ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5705/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5705/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată la data de 31 august 2005 pe rolul Judecătoriei sectorului 1
București sub nr. 20217/2005 (număr în format nou 20544/299/2005), reclamantul M.C.B.,
fost M.C., a solicitat în contradictoriu cu pârâta D.A. obligarea acesteia să
îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în
București, Calea Griviței, compus din teren în suprafață de 178,50 m.p. și construcția aferentă cu destinația de locuință, inclusiv garajul situat pe acest
teren.
La data de 21
septembrie 2007, A.M.M. a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul
pârâtei D.A., care a fost admisă în principiu prin încheierea de ședință din
data de 19 octombrie 2007.
Prin decizia civilă nr.
1224A din 19 decembrie 2007, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a
constatat competența în primă instanță ca fiind a Tribunalului București,
dispunând în acest sens înaintarea dosarului la Registratura Generală în vederea repartizării aleatorii a acestuia, reținând că potrivit
raportului de expertiză valoarea de circulație a imobilului este de 225.000 euro,
respectiv 783.540 lei și că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.,
tribunalul soluționează în primă instanță, în materie civilă, cererile a căror
valoare economică este mai mare de 500.000 lei.
Pârâta D.A. a
formulat cerere de chemare în garanție a Primăriei municipiului București, prin
Primarul General, solicitând ca, în ipoteza în care va cădea în pretenții, să
fie obligată chemata în garanție să-i plătească valoarea reactualizată a
prețului pe care l-a plătit în baza contractului de vânzare - cumpărare.
Prin sentința civilă nr.
768 din 25 mai 2010, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca
neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului,
excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale pasive a
chematei în garanție Primăria Municipiul București; a respins ca neîntemeiată
acțiunea principală și a admis cererea de intervenție accesorie.
Pentru a
hotărî astfel, prima instanță a reținut că, numita C.M.S. a dobândit dreptul de
proprietate asupra imobilului situat în București, (actualmente sectorul 1),
format din teren în suprafață de 178,5 m.p. și un apartament compus dintr-o cameră, hol, bucătărie, vestibul, 2 magazii și WC.
De pe
urma defunctei C.M.M., decedată la data de 10 august 1974, a rămas ca
moștenitor reclamantul, în calitate de fiu.
În baza
Decretului nr. 223/1974, s-a dispus preluarea cu plată, în proprietatea
statului, a imobilului și preluarea fără plată în proprietatea statului a
terenului aferent construcției, în suprafață totală de 178,5 m.p.
La data
de 30 aprilie 1997 a fost încheiat între Primăria municipiului București, prin
mandatar SC R.V. SA, în calitate de vânzător, și pârâta D.A., în calitate de
cumpărătoare, contractul de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995,
având ca obiect imobilul situat în București, compus din 2 camere, vestibul,
oficiu, baie, bucătărie, WC, oficiu și pivniță, în suprafață utilă de 94,83 m.p. Odată cu locuința s-a transmis în proprietatea pârâtei și o cotă indiviză de 85,33% din
părțile de folosință comune ale imobilului, precum și o suprafață de 132,66 m.p. teren situat sub construcție.
Din
raportul de expertiză imobiliară efectuat de expertul B.M. a rezultat că pe
terenul în litigiu există o construcție nouă, cu regim de înălțime S (subsol) +
P (parter) + E (etaj) + M (mansardă), în locul clădirii cu regim de înălțime
parter și pivniță, clădirea fiind modificată față de construcția dobândită prin
cumpărare cu actul autentificat sub nr. 4093/1971. S-a constatat de expert că
terenul preluat de la reclamant, în suprafață de 178,5 m.p., situat în București, Calea Griviței este același cu terenul de 172,31 m.p. din documentația cadastrală, diferența de 6,19 m.p. datorându-se modernizării aleii de
acces și modului diferit de calcul, iar construcția revendicată, cuprinzând
vestibul, 2 camere, bucătărie, WC, baie, oficiu, pivniță și garaj este una și
aceeași cu cea vândută de SC R.V. SA prin contractul din 30 aprilie 1997, mai
puțin garajul, care nu s-a vândut deoarece era o construcție provizorie și nu
mai exista la data vânzării.
