ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9989/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9989/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra recursului civil de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 1408 din 2 martie 2003 pe

rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios

administrativ, reclamanții T.R., T.S., T.C., T.P. și T.N. au chemat în judecată

pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București și a solicitat instanței

să îl oblige să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din

București, compus din teren în suprafață de 720 mp și construcție formată din

parter, etaj 1, mansardă și demisol.

La data de 10 ianuarie 2001, reclamanții și-au completat

acțiunea, în sensul că au solicitat introducerea în cauză, în calitate de

pârâtă a Primăriei Municipiului București prin Primarul General.

Prin sentința civilă nr. 162 din 7 martie 2001 a fost

respinsă excepția de netimbrare și excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâților G.R. și Consiliul General al Municipiului București ca nefondate, a

fost admisă excepția lipsei calității procesuale active și în consecință a fost

respinsă acțiunea ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală

activă.

Prin decizia nr. 528A din 27 noiembrie 2001, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanți împotriva hotărârii instanței de fond.

Prin decizia nr. 5433 din 16 decembrie 2003, Curtea Supremă

de Justiție a admis recursul, a casat decizia pronunțată în apel, cât și

sentința instanței de fond și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe

(tribunalul).

Instanța de recurs a reținut că soluția pronunțată în apel

este greșită, pentru că reclamanții au depus la 7 martie 2003 o întâmpinare în

legătură cu excepțiile invocate de pârât și un set de acte, cererea fiind

vizată de judecător cu mențiunea ,,depuse după rămânerea în pronunțare pe excepție".

Cu toate acestea în urma examinării practicalei hotărârii apelate s-a constatat

că actele au fost depuse la a doua strigare a cauzei, de către apărătorul

reclamanților, care a pus și concluzii, solicitând respingerea excepțiilor

netimbrării și a lipsei calității procesuale active.

În această situație, eronat s-a înlăturat certificatul de

moștenitor, care este un înscris esențial pentru rezolvarea corectă a excepției

lipsei calității procesuale active a reclamanților.

A mai reținut Curtea că instanța de apel a încălcat

prevederile art. 125 alin. (2) C. proc. civ. în temeiul căruia instanța poate

încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță,

precum și administrarea probelor noi, propuse în condițiile art. 292 C. proc. civ.,

dacă apreciază că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

În cuprinsul deciziei recurate au fost reținute

declarațiile autentificate, prin care s-a făcut dovada că T.A., sau T.A.M.P.

reprezintă aceeași persoană.

În aceeași fază procesuală a fost depus certificatul de

moștenitor nr. 74/2001 care atestă că, la decesul lui A.T., au rămas ca

moștenitori T.A.M.P., decedată în anul 1993 în calitate de soție, descendenții T.R.,

T.N.S., T.P. și T.S., fiind străin de succesiune prin renunțare T.K.

Astfel, s-a reținut de către instanță că reclamanții, cu

excepția lui T.K. care a renunțat la moștenirea părinților săi, au calitate

procesuală activă pentru a solicita drepturile cuvenite de la părinții lor.

Ca urmare a casării hotărârii, dosarul a fost înregistrat

la Tribunalul București, secția a V-a civilă.

La data de 14 martie 2005, acțiunea a fost precizată, în

sensul că s-a solicitat obligarea municipiului București să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie spațiile nevândute și închiriate pentru care

nu există dispoziție de restituire, și anume:

dependințe, deținut în baza contractului de închiriere nr. 28622/1999 de către T.R.;

E.A. ocupă două camere, o bucătărie, o cameră de serviciu în exclusivitate și

în comun cu T.R. un hol, un vestibul, un culoar, un WC și palier parter.

două oficii și un WC, deținut cu contracte de închiriere de către B.M. și T.R. In

privința pârâților I.J.M., B.M.C., C.D. și C.D.D.A. se solicită obligarea lor

să lase în deplină proprietate și liniștită posesie spațiile cumpărare astfel:

Etaj 1 compus din 5 camere, hol și 6 dependințe deținute în

baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5793/32726 din 19 ianuarie 1999 de

către I.J.M., care deține în baza contractului nr. 6094/31725 din 19 octombrie 2000

și garajul situat la demisolul imobilului. Tot la etajul 1, pârâta B.M.C.

deține spații în baza a două contracte de vânzare-cumpărare, respectiv nr. 5778/2759

din 12 ianuarie 1999 și contractul nr. 5787/30898 din 14 ianuarie 1999, care a

fost încheiat cu numita G.R., B.M.C. fiind moștenitoarea celei din urmă conform

certificatului de legatar nr. 14 din 8 februarie 2000.

Mansarda compusă din două camere, vestibul, hol, baie, WC

în suprafață de 44,68 mp, deținută de pârâții C.D. și C.D.A. cu contractul de

vânzare-cumpărare nr. 421 din 19 ianuarie 1997, aceștia deținând cu contractul

de vânzare-cumpărare nr. 802 din 19 decembrie 1999 și garajul situat la demisol

cu o suprafață de 17 mp.

Prin sentința civilă nr. 399 din 25 aprilie 2005,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea principală

precizată formulată de reclamanți; a obligat pârâtul Municipiul București să

lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică posesie apartamentul de la

parter format din 5 camere în suprafață de 19,50 mp, 18,83 mp, 7,07 mp, 10,5 mp

și 14,5 mp, baie cu cadă în suprafață de 5,34 mp, cămară de 3,64 mp, hol de

21,18 mp, vestibul de 2,27 mp, culoar de 3,64 mp, WC de 1,22 mp, bucătărie de

7,95 mp și cameră de serviciu de 5,6 mp, apartamentul de la demisol format din

3 camere în suprafață de 19,03 mp, 13 mp și 12,21 mp, 5 pivnițe în suprafață de

8,33 mp, 8,89 mp, 10,24 mp, 15,57 mp, WC de 1,22 mp și terenul aferent acestora

de sub construcție și cel liber de construcție din întregul teren de 720 mp,

aferent imobilului situat în București, sector 1.

