ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 891/2015

Deliberând, asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 335 A din 09 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC C.D.I.A. M. SRL împotriva sentinței civile nr. 613 din 22 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. A luat act de faptul că apelanta-reclamantă și intimații-pârâți sectorul 1 București și Primarul sectorului 1 București și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în esență, reclamantul a criticat sentința tribunalului exclusiv sub aspectul soluției de respingere a acțiunii în revendicare ca inadmisibilă, prin raportare la cele statuate prin decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, la prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, pe fondul cauzei, apelanta reclamantă susținând, în esență că dreptul de proprietate imobiliară pe care îl pretinde pe calea dreptului comun este protejat de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., în condițiile în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, iar calitatea de proprietar a foștilor titulari a fost recunoscută prin adoptarea Legii nr. 10/2001.

Curtea a apreciat că soluția primei instanței este justă pentru următoarele considerente: Având în vedere că imobilul revendicat este un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect, și asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, instanța este obligată să analizeze acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul C.E.D.O., sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a imobilului.

Pornind de la aceste premise, Curtea reține că preluarea imobilului, în baza Decretului nr. 111/1951, așa cum este cazul în speță, nu este suficientă pentru ca instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamantul să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și la jurisprudența C.E.D.O.

Din această perspectivă, Curtea a considerat necesar să puncteze faptul că simpla adoptare a unei legislații reparatorii, care recunoaștere posibilitatea foștilor titulari de a solicita retrocedarea imobilelor preluate abuziv, conform procedurii reglementate, nu poate avea semnificația generării, în mod automat, a unui drept la restituire în favoarea foștilor proprietari, ci doar a creării unui cadru legislativ și instituțional care să permită examinarea administrativă și, dacă este cazul, judiciară, a îndeplinirii cerințelor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii, potrivit normelor legale și situației concrete a imobilului. Dreptul de proprietate și respectiv dreptul la restituire sunt consecința recunoașterii pe cale administrativă sau judiciară a calității de titulari ai acestui drept a persoanelor îndreptățite și a dispunerii retrocedării imobilului, ce face obiectul acestui drept.

Pe cale de consecință, pentru a tranșa chestiunea îndreptățirii reclamantului de a revendica imobilul în litigiu, Curtea a apreciat necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menționate, dacă reclamantul deține sau nu un bun în sensul C.E.D.O. și care este conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează acesta.

Pornind de la cele statuate de instanța supremă prin decizia anterior menționată și pentru a oferi o argumentare concretă criticilor apelantului relative la admisibilitatea acțiunii în revendicare, Curtea a apreciat că, într-o ordine pe care logica juridică o impune, trebuie examinată cu prioritate această chestiune prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 (în condițiile în care acest aspect se corelează cu respectarea dreptului la un proces echitabil consacrat de dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.), după care instanța de control judiciar va examina celelalte aspecte și care privesc de fapt mecanismul comparării titlurilor înfățișate de părți, prin raportare strictă la criteriile stabilite prin decizia civilă nr. 33/2008.

Curtea a apreciat că se impune a se lămuri această problema și din perspectiva celorlalte chestiuni, aduse în discuție prin cererea de apel, acest lucru fiind necesar pentru conturarea criteriilor și regulilor juridice conform cărora se analizează acțiunea în revendicare, având ca obiect un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist. Pentru a clarifica chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun față de Legea nr. 10/2001, Curtea a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

Examinând coroborativ prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea specială și acțiunea de drept comun, Curtea a constatat că Legea nr. 10/2001 conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea suspendării judecății acțiuni în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.

De asemenea, este adevărat că Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și subdobânditorii imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în urma procesului de privatizare, decât sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În primul alineat al acestui articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalității, prin recunoașterea valabilității contractelor încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, prin cel de-al doilea alineat, a statuat asupra nulității absolute a contractelor de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, cu excepția bunei credințe, în alineatul al patrulea, legiuitorul a stabilit că sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispozițiile legale imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

În alineatul final al acestui articol, legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu față de regimul juridic al nulității absolute (care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acțiune (indiferent de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an de la data intrări în vigoare a Legii nr. 10/200, prelungit ulterior până la data de 14 februarie 2002 prin intermediul a două ordonanțe de urgență. Problema raportului dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilității cât și din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranșată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul Legii nr. 33/2008.

