ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5705/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 31 august 2005 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. 20217/2005 (număr în format nou 20544/299/2005), reclamantul M.C.B., fost M.C., a solicitat în contradictoriu cu pârâta D.A. obligarea acesteia să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, Calea Griviței, compus din teren în suprafață de 178,50 m.p. și construcția aferentă cu destinația de locuință, inclusiv garajul situat pe acest teren. La data de 21 septembrie 2007, A.M.M.

a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul pârâtei D.A., care a fost admisă în principiu prin încheierea de ședință din data de 19 octombrie 2007. Prin decizia civilă nr. 1224A din 19 decembrie 2007, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a constatat competența în primă instanță ca fiind a Tribunalului București, dispunând în acest sens înaintarea dosarului la Registratura Generală în vederea repartizării aleatorii a acestuia, reținând că potrivit raportului de expertiză valoarea de circulație a imobilului este de 225.000 euro, respectiv 783.540 lei și că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., tribunalul soluționează în primă instanță, în materie civilă, cererile a căror valoare economică este mai mare de 500.000 lei.

Pârâta D.A. a formulat cerere de chemare în garanție a Primăriei municipiului București, prin Primarul General, solicitând ca, în ipoteza în care va cădea în pretenții, să fie obligată chemata în garanție să-i plătească valoarea reactualizată a prețului pe care l-a plătit în baza contractului de vânzare - cumpărare. Prin sentința civilă nr. 768 din 25 mai 2010, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție Primăria Municipiul București; a respins ca neîntemeiată acțiunea principală și a admis cererea de intervenție accesorie.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, numita C.M.S. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, (actualmente sectorul 1), format din teren în suprafață de 178,5 m.p. și un apartament compus dintr-o cameră, hol, bucătărie, vestibul, 2 magazii și WC. De pe urma defunctei C.M.M., decedată la data de 10 august 1974, a rămas ca moștenitor reclamantul, în calitate de fiu. În baza Decretului nr. 223/1974, s-a dispus preluarea cu plată, în proprietatea statului, a imobilului și preluarea fără plată în proprietatea statului a terenului aferent construcției, în suprafață totală de 178,5 m.p. La data de 30 aprilie 1997 a fost încheiat între Primăria municipiului București, prin mandatar SC R.V.

SA, în calitate de vânzător, și pârâta D.A., în calitate de cumpărătoare, contractul de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect imobilul situat în București, compus din 2 camere, vestibul, oficiu, baie, bucătărie, WC, oficiu și pivniță, în suprafață utilă de 94,83 m.p. Odată cu locuința s-a transmis în proprietatea pârâtei și o cotă indiviză de 85,33% din părțile de folosință comune ale imobilului, precum și o suprafață de 132,66 m.p. teren situat sub construcție. Din raportul de expertiză imobiliară efectuat de expertul B.M. a rezultat că pe terenul în litigiu există o construcție nouă, cu regim de înălțime S (subsol) + P (parter) + E (etaj) + M (mansardă), în locul clădirii cu regim de înălțime parter și pivniță, clădirea fiind modificată față de construcția dobândită prin cumpărare cu actul autentificat sub nr. 4093/1971.

S-a constatat de expert că terenul preluat de la reclamant, în suprafață de 178,5 m.p., situat în București, Calea Griviței este același cu terenul de 172,31 m.p. din documentația cadastrală, diferența de 6,19 m.p. datorându-se modernizării aleii de acces și modului diferit de calcul, iar construcția revendicată, cuprinzând vestibul, 2 camere, bucătărie, WC, baie, oficiu, pivniță și garaj este una și aceeași cu cea vândută de SC R.V. SA prin contractul din 30 aprilie 1997, mai puțin garajul, care nu s-a vândut deoarece era o construcție provizorie și nu mai exista la data vânzării.