Imobilul
nu se mai află în posesia unei „unități deținătoare” întrucât a fost înstrăinat
către pârâtă, astfel încât nici notificarea – și deci declanșarea procedurii
prealabile a Legii nr. 10/2001, nu mai sunt posibile, pentru a se pune problema
incidenței dispozițiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (care impun
suspendarea procedurii prealabile până la rezolvarea acțiunilor în justiție)
sau a admisibilității acțiunii în revendicare.
În cauza
de față, obiectul litigiului este o acțiune în revendicare întemeiată pe
dreptul comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 împotriva
unei persoane care nu are calitatea să retrocedeze administrativ bunul, astfel
încât în mod evident nu se poate pune problema inadmisibilității acțiunii
formulate, fiind fără relevanță în ce măsură reclamantul a urmat sau nu
procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă aceasta s-a finalizat.
Pe fondul
cauzei, având în vedere că atât reclamantul, cât și pârâta invocă un drept de
proprietate asupra imobilului, prezentând fiecare câte un titlu, tribunalul a
procedat la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este
preferabil (superior), deci care dintre ele justifică în plan probatoriu
apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.
Cu ocazia
comparării titlurilor de proprietate ale părților, tribunalul a avut în vedere
criteriile de preferință instituite de Legea nr. 10/2001.
Chiar
dacă reclamantul nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,
tribunalul a apreciat că nu pot fi ignorate efectele legii speciale.
Tribunalul
a constatat că pârâta a fost de bună-credință la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare și că, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,
măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care
imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Prin
această dispoziție legală, având în vedere necesitatea asigurării stabilității
circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menținerii situației
juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și
se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au
dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995,
criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.
Tribunalul
a apreciat că trebuie avute în vedere prevederile articolului 1 din Protocolul nr.
1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene
a Drepturilor Omului în materie, care fac parte din dreptul intern, conform art.
11 din Constituția României.
În
jurisprudența sa în cauzele împotriva României, în situații similare, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a se restitui un
bun preluat de stat în timpul regimului comunist (dată la care statul român nu
era semnatar al Convenției) nu reprezintă un bun actual și nici o speranță
legitimă.
Pe de
altă parte, pârâta beneficiază de un bun actual în sensul Convenției, având în
vedere că nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a
contractului de vânzare cumpărare încheiat de aceasta și de soțul său în baza
Legii nr. 112/1995 (vezi hotărârea Raicu contra României).
În
consecință, ținând seama de criteriile de preferință deduse din interpretarea
dispozițiilor art. 45 alin. (2) și art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,
tribunalul a constatat că titlul pârâtei este mai bine caracterizat, motiv
pentru care acțiunea în revendicare formulată de reclamant apare ca fiind
neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr.
635A din 23 iunie 2011, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și
pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis apelul declarat de reclamantul M.C.B.,
a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță
constatând că, deși instanța de fond a reținut în considerente că,
față de soluția de respingere a acțiunii principale, în
baza art. 60 alin. (1) C. proc. civ., va respinge cererea de chemare în
garanție formulată de pârâtă, totuși în dispozitiv a omis a se pronunța pe
această cerere, pronunțându-se doar pe excepția lipsei calității procesuale
pasive a chematei în garanție.
Prin
decizia nr. 5439 din 14 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție –
Secția I Civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza
spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că decizia pronunțată în apel
apare ca fiind
nemotivată, singurul motiv al desființării în integralitate a
hotărârii primei instanțe fiind nepronunțarea, prin dispozitiv, asupra cererii
de chemare în garanție. Pe de altă parte, o soluție pronunțată în apel de
desființare cu trimitere spre rejudecare are ca temei art. 297 alin. (1) C.
proc. civ., ale cărui dispoziții prevăd doar două motive ce permit o atare soluție,
respectiv necercetarea fondului și dezbaterea cauzei în absența părții care nu
a fost legal citată, ipoteze care nu sunt întrunite în cauză.
Cauza a
fost reînregistrată la data de 28 noiembrie 2012 pe rolul Curții de Apel
București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie sub nr.
7795/3/2008*.
Prin
decizia civilă nr.
41A
din 14 februarie 2013 Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie, în majoritate, a respins, ca nefondat,
apelul formulat de reclamantul M.C.B., prin mandatar M.G.
