ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6264/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6264/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14

aprilie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul

S.G. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice și

Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, O.E., O.A., I.P.,

A.M., D.F., O.M., O.G.G., O.E.F. și T.G.S., solicitând ca, prin hotărârea ce se

va pronunța, să se dispună:

1.- obligarea

pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, reprezentat

prin Primarul General, la plata prețului actualizat în sumă de 22.453.856 ROL,

plătit în parte la data încheierii contractului și integral la data de 5

aprilie 2001, ca preț al apartamentului nr. 1 - 2 situat în București, str.

M.S., parter, pe care reclamantul l-a achiziționat potrivit contractului de

vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997, achitat integral;

2.- obligarea

pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, reprezentat

prin Primarul General, la plata excedentului de valoare (valorii de circulație

pe piața imobiliară) a imobilului, pe care l-a indicat provizoriu ca fiind de

300.000 euro;

3.- obligarea

pârâților O.E., O.A., I.P., A.M., D.F., O.M., O.G.G., O.E.F. și T.G.S. la plata

contravalorii lucrărilor necesare și utile, evaluate provizoriu la suma de

100.000 RON, efectuate la imobilul indicat mai sus,

- cu obligarea

pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de

ședință din data de 28 ianuarie 2010, tribunalul a admis excepția de netimbrare

a capetelor 1, 2 și 3 de cerere întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, a

dispus disjungerea capetelor 1 și 3 de cerere și formare a două dosare

distincte, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Municipiul București, prin Primar General, pe capătul doi de cerere și a

respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Sentința civilă

nr. 1710 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul

București, prin Primarul General și a respins acțiunea ca fiind introdusă

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în privința pretenției

întemeiate pe dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001; a admis

excepția netimbrării și a anulat ca netimbrată cererea întemeiată pe obligația

de garanție pentru evicțiune formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul General; a respins ca

neîntemeiată cererea formulată art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a respins ca

neîntemeiată cererea reclamantului pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești a declarat apel reclamantul S.G., iar prin Decizia nr.

751/A din 17 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul, a fost desființată

în parte sentința apelată și s-a trimis cauza pentru rejudecarea cererii

întemeiate pe obligația de garanție pentru evicțiune, menținând totodată

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În motivarea

deciziei, curtea de apel a reținut următoarele:

Pornind de la faptul

că reclamantul a indicat ca temei de drept atât dispozițiile dreptului comun,

cât și prevederile Legii nr. 10/2001, prima instanță a tratat distinct cererile

având ca fundament dreptul comun de cererile, cu același obiect, având ca

fundament legea specială.

Având în vedere acest

raționament, deși excepția de netimbrare admisă, anterior disjungerii, prin

încheierea din 28 ianuarie 2010, a vizat toate cele trei capete de cerere - cu

referire la partea fundamentată pe dispozițiile dreptului comun -, întrucât

cadrul procesual, sub aspect obiectiv, rămas ca urmare a disjungerii, ce a

constituit obiectul prezentului dosar este reprezentat exclusiv de capătul nr.

2 (obligarea pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București,

reprezentat prin Primarul General, la plata excedentului de valoare (valorii de

circulație pe piața imobiliară) a imobilului, pe care indicat provizoriu ca

fiind de 300.000 euro), limitele acestei învestiri secundare au impus instanței

anularea ca netimbrat prin hotărârea finală exclusiv a capătului de cerere în

discuție.

Referitor la

disjungerea celor două capete de cerere, curtea a apreciat că există motive

pertinente și suficiente care să susțină soluția adoptată de prima instanță în

vederea unei mai bune administrări a justiției.

Cu privire la

admiterea excepției de netimbrare a cererii întemeiate pe obligația de garanție

pentru evicțiune, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 15 din Legea nr.

146/1997, sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile,

inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac (...) pentru care se prevăd,

prin legi speciale, scutiri de taxă judiciară de timbru.

O astfel se situație

se regăsește și în cauza de față, întrucât art. 50 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 prevede că: "Cererile sau acțiunile în justiție, precum și

transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea

prevederilor prezentei legi și de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt

scutite de taxe de timbru".