Instanța supremă a reținut că nu se poate recunoaște posibilitatea celor care nu au obținut restituirea imobilelor în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 de a urma calea revendicării de drept comun deoarece o astfel de concepție ignora principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală – specialia generalibus derogant – și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Având în vedere că pentru imobilele preluate abuziv de stat in perioada 6 martie 1989 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Pentru a-și argumenta acest punct de vedere, Înalta Curte a luat în considerare faptul că legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe in sensul ca nu ar exista o suprapunere în ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit. În ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, instanța supremă a avut în vedere și dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Coroborând prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanța supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. Pentru conturarea acestei optici, instanța supremă a pornit de la faptul că Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, precum și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

În mod similar s-a pronunțat Înalta Curte asupra raportului dintre legea specială și legea generală și în privința dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, stabilind că aceste dispoziții nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 (dec. nr. LIII din 4 iunie 2007) stabilind, în cuprinsul considerentelor, faptul că Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Prin aceeași decizie, s-a arătat că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași sau înstrăinat în procesul de privatizare.

În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozitiile art. 480 C. civ. Sintetizând, Curtea reține că Înalta Curtea de Casație și Justiție a statuat că, deși nu exista un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă că acțiunea în revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanța supremă a stabilit că în concursul dintre Legea nr. 10/2001 și acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparație.

În același timp, instanța supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, datorită deficiențelor de reglementare ale Legi nr. 10/2001, acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenție legislativă care să înlăture neconcordanțele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, instanța supremă recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate, precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil și care are drept componentă de bază accesul concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.

Înalta Curtea a explicat în decizia civilă nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorități în cadrul unei acțiuni în revendicare, în sensul de a da o soluție de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenției și este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Athanasiu.

Pe cale de consecință, având în vedere toate aceste aspecte care se degajă din cele statuate de instanța supremă prin decizia civilă nr. 33/2008, Curtea, pornind de la faptul că succesorii foștilor proprietari deposedați abuziv au făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, formulând notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, a apreciat că s-a răspuns chestiunii admisibilității invocate de reclamantă în susținerea apelului, ca motiv de critică, în sensul că acțiunea introductivă se înscrie în parametrii de admisibilitate a unei astfel de acțiuni în revendicare.

Deși instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată, cu soluționarea căreia a fost investită, ca fiind inadmisibilă, Curtea, apreciază că nu se impune reformarea soluției în considerarea faptului că, în motivarea sentinței atacate, tribunalul realizează o analiză pe fond a acțiunii în revendicare, făcând referire atât la normele legii speciale de reparație cât și la principiile care se degajă din jurisprudența CEDO în această materie și reținând, în concluzie că, din moment ce reclamanta nu beneficiază de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului său de restituire cu privire la imobilul în litigiu, acesta nu este garantat de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

Pe cale de consecință, Curtea apreciază că respingerea ca inadmisibilă, în aceste condiții, a acțiunii promovate de reclamantă, Curtea apreciază că nu se aduce atingere dreptului constituțional al acesteia de a avea acces la justiție. Dreptul de acces la o instanță care să se pronunțe pe fondul pretențiilor supuse judecății este o parte componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 6 din C.E.D.O. Interpretând aceste dispoziții ale convenției, în lumina celor statuate de instanța de contencios european, pe cale jurisprudențială, se desprinde ideea că, pentru a corespunde exigențelor impuse, accesul la justiție trebuie să aibă caracter efectiv și real, în sensul de a duce la analizarea concretă a pretenției deduse judecății și la tranșarea definitivă a diferendului, prin soluționarea a însuși fondului litigiului.

În privința acestui aspect, constând în modalitatea de tranșare a fondului litigiului, Curtea răspunde chestiunilor invocate prin cererea de apel, pornind de la analizarea celor statuate de decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii. Din decizia Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanța, investită cu o acțiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile cauzei: existența unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege.

Dintre aceste aspecte pe care instanța supremă le-a impus spre analiză în vederea soluționării unei acțiuni în revendicare care privește un imobil preluat abuziv, prima cerință referitoare la existența unui bun în patrimoniul reclamantului este esențială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanței în privința celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și temeinicia unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției.

Această concepție promovată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii pornește de la natura care i se atribuie acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume aceea de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiențe de ordin legislativ și instituțional care există în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparații echitabile, în ceea ce privește timpul până la momentul efectiv al plății, așa cum a statuat instanța de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunțate în cauzele Katz și Faimblat împotriva României. Din această perspectivă trebuie avute în vedere și evenimentele care au survenit deciziilor Curți Europene, și anume listarea la bursă a Fondului Proprietatea, urmând ca instanța să-i dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ.

De asemenea, trebuia avut în vedere și faptul că sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunțate în interesul legii de către instanța supremă.