Tribunalul a obligat pârâtul I.J.M. să lase reclamanților

în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2, situat la

etajul 1 al imobilului din București, sector 1, format din cameră în suprafață

de 18,08 mp, cameră de serviciu în suprafață de 4 mp și spațiile deținute în

comun, respectiv palier, parter, vestibul, hol, baie, culoar, oficiu,

bucătărie, cămară, WC, balcon și garajul în suprafață de 27,32 mp, situat la

demisol și terenul aferent de sub construcție; a fost obligată pârâta D.M.C.,

căsătorită B. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie

ap. nr. 2, situat la etajul 1 al aceluiași imobil, format din cameră de 20 mp,

balcon de 3,3 mp și spațiile deținute în comun, respectiv palier, parter,

vestibul, hol, baie, culoar, oficiu, bucătărie, cămară, WC, balcon și terenul

aferent de sub construcție.

Tribunalul a mai obligat pârâții C.D. și C.D.D.A. să lase

în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul de la mansarda

imobilului de la adresa indicată, format din două camere, vestibul, hol, baie,

WC, în suprafață de 44,68 mp, garajul în suprafață de 17 mp, situat la demisolul

imobilului și terenul aferent de sub construcție; a fost respins capătul din

cererea principală precizată pentru constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nr. 5793/31726

din 19 ianuarie 1999 și nr. 6094/31725 din 19 octombrie 2000 de către pârâtul I.J.M.,

nr. 5778/21759 din 12 ianuarie 1999 de către pârâta D.M.C. (căsătorită B.) și

nr. 421 din 9 ianuarie 1997, nr. 802 din 19 decembrie 1996 de către pârâții C.D.

și C.D.D.A. ca fiind neîntemeiat.

Tribunalul a respins cererea principală formulată în

contradictoriu cu pârâta G.R., decedată la 12 ianuarie 2000, ca fiind formulată

față de o persoană fără capacitate de folosință. A fost respinsă cererea

reconvențională formulată de pârâții reclamanți I.J.M. și D.M.C. în

contradictoriu cu pârâții reclamanți ca fiind inadmisibilă; s-a luat act că

reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată și a fost respinsă ca

neîntemeiată cererea pârâților D.(B.)M.C., I.J.M., C.D. și C.D.A. pentru

obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 339 din 25 aprilie 2005 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă, au declarat apel părțile: apelul

reclamanților a vizat soluționarea greșită a capătului de cerere privind constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților, foști

chiriași și capătul de cerere privind revendicarea spațiilor ocupate de pârâta D.M.C.(căsătorită

B.) cu titlu de moștenire de la pârâta G.R.

Apelanții au arătat că instanța a respins revendicarea

pentru lipsa capacității de folosință a pârâtei decedate, deși decesul pârâtei G.R.

a fost adus la cunoștința instanței de judecată chiar de către apelanta-pârâtă D.M.C.

care figura deja ca parte în dosar în calitate de pârâtă și care a depus

certificatul de legatar nr. 14/2000 prin care a făcut dovada calității de

moștenitor legal al părții decedate.

Reclamanții, prin cererea depusă la 7 martie 2001 în

dosarul nr. 1403/2000 al Tribunalului București au solicitat continuarea judecății

cu D.M.C. ca legatar universal al pârâtei G.R., aspect solicitat și prin

cererea precizatoare din 14 martie 2005.

S-a mai susținut că instanța nu a analizat sub nici un

aspect capătul de cerere privind revendicarea acestui spațiu de la moștenitoarea

defunctei G.R.

Apelul pârâtului Municipiul București prin Primarul General

critică greșita soluționare a capătului de cerere care are ca obiect

revendicarea spațiilor deținute de către acest pârât.

A fost invocată inadmisibilitatea acțiunii în revendicare

față de disp. art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, precum și față de disp.

Legii nr. 10/2001 care este o lege specială de reparație, derogatorie de la

dreptul comun.

În acest sens, s-a menționat de către apelant că

reclamanții au optat pentru procedura administrativă prevăzută de această lege,

formulând notificarea nr. 7517/2001.

Pe de altă parte s-a învederat că Decretul nr. 92/1950 în

baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului și-a produs la momentul

edictării sale efecte juridice depline, conducând la stingerea dreptului de

proprietate a fostului proprietar asupra imobilului în litigiu și la

constituirea unui drept de proprietate în favoarea statului.

Pârâții C.D. și C.D.A. au criticat hotărârea sub aspectul

soluționării capătului de cerere privind revendicarea spațiilor pe care le-au

cumpărat.

Susțin că instanța de fond a încălcat disp. art. 19 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că, în situația în care imobilul a fost

înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana

îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Au susținut că nu li se poate reproșa niciun fel de culpă

privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare, deoarece la acea dată

erau chiriași, locuința nu era exceptată de la vânzare, iar contractul a fost

încheiat după ce fostul proprietar a formulat cerere de restituire prin

echivalent a contravalorii apartamentului.

La momentul cumpărării, Statul Român stabilise deja un mod

de reparare a daunelor suferite de foștii proprietari.

Pârâții I.J.M. și D.M.C. critică hotărârea instanței de

fond privind revendicarea spațiilor deținute de ei, cu motivarea că titlul lor

este preferabil, deoarece au fost de bună-credință la data încheierii

contractelor de vânzare-cumpărare, contracte încheiate cu respectarea

condițiilor prev. de art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995.

Au invocat și principiul validității aparenței în drept ca

mod originar de dobândire a proprietății, opozabil inclusiv adevăratului

proprietar.

Mai arată apelanții că disp. art. 18 lit. d) din Legea nr.

10/2001 stabilesc acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul înstrăinat

fostului chiriaș cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Se mai arată că la fel sunt și dispozițiile Legii nr. 112/1995,

care prevăd imperativ că, odată ce fostul proprietar al imobilului a optat

pentru acordarea despăgubirilor, nu mai poate reveni asupra opțiunii făcute în

sensul solicitării restituirii respectivului imobil în natură.

Pe cale de consecință, se susține că acțiunea în revendicarea

ar fi fost inadmisibilă în condițiile în care intimații-reclamanți au solicitat

în temeiul Legii nr. 112/1995 numai despăgubiri pentru imobilul în discuție și

nu le-au notificat intenția de a dobândi imobilul în natură.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin

decizia nr. 145 din 7 martie 2007, cu majoritate a admis apelul formulat de

apelanții-reclamanți T.R., T.S., T.P. și T.N.S. împotriva sentinței civile nr. 399

din 25 aprilie 2005 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în contradictoriu

cu intimatul-pârât SC H. SA București.