Prin urmare, a

apreciat instanța de apel, chiar dacă pretenția reclamantului se fundamentează

pe prevederile dreptului comun, dat fiind că bunul care formează obiectul său

face parte din categoria celor enumerate de art. 2 din act normativ amintit,

iar scutirea vizează ambele categorii de cereri, prevăzute prin două ipoteze

distincte, textul de lege citat este aplicabil și în cauză.

Cu referire la modul

de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Municipiul București pe capătul 2 de cerere, instanța de apel a avut în vedere

că, potrivit art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în

vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, legea indică

expres subiectul pasiv (debitorul) din raportul juridic civil ce are în

conținut dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de a obține restituirea

prețului de piață al imobilelor, precum și obligația corelativă, ca fiind

Ministerul Economiei și Finanțelor.

În ceea ce privește

cererea de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata excedentului

de valoare a imobilului, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că

rămâne de stabilit dacă, în speță, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în

rate din 23 iulie 1997, a fost încheiat cu eludarea sau, din contră, cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Este adevărat că

sintagma "contracte de vânzare-cumpărare ce au fost încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995" vizează exclusiv condițiile specifice de

valabilitate a actului juridic impuse de actul normativ în discuție, astfel că

buna sau reaua credință a părților din acel act juridic nu au, sub aspectul

incidenței textului de lege în discuție, nicio relevanță.

Pe de altă parte, din

considerentele Deciziei civile nr. 357 din 6 aprilie 2004 pronunțate de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 1909/2003, se reține că,

la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, se afla în curs de

soluționare cererea foștilor proprietari, înregistrată în termenul prevăzut de

art. 14 din Legea nr. 112/1995, la Comisia de aplicare a acestei legi. Prin

această cerere, înregistrată în 26 iulie 1996 la Comisia locală, sector 2

pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, moștenitorii foștilor proprietari au

solicitat restituirea în natură sau despăgubiri pentru imobilul situat în

București.

Or, potrivit art. 9

alin. (1) din Legea nr. 112/1995 puteau opta pentru cumpărarea apartamentelor

chiriașii titulari de contract ce ai apartamentelor ce nu se restituie în

natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestuia. Procedura de

restituire în natură a unui imobil este prevăzută în art. 14 - 18 din lege.

Din interpretarea

sistematică a tuturor dispozițiilor legale mai sus menționate, instanța de apel

a reținut că restituirea în natură a unui imobil, în condițiile Legii nr.

112/1995, era hotărâtă de Comisia județeană sau a Municipiului București,

hotărârea acesteia putând fi însă contestată la instanțele judecătorești care

luau decizia finală. Ca atare, potrivit acestor normei speciale atributive de

competență și pentru a se exclude posibilitatea emiterii unor soluții

contradictorii, decizia că imobilul poate fi vândut chiriașului nu putea fi

luată de SC A. SA, substituindu-se astfel Comisiei Municipiului București de

aplicare a Legii nr. 112/1995 și instanțelor judecătorești. Cererea de

restituire a imobilului formulată de proprietarul deposedat abuziv trebuia

soluționată de comisie cu posibilitatea atacării hotărârii acesteia în fata

instanțelor judecătorești. Rezultatul final al acestor proceduri administrative

și judiciare nu putea fi cunoscut dinainte de SC A. SA, întrucât în fața

instanțelor judecătorești s-ar fi putut discuta incidența art. 1 alin. (2) și

(3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 sau s-ar fi putut

invoca o excepție de neconstituționalitate, existând deci incertitudine cu

privire la soluția finală a litigiului.

Prin urmare, momentul

nașterii dreptului chiriașilor de a cumpăra apartamentele pe care le ocupau era

cel la care s-ar fi stabilit că imobilul "nu se restituie în natură",

competența în acest sens revenind în ipoteza formulării unei cereri de

restituire conform celor expuse autorităților desemnate de lege. Nu prezintă

relevanță dacă fostul proprietar avea sau nu dreptul să obțină restituirea în

natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, esențial fiind că, până la

data clarificării acestui aspect, chiriașii nu aveau dreptul să cumpere

apartamentele pe care le dețineau în baza contractelor de închiriere.