Este vorba de decizia civilă nr. 20/2007, prin care s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, care va obține astfel de la organul judiciar măsurile reparatorii care i se cuvin potrivit legii speciale, precum și de decizia civilă nr. 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatori prin echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de către unitatea deținătoare și nu se stabilesc de către Comisia Centrală.

În egală măsură trebuie avută în vedere și adoptarea Legii nr. 165/2013, prin care legiuitorul, conformându-se recomandărilor trasate de instanța de contencios european în materia drepturilor omului, a reglementat o procedură, prin care a urmărit facilitarea accesului foștilor proprietari la obținerea unei reparații echitabile, urmărind punerea în acord a sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 cu exigențele de rezonabilitate impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În esență, această procedură reafirmă principiul retrocedării în natură a imobilelor preluate abuziv, cu reglementarea unei posibilități subsidiare de despăgubire, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă din motive obiective, prin compensarea prin puncte, declarată inițial de legiuitor ca fiind unica modalitate de reparație alternativă.

Din această perspectivă, Legea nr. 165/2013 a fost modificată prin Legea nr. 368/2013, care a reintrodus, alături de măsura compensării prin puncte, măsura acordării în compensare de bunuri, oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001. Prin dispozițiile celui de-al doilea articol, sunt evidențiate principiile care guvernează procesul de acordare a măsurilor reparatorii, dintre care menționăm principiul transparenței procesului de stabilire a măsurilor reparatorii, precum și principiul menținerii justului echilibru între interesul particular al foștilor proprietari și cel general al societății, aceste principii având menirea să așeze pe baze echitabile întreg edificiul măsurilor reparatorii (inclusiv procedura de acordare) și în deplină concordanță cu exigențele convenționale.

În ceea ce privește efectivitatea unui astfel de sistem, sunt de remarcat prevederile art. 5 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii, la nivelul fiecărei unități administrativ-teritoriale se constituie, prin ordin al prefectului, Comisia locală pentru inventarierea terenurilor, precum și cele ale art. 17 din același act normativ, potrivit cărora în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare Comisia Națională, care funcționează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, care are, în principal, competență în ceea ce privește validarea respectiv invalidarea deciziilor emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, emiterea deciziilor de compensare a imobilelor, precum și coordonarea procesului de licitare/atribuire a imobilelor din Fondul național al terenurilor agricole și al altor imobile.

Așa cum prevăd expres dispozițiile art 18 alin. (3), Comisia Națională preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și funcționează până la finalizarea procesului de retrocedare. În vederea valorificării punctelor, prin intermediul cărora se realizează procesul de compensare, se constituie Fondul național al terenurilor agricole și al altor imobile, administrat de Agenția Domeniilor Statului. Similar cu procedura reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile conținând propunerea de acordare a măsurilor compensatorii, însoțite de întreaga documentație, după efectuarea controlului de legalitate de către Prefect, în ipoteza în care dispozițiile sunt emise de autoritățile administrației publice locale, se transmite Secretariatului Comisiei Naționale, care după efectuarea verificărilor de rigoare, va trece la evaluarea imobilelor revendicate, potrivit grilei notarilor publici, evaluare care se exprimă în puncte.

Drept a consecință a validării deciziei entității învestite de lege cu soluționarea notificării, Comisia Națională va emite decizia de compensare prin puncte, care nu pot fi afectate prin plafonare, potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. În privința modalității de valorificare a punctelor acordate prin decizia de invalidare, legiuitorul a prevăzut prin dispozițiile art. 27, posibilitatea achiziționării de imobile din Fondul Național la licitație publică națională, începând cu data de 01 ianuarie 2016, cu precizarea că în termen de 3 ani de la data emiterii deciziei de compensare prin puncte, dar nu mai devreme de 01 ianuarie 2017, deținătorul poate opta și pentru valorificarea punctelor în numerar, urmând ca cele netransformate să rămână apte în continuare de a fi valorificate în cadrul licitațiilor naționale.

În privința dispozițiilor tranzitorii, Curtea a notat prevederile art. 41 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a legii, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a legii, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014, cu precizarea că mi poate fi mai mic de 5000 RON cuantumul unei tranșe. Pentru îndeplinirea acestor obligații, Comisia Națională emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar titlul de plată se emite de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile anterior arătate și se plătește de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere.

În ceea ce privește obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21 din Legea nr. 165/2013. În același spirit de eficientizare a sistemului reparatoriu, Legea nr. 165/2013 conține unele dispoziții (art. 32, 33 și 34) de natură să accelereze procedura de soluționare a notificărilor, prin stabilirea unui termen de decădere de 90 de zile pentru completarea materialului probator pe baza căruia unitatea deținătoare trebuie să rezolve cererile foștilor proprietari, cu posibilitatea prelungirii acestui termen prin decizia conducătorului entității învestite de lege, o singură dată, cu 60 de zile, în cazul în care se face dovada demersurilor întreprinse pentru suplimentarea probelor din dosar.