A fost admis apelul declarat de pârâtă B.(D.)M.C. împotriva

aceleiași hotărâri.

Au fost respinse apelurile formulate de pârâții C.D.D.A., C.D.,

I.J.M. și Municipiul București prin Primarul General împotriva aceleiași

hotărâri.

A fost desființată în parte sentința apelată nr. 399 din 25

aprilie 2005 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și anume cu privire

la soluția dată cererii pentru constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 5787/30898 din 1999, încheiat cu G.R. și a cererii de

revendicare a ap. nr. 2, etaj 1, obiect al acestui contract și a fost trimisă

spre rejudecare instanței de fond această cerere în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București, SC H.N. SA și D.(B.).M.C.

A fost schimbată în parte sentința apelată, astfel:

S-a constatat nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare nr. 421 din 9 ianuarie 1997 și nr. N 802 din 19 decembrie 1996

privind mansarda imobilului și garajul din București, cu pârâții C.D.D.A. și C.D.

S-a constatat nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare nr. 5793/31726 din 19 ianuarie 1999 și nr. 6094/31725 din 19

octombrie 2000, încheiate cu pârâtul I.J.M. privind apartamentul nr. 2, etaj 1,

respectiv garajul din imobilul situat în București, sector 1.

A fost respinsă cererea având ca obiect revendicare

formulată de reclamanți împotriva pârâtei B.(D.)M.C. ca neîntemeiată.

Au fost menținute restul dispozițiilor hotărârii apelate.

Opinia separată a fost în sensul următor:

A fost admis apelul formulat de apelanții-reclamanți T.R., T.S.,

T.P. și T.N.S.

Au fost respinse apelurile formulate de toți pârâții.

A fost desființată în parte sentința apelată cu privire la

soluția dată cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 5787/30898 din 1999 încheiat cu G.R. și a cererii de

revendicare a apartamentului obiect al acestui contract și trimisă spre

rejudecare instanței de fond a acestei cereri în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București, SC H.N. SA București și B.(D.)M.C.

A fost schimbată în parte aceiași sentință apelată, în

sensul nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. N421/901/1997,

N802 din 19 decembrie 1996, nr. 5793/31726 din 19 ianuarie 1999 și nr. 6094/31725

din 19 octombrie 2000, încheiate cu pârâții C.D., C.D.D.A. și I.J.M.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței

apelate.

În sensul opiniei majoritare, cu privire la apelul

pârâtului Municipiul București prin care s-a invocat inadmisibilitatea acțiunii

în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, precum și

aptitudinea Decretului nr. 92/1950 de a constitui un titlu valabil de

proprietate în favoarea statului s-a reținut că acesta este nefondat.

În acest sens, s-a arătat că Legea nr. 10/2001 ca lege

specială de reparație, cu privire la imobilele preluate de stat în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin dispozițiile sale nu implică o abrogare a

dispozițiilor legilor organice în materia revendicării imobiliare.

Pe de altă parte, conform dispozițiilor constituționale,

procedurile administrative nu sunt obligatorii, situație în care nu se poate

reproșa reclamanților faptul că au promovat acțiunea în revendicare fără să

aștepte soluționarea procedurii administrative deschisă prin notificarea nr. 7517/2001.

În același timp s-a arătat că nu trebuie omis faptul că

acțiunea a fost promovată la 2 martie 2000, anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, lege care dă posibilitatea reclamanților să opteze în a continua

procesul început sau să îl suspende și să aștepte finalizarea procedurii

administrative începută în temeiul acestei legi.

În ceea ce privește aptitudinea Decretului nr. 92/1950 de a

constitui titlu valabil în favoarea Statului Român, critica s-a reținut ca

nefondată, deoarece preluarea imobilului s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor

constituționale în vigoare la data preluării (respectiv Constituția din anul

1948), care prin art. 8 garanta expres dreptul de proprietate particulară și

care în acord cu dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., prevedea în art. 10

că, lipsirea de dreptul de proprietate se putea face numai prin expropriere

pentru cauză de utilitate publică, cu o justă și dreaptă despăgubire,

naționalizarea fiind reglementată numai pentru mijloacele de producție, bănci

și societăți de asigurare și nu pentru spațiile de locuit, proprietate a

persoanelor fizice.

În aceste condiții, s-a reținut că Decretul nr. 92/1950 nu

poate constitui în favoarea Statului Român un drept de proprietate valabil.

Referitor la apelul reclamanților, s-a avut în vedere că,

pârâta D.(B.).M.C. a stat în proces în nume propriu, drept cumpărătoare a

spațiului situat la etajul nr. 1, ap. nr. 2, în baza contractului de

vânzare-cumpărare nr. 5778/21759 din 12 ianuarie 1999, dar și ca moștenitoare a

defunctei G.R., deținătoarea spațiului situat tot la etajul 1, în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. 5787/30898 din 14 ianuarie 1999.

În ceea ce privește acest din urmă contract, s-a arătat că

instanța de fond a respins acțiunea pe ambele capete de cerere ca fiind

formulată față de o persoană fără capacitate de folosință în raport de decesul

cumpărătoarei G.R. intervenit la 12 ianuarie 2000, anterior promovării acțiunii

injustiție.

Cu toate că reclamanții și-au preciza acțiunea și au

indicat expres la 14 martie 2005 că înțeleg să se judece cu moștenitorul

defunctei G.R., pe care l-a indicat în persoana pârâtei D.(B.).M.C., instanța a

omis să se pronunțe asupra acestei cereri și a soluționat-o pe excepția lipsei

capacității de folosință a numitei G.R.

Neanalizând cererea pe fond împotriva pârâtei D.(B.).M.C.

s-a reținut incidența art. 297 C. proc. civ., conform căruia se impune

desființarea în parte a sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare

în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC H.N.

SA București și D.(B.).M.C.

