ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2020/2014

Asupra recursului constată următoarele: Urmare declinării competenței de soluționare a cauzei de către Judecătoria sectorului 1 București, prin Sentința civilă nr. 18963 din 1 noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 357 din 14 februarie 2013 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții C.A. și C.A.Z. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Municipiul București pe cererea de chemare în garanție. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea principală formulată de reclamanta Ș.C. A respins cererile de chemare formulate de pârâții C.A., C.A.Z. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca rămase fără obiect și pe cea formulată de pârâții persoane fizice în contradictoriu cu Municipiul București pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că imobilul în litigiu a fost dobândit de părinții reclamantei, Ș.I. și Ș.R. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 36855/1946. Prin Decizia Consiliului Popular al municipiului București nr. 1100 din 23 iulie 1979, în baza Decretului nr. 223/1974, cota de ½ din imobil, precum și suprafața de 147 mp teren au trecut în proprietatea statului. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 248/112/1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între SC R. SA și C.A. și C.A.Z., aceștia din urmă au devenit proprietarii imobilului, pe contract fiind făcută mențiunea cu cota indiviză ½. În baza Legii nr. 10/2001, reclamanta, în calitate de moștenitoare a părinților săi - conform certificatelor nr. 270/2003 și declarației de drept de moștenire din 23 iulie 2006 - a formulat notificare prin BEJ A.P.

solicitând acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974. Reclamanta nu a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, formulând, la data de 4 decembrie 2007, acțiune în revendicare a imobilului întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Sub aspectul calității procesuale pasive a pârâților, tribunalul a reținut faptul că aceștia au dobândit imobilul în baza Legii nr. 112/1995. Cum pârâții au fost chemați în judecată în calitate de deținători ai imobilului, iar din actele dosarului a rezultat că au posesia acestuia, raportat la obiectul cererii, calitatea procesuală pasivă a fost constatată ca fiind dovedită.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a apreciat că în condițiile în care apartamentul revendicat de reclamantă a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 coroborat cu faptul că la 14 februarie 2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, după această dată (cum este cazul în speță, acțiunea fiind introdusă la data de 4 decembrie 2007), imobilul nu mai putea fi revendicat de la cumpărătorul fost chiriaș decât dacă se solicita și se obținea în prealabil declararea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. În plus, restituirea în natură era condiționată de formularea cererii de restituire, conform procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001. S-a constatat că titlul de proprietate al pârâților trebuie preferat, întrucât criteriile de preferabilitate stabilite de dispozițiile Legii nr. 10/2001, act aplicabil în cauză datorită naturii bunului litigios, dau preferință chiriașului cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995.

În privința aplicabilității în cauză a Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că incidența acestei legi este dată de situația imobilului în litigiu, respectiv de imobil preluat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Aplicarea Legii nr. 10/2001 este obligatorie, în speță, chiar dacă s-a stabilit că statul nu a avut un titlu valabil asupra bunului litigios, deoarece art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede în mod expres că "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație", iar Legea nr. 10/2001 este tocmai legea specială de reparație.

Incidența Legii nr. 10/2001 în cauză nu ar putea fi înlăturată prin voința reclamantei și cu atât mai puțin prin cea a judecătorului, care este obligat să aplice legea. Ca atare, compararea titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare trebuie făcută prin raportarea la dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece numai în acest fel se poate stabili care dintre cele două titluri este mai caracterizat.

Acțiunea în revendicare nu poate face abstracție de situația juridică a imobilului în litigiu, de modul de preluare și de dispozițiile legale privind regulile de restituire ale acestei categorii de imobile stabilite prin acte normative edictate după 22 decembrie 1989. Tribunalul a constatat că soluția este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțele judecătorești, în care s-a stabilit că "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ." Tribunalul a reținut că în lipsa anulării contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu se poate acorda preferință titlului prezentat de reclamantă, această soluție decurgând din art. 45 din Legea nr. 10/2001, în varianta în vigoare la data promovării acțiunii de față.

Într-adevăr, regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 stabilit prin Legea nr. 10/2001 este unul derogatoriu de la dreptul comun în privința condițiilor în care se poate restitui fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia imobilul preluat abuziv. Soluția nu este contrară dispozițiilor art. 480 și următ. C. civ., care constituie dreptul comun în ceea ce privește regimul juridic al revendicării, deoarece aceste texte legale permit ca pentru anumite categorii de bunuri să fie instituite reguli speciale. Regulile speciale pot consta în instituirea unor termene de prescripție extinctivă pentru introducerea acțiunii în revendicare, în instituirea unor condiții în care se poate revendica sau chiar în interzicerea revendicării unor bunuri dobândite de terți în anumite condiții prevăzute de lege.