Pentru a
hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:
În mod
corect a reținut prima instanță faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001,
ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului
dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată
prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33
din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, conform
căreia: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6
martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce
condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu
se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea
aplica în concurs cu acesta, așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu
ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor
două acte normative nu poate fi primit”.
Dreptul
de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamantului, deoarece Legea nr.
10/2001 nu recunoaște acestuia un drept de a obține restituirea bunului în
natură, ci numai un drept de creanță. Potrivit art. 18, titlul vechi de proprietate
invocat de acesta nemaiavând forță juridică în contextul legislativ actual, nu
mai prezintă relevanță condițiile în care intimata-pârâtă a dobândit imobilul
ce a aparținut anterior autoarei apelantului-reclamant.
Prin
aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a
urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a
drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare
întemeiate pe dreptul comun.
Speranța de a vedea
renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp
imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în
sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din
4 octombrie 1977).
Curtea a stabilit că
existența unui „bun actual” cu înțelesul de drept de proprietate „în
patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o
hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia
calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis
restituirea bunului” (cauza Atanasiu și alții împotriva României, hotărârea din
12 octombrie 2010, paragraful 140).
O asemenea hotărâre
judecătorească nu fost însă pronunțată în favoarea reclamantului.
Împotriva deciziei
menționate mai sus, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul M.C.B.
pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ.
În dezvoltarea
acestora s-a arătat că decizia nr. 1919 din 22 decembrie 1981 emisă de Biroul
Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului popular al municipiului
București, emisă în baza prevederilor art. 2 alin. (1), art. 4 din Decretul nr.
223/1974 nu i-a fost comunicată recurentului și nu i-au fost acordate despăgubiri
pentru această preluare de către stat.
Decretul nr. 223/1974
este neconstituțional în raport cu dispozițiile Constituției Republicii
Socialiste România din 1965.
Astfel, potrivit art.
36 alin. (1) din Constituția din 1965, „dreptul de proprietate personală este
ocrotit de lege”, iar potrivit art. 36 alin. (2), obiectul dreptului de
proprietate îl poate constitui și „casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și
terenul pe care ele se află”.
În plus, art. 17 alin.
(1) din aceeași Constituție prevedea că „cetățenii Republicii Socialiste
România, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie, sunt egali în
drepturi în toate domeniile vieții economice, politice, juridice, sociale si
culturale”. Rezultă așadar că spiritul Constituției din 1965 este acela de a nu
permite discriminări între cetățenii români, nici măcar după cum au domiciliul
în România sau în străinătate.
Prin urmare, statul
român nu a deținut niciodată în baza vreunui titlu valabil proprietatea asupra
acestui imobil, astfel că nici pârâta nu putea dobândi de la un non-proprietar,
adică de la Primăria municipiului București.
În cazul unei
revendicări imobiliare, dacă titlurile provin de la autori diferiți, instanța urmează
a compara drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, dând câștig
de cauză celui care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Aceasta
soluție este o aplicație a principiului potrivit căruia „nemo plus iuris ad
alium transferre potest, quam ipse habet”.
Este evident ca
titlul pârâtei D.A. emană de la un neproprietar și este ulterior titlului recurentului
care are data cea mai veche și este și primul transcris.
La momentul
încheierii contractului de vânzare-cumpărare, vânzătoarea SC R.V. SA nu era
titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, ci exercita o
posesie nelegitimă.
În operațiunea de
comparare a titlurilor părților, nu are relevanță buna credință ce a fost invocată
de către pârâtă și reținută de către prima instanță, deoarece buna credință nu
este o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate.
Chiar dacă instanța
ar reține buna-credință a cumpărătoarei, aceasta nu înseamnă însă că dreptul
sau are preferință în comparație cu dreptul de proprietate al proprietarului
inițial.
Curtea
Constituțională, prin decizia nr. 145 din 25 martie 2004, a stabilit că art. 46 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 10/2001, recunoscând validitatea
titlului de proprietate al dobânditorului de bună-credință, nu a înțeles însă
să consacre și prevalența acestuia față de titlul proprietarului inițial care, potrivit
aceleiași legi, nu a încetat nici un moment să existe. Textul de lege menționat
nu tranșează, așadar, conflictul de interese legitime între proprietarul
inițial și dobânditorul de bună-credință al imobilului.
