ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6065/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 5379/1999 reclamanții G.L. și T.C. au chemat în judecată pârâții Ministerul Finanțelor, Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA, solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București. În motivarea cererii s-a arătat că imobilul a aparținut autoarei reclamanților C.M., fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4273 din 20 iulie 1949 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat. Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, deși autoarea reclamanților era casnică, fiind handicapată fizic, iar soțul ei era salariat, condiții în care nu se încadra în prevederile art. I din sus-menționatul decret.

De asemenea, s-a arătat că preluarea de către stat este informă, deoarece naționalizarea s-a făcut pe numele C.C. Reclamanții au modificat și completat acțiunea, chemând în judecată, în calitate de pârâți pe T.M., T.E. și SC R. SA, solicitând ca și aceștia să fie obligați să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul; a fost formulat un nou capăt de cerere împotriva tuturor pârâților prin care s-a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 219 din 19 decembrie 1973 prin care fostul I.C.R.A.L., în prezent SC R. SA, le-a vândut imobilul pârâților T.M. și T.E. În motivarea cererii modificatoare s-a făcut trimitere la art. 6 din Legea nr. 213/1998 în ceea ce privește revendicarea; nulitatea invocată a actului de vânzare-cumpărare este o nulitate absolută deoarece Decretul nr. 92/1950 prin care a fost deposedat adevăratul proprietar încălca ordinea de drept din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998.

S-a mai arătat în motivare că vânzătorul a fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar reaua credință rezultă din însăși uzurparea dreptului de proprietate asupra imobilului; pentru ca actul să fie lovit de nulitate absolută este suficient ca vânzătorul să fie de rea credință. Pe parcursul judecării procesului reclamantul T.C. a decedat, moștenitorul său fiind T.Ș.B. Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 644 din 4 octombrie 2000, a respins ca inadmisibilă acțiunea, reținând că nu a fost formulată și de moștenitorii lui N.M. Prin decizia nr. 256 din 8 mai 2001 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul și a reținut cauza pentru a soluționa fondul procesului.

Rejudecând fondul, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 399, pronunțată la 30 septembrie 2003, a respins acțiunea completată, ca neîntemeiată. Reclamanta G.L. a declarat recurs împotriva acestei hotărâri, susținând, în esență, greșita aplicare a dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 în privința capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, precum și neanalizarea susținerilor sale sub aspectul revendicării; se susține că instanța era obligată să compare titlul de proprietate al reclamanților cu titlurile de proprietate ale pârâților, Statul și soții T. Recursul este nefondat. Primul motiv de recurs invocă greșita aplicare a art. 46 din Legea nr. 10/2001, pretinzându-se că, în situația unei corecte aplicări a acestor prevederi legale instanța ar fi trebuit să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului în litigiu.

Instanța de apel a procedat în mod corect când, evocând fondul, a respins capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 219 din 19 decembrie 1973 încheiat de I.C.V.L. și pârâții T., deoarece el a fost încheiat cu respectarea tuturor condițiilor de valabilitate privind fondul și forma prevăzute de normele imperative generale, art. 948, art. 966 și art. 968 C. civ. și speciale art. 42-44 din Legea nr. 4/1973, care era în vigoare la data semnării lui; în cauză nu s-a făcut dovada existenței vreunei cauzei de nulitate absolută. La data vânzării, imobilul era în circuitul civil, vânzarea a avut un obiect licit, titlul statului era constituit prin naționalizare, potrivit Decretului nr. 92/1950.

Vânzarea a avut o cauză licită, întrucât, pe plan subiectiv, s-a urmărit dobândirea proprietății de la adevăratul proprietar și a existat convingerea fermă a părților că se transmite și se dobândește proprietatea de la adevăratul titular al dreptului de proprietate. De altfel, în contextul socio-politic al anului 1973 nu exista nici un dubiu sau îndoială asupra titlului de proprietate al Statului, fiind exclusă eventualitatea retrocedărilor imobilelor preluate de stat. Retroactiv, Statul devine un titular aparent al dreptului de proprietare, existând o eroare comună și invincibilă, notorie, publică asupra adevăratului titular al dreptului, eroare comună în care s-au încadrat și părțile contractului, atât vânzătorul, cât și cumpărătorii subdobânditori de bună credință, conform art. 1898, art. 1999 C. civ.

În mod corect, deci, s-a reținut că ambele părți contractante, față de data încheierii actului, au fost de bună credință, iar această prezumție nu a fost răsturnată. Cel de-al doilea motiv de recurs face referire la greșita aplicare a prevederilor art. 481 C. civ., prin respingerea capătului de cerere vizând revendicarea. Și această critică este nefondată, întrucât, pe de o parte, respingerea capătului de cerere privind constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare și, implicit recunoașterea calității de proprietar posesor a pârâților cumpărători, nu putea avea ca efect decât respingerea revendicării, iar pe de altă parte, consolidarea dreptului de proprietate al cumpărătorilor, conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dă preferință titlului acestora, în temeiul aceleiași bune credințe recunoscute, care paralizează acțiunea în revendicare a adevăratului (fost) proprietar.

În consecință, recursul apare ca nefondat și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.L. împotriva deciziei civile nr. 399 din 30 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 7 iulie 2005.