În fine, tribunalul a mai reținut că soluția respingerii ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare în cauza de față nu aduce atingere dreptului reclamantei la respectarea bunurilor, drept garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În prealabil, a fost menționat că acest text al Convenției nu garantează de principiu dreptul la restituirea unor bunuri preluate de stat, indiferent de modul de preluare, la o dată anterioară ratificării de către România a acestei convenții.

Pe de altă parte, în ipoteza în care, după ratificarea Convenției, Statul român a adoptat o lege de reparație cu privire la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la restituirea în natură de către stat a bunurilor preluate anterior ratificării Convenției Europene a Drepturilor Omului și indiferent dacă acel bun se mai află sau nu la stat. Acest aspect a fost subliniat fără echivoc în jurisprudența sa de către Curtea de la Strasbourg (cauza Constandache împotriva României). Tribunalul a apreciat ca nu s-a născut în patrimoniul reclamantei un "bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, noțiunea autonomă de bun presupune întrunirea în speță a criteriilor consacrate de respectiva jurisprudență, criterii care nu se regăsesc în cauză. Astfel, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că există un "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție în măsura în care în mod cumulativ printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie o instanță judecătorească a recunoscut unei persoane calitatea de proprietar al bunului și prin dispozitivul hotărârii a dispus în mod expres restituirea bunului către acea persoană (Păduraru c. României). În cauză, tribunalul a constatat că nicio instanță nu a dispus restituirea imobilului în litigiu către reclamantă, iar anularea contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu s-a solicitat.

Pe de altă parte, tribunalul a reținut că reclamanta deține ½ din imobil, concluzia care s-a impus fiind aceea că părțile sunt coproprietare asupra imobilului, or în această situație revendicarea nu este admisibilă. Pentru considerentele expuse, tribunalul a apreciat acțiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată. Față de soluția dată cererii principale, cererile de chemare în garanție formulate de pârâții C.A., C.A.Z. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au fost respinse ca rămase fără obiect.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Municipiul București pe cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C., având în vedere dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 - art. 50 alin. (3) - care reglementează o răspundere a Statului Român derogatorie de la dreptul comun, tribunalul a apreciat că pe respectiva cerere, calitate procesuală pasivă are Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, prin urmare, excepția a fost constatată întemeiată și a fost admisă. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 259 A din 31 octombrie 2013, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului.

S-a reținut, în ceea ce privește primul motiv de apel invocat, vizând respingerea acțiunii în revendicare ca fiind inadmisibilă, că, deși este corectă afirmația reclamantei referitoare la modalitatea în care tribunalul a apreciat asupra inadmisibilității demersului judiciar al acesteia prin raportare la cota indiviză deținută asupra imobilului revendicat, fără a pune acest aspect în discuția părților, dar statuând în legătură cu pretinsa inadmisibilitate a acțiunii din perspectiva arătată prin considerentele sentinței, trebuie remarcat că tribunalul a examinat anterior și fondul pricinii, concluzionând în sensul caracterului netemeinic al acțiunii și respingând, ca atare, cererea principală.

Curtea nu a putut reține în aceste condiții existența vreunei vătămări procesuale a părții reclamante, cu atât mai mult cu cât a apreciat că trebuie înlăturate în cadrul controlului judiciar din apel respectivele considerente legate de inadmisibilitate, acestea fiind oricum greșite prin raportare la normele incidente în speță. Curtea a avut astfel în vedere dispozițiile noului C. civ., respectiv cele ale art. 643 alin. (1), conform cărora "Fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare". Or, aceste dispoziții legale erau aplicabile în cauza de față, în conformitate cu art. 63 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil care prevede "Dispozițiile art. 643 alin. (1) și 2 C. civ.

se aplică și în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la intrarea în vigoare a Codului civil". S-a reținut ca fiind nefondat motivul de apel referitor la omisiunea primei instanțe de a clarifica, prin raportare la cererile formulate de reclamantă, obiectul acțiunii în revendicare. Curtea a constatat, în acest sens, că apelanta reclamantă a pus în discuție, prin această critică de nelegalitate, lipsa de rol activ a tribunalului, care, în opinia sa, ar fi trebuit să solicite o precizare clară a imobilelor revendicate în speță, avându-se în vedere că nu întregul imobil a fost vizat de actele de expropriere, iar asupra terenului ce excede suprafeței de 60,35 mp aflată sub construcție, pârâții, în opinia apelantei, nu au invocat și nici nu pot dovedi vreun drept de proprietate, situație în care s-a apreciat că nu ar fi fost cercetat fondul cauzei.