Apelul reclamanților a fost reținut ca fondat și sub

aspectul criticilor privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate de pârâții C.D., C.D.D.A. și al celor încheiate de numitul I.J.M.

pentru aspectele ce urmează:

În privința pârâților C.D., C.D.D.A. s-a reținut că dețin

în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. 421/1997 și nr. 802/1996 spații

situate la mansarda imobilului și un garaj în suprafață de 24,40 mp situat la

demisolul imobilului.

Or, la data cumpărării, pentru mansardă și demisol exista

cerere de restituire în natură depusă conform Legii nr. 112/1995 de către

reclamanta T.R., cerere care nu fusese soluționată (fila 34 dosar nr. 343/2004

a Tribunalului București).

În aceste condiții, cei doi cumpărători nu pot fi apreciați

ca dobânditori de bună-credință în sensul art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

Este bine cunoscut că buna-credință care se prezumă este

justificată de eroarea comună și invincibilă în care se află cumpărătorul cu

privire la calitatea de proprietar a vânzătorului.

Pentru ca un chiriaș să poată cumpăra locuința era necesar

ca imobilul să nu fi făcut obiectul unei cereri de restituire sau a unei

acțiuni în justiție în revendicare și în raport de demersurile întreprinse de

chiriași pentru a afla situația juridică a imobilului se poate aprecia și buna

sa credință.

S-a reținut că, în speță, cu minime diligente, cumpărătorii

ar fi putut cunoaște despre existența cererii de restituire în natură formulată

de către unul dintre moștenitorii fostului proprietar, împrejurare ce exclude

existența bunei-credințe a acestor cumpărători, contractul lor de

vânzare-cumpărare fiind sancționat cu nulitatea absolută fată de data la care

s-a încheiat.

Odată cu desființarea acestui contract, s-a apreciat că nu

mai există un titlu valabil deținut de cumpărători pe care să-l poată opune

fostului proprietar în cadrul acțiunii în revendicare, ceea ce conduce la

admiterea acțiunii în revendicare, soluție corectă cu privire la soluționarea

acestui capăt de cerere de către instanța de fond.

Astfel, deși sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 9

din Legea nr. 112/1995 s-a reținut că nu este relevant dacă imobilele erau

preluate cu sau fără titlu de către stat și cu toate că din punct de vedere al

opiniei majoritare buna-credință a cumpărătorului este creatoare de drept, în

sensul că este de natură a face preferabil titlul acestuia în raport cu titlul

fostului proprietar, nu s-a reținut existența bunei-credințe.

Analizând apelul reclamanților în raport de contractele

încheiate de pârâtul I.J.M. și față de criticile aduse hotărârii instanței de

fond prin apelul declarat de acest pârât, instanța constată că în recursul

promovat într-un prim ciclu procesual s-a depus copia sentinței civile nr. 7711

din 12 iunie 1997 definitivă prin neapelare și irevocabilă, din care rezultă că

I.D. și I.M. au revendicat de la stat imobilul situat în București, compus din

teren în suprafață de 300 mp și construcție cu subsol, parter, etaj și având

două apartamente la parter și etaj.

Aceleași persoane au revendicat de la stat un alt imobil,

situat în București, format din teren și construcție cu subsol, parter, două

etaje și dependințe (sentința civilă nr. 7712 din 12 iunie 1997 definitivă și

irevocabilă).

Asupra acestor imobile, numiții I.J.M., I.C.A., I.A. și I.D.

au realizat un act de partaj voluntar, autentificat sub nr. 1970 din 30 iunie 1999,

apelantului-pârât din cauză fiindu-i atribuit în deplină și exclusivă

proprietate imobilul situat în București, sector 1, pe care 1-a înstrăinat prin

actul autentificat sub nr. 2465 din 23 octombrie 2001 (filele 102-104 dosar

recurs).

În aceste condiții, la data încheierii celor două contracte

de vânzare-cumpărare (14 ianuarie 1999 și 19 octombrie 2000), apelantul-pârât I.J.M.

deținea o altă locuință în proprietate și nu avea dreptul să cumpere acest

spațiu conform interdicțiilor din art. 9 alin. (6) Legea nr. 112/1995.

Contractul acestuia fiind nul pentru nerespectarea

dispozițiilor legale care reglementau dreptul chiriașului de a cumpăra

imobilele deținute și nerestituite fostului proprietar, s-a reținut că soluția

primei instanțe privind capătul de cerere pentru revendicarea spațiilor

deținute de apelantul-pârât I.J.M. este corectă.

Instanța a înlăturat apărările acestuia, evidențiate prin

motivele de apel, cu privire la împrejurarea că, pentru spațiul deținut de el

nu a existat decât o cerere de acordare de despăgubiri în raport de motivul de

nulitate reținut de instanță, situație în care nu este relevantă buna - sau

reaua-credință a părții la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește spațiul deținut de pârâta B.(D.)M.C.,

s-a reținut că în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5778/21759 din 12

ianuarie 1999 deține parte din ap. nr. 2, situat la etajul 1 al imobilului din sector

1, pentru care la data încheierii respectivului contract nu exista cerere de

restituire în natură, situație în care prezumția de bună-credință instituită de

lege în beneficiul cumpărătorului nu poate fi răsturnată. Neexistând temei de

drept pentru anularea contractului său, corect s-a pronunțat instanța de fond.

Instanța de apel având de soluționat cererea de revendicare

îndreptată de reclamanți împotriva acesteia a constatat că titlul

apelantei-pârâte, ca dobânditor de bună-credință este preferabil titlului

reclamantei și că legiuitorul a înțeles să acorde prioritate în acest litigiu

principiului ocrotirii bunei-credințe în vederea protejării siguranței și

stabilității circuitului civil.

Față de aceste aspecte, instanța de apel a ajuns la

concluzia că trebuie admis apelul pârâtei B.(D.)M.C. și cu privire la criticile

care au vizat contractul de vânzare-cumpărare, încheiat de ea în nume propriu

(contract nr. 5778/21759 din 12 ianuarie 1999) și să fie respinsă acțiunea în

revendicare formulată de reclamanți.

Față de opinia separată pronunțată în cauză, s-au reținut

următoarele aspecte:

Judecătorul opiniei separate a considerat soluția

majorității este corectă cu privire la toate aspectele, cu excepția modului de

soluționare a cererii de revendicare formulate de reclamanți în contradictoriu

cu pârâta B.(D.)M.C. privind ap. nr. 2 din imobil și terenul aferent de sub

construcție, cerere pe care judecătorul o consideră întemeiată.

