ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5959/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 26 februarie 2009 reclamanta R.I.M. a chemat în judecată pârâtul Municipiul București reprezentat de Primar General solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să dispună obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții motivate de aprobare a restituirii în natură a apartamentului, situat în imobilul din București, sector 5. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a formulat notificarea din 25 iulie 2001 emisă de B.E.J. P.S. privind restituirea imobilului susmenționat, depunând și actele doveditoare ale dreptului de proprietate.

A menționat reclamanta că actele au fost completate ulterior cu Decizia civilă nr. 1045 din 06 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. 2896/2003 prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 06 aprilie 2000 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Municipiul București și C.Ș. și C.G. Deși au fost depuse mai multe memorii și s-a prezentat în audiență de mai multe ori, dosarul nu a fost soluționat prin emiterea unei dispoziții. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1201 din 19 octombrie 2009 Tribunalul București a admis acțiunea formulata, obligând paratul sa dispună restituirea în natură în favoarea reclamantei apartamentului, situat in imobilul din București, sector 5. Pentru a pronunța aceasta hotărâre, instanța de fond a reținut turnătoarele: prin notificarea 25 iulie 2001, formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 de reclamantă, aceasta a solicitat restituirea în natură a apartamentului, situat în imobilul din București, sector 5. Cu privire la calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul sus-menționat, tribunalul a apreciat că reclamanta a făcut această dovadă, în condițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001 și art. 22/1 din Normele Metodologice de aprobare a Legii 10/2001, dovedind așadar, atât calitatea de proprietar asupra imobilului menționat a numitului R.E.C.

și calitatea de succesor al acestuia. Astfel, din contractul de vânzare cumpărare autentificat din 1945 și a contractului de vânzare-cumpărare aut. din 1946 coroborate cu Decizia nr. 23 din 11 ianuarie 1983 modificată prin Decizia nr. 790 din 15 mai 1984 emise de Consiliul Popular - Comitetul Executiv - Biroul permanent, din care a rezultat trecerea fără plata în proprietatea statului a apartamentului în litigiu, fost proprietatea numitei R.I., cu situația juridică a imobilului, istoricul de adresă poștală și istoricul de rol fiscal-adeverință fila 69, rezultă în mod evident că autorul R.E.C. a dobândit proprietatea apartamentului în litigiu, proprietate transmisă succesoral reclamantei R.I.

În acest sens, tribunalul reține că din certificatul de moștenitor din 13 iunie 1980 rezultă că, proprietatea asupra apartamentului al imobilului în litigiu, a fost transmisă legatarei R.I.-nuda proprietate și legatarei R.H.- uzufructul viager. Raportat și la decesul uzufructuarei R.H., atestat de certificatul de deces atașat la fila 68 din dosar, reclamanta R.I.M.

este unica proprietară a apartamentului, situat în imobilul din București, sector 5. Având în vedere că este posibilă respectarea principiului restituirii în natură, conform art. 7 din Legea nr. 10/2001, întrucât în urma admiterii irevocabile a acțiunii formulate de reclamantă având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 06 aprilie 2000, apartamentul în litigiu a revenit în deținerea unității administrativ-teritoriale, tribunalul a admis acțiunea așa cum a fost formulată, întemeindu-se inclusiv pe Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în interesul legii, privind competența instanței de judecată de a soluționa pe fond notificarea în baza Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Municipiul București prin Primarul General, criticând hotărârea pronunțată pentru următoarele considerente: Potrivit art. 23 alin. (1) și (2) în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art. 22, unitatea deținătoare este obligată săise pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii formulate. Termenul de 60 de zile de soluționare a cererii este un termen de recomandare, depășirea lui poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.

În altă ordine de idei, conform art. 22 din Lege nr. 10/200 rezultă că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu „acte", respectiv înscrisuri prin care înțelegem orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă și numai după ce aceasta dovada a fost îndeplinită prin depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare poate să se pronunțe, termenul de 60 de zile începând să curgă după completarea dosarelor de notificare. Mai mult, în art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 se prevede că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluționării notiiicam.

5 Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Deciziei nr. 790/1984, potrivit Decretului nr. 223/1974. Apreciază apelanta că prevederile decretului sus-menționat nu contravin dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv art. 480 C. civ., precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului. Chiar dacă decretul sus-menționt contravenea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, acest act normativ a reprezentat un titlu valabil, legal constituit de preluarea în proprietatea statului a imobilului sus menționat.

