ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5959/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5959/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 26 februarie

2009 reclamanta R.I.M. a chemat în judecată pârâtul Municipiul București

reprezentat de Primar General solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri

prin care să dispună obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții motivate

de aprobare a restituirii în natură a apartamentului, situat în imobilul din

București, sector 5.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că a formulat notificarea din 25 iulie 2001 emisă

de B.E.J. P.S. privind restituirea imobilului susmenționat, depunând și actele

doveditoare ale dreptului de proprietate. A menționat reclamanta că actele au

fost completate ulterior cu Decizia civilă nr. 1045 din 06 iunie 2005

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. 2896/2003

prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din

06 aprilie 2000 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Municipiul București

și C.Ș. și C.G.

Deși au fost

depuse mai multe memorii și s-a prezentat în audiență de mai multe ori, dosarul

nu a fost soluționat prin emiterea unei dispoziții.

În drept,

cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001. Prin

sentința civilă nr. 1201 din 19 octombrie 2009 Tribunalul București a admis

acțiunea formulata, obligând paratul sa dispună restituirea în natură în

favoarea reclamantei apartamentului, situat in imobilul din București, sector

5.

Pentru a

pronunța aceasta hotărâre, instanța de fond a reținut turnătoarele: prin notificarea

25 iulie 2001, formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 de

reclamantă, aceasta a solicitat restituirea în natură a apartamentului, situat

în imobilul din București, sector 5.

Cu privire la

calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în

condițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul sus-menționat, tribunalul a

apreciat că reclamanta a făcut această dovadă, în condițiile art. 3 alin. (1) lit.

a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 23 și 24 din

Legea nr. 10/2001 și art. 22/1 din Normele Metodologice de aprobare a Legii

10/2001, dovedind așadar, atât calitatea de proprietar asupra imobilului

menționat a numitului R.E.C. și calitatea de succesor al acestuia.

Astfel, din

contractul de vânzare cumpărare autentificat din 1945 și a contractului de

vânzare-cumpărare aut. din 1946 coroborate cu Decizia nr. 23 din 11 ianuarie

1983 modificată prin Decizia nr. 790 din 15 mai 1984 emise de Consiliul Popular

- Comitetul Executiv - Biroul permanent, din care a rezultat trecerea fără

plata în proprietatea statului a apartamentului în litigiu, fost proprietatea

numitei R.I., cu situația juridică a imobilului, istoricul de adresă poștală și

istoricul de rol fiscal-adeverință fila 69, rezultă în mod evident că autorul R.E.C.

a dobândit proprietatea apartamentului în litigiu, proprietate transmisă

succesoral reclamantei R.I.

În acest sens,

tribunalul reține că din certificatul de moștenitor din 13 iunie 1980 rezultă

că, proprietatea asupra apartamentului al imobilului în litigiu, a fost

transmisă legatarei R.I.-nuda proprietate și legatarei R.H.- uzufructul viager.

Raportat și la decesul uzufructuarei R.H., atestat de certificatul de deces

atașat la fila 68 din dosar, reclamanta R.I.M. este unica proprietară a apartamentului,

situat în imobilul din București, sector 5.

Având în vedere

că este posibilă respectarea principiului restituirii în natură, conform art. 7

din Legea nr. 10/2001, întrucât în urma admiterii irevocabile a acțiunii

formulate de reclamantă având ca obiect constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare din 06 aprilie 2000, apartamentul în litigiu

a revenit în deținerea unității administrativ-teritoriale, tribunalul a admis

acțiunea așa cum a fost formulată, întemeindu-se inclusiv pe Decizia nr. 20 din

19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în interesul legii,

privind competența instanței de judecată de a soluționa pe fond notificarea în

baza Legii nr. 10/2001.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel pârâta Municipiul București prin Primarul

General, criticând hotărârea pronunțată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 23

alin. (1) și (2) în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării

sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art. 22,

unitatea deținătoare este obligată săise pronunțe prin decizie sau, după caz,

dispoziție motivată, asupra cererii formulate. Termenul de 60 de zile de

soluționare a cererii este un termen de recomandare, depășirea lui poate fi

sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în

măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face

dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.

În altă ordine

de idei, conform art. 22 din Lege nr. 10/200 rezultă că dreptul de proprietate

și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu

„acte", respectiv înscrisuri prin care înțelegem orice înscris constatator

al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect

constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o

prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă și numai

după ce aceasta dovada a fost îndeplinită prin depunerea actelor doveditoare, unitatea

deținătoare poate să se pronunțe, termenul de 60 de zile începând să curgă după

completarea dosarelor de notificare.

Mai mult, în art.

22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005

se prevede că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse

până la data soluționării notiiicam.

5 Imobilul în

litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Deciziei nr. 790/1984,

potrivit Decretului nr. 223/1974.

Apreciază

apelanta că prevederile decretului sus-menționat nu contravin dispozițiilor

legale în vigoare la acea dată, respectiv art. 480 C. civ., precum și

dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare

la proprietate și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Chiar dacă decretul

sus-menționt contravenea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, acest

act normativ a reprezentat un titlu valabil, legal constituit de preluarea în

proprietatea statului a imobilului sus menționat.

În urma

analizei actelor și lucrărilor dosarului, a sentinței apelate, prin prisma și a

motivelor de apel invocate, Curtea a respins apelul prin Decizia civilă nr. 7/ A

din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și a

reținut următoarele:

S-a apreciat

că, în cauză s-a făcut dovada calității de persoana îadrcptățită a reclamantei,

respectiv a dreptului de proprietate al autorului acesteia asupra imobilului,

cât și a preluării abuzive a bunului de către stat.