Imobilul nu se mai află în posesia unei „unități deținătoare” întrucât a fost înstrăinat către pârâtă, astfel încât nici notificarea – și deci declanșarea procedurii prealabile a Legii nr. 10/2001, nu mai sunt posibile, pentru a se pune problema incidenței dispozițiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (care impun suspendarea procedurii prealabile până la rezolvarea acțiunilor în justiție) sau a admisibilității acțiunii în revendicare. În cauza de față, obiectul litigiului este o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 împotriva unei persoane care nu are calitatea să retrocedeze administrativ bunul, astfel încât în mod evident nu se poate pune problema inadmisibilității acțiunii formulate, fiind fără relevanță în ce măsură reclamantul a urmat sau nu procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă aceasta s-a finalizat.

Pe fondul cauzei, având în vedere că atât reclamantul, cât și pârâta invocă un drept de proprietate asupra imobilului, prezentând fiecare câte un titlu, tribunalul a procedat la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimonii. Cu ocazia comparării titlurilor de proprietate ale părților, tribunalul a avut în vedere criteriile de preferință instituite de Legea nr. 10/2001. Chiar dacă reclamantul nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că nu pot fi ignorate efectele legii speciale. Tribunalul a constatat că pârâta a fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și că, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Prin această dispoziție legală, având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare. Tribunalul a apreciat că trebuie avute în vedere prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, care fac parte din dreptul intern, conform art. 11 din Constituția României.

În jurisprudența sa în cauzele împotriva României, în situații similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a se restitui un bun preluat de stat în timpul regimului comunist (dată la care statul român nu era semnatar al Convenției) nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă. Pe de altă parte, pârâta beneficiază de un bun actual în sensul Convenției, având în vedere că nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de aceasta și de soțul său în baza Legii nr. 112/1995 (vezi hotărârea Raicu contra României). În consecință, ținând seama de criteriile de preferință deduse din interpretarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) și art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că titlul pârâtei este mai bine caracterizat, motiv pentru care acțiunea în revendicare formulată de reclamant apare ca fiind neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 635A din 23 iunie 2011, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis apelul declarat de reclamantul M.C.B., a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță constatând că, deși instanța de fond a reținut în considerente că, față de soluția de respingere a acțiunii principale, în baza art. 60 alin. (1) C. proc. civ., va respinge cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, totuși în dispozitiv a omis a se pronunța pe această cerere, pronunțându-se doar pe excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție.

Prin decizia nr. 5439 din 14 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că decizia pronunțată în apel apare ca fiind nemotivată, singurul motiv al desființării în integralitate a hotărârii primei instanțe fiind nepronunțarea, prin dispozitiv, asupra cererii de chemare în garanție. Pe de altă parte, o soluție pronunțată în apel de desființare cu trimitere spre rejudecare are ca temei art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ale cărui dispoziții prevăd doar două motive ce permit o atare soluție, respectiv necercetarea fondului și dezbaterea cauzei în absența părții care nu a fost legal citată, ipoteze care nu sunt întrunite în cauză.

Cauza a fost reînregistrată la data de 28 noiembrie 2012 pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie sub nr. 7795/3/2008*. Prin decizia civilă nr. 41A din 14 februarie 2013 Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în majoritate, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul M.C.B., prin mandatar M.G.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: În mod corect a reținut prima instanță faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, conform căreia: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.

Dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamantului, deoarece Legea nr. 10/2001 nu recunoaște acestuia un drept de a obține restituirea bunului în natură, ci numai un drept de creanță. Potrivit art. 18, titlul vechi de proprietate invocat de acesta nemaiavând forță juridică în contextul legislativ actual, nu mai prezintă relevanță condițiile în care intimata-pârâtă a dobândit imobilul ce a aparținut anterior autoarei apelantului-reclamant. Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun.

Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977). Curtea a stabilit că existența unui „bun actual” cu înțelesul de drept de proprietate „în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis restituirea bunului” (cauza Atanasiu și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 140). O asemenea hotărâre judecătorească nu fost însă pronunțată în favoarea reclamantului.

Împotriva deciziei menționate mai sus, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul M.C.B. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că decizia nr. 1919 din 22 decembrie 1981 emisă de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului popular al municipiului București, emisă în baza prevederilor art. 2 alin. (1), art. 4 din Decretul nr. 223/1974 nu i-a fost comunicată recurentului și nu i-au fost acordate despăgubiri pentru această preluare de către stat. Decretul nr. 223/1974 este neconstituțional în raport cu dispozițiile Constituției Republicii Socialiste România din 1965. Astfel, potrivit art. 36 alin. (1) din Constituția din 1965, „dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege”, iar potrivit art. 36 alin. (2), obiectul dreptului de proprietate îl poate constitui și „casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe care ele se află”.