Chiar dacă, potrivit prevederilor art. 129 C. proc. civ., judecătorul este obligat să clarifice cadrul procesual, prin raportare la cereri, cu privire la natura drepturilor pretinse în cauză și întinderea acestor drepturi, pentru a putea ordona administrarea probelor pertinente, concludente și utile cauzei, rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și cel al contradictorialității, neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia.

Din analiza considerentelor avute în vedere de prima instanță a reieșit că, raportându-se la obiectul acțiunii deduse judecății, tribunalul s-a pronunțat asupra fondului cauzei, stabilind netemeinicia pretențiilor reclamantei îndreptate împotriva pârâților persoane fizice în privința imobilului revendicat - teren și construcție - pentru considerente care au fost analizate și în apel, prin prisma criticilor formulate în cauză. Pe de altă parte, tribunalul, respingând excepția lipsei calității procesuale pasive a persoanelor chemate în judecată de reclamantă, soluție necriticată de părțile interesate prin exercitarea apelului, a stabilit, privitor la întinderea imobilului revendicat, că reclamanta a justificat chemarea în proces a pârâților întemeindu-se pe contractul de vânzare-cumpărare, instanța analizând, prin urmare, temeinicia revendicării din aceasta perspectivă și în limitele fixate prin cererea de chemare în judecată.

În măsura în care reclamanta, apreciind că acțiunea introductivă nu a fost redactată în termeni neechivoci și în conformitate cu dispozițiile art. 112 C. proc. civ., avea, fără îndoială, posibilitatea să aducă precizări acestei cereri, cu respectarea dispozițiilor art. 132 din cod, dar curtea a constatat, fată de cele reținute anterior, că nu se poate discuta despre o încălcare a rolului activ al judecătorului, cu atât mai mult cu cât rolul activ nu poate înlocui implicarea însăși a părții în exercitarea propriilor obligații procesuale prevăzute de art. 129 alin. (1). În același context, curtea nu a putut primi nici susținerile apelantei vizând necesitatea completării probatoriului în fața instanței de fond pentru stabilirea deplină a situației juridice a terenului și identificarea construcțiilor edificate pe acesta.

Curtea a constatat, astfel, că, fiind devolutiv, apelul este o cale de atac care duce la rejudecarea pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel. Potrivit art. 292 alin. (1) C. proc. civ., părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, instanța de apel putând încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, iar în conformitate cu prevederile art. 295 din cod, instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei.

În aplicarea acestor prevederi legale, instanța de apel poate completa probatoriul administrat în fața primei instanțe, reclamanta având deci posibilitatea de a administra dovezile pe care le considera necesare în susținerea pretențiilor deduse judecății. Curtea a reținut însă că, deși aspectul necesității completării probatoriului în speță a făcut obiectul unor dezbateri contradictorii în faza apelului, reprezentantul apelantei reclamante a arătat expres că nu are alte probe de solicitat în afara celor deja administrate în cauză.

În ceea ce privește criticile legate de modalitatea în care tribunalul a analizat cererea în revendicare prin raportare la dispozițiile legale incidente în raportul juridic dedus judecății, inclusiv cele referitoare la aspectele aplicării legislației speciale cu caracter reparatoriu în materia imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, curtea le-a respins, pentru considerente care le complinesc pe cele avute în vedere de tribunal.

Astfel, tribunalul, reținând că imobilul în litigiu este unul preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în mod corect a avut în vedere la pronunțarea soluției regula de drept conform căruia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, reținând astfel în cauză incidența Legii nr. 10/2001, cu toate consecințele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamantă - ținând seama, în acest sens, și de cele statuate prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite.

Deși apelanta a învederat că a uzat de procedurile speciale instituite prin Legea nr. 10/2001 și a inițiat procedura administrativă prealabilă în vederea obținerii măsurilor reparatorii prevăzute prin dispozițiile acestui act normativ, neprimind însă niciun răspuns, curtea a constatat că în mod constant, în jurisprudența instanței supreme s-a arătat că accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. Or, în măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

Înalta Curte a reținut astfel că persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării. În cadrul acestui control, partea interesată poate deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu. Tot instanța supremă, prin decizia anterior menționată, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. [actualul art. 330 7 alin. (4)], a reținut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

Prin Hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010 s-a arătat fără echivoc că "în ceea ce privește acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile civile de drept comun, Curtea apreciază că respingerea acesteia argumentată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor reparatorii nu ridică de una singura o problemă din pct. de vedere a liberului acces la justiție garantat de articolul 6 § 1 al Convenției, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să constituie o cale judiciară eficientă" (par.118).