Corelativ, legiuitorul a impus tuturor instituțiilor deținătoare obligația de a elibera înscrisurile solicitate în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii. De asemenea, s-au stabilit termene pentru soluționarea notificărilor de către entitățile competente potrivit legii să se pronunțe, diferențiat, în funcție de încărcătura acumulată până la acest moment, precum și pentru Comisia Națională, în privința acestei instituții făcându-se diferență între dosarele privind imobile preluate abuziv și cele de fond funciar.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că legiuitorul a consacrat, de data aceasta legislativ, soluția adoptată de instanța supremă, în privința unităților deținătoare, prin decizia civilă nr. 20/2007, pronunțată în recurs în interesul legii, atât în ceea ce privește unitățile deținătoare, în sensul prevederilor art. 21, coroborat cu art. 29 din Legea nr. 10/2001, cât și în ceea ce privește Comisia Națională, în sensul că nefinalizarea procedurii în fața unității deținătoare, respectiv a Comisiei Naționale dă drept persoanei îndreptățite să sesizeze instanța, în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.

Toate aceste chestiuni au relevanță, în special, din punct de vedere al compatibilității Legii nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificată) cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect care reprezintă unul dintre criteriile de analiză a acțiunii în revendicare, potrivit celor statuate de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 33/2008. În ceea ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul C.E.D.O., în patrimoniul reclamantului, Curtea are în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noțiunea de bun în sensul C.E.D.O. constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumăresu contra României).

Tot sub incidența acestei noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin și Katz, o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pornind de la cele reținute de instanța de contencios european în cauza Păduraru, Curtea constată că se poate reține existența unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009. O astfel de valoare patrimonială, care atrage incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O., se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după Revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii.

Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009. Este adevărat că aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă în opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare.

Problema care se pune este de a ști în ce măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva C.E.D.O., aplicarea acestui principiu în continuare, în condițiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există. De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranță legitimă în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o bază legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susținută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.

Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența C.E.D.O., în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 și sau a Legii nr. 10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar), precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilității titlului statului, Curtea reține că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față și având în vedere că apelanta a urmat procedura legilor speciale de reparație care s-a edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, soluționată în etapa administrativă printr-o dispoziție de respingere și nu există nici o hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaștere a dreptului real în litigiu în favoarea reclamantei sau a succesorilor foștilor proprietari, Curtea a reținut că reclamanta nu s-ar putea prevala de un interes patrimonial (în ceea ce privește imobilul revendicat în cauză), care să intre în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, prin considerentele sentinței atacate.

Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului de apel, fază procesuală în care s-a atașat întreg dosarul administrativ de Legea nr. 10/2001, care a stat la baza emiterii dispoziției de respingere a notificării și având în vedere și poziția procesuală a părții, Curtea reține că nu s-a făcut dovada că această dispoziție ar fi fost dedusă controlului judecătoresc, prin formularea unei contestații, în condițiile dispozițiilor art. 26 din lege. Față de această situație, Curtea a reținut că nu se mai impune examinarea acțiunii și din perspectiva celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curți, referitoare la stabilitatea circuitului juridic civil, necesitatea de a nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege precum și la protecția și valoarea conferită de legiuitor bunei credințe a cumpărătorului în sistemul reparator al Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, sintetizând, Curtea a reținut că în mod corect tribunalul a tranșat pe fond acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, potrivit celor statuate de instanța supremă prin decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, pe deplin aplicabilă în speță și cu luarea în considerare a jurisprudenței C.E.D.O. Recursul Motive Reclamanta SC C.D.I.A. M. SRL a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici: Hotărârea instanței de apel este nelegală, în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare făcându-se cu încălcarea statuărilor obligatorii cuprinse în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În optica instanței supreme, exprimată în decizia enunțată, acțiunea în revendicare a imobilelor preluate în mod abuziv este admisibilă, pentru a se asigura accesul la justiție al reclamanților. Instanțele de judecată, soluționând pe fond aceste acțiuni, urmează să verifice, pe de o parte, în ce măsură părțile se pot prevala de existența unui „bun” în sensul Convenției și, pe de altă parte, în ce măsură soluția pronunțată respectă principiul securității raporturilor juridice. Dacă reclamantul este titularul unui „bun”, iar soluția de admitere a acțiunii în revendicare nu aduce atingere securității raporturilor juridice, acțiunea în revendicare se admite. Întrucât reclamanta a arătat că este titulara unui „bun” în sensul Convenției europene și că admiterea acțiunii nu ar fi adus atingere securității raporturilor juridice, excepția inadmisibilității trebuia respinsă.

