ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6264/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 aprilie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul S.G. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, O.E., O.A., I.P., A.M., D.F., O.M., O.G.G., O.E.F.

și T.G.S., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: 1.- obligarea pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, la plata prețului actualizat în sumă de 22.453.856 ROL, plătit în parte la data încheierii contractului și integral la data de 5 aprilie 2001, ca preț al apartamentului nr. 1 - 2 situat în București, str. M.S., parter, pe care reclamantul l-a achiziționat potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997, achitat integral; 2.- obligarea pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, la plata excedentului de valoare (valorii de circulație pe piața imobiliară) a imobilului, pe care l-a indicat provizoriu ca fiind de 300.000 euro; 3.- obligarea pârâților O.E., O.A., I.P., A.M., D.F., O.M., O.G.G., O.E.F.

și T.G.S. la plata contravalorii lucrărilor necesare și utile, evaluate provizoriu la suma de 100.000 RON, efectuate la imobilul indicat mai sus, - cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin încheierea de ședință din data de 28 ianuarie 2010, tribunalul a admis excepția de netimbrare a capetelor 1, 2 și 3 de cerere întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, a dispus disjungerea capetelor 1 și 3 de cerere și formare a două dosare distincte, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primar General, pe capătul doi de cerere și a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Sentința civilă nr. 1710 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primarul General și a respins acțiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în privința pretenției întemeiate pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001; a admis excepția netimbrării și a anulat ca netimbrată cererea întemeiată pe obligația de garanție pentru evicțiune formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul General; a respins ca neîntemeiată cererea formulată art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești a declarat apel reclamantul S.G., iar prin Decizia nr. 751/A din 17 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul, a fost desființată în parte sentința apelată și s-a trimis cauza pentru rejudecarea cererii întemeiate pe obligația de garanție pentru evicțiune, menținând totodată celelalte dispoziții ale sentinței atacate. În motivarea deciziei, curtea de apel a reținut următoarele: Pornind de la faptul că reclamantul a indicat ca temei de drept atât dispozițiile dreptului comun, cât și prevederile Legii nr. 10/2001, prima instanță a tratat distinct cererile având ca fundament dreptul comun de cererile, cu același obiect, având ca fundament legea specială.

Având în vedere acest raționament, deși excepția de netimbrare admisă, anterior disjungerii, prin încheierea din 28 ianuarie 2010, a vizat toate cele trei capete de cerere - cu referire la partea fundamentată pe dispozițiile dreptului comun -, întrucât cadrul procesual, sub aspect obiectiv, rămas ca urmare a disjungerii, ce a constituit obiectul prezentului dosar este reprezentat exclusiv de capătul nr. 2 (obligarea pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, la plata excedentului de valoare (valorii de circulație pe piața imobiliară) a imobilului, pe care indicat provizoriu ca fiind de 300.000 euro), limitele acestei învestiri secundare au impus instanței anularea ca netimbrat prin hotărârea finală exclusiv a capătului de cerere în discuție.

Referitor la disjungerea celor două capete de cerere, curtea a apreciat că există motive pertinente și suficiente care să susțină soluția adoptată de prima instanță în vederea unei mai bune administrări a justiției. Cu privire la admiterea excepției de netimbrare a cererii întemeiate pe obligația de garanție pentru evicțiune, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 15 din Legea nr. 146/1997, sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac (...) pentru care se prevăd, prin legi speciale, scutiri de taxă judiciară de timbru.

O astfel se situație se regăsește și în cauza de față, întrucât art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că: "Cererile sau acțiunile în justiție, precum și transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi și de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru". Prin urmare, a apreciat instanța de apel, chiar dacă pretenția reclamantului se fundamentează pe prevederile dreptului comun, dat fiind că bunul care formează obiectul său face parte din categoria celor enumerate de art. 2 din act normativ amintit, iar scutirea vizează ambele categorii de cereri, prevăzute prin două ipoteze distincte, textul de lege citat este aplicabil și în cauză.

Cu referire la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București pe capătul 2 de cerere, instanța de apel a avut în vedere că, potrivit art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, legea indică expres subiectul pasiv (debitorul) din raportul juridic civil ce are în conținut dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de a obține restituirea prețului de piață al imobilelor, precum și obligația corelativă, ca fiind Ministerul Economiei și Finanțelor.

În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata excedentului de valoare a imobilului, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că rămâne de stabilit dacă, în speță, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 23 iulie 1997, a fost încheiat cu eludarea sau, din contră, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Este adevărat că sintagma "contracte de vânzare-cumpărare ce au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995" vizează exclusiv condițiile specifice de valabilitate a actului juridic impuse de actul normativ în discuție, astfel că buna sau reaua credință a părților din acel act juridic nu au, sub aspectul incidenței textului de lege în discuție, nicio relevanță.