În opinia separată se consideră că soluția ce se impunea în

cauză era în sensul admiterii apelului reclamanților și respingerea apelurilor

tuturor pârâților ca fiind nefondate.

S-a susținut că opinia separată privește exclusiv soluția

dată asupra cererii de revendicare împotriva pârâtei B.M.C., învederându-se că

imobilul în discuție a fost preluat de stat fără titlu valabil și că incidența

Decretului nr. 92/1950 nu poate constitui în sine un titlu valabil pentru

dobândirea dreptului de proprietate, întrucât acest decret încalcă Constituția

României în vigoare la acel moment. Astfel, art. 8 din Constituția României din

anul 1948 recunoștea și garanta expres, cu rang de principiu dreptul de

proprietate particulară, iar art. 10 și art. 11 prevedeau anumite excepții ce

derogau de la principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate

particulară. In aceste condiții s-a apreciat că naționalizarea imobilelor cu

caracter de locuință nu se putea realiza în condițiile Decretului nr. 92/1950,

încălcându-se ordinea constituțională a vremii, deoarece nu putea fi încadrată

în niciuna dintre excepțiile art. 10 și art. 11.

De asemenea, se arată că art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

reglementează expres că sunt preluate cu titlu numai imobilele ce au intrat în

proprietatea statului cu respectarea legilor și a Constituției în vigoare la

data preluării, Constituția impunându-și supremația în orice ordine

constituțională succedată în timp.

Prima consecință s-a arătat că decurge din faptul că

preluarea imobilului de către stat s-a făcut tară titlu valabil, situație în

care dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție nu a ieșit niciodată

din patrimoniul proprietarului legitim anterior naționalizării și a fost

transmis prin moștenire reclamanților.

În cauza dedusă judecății, unul dintre aspecte vizează

revendicarea imobilului de către reclamanți ce a fost vândut pârâtei B.M.C. în

baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat la 12 ianuarie 1999 în temeiul

Legii nr. 112/1995.

Reclamanții au invocat dobândirea dreptului de proprietate

prin moștenire de la autorii lor A. și A.T., iar T.A. a dobândit la rândul ei

acest drept prin cumpărarea terenului și prin accesiune construcția.

Pârâta B.M.C. a invocat dobândirea dreptului său prin

contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Municipiul București în baza Legii

nr. 112/1995 și a invocat sub acest aspect buna ei credință.

S-a reținut că în raport de modul de dobândire al dreptului

de proprietate invocat, atâta timp cât statul nu a dobândit niciodată dreptul

de proprietate asupra imobilului, nici nu 1-a putut transmite prin act juridic

pârâtei, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Astfel, comparând titlurile de proprietate s-a concluzionat

că reclamanții au dobândit în mod valabil proprietatea și titlul lor este

preferabil celui opus de către pârâtă, care a contractat cu un neproprietar,

care nu putea și care nu i-a transmis proprietatea.

Într-o acțiune în revendicare, în care ambele părți produc

titluri de proprietate, ca în speța de față, instanța are obligația să compare

titlurile de proprietate ale părților și să acorde preferința părții care a

dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

Atâta timp cât pârâta din cauză a dobândit imobilul de la

un autor care nu a avut niciodată dreptul de proprietate, iar reclamanții l-au

dobândit de la adevăratul proprietar, se reține că titlul celor din urmă este

preferabil, astfel cum a și reținut instanța de fond.

Sub aspectul criticilor din apelul formulat de pârâtă se

reține că, înainte de toate este total greșită viziunea acesteia, conform

căreia instanța nici nu ar fi trebuit să procedeze la compararea titlurilor,

atâta timp cât s-a reținut buna sa credință. Instanța de fond a fost sesizată cu

o cerere de revendicare, care implică în mod necesar compararea titlurilor

părților, dacă ambele produc astfel de titluri, neputându-se pune un fine de

neprimire absolut din buna-credință a unei părți, așa cum se pretinde de către

pârâtă, contrar oricărei norme juridice.

În ceea ce privește buna-credință a pârâtei la încheierea

contractului și dispozițiile Legii nr. 10/2001, judecătorul opiniei minoritare

a apreciat că rămâne irelevantă raportat la acțiunea în revendicare imobiliară

buna-credință a părților invocată la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, ca de altfel și dispozițiile legii speciale.

S-a arătat că într-o acțiune în revendicare imobiliară,

buna-credință se analizează numai în situația în care niciuna dintre părți nu

are titlu de proprietate, situație în care se dă câștig de cauză părții care

are posesia mai bine caracterizată.

Buna-credință nu duce prin ea însăși și în lipsa unui titlu

provenind de la adevăratul proprietar la dobândirea dreptului de proprietate

imobiliară.

Singura situație în care buna-credință la încheierea unui

act juridic cu un neproprietar poate prezenta relevanță în dobândirea

drepturilor reale imobiliare este uzucapiunea de 10-20 de ani, însă atunci

dobândirea proprietății nu este efect imediat și direct al actului încheiat cu

neproprietarul și al bunei-credințe, ci se produce ca urmare a exercitării unei

posesii utile pe toată durată prescrisă de lege.

Se mai analizează situația în care buna-credință poate

interesa, și anume atunci când privește valabilitatea actului de

vânzare-cumpărare ca act juridic, făcându-se analiza contractului de

vânzare-cumpărare în raport de dispozițiile art. 948 și art. 1897 alin. (2) C.

civ.

Față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, ca act normativ în

vigoare, se susține că instanțele trebuiau să judece cauza în raport de

obiectul și cauza sa juridică, dar cu aplicarea întregului cadru legislativ

existent și nu prin ignorarea anumitor dispoziții legale pe care partea

înțelege să nu le invoce.

Prin opinia separată s-a arătat că numai printr-o

interpretare a Legii nr. 10/2001, în general s-a ajuns la ideea că aplicarea

acesteia ar modifica principiile acțiunii în revendicare (și chiar ar determina

inadmisibilitatea de plano a acțiunii în revendicare a proprietarului deposedat

împotriva subdobânditorului de la stat), interpretare care se reține a fi

greșită.