Admiterea acțiunii în revendicare, în cauză, nu aduce atingere unui alt drept de proprietate pentru că imobilul nu a fost înstrăinat unor terți și nici nu există o hotărâre judecătorească prin care să se consacre un drept de proprietate asupra imobilului în favoarea unei alte persoane decât reclamanta SC C.D.I.A. M. SRL. La intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 reclamanta trebuia considerată ca fiind titulara unui „bun” în sensul Convenției europene, indiferent dacă acest bun ar consta în chiar dreptul său de proprietate asupra imobilului ori în interesul său de a obține restituirea imobilului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că reprezintă un nou drept de proprietate, protejat prin convenție, chiar și cel de acordare a unor bunuri trecute în proprietatea statului a căror restituire este consacrată într-o legislație națională, deși această legislație ar fi fost adoptată de statul contractant înainte de adoptarea Convenției, atâta timp cât ea a rămas în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1 de către statul respectiv. Aplicarea în cauză a Legii nr. 10/2001 în scopul respingerii acțiunii în revendicare ar presupune o privare a reclamantei de „bunul” său. Prin adoptarea Legii nr. 10/2001 statul a creat premisa imposibilității reclamantei de a obține restituirea imobilului pe calea acțiunii în revendicare.

Privarea de proprietate consacrată prin Legea nr. 10/2001 în privința imobilelor preluate fără titlu valabil nu respectă prevederile constituționale. Potrivit Convenției, privarea de un bun este permisă doar dacă este prevăzută de lege; este impusă de o cauză de utilitate publică și este dublată de indemnizarea titularului bunului. Or, în cauză, niciuna dintre aceste cerințe nu este satisfăcută. Obligațiile impuse prin Legea nr. 10/2001 în sarcina proprietarilor imobilelor, de parcurgere a procedurii pe care on instituie cu respectarea unui termen strict se înfățișează ca sarcini disproporționate și excesive, contrare Convenției. 2.2. Analiza recursului Recursul nu este întemeiat, și va fi respins pentru următoarele considerente: Imobilul în litigiu a fost rechiziționat din proprietatea „dl.

S.”, în baza Ordinului de Rechiziție nr. 3764 din 2 aprilie 1947. Așadar, preluarea imobilului de către Statul Român a avut loc în perioada de referință ce atrage incidența Legii nr. 10/2001, care, prin art. 1 alin. (1) a statuat că imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile acestei legi. Având în vedere cele statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, de vreme ce imobilul în litigiu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, înseamnă că acțiunea în revendicare nu poate fi soluționată făcând abstracție de normele de drept material conținute de acest act normativ.

Pe de altă parte, în acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a legii speciale, nr. 10/2001, care prevede o anumită procedură de restituire a imobilelor, trebuie stabilit dacă reclamantul se poate prevala de un „bun”, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care să îi facă admisibil demersul. Or, sub acest din urmă aspect, reclamanta nu este titulara unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât nu deține „o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului (parg. 140, cauza Atanasiu împotriva României).

Aceasta deoarece, anterior învestirii instanței cu prezenta acțiune în revendicare, autorii reclamantei nu au promovat niciun demers prin care să fi negat valabilitatea titlului statului cu privire chiar la imobilul revendicat. În aceste condiții, în patrimoniul acestora nu s-a născut un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, și nici speranța legitimă la dobândirea dreptului de proprietate, pe care să le fi putut transmite prin contractele „privind transmiterea de drepturi cu privire la bunuri imobile”. Pe cale de consecință, nici reclamanta nu poate susține că are un „bun” în sensul Convenției, pe care să-l obțină pe calea acțiunii în revendicare. Câtă vreme reclamanta nu are în patrimoniul său un „bun”, este lipsit de interes să se mai analizeze în ce măsură admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În fine, aspectele invocate prin cererea de recurs, vizând neconstituționalitatea Legii nr. 10/2001, nu pot fi analizate în acest cadru procesual, competența exclusivă de a analiza în ce măsură legea este sau nu conformă prevederilor Constituției aparținând Curții Constituționale. Având în vedere cele mai sus reținute, Înalta Curte apreciază, contrar susținerii recurentei, că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor speciale de drept material incidente, precum și a dezlegărilor date prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acțiuni în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Prin urmare, aspectele invocate prin motivele de recurs nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC C.D.I.A. M. SRL împotriva deciziei civile nr. 335 A din 09 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 martie 2015.