Nici principiul stabilității
circuitului civil nu este o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate,
astfel că nu se poate da preferință titlului de proprietate al pârâtei, câtă
vreme preluarea de către stat s-a făcut abuziv.
Prin compararea celor
două titluri deduse în fața instanței, se poate constata că dreptul de proprietate
al reclamantului - dobândit prin moștenire de la mama sa care, la rândul său îl
dobândise prin cumpărare de la primul proprietar, este preferabil deoarece provine
de la un adevărat proprietar și este, evident, anterior.
Deși instanța de apel
a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Atanasiu și
alții împotriva României din 12 octombrie 2010), nu poate fi ignorată
jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, începând cu cauza
Păduraru contra României și continuând cu cauzele Străin și Porțeanu.
Cauzele menționate
reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și, asemănător deciziei din
speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană în sensul că
prin aceste trei cauze s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în
practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în
exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat
după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu, prin
raportare la noțiune a de „bun” în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din
Protocolul 1.
Astfel, se poate
vorbi despre existența unui "bun actual" în măsura în care vânzarea
către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării
unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin
care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior
anului 1989 (de exemplu: cauza Străin, parag. 38; cauza Pădurarii, numai în
privința unui apartament dintr-un corp de clădire, parag. 65).
Dimpotrivă, titularul
dreptului deține doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în
natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința
legală a existenței unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. I din
Protocolul nr. 1 în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a
avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru,
parag. 83 - 87, precum și în cauza Porțeanu, parag. 33).
Prin prisma acestei
aprecieri, se constată că reclamantul deține un bun în sensul Convenției,
înțeles ca „drept efectiv”, în condițiile în care a fost dobândit prin contract
de vânzare-cumpărare și a fost trecut în registrul de transcripțiuni și
inscripțiuni al Notariatului de stal local al sectorului 8 București sub nr. 1017
din 28 mai 1971.
În consecință,
premisa evaluării de legalitate presupusă de speță este aceea a existenței
dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului la momentul înstrăinării
locuinței către chiriaș, ce are natura unei vânzări a bunului aparținând altei
persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetat
din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispozițiile art. 45 (actual
art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea
survenită prin Legea nr. 247/2005), ce prevăd că actele juridice de înstrăinare
cu privire la imobile preluate fără titlu valabil sunt nule absolut, cu
excepția celor dobândite cu bună-credință.
Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a recunoscut libertatea statului român de a reglementa
condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate
înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității
concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în
măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor
proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și
coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și
a incertitudinii - fie legislativă, administrativă ori judiciară - pentru
subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza
Păduraru contra României).
În cauză, este
evidentă neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în
timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată
de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de
naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală.
În acest context, CEDO
a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt „justul echilibru”
între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului
individului la respectarea bunurilor sale (cauza Pădurarii contra României).
Totuși, aceeași Curte
Europeană a Drepturilor Omului a spus, de asemenea, că vânzarea de către stat a
unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este
anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al unui drept al altuia,
combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art.
1 al Protocolului I (cauza Străin contra României).
Prin urmare, ambele
părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un
"bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. I adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în
conflictul dintre ele titlul recurentului fiind cel originar și mai bine caracterizat,
deoarece provine de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de
perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.
Procedura de aprobare
a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și
transformarea titlurilor de valoare ale primei în acțiuni cotate la bursă,
operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de Legii nr. 247/2005 să
poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
În aceste condiții,
restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru
privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către
chiriaș.
Analizând recursul
formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta
este nefondat pentru următoarele considerente:
Intimata a invocat
inadmisibilitatea formulării unor critici în recurs vizând nevalabilitatea
titlului statului, în conformitate cu dispozițiile art. 294 coroborat cu art. 316
C. proc. civ., motivat de faptul că prin motivele de recurs se formulează un
nou capăt de cerere, respectiv se solicită a se constata nevalabilitatea
titlului statului.
Sub acest aspect se
observă că, într-adevăr, în prezenta cauză nu a fost analizată, nici măcar pe
cale incidentală, valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu,
astfel încât nu există o dezlegare dată acestui aspect de către nici una dintre
instanțele de fond.