Trebuie remarcat însă că prin aceeași decizie în interesul legii mai sus arătată, Înalta Curte a sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Pe de altă parte, contrar susținerilor apelantei, s-a remarcat faptul că prin decizia sus-menționată s-a exclus posibilitatea ca acțiuni în revendicare similare celei de față să mai fie soluționate după regulile de comparare și preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001.

Or, singurele aspecte relevante față de pretențiile reclamantei sunt dacă bunul revendicat a fost preluat abuziv și intră ca atare în domeniul reglementat de legea specială de reparație și dacă reclamanta se poate prevala de un bun actual într-o acțiune întemeiată pe dreptul comun.

Sub acest aspect, curtea a constatat că dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene, fiind acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În același context, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între "simpla speranță de restituire", oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral și o "speranță legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004). Reclamanta s-ar fi putut prevala de un bun în sensul Convenției, numai dacă ar dovedi în cauza de față că întrunește toate condițiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv.

Această situație juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 (actul normativ aplicabil în materia acestor imobile), prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării care atestă calitatea notificatoarei de persoană îndreptățită la restituire în natură ori, după caz, printr-o hotărâre judecătorească de restituire.

Or, reclamanta nu a parcurs toate procedurile de restituire prevăzute de lege, iar în cauză nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că reclamanta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus restituirea acestuia în patrimoniul său, cu referire la acest aspect, fiind relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010. Nu a putut fi deci primită nici susținerea apelantei reclamante în sensul că, odată ce instanțele se pronunță asupra constatării preluării de către stat, fără titlu, a unui imobil în perioada de referință, consecințele nu pot fi decât acelea de restabilire a situației anterioare, în natură sau prin echivalent, singura speranță legitimă creată reclamantei apelante fiind cea dată prin aplicarea Legii nr. 10/2001, respectiv o speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist.

În același timp, curtea a reținut că în mod corect tribunalul a apreciat că pârâții sunt deținători ai unui titlu asupra imobilului în litigiu, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 248/112/1996 încheiat conform Legii nr. 112/1995 - act de înstrăinare în legătură cu care prima instanță a constatat, văzând dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată), că nu s-a solicitat de către reclamantă declararea nulității acestuia. Curtea de apel a reținut la rândul său că, în temeiul respectivului contract de vânzare-cumpărare, intimații pârâți cumpărători, care se află și în posesia apartamentului ce face obiectul contractului au - spre deosebire de apelanta reclamantă - un bun, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului menționată.

Prin urmare, s-a arătat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate și în cazul pârâților cumpărători de bună credință ai imobilului revendicat și, prin urmare, aceștia din urmă nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. Deși, așa cum a reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, Statul Român nu a făcut dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, ceea ce este relevant este că o lege specială cu caracter reparatoriu, la care reclamanta a apelat, prevede în acest scop proceduri stricte și creează fondul necesar din care persoanele îndreptățite ar trebui îndestulate.

Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat de plată a despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și introducerea unei proceduri simplificate și eficiente (cum s-a dispus prin Hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, parag. 232) echivalează în același timp cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. De altfel, în ceea ce privește eficiența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, revenind la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a arătat că instanța europeană recunoaște dreptul suveran al legiuitorului intern de a opta asupra soluției legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităților sale economico-sociale-financiare și intereselor sale politice (parag.

174 și următoarele din aceeași hotărâre adoptată în cauza Maria Atanasiu și alții contra României). Din perspectiva argumentelor de fapt și de drept care au condus tribunalul la concluzia respingerii acțiunii, curtea a constatat că prin sentința apelată, s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, inclusiv prin raportare la obligativitatea respectării deciziilor pronunțate de instanța supremă și, prin urmare, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul, ca nefondat. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta Ș.C., pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și, procedând la o nouă judecată a cererii de apel, admiterea apelului declarat împotriva sentinței și, pe cale de consecință, cu titlu principal, anularea hotărârii tribunalului, dispunându-se trimiterea dosarului, spre rejudecare, acestei instanțe, iar în subsidiar, urmare casării deciziei recurate, în rejudecarea fondului cauzei, schimbarea în tot a sentinței, cu consecința admiterii acțiunii în revendicare și obligarea pârâților C. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu. A considerat ca fiind nelegală decizia, ca și hotărârea pronunțată de prima instanță din perspectiva respingerii acțiunii în revendicare prin aprecierea ca inadmisibil a demersului judiciar promovat de reclamantă, coproprietară în cotă de ½ asupra imobilului alături de pârâții C., câtă vreme aceștia din urmă au fost constatați de către instanță drept coproprietari asupra restului cotei de ½ din imobil.