Astfel,

imobilul a fost dobândit de autorul reclamantei, R.E.C. în baza contractului de

vânzare-cumpărare din 1945, a actului din 1946 și în baza autorizației de

construire, iar dreptul de uzufruct a încetat la momentul decesului

uzufructuarei R.H., deces înregistrat în registrul stării civile la din 18

aprilie 1997, înscrisurile fiind depuse la dosarul deschis în baza notificării

formulate.

Mai mult, în

conformitate cu prevederile art. 25 pct. 1 din normele metodologice de

interpretare si aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor probe contrare,

„existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi

cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

reluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive".

În cuprinsul

alin. 2 al acestui text de lege se prevede ca „în absența unor probe contrare,

persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este

presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar".

În cuprinsul Deciziei

nr. 23 din 11 ianuarie 1983 emisa in aplicarea Decretului 223/1974 se

menționează ca bunul a fost preluat de la reclamanta R.I., astfel încât, în

temeiul dispozițiilor legale susmenționate se naște prezumția că aceasta avea

calitatea de proprietar la momentul naționalizării.

Curtea a

apreciat că termenul de 60 de zile prevăzut în cuprinsul dispozițiilor art. 25

din Legea nr. 10/2001 este unul imperativ, astfel cum rezultă chiar din

cuprinsul revederilor art. 25 din Lege, legiuitorul prevăzând în mod expres

„obligația" și nu facultatea unității deținătoare de a soluționa

notificarea primită în termen de 60 de zile.

De asemenea,

conform dispozițiilor art. 25.1 din Normele Metodologice, intimata avea

obligația, ca în situația în care consideră că documentația depusă de petenta

este insuficientă, să-i comunice acesteia, precum și faptul că fundamentarea și

emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor

solicitate, condiții ce nu au fost respectate de intimată.

În cauza nu a

operat nici prorogarea îndeplinirii obligației de soluționare a notificării,

conform dispozițiilor art. 25.1 din HG nr. 250/1997, având în vedere ca

unitatea deținătoare nu și-a îndeplinit obligația susmenționata, astfel încât

nu se poate retine nici pasivitatea persoanei îndreptățite care ar fi echivalat

cu o prorogare tacită a acestui termen legal.

Împotriva Deciziei

civile nr. 7/ A din 12 ianuarie 1010 pronunțată de Curtea de Apel, secția a

IX-civilă, București, în Dosarul civil nr. 7715/3/2009, a declarat recurs

Primăria Municipiului București care a susținut următoarele motive de

nelegalitate:

Se consideră

că, în mod greșit, Curtea de apel a respins apelul Municipiului București

deoarece potrivit art. 23, în înțelesul dat; de Normele Metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art.

22 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după

caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin

măsuri reparatorii.

Așadar,

termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a

se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie

data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23

Legea nr. 10/2001 pct. 23.1 H.G.. nr. 498/2003).

Se mai susține

că în cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate

actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de

restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Insă,

în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul

respectiv va curge de la data depunerii acestora.

Obligația de a

depune actele doveditoare ale proprietății, precum șlîn cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate revine potrivit art. 22 din Normele date în

Aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca

anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Se consideră că

la dosar nu se regăsește o situație juridică clară a imobilului în cauză

identificat potrivit raportului de expertiză din dosar în care să se

stabilească atât situația juridica cât și locativă la zi furnizată de

Administrația Fondului Imobiliar sau I.C.R.A.L. care administrează

apartamentul.

Se invocă în

drept, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând

recursul declarat prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale

incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este

nefondat pe considerentele ce succed:

Potrivit art. 25

din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data înregistrării

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art.

22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după

caz, dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri

reparatorii.

Termenul de 60

de zile, prevăzut de lege pentru îndeplinirea obligației de către unitatea

deținătoare poate avea două date de referință, fie data depunerii notificărilor

fie cea a depunerii actelor doveditoare.

În cazul în

care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care

înțelege să se folosească pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de

60 de zile curge de la data depunerii notificării.

Termenul pentru

îndeplinire acestei obligații „ de a face", potrivit art. 23 H.G. nr. 498/2003

(echivalent art. 35 H.G. nr. 250/2007 care a abrogat H.G. nr. 498/2003) se

poate proroga numai dacă unitatea deținătoare în urma analizei actelor

doveditoare deja depuse comunică persoanei îndreptățite, faptul că documentația

prezentată este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Textul de lege

prevede expres că, pentru a avea beneficiul acestei prorogări, este necesar ca

unitatea deținătoare să comunice în scris, persoanei îndreptățite faptul că

fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea

probelor solicitate.

Susținerea

recurentului pârât în sensul că nu s-au depus la dosarul cauzei toate

înscrisurile doveditoare, nu se justifică, deoarece, așa cum în mod just a

reținut și instanța de apel, prorogarea termenului de 60 de zile este

condiționată de analizarea notificării de către unitatea deținătoare, precum și

de comunicarea, în termen de 60 de zile, a faptului că documentația este

insuficientă.

Motivele de

recurs invocate de recurentă sub aspectul incidenței motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se justifică, în mod corect

instanța a menținut sentința primei instanțe, deoarece pârâtul, ca instituție

notificată nu a procedat la o astfel de comunicare.

Nici criticile

recurentului pârât inexistența unei situații juridice a imobilului identificat

în cauză nu pot conduce la reținerea nelegalității sentinței recurate, imobilul

în litigiu a fost identificat conform raportului de expertiză întocmit în cauză

constatându-se a fi îndeplinite dispozițiile art. 3, 4 și 7 din Legea nr. 10/2001.

Pentru aceste

considerente, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc.

civ. se va menține sentința civilă eâ legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General

împotriva Deciziei civile nr. 7/ A din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel

București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2010.