Astfel, în primul rând se susține că această interpretare

nu își găsește suportul explicit într-un anumit text, deoarece nu s-a consacrat

prioritatea vreunui titlu în conflictul dintre „fostul" proprietar și

chiriașul cumpărător printr-un text de lege.

Legea nr. 10/2001 reglementează numai măsurile reparatorii

în raportul dintre persoana îndreptățită și unitățile deținătoare, deci în

raporturile cu alții decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat.

Niciun text din această lege nu vizează raportul juridic

dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul persoană fizică de la stat în

cadrul acțiunii în revendicare, acest raport juridic rămânând supus pe deplin

Codului civil. Singurele dispoziții din această lege care au incidență în ceea

ce privește dreptul comun și care sunt incidente și în raporturile dintre

adevăratul proprietar și cumpărătorul de la stat sunt dispozițiile art. 46, a

căror aplicare este însă limitată la acțiunea în nulitatea contractului, așa

cum corect a reținut și instanța de fond.

S-a mai reținut că art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001

prevede că măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent în cazul în

care imobilul a fost vândut chiriașului cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995.

În art. 11 alin. (1) se menționează că imobilele

expropriate se restituie în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au fost

înstrăinate. Aceste texte sunt perfect logice, având în vedere că domeniul de

aplicare al legii vizează exclusiv raporturile dintre persoana îndreptățită și

acele organe sau instituții menționate în art. 20, în situația în care imobilul

a fost deja vândut. Organele și instituțiile publice menționate la art. 20 nu

mai pot dispune ele însele restituirea în natură pentru simplul motiv că bunul

nu se mai află în deținerea lor. In aceste cazuri, la cererea proprietarului

deposedat, aceste unități trebuie să-i plătească despăgubiri.

Dispozițiile menționate anterior nu pot fi aplicate în

raporturile dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul de la stat în cadrul

acțiunii în revendicare, pentru simplul motiv că Legea nr. 10/2001 nu

reglementează aceste raporturi.

Așadar, s-a constatat că incidența art. 46 din Legea nr.

10/2001 în raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de la stat

se limitează exclusiv la situația acțiunii în declararea nulității actului

juridic și nu se referă la raporturile dintre cumpărător și proprietarul

deposedat în materia revendicării, el nu modifică principiile comparării titlurilor

și nici nu declară preferabil titlul subdobânditorului de la stat față de actul

opus de către un

verus dominus

.

Plecând de la distincția netă între titlu (ca act juridic

invocat drept mod de dobândire a dreptului pus în discuție) și dreptul

propriu-zis, nu există nicio contradicție între situația valabilității titlului

invocat de pârâtă și constatarea că aceasta nu are totuși un drept de

proprietate asupra imobilului.

De aceea, menținerea ca fiind valabil, actul de

vânzare-cumpărare încheiat între pârâții din prezenta cauză nu impune

continuarea raționamentului, în sensul că acest titlu ar fi și preferabil celui

opus de reclamant.

Interpretarea contrară celor afirmate anterior, anume că

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (sau orice alt text din aceste act

normativ) ar viza și cererea de revendicare a adevăratului proprietar împotriva

cumpărătorului de la stat și chiar ar acorda preferința „dreptului"

cumpărătorului (de bună-credință) în cadrul acestei revendicări de către

adevăratul proprietar, ar atrage consecințe inacceptabile în raport cu

principiile fundamentale ale dreptului.

În acest sens, s-a menționat că „dreptul" pârâtei nu

putea fi dobândit ex contractum, prin transmitere de la vânzător, întrucât

acesta nu avea un asemenea drept pentru a-1 putea transmite; s-a pus problema

modului în care pârâta a dobândit dreptul de proprietate invocat asupra

imobilului, care este acest mod legal și dreptul de proprietate care să îi fie

recunoscut în conflictul cu reclamanții.

Plecând de la modurile legale de dobândire a dreptului de

proprietate consacrate de art. 645 C. civ. (act juridic, uzucapiune,

ocupațiune, lege, etc), judecătorul acestei opinii separate a constatat că nu

poate fi identificat niciunul dintre modurile de dobândire a proprietății în

persoana pârâtei.

Astfel, în măsura în care s-ar susține că acest drept de

proprietate al pârâtei ar decurge din Legea nr. 10/2001 [art. 46 sau art. 18

lit. d) sau orice alt text] ori eventual din art. 9 din Legea nr. 112/1995,

s-ar ajunge la consecința că acest drept al cumpărătorului a fost constituit

chiar prin lege, s-a născut ex lege, tocmai din art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 ori Legea nr. 112/1995.

De asemenea, s-a arătat că ar putea fi susținut punctul de

vedere prin care legea singură a constituit dreptul de proprietate al

cumpărătorului chiriaș sau într-o construcție

sui generis

, că acest

drept a fost dobândit printr-un complex de fapte și acte juridice, anume legea

grefată pe existența contractului cu cumpărătorul neproprietar și pe buna-credință

a părților.

Într-adevăr, legea este un mod legal de dobândire a

proprietății. Cu toate acestea, pe de altă parte, nașterea ex lege a

„dreptului" cumpărătorului nu s-ar putea face decât în detrimentul

dreptului adevăratului proprietar deposedat de statul comunist, neputând exista

doi proprietari asupra aceluiași bun (cu excepția cazului de coproprietate).

Pot totuși coexista două sau mai multe titluri de proprietate asupra aceluiași

bun, dar numai un proprietar exclusiv.

Așadar, s-a arătat că devine evident ca pentru a da câștig

de cauză chiriașului cumpărător și a constata că el este proprietar trebuie

asumat că aceasta înseamnă concomitent negarea dreptului de proprietate al

proprietarului deposedat de statul comunist asupra imobilului.

Pe de altă parte, având în vedere că ipoteza fundamentală a

cauzei, tocmai preluarea imobilului de către stat făcută fără titlu, s-a ajuns

la ideea că nu a operat transferul proprietății către stat, iar reclamanții nu

au pierdut niciodată dreptul de proprietate, punându-se problema când totuși ei

și-au pierdut dreptul de proprietate și ca efect al cărui act sau fapt.