A arătat că nelegalitatea sentinței tribunalului constă în omisiunea primei instanțe de a pune în discuția prealabilă a părților inadmisibilitatea acțiunii din perspectiva reținută prin considerente, în condițiile în care s-a reținut că acțiunea nu este admisibilă pentru argumente neinvocate de către pârâți ci de către instanță, din oficiu. A susținut că nelegale sunt în egală măsură hotărârile fondului și prin prisma omisiunii instanțelor de a lămuri, prin raportare la cererile reclamantei, obiectul cererii de revendicare, respectiv fără să stabilească în mod cert ce a înțeles a deduce judecății. A apreciat astfel că instanța de fond era datoare să clarifice ce revendică reclamanta și ce formează obiectul judecății cererii, conchizând că nu a fost cercetat fondul cauzei, apreciindu-se eronat că pârâții persoane fizice pot pretinde vreun drept și asupra imobilului teren, cu consecințe majore asupra modului de soluționare a cauzei în ansamblul său.

În continuare, s-a criticat hotărârea pronunțată în apel și din alte considerente, arătându-se că tribunalul a omis să cerceteze motivele care vizează nevalabilitatea titlului statului, cu atât mai mult cu cât această chestiune nu a fost analizată segmentat pe imobile și că nu este culpa reclamantei că până la momentul promovării acțiunii în revendicare aceasta nu a primit o justă și legală soluționare notificării depusă în baza Legii nr. 10/2001. Cu titlu subsidiar, precizând că are cunoștință de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la existența unui bun, a arătat că în speță nici cumpărătorii casei nu pot pretinde vreun drept asupra întregii suprafețe de teren aflate în folosință, pentru ca demersul judiciar al reclamantei să poată fi paralizat la modul absolut.

Recursul este nul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat. Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod. Or, în speță, recurenta deși a precizat formal că își întemeiază pretențiile pe art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menționate, recurenta nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției din apel.

De altfel, se observă că motivele de recurs le reiau pe cele de apel. În concret, prin primul motiv de recurs s-a criticat nelegalitatea hotărârilor anterioare pronunțate în cauză pentru motivele aprecierii ca inadmisibil a demersului judiciar al reclamantei și nesupunerii acestui aspect în dezbaterea părților. Or, se observă că acest motiv de recurs este identic cu primul motiv de apel, analizat de către instanță. În aceeași situație se află și cel de-al doilea motiv de recurs, respectiv cel referitor la omisiunea instanței de a lămuri, prin raportare la cererile formulate de reclamantă obiectul acțiunii în revendicare, care, de asemenea, a constituit motiv de apel, preluat ca atare.

Și următoarele motive de recurs sunt preluate din motivele de apel, respectiv criticile legate de modalitatea în care tribunalul a analizat cererea în revendicare prin raportare la dispozițiile legale incidente în raportul juridic dedus judecății, inclusiv cele referitoare la aspectele aplicării legislației speciale cu caracter reparatoriu în materia imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, pe care curtea le-a respins, pentru considerente care le-au complinit pe cele avute în vedere de tribunal. Prin urmare, ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurenta a preluat motivele de apel, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, nesocotind existența judecății anterioare.

În acest context, se constată că deși prin decizia recurată s-a menținut soluția primei instanțe, curtea de apel, răspunzând motivelor de apel, a procedat și la complinirea considerentelor tribunalului, făcându-și propria judecată. Ca atare, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, obiect al recursului constituindu-l decizia pronunțată în apel. Se reține totodată că prin motivele suplimentare celor din apel, recurenta nu a formulat nicio critică concretă față de soluția din apel și față de considerentele avute în vedere de curte la adoptarea soluției, aceste motive neputându-se constitui în veritabile critici de nelegalitate.

Văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta Ș.C. împotriva Deciziei nr. 259 A din 31 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2014. Procesat de GGC - GV