârâtă M.I.asistată de avocat D.C., intimatul-pârât Consiliul General

al Municipiului București, prin consilier juridic O.O.. A lipsit

intimata-pârâtă S.C. AVL Berceni.

Procedura

completă.

Avocat

B.R. dezvoltând motivele de recurs și notele scrise aflate la dosar solicită

admiterea recursului, casarea deciziei pronunțată de curtea de apel și

menținerea sentinței instanței de fond.

Avocat

D. C.solicită respingerea recursului și menținerea deciziei recurate pe care o

consideră legală și temeinică.

Consilier

juridic O.O. pune concluzii în același sens.

C

U R T E A ,

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :

Prin

acțiunea formulată la 28.06.1999 reclamanții N.G.și G.M.au chemat în judecată

pe pârâții Consiliul General al Municipiului  București, SC AVL Berceni și

M.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.998/25 noiembrie 1996 și să fie

obligați pârâții să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

București, str.Poenaru Bordea nr.16, ap.17, sector 4.

În

motivarea acțiunii s-a arătat că imobilul în litigiu a fost restituit în

proprietate reclamanților prin sentința civilă nr.1605/17.02.1998 pronunțată în

contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, situație în care,

între pârâți s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare fără o cauză licită,

în fraudarea legii.

Tribunalul

București, prin sentința civilă nr.517/26.04.2000, a admis acțiunea, a

constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.998/25.XI.1996 încheiat

între Primăria Municipiului București prin  S.C. AVL Berceni SA (ca vânzător)

și M. I. (cumpărător); a obligat pârâții să lase  reclamanților în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București str.Poenaru Bordea nr.16,

et.1, ap.7, sector 4.

S-a

reținut pentru aceasta că actul juridic încheiat este lovit de nulitate

absolută, pentru lipsa obiectului, potrivit art.948 pct.3 C.civ., și aceasta

întrucât prin sentința civilă nr.1605/17.02.1998 a Judecătoriei sector 4

București s-a stabilit că reclamanții nu au pierdut dreptul lor de proprietate

asupra imobilului, statul român preluându-l nelegal, fără titlu.

În

atare situație, mai arată instanța, nu poate fi primită teoria

subdobânditorului de bună credință invocată de pârâtă, chiar dacă ar fi reală o

asemenea împrejurare.

Prin

decizia civilă nr.646 din 16 noiembrie 2000, Curtea de Apel București a admis

apelurile formulate de M.I.și Consiliul General al Municipiului București,

împotriva sentinței civile nr.517/2000 pronunțată de Tribunalul București, în

contradictoriu cu SC AVL Berceni, N.G.și G.M., a schimbat în tot sentința

Tribunalului în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru

a hotărî astfel instanța de  apel a reținut buna credință a cumpărătorului,

raportat la împrejurarea că apartamentul a fost cumpărat în baza Legii

112/1995, anterior pronunțării sentinței de restituire a imobilului către

reclamanți (proces care s-a purtat numai față de Consiliul General al

Municipiului București).

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții N.G.și G.M., întemeindu-l pe

motivele de casare prevăzute de art.304 pct.9-11 C.proc.civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs se susține că:

-

imobilul în litigiu a fost retrocedat prin  sentința civilă nr.1605/1998 a

Judecătoiriei sectorului 4 București, constatându-se că naționalizarea s-a

făcut în mod abuziv prin  Decretul 92/1950, situație în care dreptul de

proprietate al autorului reclamanților nu a fost niciodată pierdut. În atare

situație, în cadrul capătului de cerere privind revendicarea imobilului,

instanța de apel, analizând cele două titluri de proprietate, trebuia să dea

eficiență titlului reclamanților.

-

intenția de a revendica imobilul este probată în cauză, ca manifestată fiind

încă din 1995, printr-o primă acțiune în revendicare, rămasă în nelucrare după

apariția Legii nr.112/1995 când reclamanții au formulat cerere pe cale

administrativă.

-

instanța nu a analizat actele depuse în acest sens și nu s-a pronunțat asupra

lor, nereținând astfel existența demersurilor anterioare încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, făcute de reclamanți.

Recursul,

în limita motivelor de casare, astfel invocate, nu este întemeiat.

Instanța

nu a fost investită cu o acțiune în revendicare întemeiată pe soluția

comparării titlurilor de proprietate prezentate de ambele părți, în cadrul

căruia să dea eficiență celui (pretins) mai bine caracterizat, mai puternic,

întrucât -  în opinia reclamanților -, imobilul a fost preluat de stat prin

aplicarea abuzivă a Decretului nr.92/1950.

Dimpotrivă,

cadrul procesual fixat de reclamanți, astfel soluționat și de instanțe  se

prezintă a fi constituit în principal ca acțiune în constatarea nulității

contractului de vânzare încheiat de pârâți cu privire la imobilul din litigiu –

titlul de proprietate deținut de pârâta M.I.–, în consecința acestei cereri și

în măsura admiterii ei putându-se soluționa într-un mod sau altul și capătul de

cerere având ca obiect predarea imobilului în deplină proprietate către

reclamanți

Tocmai de aceea, chestiunea privind faptul că imobilul a fost

preluat de Statul român, eventual, fără titlu valabil, nu prezintă semnificația

juridică dorită de reclamant aici.

De altfel, chiar într-o astfel de ipoteză împrejurarea

menționată privită fiind numai ca temei de nulitate, validitatea contractului

de vânzare-cumpărare – ca titlu de proprietate deținut de pârâtă – depinde în

principal de măsura în care se poate reține sau nu buna credință a

cumpărătorului, ca excepție de la efectele pretinsei nulități invocate de

reclamanți

Or, sub acest ultim aspect, așa cum în mod corect a apreciat

instanța de apel, în cauză, nu s-a dovedit reaua credință  a pârâtei la

momentul încheierii actului juridic respectiv, actele amintite de  recurent,

aflate la dosarul cauzei, nefiind de  natură a răsturna prezumția bunei

credințe ce, firesc, ființează în raport de cele cuprinse în art.1899 alin.2

C..civ. Astfel, acțiunea în revendicare promovată la 12.01.1995 în

contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și S.C. Berceni

SA a rămas în  nelucrare fiind perimată la 25.06.1996, după suspendarea

judecății (f.43,60 dosar fond) iar acțiunea în revendicare soluționată prin

sentința civilă nr.1605/1998 a fost formulată  la 12.09.1997 ulterior

încheierii contractului de vânzare-cumpărare la  25.11.1996.

În această ipoteză și cum nu a fost înștiințată  sau notificată

de către fostul proprietar privind depunerea vreunei cereri în  temeiul Legii

nr.112/1995 pârâta cumpărătoare a recurs la  dreptul legal conferit de art.9

din Legea nr.112/1995.

Față

de cele arătate cum hotărârea atacată  este legală și temeinică în baza art.312

C.proc.civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE            :

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți N.G.și

G.M.împotriva deciziei nr.646 din 16 noiembrie 2000 a Curții de Apel București,

Secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2003.