Prin urmare, în
recurs se solicită a se analiza pentru prima dată dacă preluarea imobilului în
litigiu s-a realizat fără titlu, cerere care nu reprezintă un capăt de cerere
distinct, ci are caracterul unei verificări prealabile care se impune a fi realizată
pentru determinarea tipului de măsură reparatorie cu privire la imobilul în
litigiu, reglementată de Legea nr. 10/2001.
Instanța de apel a menționat
că
dreptul
de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamantului, deoarece Legea nr.
10/2001 nu recunoaște acestuia un drept de a obține restituirea bunului în
natură, ci numai un drept de creanță. Prin urmare, stabilind incidența Legii nr.
10/2001, instanța de apel a constatat implicit că preluarea este abuzivă, însă nu
a trecut la analiza distincției dintre preluarea cu titlu sau fără titlu
întrucât această analiză nu mai era necesară cât timp dreptul de proprietate al
reclamantului a fost considerat ca nefiind actual.
În acest context,
recurentul nu poate aduce în discuție aspecte pe care instanța de apel nu le-a
analizat datorită lipsei lor de concludență în cauză.
Obiectul prezentei
acțiuni îl constituie acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar
împotriva chiriașului, cumpărător de la stat, al cărui contract de
vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost constatat
nul.
Imobilul în litigiu
intră sub incidența Legii nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile
preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 datorită
perioadei de referință a acestei legi, fiind preluat de stat în perioada
1945-1989.
Raportul dintre legea
specială, Legea nr. 10/2001, și dreptul comun în materia acțiunii în
revendicare, art. 480 C. civ., a fost stabilit prin decizia pronunțată în
recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție, în care s-a arătat următoarele:
concursul dintre
legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform
principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut
expres în legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe
între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului,
aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei
acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel
nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității
raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte,
acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, introdusă
după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă în ipoteza în
care
sunt
sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, ceea
ce presupune analiza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Instanța de apel a
reținut că reclamantul nu este proprietar actual al imobilului deoarece legea
specială, Legea nr. 10/2001, îi recunoaște numai un drept de creanță, iar
vechiul său titlu de proprietate nu mai are forță juridică; din perspectiva
jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, speranța de a vedea un
vechi drept de proprietate renăscut nu constituie un bun în sensul art. 1 al
Primului Protocol al Convenției europene a drepturilor omului, iar recenta
jurisprudență a Curții Europene de Justiție, exprimată în cauza Atanasiu contra
României (parag. 140), a precizat că, pentru a invoca în favoarea sa un bun
actual, reclamantul trebuie să dovedească faptul că, printr-o hotărâre
judecătorească, i-a fost recunoscut dreptul de proprietate, dispunându-se
expres ca imobilul să reintre în patrimoniul său.
Pornind de la premisa
inexistenței unui titlu de proprietate actual asupra imobilului în litigiu în
favoarea reclamantului, instanța de apel a considerat că numai pârâta deține un
bun actual, caz în care nu se mai impune compararea titlurilor de proprietate, câtă
vreme numai una dintre părți deține un astfel de titlu. Ca atare, nu s-au analizat
nici criteriile de preferabilitate pe care le presupune compararea titlurilor.
Cu toate acestea,
recurentul aduce pe larg critici asupra modului în care trebuia să se realizeze
compararea titlurilor de proprietate, în aplicarea principiului nemo plus juris
ad altere transfere poset quam ipse habet, cât și critici privind rolul bunei
credințe și al principiului stabilității circuitului civil, ca și criterii de
preferabilitate în compararea titlurilor de proprietate.
Întrucât aceste critici
vizează aspecte pe care instanța de apel le-a considerat ca neconcludente,
pornind de la premisa absenței unuia din titlurile de proprietate ce se cer a
fi comparate, ele nu vor putea fi analizate în recurs, din perspectiva art. 304
pct. 9 C. proc. civ., deoarece exced argumentelor de legalitate analizate în
decizia recurată.