În urma analizei actelor și lucrărilor dosarului, a sentinței apelate, prin prisma și a motivelor de apel invocate, Curtea a respins apelul prin Decizia civilă nr. 7/ A din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și a reținut următoarele: S-a apreciat că, în cauză s-a făcut dovada calității de persoana îadrcptățită a reclamantei, respectiv a dreptului de proprietate al autorului acesteia asupra imobilului, cât și a preluării abuzive a bunului de către stat. Astfel, imobilul a fost dobândit de autorul reclamantei, R.E.C. în baza contractului de vânzare-cumpărare din 1945, a actului din 1946 și în baza autorizației de construire, iar dreptul de uzufruct a încetat la momentul decesului uzufructuarei R.H., deces înregistrat în registrul stării civile la din 18 aprilie 1997, înscrisurile fiind depuse la dosarul deschis în baza notificării formulate.

Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 25 pct. 1 din normele metodologice de interpretare si aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, „existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura reluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive". În cuprinsul alin. 2 al acestui text de lege se prevede ca „în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar". În cuprinsul Deciziei nr. 23 din 11 ianuarie 1983 emisa in aplicarea Decretului 223/1974 se menționează ca bunul a fost preluat de la reclamanta R.I., astfel încât, în temeiul dispozițiilor legale susmenționate se naște prezumția că aceasta avea calitatea de proprietar la momentul naționalizării.

Curtea a apreciat că termenul de 60 de zile prevăzut în cuprinsul dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 este unul imperativ, astfel cum rezultă chiar din cuprinsul revederilor art. 25 din Lege, legiuitorul prevăzând în mod expres „obligația" și nu facultatea unității deținătoare de a soluționa notificarea primită în termen de 60 de zile. De asemenea, conform dispozițiilor art. 25.1 din Normele Metodologice, intimata avea obligația, ca în situația în care consideră că documentația depusă de petenta este insuficientă, să-i comunice acesteia, precum și faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate, condiții ce nu au fost respectate de intimată.

În cauza nu a operat nici prorogarea îndeplinirii obligației de soluționare a notificării, conform dispozițiilor art. 25.1 din HG nr. 250/1997, având în vedere ca unitatea deținătoare nu și-a îndeplinit obligația susmenționata, astfel încât nu se poate retine nici pasivitatea persoanei îndreptățite care ar fi echivalat cu o prorogare tacită a acestui termen legal.

Împotriva Deciziei civile nr. 7/ A din 12 ianuarie 1010 pronunțată de Curtea de Apel, secția a IX-civilă, București, în Dosarul civil nr. 7715/3/2009, a declarat recurs Primăria Municipiului București care a susținut următoarele motive de nelegalitate: Se consideră că, în mod greșit, Curtea de apel a respins apelul Municipiului București deoarece potrivit art. 23, în înțelesul dat; de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.

Așadar, termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 Legea nr. 10/2001 pct. 23.1 H.G.. nr. 498/2003). Se mai susține că în cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Insă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.

Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum șlîn cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate revine potrivit art. 22 din Normele date în Aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Se consideră că la dosar nu se regăsește o situație juridică clară a imobilului în cauză identificat potrivit raportului de expertiză din dosar în care să se stabilească atât situația juridica cât și locativă la zi furnizată de Administrația Fondului Imobiliar sau I.C.R.A.L. care administrează apartamentul. Se invocă în drept, art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pe considerentele ce succed: Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii. Termenul de 60 de zile, prevăzut de lege pentru îndeplinirea obligației de către unitatea deținătoare poate avea două date de referință, fie data depunerii notificărilor fie cea a depunerii actelor doveditoare.

În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care înțelege să se folosească pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Termenul pentru îndeplinire acestei obligații „ de a face", potrivit art. 23 H.G. nr. 498/2003 (echivalent art. 35 H.G. nr. 250/2007 care a abrogat H.G. nr. 498/2003) se poate proroga numai dacă unitatea deținătoare în urma analizei actelor doveditoare deja depuse comunică persoanei îndreptățite, faptul că documentația prezentată este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Textul de lege prevede expres că, pentru a avea beneficiul acestei prorogări, este necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris, persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate.

Susținerea recurentului pârât în sensul că nu s-au depus la dosarul cauzei toate înscrisurile doveditoare, nu se justifică, deoarece, așa cum în mod just a reținut și instanța de apel, prorogarea termenului de 60 de zile este condiționată de analizarea notificării de către unitatea deținătoare, precum și de comunicarea, în termen de 60 de zile, a faptului că documentația este insuficientă. Motivele de recurs invocate de recurentă sub aspectul incidenței motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se justifică, în mod corect instanța a menținut sentința primei instanțe, deoarece pârâtul, ca instituție notificată nu a procedat la o astfel de comunicare.

Nici criticile recurentului pârât inexistența unei situații juridice a imobilului identificat în cauză nu pot conduce la reținerea nelegalității sentinței recurate, imobilul în litigiu a fost identificat conform raportului de expertiză întocmit în cauză constatându-se a fi îndeplinite dispozițiile art. 3, 4 și 7 din Legea nr. 10/2001. Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține sentința civilă eâ legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 7/ A din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2010.