ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6065/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

5379/1999 reclamanții G.L. și T.C. au chemat în judecată pârâții Ministerul

Finanțelor, Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA,

solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul

situat în București.

În motivarea cererii s-a arătat că

imobilul a aparținut autoarei reclamanților C.M., fiind dobândit prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4273 din 20 iulie 1949 de

Tribunalul Ilfov, Secția Notariat.

Imobilul a fost naționalizat în baza

Decretului nr. 92/1950, deși autoarea reclamanților era casnică, fiind

handicapată fizic, iar soțul ei era salariat, condiții în care nu se încadra în

prevederile art. I din sus-menționatul decret.

De asemenea, s-a arătat că preluarea

de către stat este informă, deoarece naționalizarea s-a făcut pe numele C.C.

Reclamanții au modificat și

completat acțiunea, chemând în judecată, în calitate de pârâți pe T.M., T.E. și

SC R. SA, solicitând ca și aceștia să fie obligați să le lase în deplină

proprietate și posesie imobilul; a fost formulat un nou capăt de cerere

împotriva tuturor pârâților prin care s-a solicitat să se constate nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 219 din 19 decembrie 1973 prin care

fostul I.C.R.A.L., în prezent SC R. SA, le-a vândut imobilul pârâților T.M. și T.E.

În motivarea cererii modificatoare

s-a făcut trimitere la art. 6 din Legea nr. 213/1998 în ceea ce privește

revendicarea; nulitatea invocată a actului de vânzare-cumpărare este o nulitate

absolută deoarece Decretul nr. 92/1950 prin care a fost deposedat adevăratul

proprietar încălca ordinea de drept din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998.

S-a mai arătat în motivare că vânzătorul a fost de rea credință la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, iar reaua credință rezultă din însăși

uzurparea dreptului de proprietate asupra imobilului; pentru ca actul să fie

lovit de nulitate absolută este suficient ca vânzătorul să fie de rea credință.

Pe parcursul judecării procesului

reclamantul T.C. a decedat, moștenitorul său fiind T.Ș.B.

Tribunalul București, secția a V-a

civilă și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 644 din 4

octombrie 2000, a respins ca inadmisibilă acțiunea, reținând că nu a fost

formulată și de moștenitorii lui N.M.

Prin decizia nr. 256 din 8 mai 2001

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul și a reținut

cauza pentru a soluționa fondul procesului.

Rejudecând fondul, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 399, pronunțată la 30

septembrie 2003, a respins acțiunea completată, ca neîntemeiată.

Reclamanta G.L. a declarat recurs

împotriva acestei hotărâri, susținând, în esență, greșita aplicare a

dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 în privința capătului de cerere

prin care s-a solicitat constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare, precum și neanalizarea susținerilor sale sub aspectul

revendicării; se susține că instanța era obligată să compare titlul de

proprietate al reclamanților cu titlurile de proprietate ale pârâților, Statul

și soții T.

Recursul este nefondat.

Primul motiv de recurs invocă

greșita aplicare a art. 46 din Legea nr. 10/2001, pretinzându-se că, în

situația unei corecte aplicări a acestor prevederi legale instanța ar fi trebuit

să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a

apartamentului în litigiu.

Instanța de apel a procedat în mod

corect când, evocând fondul, a respins capătul de cerere referitor la

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 219 din

19 decembrie 1973 încheiat de I.C.V.L. și pârâții T., deoarece el a fost

încheiat cu respectarea tuturor condițiilor de valabilitate privind fondul și

forma prevăzute de normele imperative generale, art. 948, art. 966 și art. 968 C.

civ. și speciale art. 42-44 din Legea nr. 4/1973, care era în vigoare la data

semnării lui; în cauză nu s-a făcut dovada existenței vreunei cauzei de

nulitate absolută.

La data vânzării, imobilul era în

circuitul civil, vânzarea a avut un obiect licit, titlul statului era

constituit prin naționalizare, potrivit Decretului nr. 92/1950.

Vânzarea a avut o cauză licită,

întrucât, pe plan subiectiv, s-a urmărit dobândirea proprietății de la

adevăratul proprietar și a existat convingerea fermă a părților că se transmite

și se dobândește proprietatea de la adevăratul titular al dreptului de

proprietate.

De altfel, în contextul

socio-politic al anului 1973 nu exista nici un dubiu sau îndoială asupra

titlului de proprietate al Statului, fiind exclusă eventualitatea

retrocedărilor imobilelor preluate de stat.

Retroactiv, Statul devine un titular

aparent al dreptului de proprietare, existând o eroare comună și invincibilă,

notorie, publică asupra adevăratului titular al dreptului, eroare comună în

care s-au încadrat și părțile contractului, atât vânzătorul, cât și

cumpărătorii subdobânditori de bună credință, conform art. 1898, art. 1999 C.

civ.

În mod corect, deci, s-a reținut că

ambele părți contractante, față de data încheierii actului, au fost de bună

credință, iar această prezumție nu a fost răsturnată.

Cel de-al doilea motiv de recurs

face referire la greșita aplicare a prevederilor art. 481 C. civ., prin

respingerea capătului de cerere vizând revendicarea.

Și această critică este nefondată,

întrucât, pe de o parte, respingerea capătului de cerere privind constatarea

nulității actului de vânzare-cumpărare și, implicit recunoașterea calității de

proprietar posesor a pârâților cumpărători, nu putea avea ca efect decât

respingerea revendicării, iar pe de altă parte, consolidarea dreptului de

proprietate al cumpărătorilor, conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

dă preferință titlului acestora, în temeiul aceleiași bune credințe

recunoscute, care paralizează acțiunea în revendicare a adevăratului (fost)

proprietar.

În consecință, recursul apare ca

nefondat și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.L. împotriva

deciziei civile nr. 399 din 30 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 7 iulie 2005.