Redactorul opiniei separate a arătat că în ultima analiză,

interpretarea combătută semnifică faptul că această „constituire" prin

lege a „dreptului" cumpărătorului s-a făcut inevitabil prin

„confiscarea" concomitentă a proprietății de la adevăratul proprietar

deposedat de statul comunist. în acest fel adevăratul proprietar și-ar pierde

dreptul de proprietate chiar ca efect al Legii nr. 10/2001, aceeași lege care a

„constituit" dreptul cumpărătorului și concomitent cu „constituirea"

în favoarea cumpărătorului chiriaș a dreptului de proprietate, ca efect al

acestei „împroprietăriri" a chiriașului cumpărător.

Această pierdere a proprietății de către adevăratul

proprietar deposedat de către statul comunist reiese că s-ar face pentru prima

dată la acest moment, în virtutea Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 112/1995,

sub imperiul actualei Constituții, după ce dreptul său a supraviețuit pe durata

regimului comunist (deoarece premiza fundamentală a cauzei constă în faptul că

preluarea fiind abuzivă, nu a operat niciodată pierderea dreptului de

proprietate de către adevăratul proprietar).

Judecătorul opiniei separate precizează că în această

opinie îmbrățișată de către judecătorii majorității, se ajunge practic la

„exproprierea" adevăratului proprietar pentru prima dată sub regimul

actualei Constituții, evident, dincolo de limitele permise constituțional și cu

încălcarea flagrantă a dreptului de proprietate reglementat ca drept

fundamental prin art. 44 din Constituția României și de art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Se mai arată că nu poate fi susținut în contraargumentare

că această expropriere a proprietarului deposedat de statul comunist nu

operează, deoarece îi este recunoscut dreptul la despăgubiri prin art. 18 lit. d)

din Legea nr. 10/2001. Acest drept la despăgubiri - drept de creanță, un drept

distinct de însuși dreptul de proprietate - drept real, care se exercită direct

asupra bunului (având prerogativele de folosință, uzufruct și dispoziție).

Substituirea dreptului de proprietate ca drept real cu un drept de creanță ce

are ca obiect o sumă de bani sau măsuri echivalente reprezintă exact o

expropriere, fiind chiar definiția exproprierii dată de Constituția României,

adică lipsirea de dreptul de proprietate ca drept real și acordarea în schimb a

unei compensații bănești sau de altă natură.

Situația este identică și atunci când se susține că

dobândirea dreptului de proprietate de către chiriașul cumpărător ar avea loc

prin „complexul" de acte și fapte juridice constituit din contractul de

vânzare-cumpărare, legea și buna-credință și că preferința titlului chiriașului

cumpărător ar fi dată de principii generale, ca principiul și interesul general

al ocrotirii siguranței circuitului civil și principiul

error communis facit

jus

.

În acest sens, s-a arătat că este și opinia pârâtei,

respectiv că aceste principii ar da naștere unui „mod originar de dobândire a

proprietății".

Se mai susține că, înainte de a se constata că nu poate fi

vorba de un mod originar de dobândire a proprietății, care se definește

esențial prin aceea că bunul nu a mai aparținut în proprietate nimănui anterior,

nu se poate reține în cauza de fată.

Autoarea opiniei separate învederează că se poate admite

„inventarea" unor noi moduri de dobândire a proprietății neprevăzute în

Codul civil, prin dezvoltarea unor construcții juridice

sui generis

, sub

justificarea că situația imobilelor în discuție (preluate de statul comunist și

vândute chiriașilor) este una specială și de mare importanță socială, în raport

de care formele juridice clasice nu mai sunt adecvate și se impune a fi

reconsiderate.

Cu toate acestea, orice construcție juridică ar fi propusă,

ea trebuie să se subscrie necesității respectării principiilor fundamentale ale

dreptului și Constituției României, ori o asemenea construcție nu satisface

această cerință.

Tot acest pretins „complex" de acte și fapte juridice

s-a produs sub imperiul actualei Constituții (încheierea actului de

vânzare-cumpărare a fost făcută sub imperiul acestei legi fundamentale,

buna-credință a părților a fost analizată la același moment, iar legile

invocate sunt cele actuale).

În ceea ce privește principiul invocat de către pârâtă,

respectiv cel al validității aparenței de drept (sau oricare alte principii

care ar fi avut în vedere la momentul efectuării analizei, anume principiile

stabilității circuitului civil, al salvării actului subdobânditorului de

bună-credință și cu titlu oneros), judecătorul opiniei separate a constatat că

toate aceste principii nici măcar nu au o consacrare legală, că intră în

categoria juridică de „cutumă", găsindu-și afirmarea exclusiv în literatura

și practica judiciară inițial legat de un domeniu foarte limitat, anume în

situația analizării valabilității vânzării de către un moștenitor aparent (iar

nu de către orice proprietar aparent), ulterior în practică făcându-se o

extindere nejustificată și nedreaptă la situații unde nu se mai pot regăsi

aceleași rațiuni.

Cu atât mai mult, aplicarea acestor principii de ordin

cutumiar nu ar putea conduce la o soluție favorabilă cumpărătorului chiriaș și

care ar semnifica, așa cum s-a demonstrat anterior, pierderea de către

adevăratul proprietar deposedat de statul comunist a dreptului său, sub

imperiul unei Constituții care garantează proprietatea.

Judecătorul soluției minoritare a apreciat că, în

realitate, pentru soluționarea corectă a cauzei a fost necesară raportarea la

anumite elemente fundamentale ale teoriei dreptului.

Astfel, sistemul de drept al unui stat nu este suma

aritmetică a normelor juridice existente, ci este un ansamblu organizat,

structurat într-un sistem, după anumite reguli și principii, urmărind o anumită

finalitate.

Unul dintre aceste principii s-a arătat ca fiind acela al

ierarhizării izvoarelor de drept în raport de forța lor juridică, după cum și

normele juridice instituite sau recunoscute prin aceste izvoare de drept să fie

raportate la caracterul și rolul lor diferit.

În ierarhizarea izvoarelor de drept, Constituția și

tratatele internaționale legate de drepturile omului ocupă locul suprem, legea

(în sensul strict al termenului) fiind un act normativ cu forță inferioară.