În concluzie,

instanța de apel a reținut că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de

reclamant cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În aceste condiții,

opinează instanța de apel, nu se pune nici problema încălcării art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului,

amintind cauza Raicu împotriva României.

Astfel, pe de o

parte, s-a constat că pârâtul a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu

încălcarea actului normativ prevăzut ca temei al acestuia, iar pe de altă

parte, cu putere de lucru judecat s-a stabilit, prin aceeași hotărâre

judecătorească menționată anterior, că acesta nu a fost de bună credință la

încheierea sa.

Față de aceste

considerente, reținând că prima instanță a făcut o aplicare greșită a legii

numai în ceea ce privește anularea ca netimbrată a cererii întemeiate pe

obligația de garanție pentru evicțiune, precum și faptul că, procedând astfel,

a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului acesteia, curtea de

apel a admis apelul, a fost desființată în parte sentința apelată și s-a trimis

cauza pentru rejudecarea cererii amintite, menținând totodată celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantul S.G. și pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice.

Reclamantul S.G.

solicită prin recursul său, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., modificarea în parte a deciziei instanței de apel și, pe fondul

cauzei, să se constate că încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost

făcută cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În esență,

recurentul-reclamant arată că, întrucât la momentul încheierii contractului de

vânzare cumpărare nu exista vreo hotărâre a vreunei comisii sau a instanței de

judecată prin care imobilul să fie retrocedat foștilor proprietari, rezultă,

din această perspectivă, că actul a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995.

În recursul formulat

de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și întemeiat în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., se solicită modificarea deciziei pronunțate

în apel, în sensul respingerii apelului formulat de reclamant și menținerii

sentinței instanței de fond, ca fiind temeinică și legală.

Critica formulată de

pârât vizează greșita admitere a apelului reclamantului și trimiterea cauzei

spre rejudecarea cererii întemeiate pe obligația de garanție pentru evicțiune,

întrucât, în opinia recurentului, în speța de față nu se poate reține scutirea

de la plata taxei de timbru, potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997,

având în vedere faptul că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile

dreptului comun.

Analizând recursurile

prin prisma criticilor formulate și a motivelor de nelegalitate invocate, se

constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed:

Critica formulată de

reclamant, în sensul că, întrucât la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare nu exista vreo hotărâre a vreunei comisii sau a instanței de

judecată prin care imobilul să fie retrocedat foștilor proprietari, rezultă,

din această perspectivă, că actul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, este nefondată.

Potrivit

dispozițiilor art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a

fost modificată prin Legea nr. 1/2009, chiriașii care au cumpărat imobile cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 pot solicita restituirea prețului de piață al

imobilelor, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Se

reține că, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 23 iulie

1997, Primăria Municipiului București, reprezentată prin SC A. SA, în calitate

de vânzător, a vândut către S.G., în calitate de cumpărător, imobilul situat în

București, compus din 4 camere, vestibul, hol, bucătărie, cămară, debara,

bucătărie, cămară, debara, 2 pivnițe, în suprafață utilă de 110,74 mp.

Prin Decizia civilă

nr. 357 din 6 aprilie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă în Dosarul nr. 1909/2003, au fost obligați pârâții S.G. și G.N.

prin moștenitori, să lase reclamanților O.N., O.C., O.M., O.G.G., O.G.S.,

O.E.F. în deplină proprietate și posesie apartamentele 1 și 4 din imobilul

situat în București, iar pârâții Municipiul București și SC A. SA să lase în

deplină proprietate și posesie celelalte apartamente din același imobil,

neînstrăinate chiriașilor, împreună cu terenul de sub construcție, aferent

acesteia, în suprafață de 354,75 mp, reținându-se că temeiul de drept al

acțiunii formulate de reclamanți este art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

care se aplică deopotrivă cererilor în nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare și cererilor în revendicare având ca obiect imobile preluate

de stat fără titlu valabil.