În plus, art. 17 alin. (1) din aceeași Constituție prevedea că „cetățenii Republicii Socialiste România, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie, sunt egali în drepturi în toate domeniile vieții economice, politice, juridice, sociale si culturale”. Rezultă așadar că spiritul Constituției din 1965 este acela de a nu permite discriminări între cetățenii români, nici măcar după cum au domiciliul în România sau în străinătate. Prin urmare, statul român nu a deținut niciodată în baza vreunui titlu valabil proprietatea asupra acestui imobil, astfel că nici pârâta nu putea dobândi de la un non-proprietar, adică de la Primăria municipiului București. În cazul unei revendicări imobiliare, dacă titlurile provin de la autori diferiți, instanța urmează a compara drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, dând câștig de cauză celui care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

Aceasta soluție este o aplicație a principiului potrivit căruia „nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet”. Este evident ca titlul pârâtei D.A. emană de la un neproprietar și este ulterior titlului recurentului care are data cea mai veche și este și primul transcris. La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, vânzătoarea SC R.V. SA nu era titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, ci exercita o posesie nelegitimă. În operațiunea de comparare a titlurilor părților, nu are relevanță buna credință ce a fost invocată de către pârâtă și reținută de către prima instanță, deoarece buna credință nu este o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate.

Chiar dacă instanța ar reține buna-credință a cumpărătoarei, aceasta nu înseamnă însă că dreptul sau are preferință în comparație cu dreptul de proprietate al proprietarului inițial. Curtea Constituțională, prin decizia nr. 145 din 25 martie 2004, a stabilit că art. 46 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 10/2001, recunoscând validitatea titlului de proprietate al dobânditorului de bună-credință, nu a înțeles însă să consacre și prevalența acestuia față de titlul proprietarului inițial care, potrivit aceleiași legi, nu a încetat nici un moment să existe. Textul de lege menționat nu tranșează, așadar, conflictul de interese legitime între proprietarul inițial și dobânditorul de bună-credință al imobilului.

Nici principiul stabilității circuitului civil nu este o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, astfel că nu se poate da preferință titlului de proprietate al pârâtei, câtă vreme preluarea de către stat s-a făcut abuziv. Prin compararea celor două titluri deduse în fața instanței, se poate constata că dreptul de proprietate al reclamantului - dobândit prin moștenire de la mama sa care, la rândul său îl dobândise prin cumpărare de la primul proprietar, este preferabil deoarece provine de la un adevărat proprietar și este, evident, anterior. Deși instanța de apel a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Atanasiu și alții împotriva României din 12 octombrie 2010), nu poate fi ignorată jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, începând cu cauza Păduraru contra României și continuând cu cauzele Străin și Porțeanu.

Cauzele menționate reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și, asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană în sensul că prin aceste trei cauze s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu, prin raportare la noțiune a de „bun” în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul 1. Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza Străin, parag.

38; cauza Pădurarii, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, parag. 65). Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. I din Protocolul nr. 1 în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, parag. 83 - 87, precum și în cauza Porțeanu, parag.

33). Prin prisma acestei aprecieri, se constată că reclamantul deține un bun în sensul Convenției, înțeles ca „drept efectiv”, în condițiile în care a fost dobândit prin contract de vânzare-cumpărare și a fost trecut în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni al Notariatului de stal local al sectorului 8 București sub nr. 1017 din 28 mai 1971. În consecință, premisa evaluării de legalitate presupusă de speță este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului la momentul înstrăinării locuinței către chiriaș, ce are natura unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetat din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispozițiile art. 45 (actual art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005), ce prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu valabil sunt nule absolut, cu excepția celor dobândite cu bună-credință.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor. Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru contra României).