În mod corespunzător, în funcție de modul de instituire sau

recunoaștere de către autoritatea publică, în clasificarea normelor juridice,

cele cu valoare de principiu general, aplicabile întregului drept al statului

și care călăuzesc, vizează și orientează întregul sistem de drept și aplicarea

dreptului, sunt principiile fundamentale - care își găsesc consacrarea și în

actul normativ cu forță juridică supremă - legea fundamentală.

Asemenea principii fundamentale sunt dreptul la proprietate

și accesul liber la justiție, recunoscute constituțional ca drepturi

fundamentale - reglementate prin norme juridice prohibitive (este interzisă

lipsirea de proprietate) și imperative - neadmițând derogare în realizarea sa,

principii general aplicabile întregului sistem de drept.

Plecând de la caracterul de sistem organizat, structurat al

dreptului în activitatea de aplicare a legii (pe care o înfăptuiește și

instanța de judecată) interpretarea și aplicarea dreptului trebuie să fie

sistematică, să se facă prin verificarea corespondenței normelor juridice în

raport de ierarhia lor, iar în verificarea eventualelor coliziuni de norme

juridice, trebuie respectată aceeași ierarhie a izvoarelor de drept și a

normelor juridice.

Începând de la activitatea de interpretare (parte a

activității de aplicare a dreptului) instanța judecătorească trebuie să

interpreteze norma juridică inferioară în sensul în care ar da satisfacției

normei juridice superioare și principiului fundamental.

Chiar și când în această activitate judecătorul apreciază

că o normă juridică instituită printr-o lege (în sensul strict al termenului)

este susceptibilă totuși de o interpretare care contravine unei norme juridice

superioare ca forță juridică - mai mult, un principiu fundamental și consacrată

printr-un izvor de drept cu o forță juridică superioară - chiar legea

fundamentală, instanța este datoare să facă aplicarea efectivă cu întâietate a

principiului fundamental consacrat prin actul normativ superior ca forță

juridică.

S-a concluzionat că aceasta este situația în speță, unde

toate regulile fundamentale ale teoriei dreptului nu trebuie considerate

„revoluționate" prin apariția Legii nr. 10/2001, ci, dimpotrivă această

lege trebuie interpretată și în final aplicată corelat cu aceste instituții

fundamentale.

Instanța este datoare să interpreteze Legea nr. 10/2001 în

mod sistemic, prin raportare la normele juridice superioare ca forță juridică,

într-un mod în care să respecte principiul fundamental cu privire la dreptul de

proprietate.

Totuși, dacă se constată că această interpretare coroborată

nu este posibilă, în final, în aplicarea legii nu poate da relevanță

„interpretării" unei norme juridice dintr-o lege care contravine

principiilor fundamentele consacrate în convențiile internaționale la care

România este parte și în Constituție.

Se mai precizează că, adoptând soluția contrară de a acorda

preferința normei juridice inferioare, se înfrâng în mod inacceptabil

principiile fundamentale ale dreptului și ale statului de drept, supremația

Constituției și a principiului fundamental. Cu și mai multă putere, instanța nu

poate face aplicarea unor principii cutumiare (ca principiul ocrotirii

siguranței circuitului civil, principiul

error communis facit jus

etc),

cutuma nefiind nici măcar izvor de drept în sistemul de drept românesc, pentru

a ajunge la o concluzie care să încalce drepturi fundamentale garantate

constituțional.

Concluzionând, judecătorul soluției minoritare a considerat

că hotărârea adoptată de instanța de fond asupra cererii de revendicare

formulată de reclamanți împotriva pârâtei B.M.C. este judicios exactă, motive

pentru care s-ar impune respingerea ca nefondat a apelului formulat de aceasta.

Împotriva deciziei civile nr. 145 din 7 martie 2007 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recursuri în termen

legal reclamanții T.R., T.P., T.S. și T.N.S., pârâții C.D.A. și C.D., precum și

pârâții I.J.M. și B.(D.)M.C.

Reclamanții T.R., T.P., T.S. și T.N.S., invocând motivul de

recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susțin nelegalitatea deciziei

recurate, deoarece în mod greșit li s-a respins cererea pentru revendicarea

apartamentului deținut de pârâta B.(D.)M.C. și constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare a acestui apartament.

Se arată că hotărârea recurată este lipsită de temei legal,

fiind dată cu aplicarea și încălcarea greșită a dispozițiilor legale, deoarece

statul nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate prin Decretul nr. 92/1950

asupra apartamentului deținut în prezent de pârâta B.(D.)M.C. și că în mod

greșit aceasta a fost apreciată ca un cumpărător de bună-credință.

În situația în care statul nu a dobândit niciodată dreptul

de proprietate asupra imobilului, nici nu putea să-1 transmită printr-un act

juridic către pârâtă, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza

Legii nr. 112/1995.

De aceea, comparând titlurile de proprietate nu se putea

concluziona altfel, decât faptul că reclamanții au dobândit în mod valabil

proprietatea și titlul lor este preferabil celui opus de către pârâtă, care a

contractat cu un neproprietar care nu putea și nu i-a transmis proprietatea.

Se mai arată că într-o acțiune în revendicare, în care

ambele părți produc titluri de proprietate, ca în speța de față, instanța

trebuia să compare titlurile de proprietate ale părților și să acorde

preferință părții care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

În cauză, atâta timp cât pârâta a dobândit imobilul de la

un autor care nu a avut niciodată dreptul de proprietate, iar reclamanții au

dobândit de la adevăratul proprietar, se impunea a fi reținut că titlul

acestora este preferabil, așa cum corect a apreciat și instanța de fond.

Pârâții C.D.D.A. și C.D. au susținut că locuiesc în

apartamentul de la mansarda imobilului din anul 1985, în baza unui contract de

închiriere pe numele D.D. (nume purtat de pârâtă înaintea căsătoriei). Ca

urmare a căsătoriei și a schimbării numelui în C. au încheiat un nou contract

de închiriere în anul 1988, urmat succesiv de alte contracte până la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Susțin recurenții că reclamanții au solicitat în temeiul

Legii nr. 112/1995 restituirea în natură a apartamentul nr. 1 de la parterul

imobil