Concluzia instanței
de apel, potrivit căreia reclamantul nu a dovedit că deține un titlu de
proprietate actual asupra imobilului în litigiu, este corectă deoarece vechiul
titlu de proprietate deținut de reclamant, anterior naționalizării, și-a
pierdut valabilitatea odată cu trecerea imobilului în proprietatea statului,
fiind nevoie de parcurgerea procedurilor reglementate de legile de reparație
pentru ca bunul să reintre în patrimoniul reclamantului fie în natură, ca bun
real, fie în echivalent, ca drept de creanță, caz în care acesta nu mai avea
deschisă calea dreptului comun.
Or, reclamantul nu a
dovedit că a redobândit
imobilului
în litigiu în patrimoniul său în temeiul legii speciale de reparație, Legea nr.
10/2001, aplicabilă imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945
- 22 decembrie 1989.
O
eventuală obținere a unei despăgubiri în temeiul acestei legi îi conferea
reclamantului numai
recunoașterea
de către stat a calității de fost proprietar și dădea naștere în patrimoniul
acestuia unei speranțe legitime, constând într-o creanță născută din dreptul la
despăgubiri, protejată de art. 1 al Primului Protocol al CEDO, deoarece
respectiva creanță avea valoare patrimonială, câtă vreme se bucura de o bază
suficientă în dreptul intern.
Însă reclamantul,
nefăcând dovada finalizării procedurii Legii nr. 10/2001, nu a îndeplinit
condiția parcurgerii procedurilor legale și a recunoașterii de către instituțiile
competente, potrivit dreptului intern, a faptului că îndeplinește condițiile
pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.
Astfel, interesul
patrimonial (care nu beneficiază de protecție în temeiul art. 1 din Primul
Protocol la Convenție), nu s-a transformat într-o valoare patrimonială prin
urmarea procedurilor legilor de reparație și nu a devenit speranță legitimă
prin verificarea, de către instituțiile competente, a îndeplinirii condițiilor
legale în persoana reclamantului pentru ca acesta să beneficieze de dreptul
consacrat de lege. Odată recunoscut dreptul de creanță în acest context,
reclamantul ar fi dobândit o speranță legitimă, care impunea respectarea art. 1
al Primului Protocol al Convenției, deoarece se află sub protecția sa.
Însă, pentru
admiterea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun,
care presupune compararea titlurilor a doi proprietari, era necesar ca reclamantul
să facă dovada deținerii în patrimoniul său a bunului în litigiu la momentul
comparării titlurilor de proprietate, deci a unui drept real în sensul de „bun
actual”.
Recurentul consideră
că a dovedit existența în patrimoniul său a unui bun actual prin contractul de
vânzare-cumpărare pe care l-a înscris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni
din anul 1971.
Însă noțiunea de „bun
actual” este definită în mod neechivoc în parag. 140 al ultimei cauze pilot,
Atanasiu contra României, în care Curtea europeană a precizat că „
existența unui bun
actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o
hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia
calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în
mod expres restituirea bunului”.
Întrucât
recurentul nu a invocat și dovedit existența unei astfel de hotărâri
judecătorești, în mod corect instanța de apel a respins acțiunea în
revendicare, considerând că reclamantul nu a făcut dovada deținerii unui bun
actual.
Argumentele
recurentului care vizează incidența jurisprudenței Curții Europene a
Drepturilor Omului, exprimată în cauzele Păduraru, Străin și Porțeanu împotriva
României, nu sunt de actualitate în ceea ce privește semnificația noțiunii de
„bun actual”, deoarece Curtea a revenit asupra jurisprudenței sale anterioare
prin precizările pe care le-a adus în ultima cauză pilot, Atanasiu contra
României.
Este nefondată și critica
recurentului potrivit căreia legile de reparație din România nu asigură de o
manieră coerentă și efectivă repararea prejudiciilor, aspect care ar justifica,
în opinia recurentului, admiterea acțiunii în revendicare, ca singura modalitate
de reparație echitabilă pentru reclamant, întrucât vizează din nou aspecte care
exced considerentelor deciziei recurate care au reținut nedovedirea dreptului
de proprietate de către persoana care pretinde măsura reparatorie.
Pentru aceste
argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi
respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamantul M.C.B. împotriva deciziei nr. 41A
din 14 februarie 2013 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică astăzi, 6 decembrie 2013.