În cauză, este evidentă neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală. În acest context, CEDO a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt „justul echilibru” între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Pădurarii contra României). Totuși, aceeași Curte Europeană a Drepturilor Omului a spus, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului I (cauza Străin contra României).

Prin urmare, ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. I adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în conflictul dintre ele titlul recurentului fiind cel originar și mai bine caracterizat, deoarece provine de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale. Procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de Legii nr. 247/2005 să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.

În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriaș. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Intimata a invocat inadmisibilitatea formulării unor critici în recurs vizând nevalabilitatea titlului statului, în conformitate cu dispozițiile art. 294 coroborat cu art. 316 C. proc. civ., motivat de faptul că prin motivele de recurs se formulează un nou capăt de cerere, respectiv se solicită a se constata nevalabilitatea titlului statului. Sub acest aspect se observă că, într-adevăr, în prezenta cauză nu a fost analizată, nici măcar pe cale incidentală, valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, astfel încât nu există o dezlegare dată acestui aspect de către nici una dintre instanțele de fond.

Prin urmare, în recurs se solicită a se analiza pentru prima dată dacă preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu, cerere care nu reprezintă un capăt de cerere distinct, ci are caracterul unei verificări prealabile care se impune a fi realizată pentru determinarea tipului de măsură reparatorie cu privire la imobilul în litigiu, reglementată de Legea nr. 10/2001. Instanța de apel a menționat că dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamantului, deoarece Legea nr. 10/2001 nu recunoaște acestuia un drept de a obține restituirea bunului în natură, ci numai un drept de creanță. Prin urmare, stabilind incidența Legii nr. 10/2001, instanța de apel a constatat implicit că preluarea este abuzivă, însă nu a trecut la analiza distincției dintre preluarea cu titlu sau fără titlu întrucât această analiză nu mai era necesară cât timp dreptul de proprietate al reclamantului a fost considerat ca nefiind actual.

În acest context, recurentul nu poate aduce în discuție aspecte pe care instanța de apel nu le-a analizat datorită lipsei lor de concludență în cauză. Obiectul prezentei acțiuni îl constituie acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar împotriva chiriașului, cumpărător de la stat, al cărui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost constatat nul. Imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 datorită perioadei de referință a acestei legi, fiind preluat de stat în perioada 1945-1989.

Raportul dintre legea specială, Legea nr. 10/2001, și dreptul comun în materia acțiunii în revendicare, art. 480 C. civ., a fost stabilit prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care s-a arătat următoarele: concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă în ipoteza în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, ceea ce presupune analiza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Instanța de apel a reținut că reclamantul nu este proprietar actual al imobilului deoarece legea specială, Legea nr. 10/2001, îi recunoaște numai un drept de creanță, iar vechiul său titlu de proprietate nu mai are forță juridică; din perspectiva jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, speranța de a vedea un vechi drept de proprietate renăscut nu constituie un bun în sensul art. 1 al Primului Protocol al Convenției europene a drepturilor omului, iar recenta jurisprudență a Curții Europene de Justiție, exprimată în cauza Atanasiu contra României (parag.

140), a precizat că, pentru a invoca în favoarea sa un bun actual, reclamantul trebuie să dovedească faptul că, printr-o hotărâre judecătorească, i-a fost recunoscut dreptul de proprietate, dispunându-se expres ca imobilul să reintre în patrimoniul său. Pornind de la premisa inexistenței unui titlu de proprietate actual asupra imobilului în litigiu în favoarea reclamantului, instanța de apel a considerat că numai pârâta deține un bun actual, caz în care nu se mai impune compararea titlurilor de proprietate, câtă vreme numai una dintre părți deține un astfel de titlu. Ca atare, nu s-au analizat nici criteriile de preferabilitate pe care le presupune compararea titlurilor.

Cu toate acestea, recurentul aduce pe larg critici asupra modului în care trebuia să se realizeze compararea titlurilor de proprietate, în aplicarea principiului nemo plus juris ad altere transfere poset quam ipse habet, cât și critici privind rolul bunei credințe și al principiului stabilității circuitului civil, ca și criterii de preferabilitate în compararea titlurilor de proprietate. Întrucât aceste critici vizează aspecte pe care instanța de apel le-a considerat ca neconcludente, pornind de la premisa absenței unuia din titlurile de proprietate ce se cer a fi comparate, ele nu vor putea fi analizate în recurs, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece exced argumentelor de legalitate analizate în decizia recurată.