S-a mai reținut, prin

decizia arătată, că intimatul - pârât S.G. (recurent-reclamant în prezenta

cauză) și autorul intimatei-pârâte A.E. - G.N., puteau cunoaște, cu minime

diligențe, printr-o simplă verificare făcută la Comisia locală de aplicare a

Legii nr. 112/1995, că asupra imobilului din care făceau parte apartamentele pe

care ei urmau să le cumpere fuseseră emise pretenții de moștenitorii foștilor

proprietari, ceea ce punea sub semnul îndoielii validitatea titlului statului,

deci calitatea acestuia de proprietar al bunului de care urma să dispună.

Așadar, reclamantul a

pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca efect al admiterii acțiunii

în revendicare a moștenitorilor foștilor proprietari, prin hotărâre

judecătorească irevocabilă reținându-se că imobilul a fost dobândit printr-un

contract de vânzare-cumpărare încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995.

Așadar, contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 a fost desființat, în

sensul că nu-și mai poate produce efectele (reclamantul fiind deposedat de

imobilul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995).

Prin urmare, în mod

corect instanța de apel a reținut că, în speță, s-a statuat, prin Decizia

civilă nr. 357 din 6 aprilie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar reclamantul nu a fost de bună credință la

încheierea sa.

În aceste condiții,

nu pot fi primite susținerile recurentului-reclamant prin care se tinde la

reanalizarea atitudinii subiective a cumpărătorului în prezenta cauză, din

moment ce s-a statuat, în mod irevocabil, că acesta a fost de rea-credință la

data contractării, ca, de altfel, și vânzătorul, deoarece ar fi putut cunoaște,

cu minime diligențe, despre existența cererii de restituire, formulate la data

de 26 iulie 1996 de către moștenitorii foștilor proprietari, în baza Legii nr.

112/1995.

Din moment ce prin

hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit nerespectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din

23 iulie 1997, reclamantul nu poate beneficia de prevederile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată, acesta nefiind îndreptățit la

restituirea prețului de piață al apartamentului cumpărat cu nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Raportându-se, în

rezolvarea prezentului litigiu, la hotărârea irevocabilă pronunțată în cauza

având ca obiect revendicarea imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995,

instanța de apel a dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat,

reglementat de art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.

Dacă în manifestarea

sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de

natură să oprească o a doua judecată), puterea de lucru judecat presupune

tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți,

cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii

judecătorești se manifestă pozitiv, venind să demonstreze modalitatea în care

au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre

părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul

pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă

tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat

anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare

a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de

ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele

hotărârii judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea

proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței

constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și

care nu pot fi ignorate.

Cum potrivit art.

1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre

părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a

dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel

litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un

proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul

juridic deja soluționat.

Este ceea ce în mod

corect a făcut și instanța de apel, care nu a reținut incidența, în speță, a

excepției autorității de lucru judecat, pentru care nu se regăsea tripla

identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ., ci a dat eficiență

prezumției de lucru judecat, pe baza căreia a reținut că a fost deja dezlegată

chestiunea respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare al reclamantului.

Nefiind îndeplinite

condițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, pentru ca reclamantul să

aibă dreptul la prețul de piață al imobilului, devin incidente dispozițiile

art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.

În ceea ce privește

critica formulată de pârât, în sensul că, în speța de față, nu se poate reține

scutirea de la plata taxei de timbru, potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr.

146/1997, având în vedere faptul că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe

dispozițiile dreptului comun, și aceasta apare ca nefondată.

Astfel, art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 dispune: "Cererile sau acțiunile în justiție

privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt

scutite de taxe de timbru."

Împrejurarea că

reclamantul nu a indicat drept temei al cererii și dispozițiile art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 nu constituie un impediment în acest sens, întrucât

instanța de judecată nu este ținută de calificarea dată de parte și de temeiul

juridic indicat de aceasta. Dimpotrivă, ca o aplicare a principiului rolului

activ, instanța de judecată are obligația să dea calificarea juridică corectă

raporturilor dintre părți și să stabilească norma legală incidență în speță.

Având în vedere

considerentele expuse, raportat la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor

respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.G. și pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 751/A din 17 octombrie

2011 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamantul S.G. și pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice împotriva Deciziei nr. 751/A din 17 octombrie 2011 a Curții de Apel

București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 octombrie 2012.

Procesat de GGC - CL