Pe de altă parte, din considerentele Deciziei civile nr. 357 din 6 aprilie 2004 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 1909/2003, se reține că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, se afla în curs de soluționare cererea foștilor proprietari, înregistrată în termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, la Comisia de aplicare a acestei legi. Prin această cerere, înregistrată în 26 iulie 1996 la Comisia locală, sector 2 pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, moștenitorii foștilor proprietari au solicitat restituirea în natură sau despăgubiri pentru imobilul situat în București. Or, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 puteau opta pentru cumpărarea apartamentelor chiriașii titulari de contract ce ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestuia.

Procedura de restituire în natură a unui imobil este prevăzută în art. 14 - 18 din lege. Din interpretarea sistematică a tuturor dispozițiilor legale mai sus menționate, instanța de apel a reținut că restituirea în natură a unui imobil, în condițiile Legii nr. 112/1995, era hotărâtă de Comisia județeană sau a Municipiului București, hotărârea acesteia putând fi însă contestată la instanțele judecătorești care luau decizia finală. Ca atare, potrivit acestor normei speciale atributive de competență și pentru a se exclude posibilitatea emiterii unor soluții contradictorii, decizia că imobilul poate fi vândut chiriașului nu putea fi luată de SC A. SA, substituindu-se astfel Comisiei Municipiului București de aplicare a Legii nr. 112/1995 și instanțelor judecătorești.

Cererea de restituire a imobilului formulată de proprietarul deposedat abuziv trebuia soluționată de comisie cu posibilitatea atacării hotărârii acesteia în fata instanțelor judecătorești. Rezultatul final al acestor proceduri administrative și judiciare nu putea fi cunoscut dinainte de SC A. SA, întrucât în fața instanțelor judecătorești s-ar fi putut discuta incidența art. 1 alin. (2) și (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 sau s-ar fi putut invoca o excepție de neconstituționalitate, existând deci incertitudine cu privire la soluția finală a litigiului. Prin urmare, momentul nașterii dreptului chiriașilor de a cumpăra apartamentele pe care le ocupau era cel la care s-ar fi stabilit că imobilul "nu se restituie în natură", competența în acest sens revenind în ipoteza formulării unei cereri de restituire conform celor expuse autorităților desemnate de lege.

Nu prezintă relevanță dacă fostul proprietar avea sau nu dreptul să obțină restituirea în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, esențial fiind că, până la data clarificării acestui aspect, chiriașii nu aveau dreptul să cumpere apartamentele pe care le dețineau în baza contractelor de închiriere. În concluzie, instanța de apel a reținut că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de reclamant cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995. În aceste condiții, opinează instanța de apel, nu se pune nici problema încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, amintind cauza Raicu împotriva României.

Astfel, pe de o parte, s-a constat că pârâtul a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu încălcarea actului normativ prevăzut ca temei al acestuia, iar pe de altă parte, cu putere de lucru judecat s-a stabilit, prin aceeași hotărâre judecătorească menționată anterior, că acesta nu a fost de bună credință la încheierea sa. Față de aceste considerente, reținând că prima instanță a făcut o aplicare greșită a legii numai în ceea ce privește anularea ca netimbrată a cererii întemeiate pe obligația de garanție pentru evicțiune, precum și faptul că, procedând astfel, a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului acesteia, curtea de apel a admis apelul, a fost desființată în parte sentința apelată și s-a trimis cauza pentru rejudecarea cererii amintite, menținând totodată celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul S.G. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Reclamantul S.G. solicită prin recursul său, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea în parte a deciziei instanței de apel și, pe fondul cauzei, să se constate că încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost făcută cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. În esență, recurentul-reclamant arată că, întrucât la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nu exista vreo hotărâre a vreunei comisii sau a instanței de judecată prin care imobilul să fie retrocedat foștilor proprietari, rezultă, din această perspectivă, că actul a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., se solicită modificarea deciziei pronunțate în apel, în sensul respingerii apelului formulat de reclamant și menținerii sentinței instanței de fond, ca fiind temeinică și legală. Critica formulată de pârât vizează greșita admitere a apelului reclamantului și trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii întemeiate pe obligația de garanție pentru evicțiune, întrucât, în opinia recurentului, în speța de față nu se poate reține scutirea de la plata taxei de timbru, potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, având în vedere faptul că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile dreptului comun.

Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate și a motivelor de nelegalitate invocate, se constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed: Critica formulată de reclamant, în sensul că, întrucât la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu exista vreo hotărâre a vreunei comisii sau a instanței de judecată prin care imobilul să fie retrocedat foștilor proprietari, rezultă, din această perspectivă, că actul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, este nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, chiriașii care au cumpărat imobile cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 pot solicita restituirea prețului de piață al imobilelor, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Se reține că, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 23 iulie 1997, Primăria Municipiului București, reprezentată prin SC A. SA, în calitate de vânzător, a vândut către S.G., în calitate de cumpărător, imobilul situat în București, compus din 4 camere, vestibul, hol, bucătărie, cămară, debara, bucătărie, cămară, debara, 2 pivnițe, în suprafață utilă de 110,74 mp. Prin Decizia civilă nr. 357 din 6 aprilie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 1909/2003, au fost obligați pârâții S.G. și G.N. prin moștenitori, să lase reclamanților O.N., O.C., O.M., O.G.G., O.G.S., O.E.F.

în deplină proprietate și posesie apartamentele 1 și 4 din imobilul situat în București, iar pârâții Municipiul București și SC A. SA să lase în deplină proprietate și posesie celelalte apartamente din același imobil, neînstrăinate chiriașilor, împreună cu terenul de sub construcție, aferent acesteia, în suprafață de 354,75 mp, reținându-se că temeiul de drept al acțiunii formulate de reclamanți este art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care se aplică deopotrivă cererilor în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare și cererilor în revendicare având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu valabil. S-a mai reținut, prin decizia arătată, că intimatul - pârât S.G. (recurent-reclamant în prezenta cauză) și autorul intimatei-pârâte A.E.

- G.N., puteau cunoaște, cu minime diligențe, printr-o simplă verificare făcută la Comisia locală de aplicare a Legii nr. 112/1995, că asupra imobilului din care făceau parte apartamentele pe care ei urmau să le cumpere fuseseră emise pretenții de moștenitorii foștilor proprietari, ceea ce punea sub semnul îndoielii validitatea titlului statului, deci calitatea acestuia de proprietar al bunului de care urma să dispună. Așadar, reclamantul a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca efect al admiterii acțiunii în revendicare a moștenitorilor foștilor proprietari, prin hotărâre judecătorească irevocabilă reținându-se că imobilul a fost dobândit printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995.

Așadar, contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997 a fost desființat, în sensul că nu-și mai poate produce efectele (reclamantul fiind deposedat de imobilul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995). Prin urmare, în mod corect instanța de apel a reținut că, în speță, s-a statuat, prin Decizia civilă nr. 357 din 6 aprilie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar reclamantul nu a fost de bună credință la încheierea sa.

În aceste condiții, nu pot fi primite susținerile recurentului-reclamant prin care se tinde la reanalizarea atitudinii subiective a cumpărătorului în prezenta cauză, din moment ce s-a statuat, în mod irevocabil, că acesta a fost de rea-credință la data contractării, ca, de altfel, și vânzătorul, deoarece ar fi putut cunoaște, cu minime diligențe, despre existența cererii de restituire, formulate la data de 26 iulie 1996 de către moștenitorii foștilor proprietari, în baza Legii nr. 112/1995. Din moment ce prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 1997, reclamantul nu poate beneficia de prevederile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată, acesta nefiind îndreptățit la restituirea prețului de piață al apartamentului cumpărat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Raportându-se, în rezolvarea prezentului litigiu, la hotărârea irevocabilă pronunțată în cauza având ca obiect revendicarea imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, instanța de apel a dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ. Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată), puterea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii judecătorești se manifestă pozitiv, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. Este ceea ce în mod corect a făcut și instanța de apel, care nu a reținut incidența, în speță, a excepției autorității de lucru judecat, pentru care nu se regăsea tripla identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ., ci a dat eficiență prezumției de lucru judecat, pe baza căreia a reținut că a fost deja dezlegată chestiunea respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamantului.

Nefiind îndeplinite condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pentru ca reclamantul să aibă dreptul la prețul de piață al imobilului, devin incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală. În ceea ce privește critica formulată de pârât, în sensul că, în speța de față, nu se poate reține scutirea de la plata taxei de timbru, potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, având în vedere faptul că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, și aceasta apare ca nefondată.

Astfel, art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 dispune: "Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru." Împrejurarea că reclamantul nu a indicat drept temei al cererii și dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu constituie un impediment în acest sens, întrucât instanța de judecată nu este ținută de calificarea dată de parte și de temeiul juridic indicat de aceasta. Dimpotrivă, ca o aplicare a principiului rolului activ, instanța de judecată are obligația să dea calificarea juridică corectă raporturilor dintre părți și să stabilească norma legală incidență în speță.

Având în vedere considerentele expuse, raportat la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.G. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 751/A din 17 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul S.G. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 751/A din 17 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2012. Procesat de GGC - CL