Concluzia instanței de apel, potrivit căreia reclamantul nu a dovedit că deține un titlu de proprietate actual asupra imobilului în litigiu, este corectă deoarece vechiul titlu de proprietate deținut de reclamant, anterior naționalizării, și-a pierdut valabilitatea odată cu trecerea imobilului în proprietatea statului, fiind nevoie de parcurgerea procedurilor reglementate de legile de reparație pentru ca bunul să reintre în patrimoniul reclamantului fie în natură, ca bun real, fie în echivalent, ca drept de creanță, caz în care acesta nu mai avea deschisă calea dreptului comun.

Or, reclamantul nu a dovedit că a redobândit imobilului în litigiu în patrimoniul său în temeiul legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, aplicabilă imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. O eventuală obținere a unei despăgubiri în temeiul acestei legi îi conferea reclamantului numai recunoașterea de către stat a calității de fost proprietar și dădea naștere în patrimoniul acestuia unei speranțe legitime, constând într-o creanță născută din dreptul la despăgubiri, protejată de art. 1 al Primului Protocol al CEDO, deoarece respectiva creanță avea valoare patrimonială, câtă vreme se bucura de o bază suficientă în dreptul intern.

Însă reclamantul, nefăcând dovada finalizării procedurii Legii nr. 10/2001, nu a îndeplinit condiția parcurgerii procedurilor legale și a recunoașterii de către instituțiile competente, potrivit dreptului intern, a faptului că îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege. Astfel, interesul patrimonial (care nu beneficiază de protecție în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenție), nu s-a transformat într-o valoare patrimonială prin urmarea procedurilor legilor de reparație și nu a devenit speranță legitimă prin verificarea, de către instituțiile competente, a îndeplinirii condițiilor legale în persoana reclamantului pentru ca acesta să beneficieze de dreptul consacrat de lege.

Odată recunoscut dreptul de creanță în acest context, reclamantul ar fi dobândit o speranță legitimă, care impunea respectarea art. 1 al Primului Protocol al Convenției, deoarece se află sub protecția sa. Însă, pentru admiterea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, care presupune compararea titlurilor a doi proprietari, era necesar ca reclamantul să facă dovada deținerii în patrimoniul său a bunului în litigiu la momentul comparării titlurilor de proprietate, deci a unui drept real în sensul de „bun actual”. Recurentul consideră că a dovedit existența în patrimoniul său a unui bun actual prin contractul de vânzare-cumpărare pe care l-a înscris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni din anul 1971. Însă noțiunea de „bun actual” este definită în mod neechivoc în parag.

140 al ultimei cauze pilot, Atanasiu contra României, în care Curtea europeană a precizat că „ existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului”. Întrucât recurentul nu a invocat și dovedit existența unei astfel de hotărâri judecătorești, în mod corect instanța de apel a respins acțiunea în revendicare, considerând că reclamantul nu a făcut dovada deținerii unui bun actual.

Argumentele recurentului care vizează incidența jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, exprimată în cauzele Păduraru, Străin și Porțeanu împotriva României, nu sunt de actualitate în ceea ce privește semnificația noțiunii de „bun actual”, deoarece Curtea a revenit asupra jurisprudenței sale anterioare prin precizările pe care le-a adus în ultima cauză pilot, Atanasiu contra României. Este nefondată și critica recurentului potrivit căreia legile de reparație din România nu asigură de o manieră coerentă și efectivă repararea prejudiciilor, aspect care ar justifica, în opinia recurentului, admiterea acțiunii în revendicare, ca singura modalitate de reparație echitabilă pentru reclamant, întrucât vizează din nou aspecte care exced considerentelor deciziei recurate care au reținut nedovedirea dreptului de proprietate de către persoana care pretinde măsura reparatorie.

Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.C.B. împotriva deciziei nr. 41A din 14 februarie 2013 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 decembrie 2013.