ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2020/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2020/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului constată următoarele:

Urmare

declinării competenței de soluționare a cauzei de către Judecătoria sectorului

1 București, prin Sentința civilă nr. 18963 din 1 noiembrie 2011, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 357 din 14 februarie 2013 a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții C.A. și

C.A.Z. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de

Municipiul București pe cererea de chemare în garanție. A respins, ca

neîntemeiată, acțiunea principală formulată de reclamanta Ș.C. A respins

cererile de chemare formulate de pârâții C.A., C.A.Z. și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, ca rămase fără obiect și pe cea formulată de

pârâții persoane fizice în contradictoriu cu Municipiul București pentru lipsa

calității procesuale pasive.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a constatat că imobilul în litigiu a fost

dobândit de părinții reclamantei, Ș.I. și Ș.R. prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 36855/1946.

Prin

Decizia Consiliului Popular al municipiului București nr. 1100 din 23 iulie

1979, în baza Decretului nr. 223/1974, cota de ½ din imobil, precum și

suprafața de 147 mp teren au trecut în proprietatea statului.

Prin

contractul de vânzare-cumpărare nr. 248/112/1996 încheiat în baza Legii nr.

112/1995 între SC R. SA și C.A. și C.A.Z., aceștia din urmă au devenit

proprietarii imobilului, pe contract fiind făcută mențiunea cu cota indiviză

½.

În

baza Legii nr. 10/2001, reclamanta, în calitate de moștenitoare a părinților

săi - conform certificatelor nr. 270/2003 și declarației de drept de moștenire

din 23 iulie 2006 - a formulat notificare prin BEJ A.P. solicitând acordarea de

despăgubiri bănești pentru imobilul preluat de stat în baza Decretului nr.

223/1974.

Reclamanta

nu a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat

în baza Legii nr. 112/1995, formulând, la data de 4 decembrie 2007, acțiune în

revendicare a imobilului întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Sub

aspectul calității procesuale pasive a pârâților, tribunalul a reținut faptul

că aceștia au dobândit imobilul în baza Legii nr. 112/1995. Cum pârâții au fost

chemați în judecată în calitate de deținători ai imobilului, iar din actele

dosarului a rezultat că au posesia acestuia, raportat la obiectul cererii,

calitatea procesuală pasivă a fost constatată ca fiind dovedită.

În

ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a apreciat că în condițiile în care

apartamentul revendicat de reclamantă a fost vândut în temeiul Legii nr.

112/1995 coroborat cu faptul că la 14 februarie 2001 a intrat în vigoare Legea

nr. 10/2001, după această dată (cum este cazul în speță, acțiunea fiind

introdusă la data de 4 decembrie 2007), imobilul nu mai putea fi revendicat de

la cumpărătorul fost chiriaș decât dacă se solicita și se obținea în prealabil

declararea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. În plus,

restituirea în natură era condiționată de formularea cererii de restituire,

conform procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001.

S-a

constatat că titlul de proprietate al pârâților trebuie preferat, întrucât

criteriile de preferabilitate stabilite de dispozițiile Legii nr. 10/2001, act

aplicabil în cauză datorită naturii bunului litigios, dau preferință

chiriașului cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995.

În

privința aplicabilității în cauză a Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că

incidența acestei legi este dată de situația imobilului în litigiu, respectiv

de imobil preluat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Aplicarea Legii nr. 10/2001 este obligatorie, în speță, chiar dacă s-a stabilit

că statul nu a avut un titlu valabil asupra bunului litigios, deoarece art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede în mod expres că "bunurile

preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație", iar Legea

nr. 10/2001 este tocmai legea specială de reparație.

Incidența

Legii nr. 10/2001 în cauză nu ar putea fi înlăturată prin voința reclamantei și

cu atât mai puțin prin cea a judecătorului, care este obligat să aplice legea.

Ca atare, compararea titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare trebuie

făcută prin raportarea la dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece numai în

acest fel se poate stabili care dintre cele două titluri este mai caracterizat.

Acțiunea în revendicare nu poate face abstracție de situația juridică a

imobilului în litigiu, de modul de preluare și de dispozițiile legale privind

regulile de restituire ale acestei categorii de imobile stabilite prin acte

normative edictate după 22 decembrie 1989.

Tribunalul

a constatat că soluția este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțele judecătorești, în care s-a

stabilit că "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ."

Tribunalul

a reținut că în lipsa anulării contractului de vânzare-cumpărare încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995 nu se poate acorda preferință titlului prezentat de

reclamantă, această soluție decurgând din art. 45 din Legea nr. 10/2001, în

varianta în vigoare la data promovării acțiunii de față.

Într-adevăr,

regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989 stabilit prin Legea nr. 10/2001 este unul derogatoriu de la

dreptul comun în privința condițiilor în care se poate restitui fostului

proprietar sau moștenitorilor acestuia imobilul preluat abuziv.

Soluția

nu este contrară dispozițiilor art. 480 și următ. C. civ., care constituie

dreptul comun în ceea ce privește regimul juridic al revendicării, deoarece

aceste texte legale permit ca pentru anumite categorii de bunuri să fie

instituite reguli speciale.

Regulile

speciale pot consta în instituirea unor termene de prescripție extinctivă

pentru introducerea acțiunii în revendicare, în instituirea unor condiții în

care se poate revendica sau chiar în interzicerea revendicării unor bunuri

dobândite de terți în anumite condiții prevăzute de lege.

În

fine, tribunalul a mai reținut că soluția respingerii ca neîntemeiată a

acțiunii în revendicare în cauza de față nu aduce atingere dreptului

reclamantei la respectarea bunurilor, drept garantat de articolul 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În

prealabil, a fost menționat că acest text al Convenției nu garantează de

principiu dreptul la restituirea unor bunuri preluate de stat, indiferent de

modul de preluare, la o dată anterioară ratificării de către România a acestei

convenții. Pe de altă parte, în ipoteza în care, după ratificarea Convenției,

Statul român a adoptat o lege de reparație cu privire la imobilele preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, articolul 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează

dreptul la restituirea în natură de către stat a bunurilor preluate anterior

ratificării Convenției Europene a Drepturilor Omului și indiferent dacă acel

bun se mai află sau nu la stat. Acest aspect a fost subliniat fără echivoc în

jurisprudența sa de către Curtea de la Strasbourg (cauza Constandache împotriva

României).

Tribunalul

a apreciat ca nu s-a născut în patrimoniul reclamantei un "bun" în

sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, noțiunea autonomă de

bun presupune întrunirea în speță a criteriilor consacrate de respectiva

jurisprudență, criterii care nu se regăsesc în cauză. Astfel, în jurisprudența

sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că există un

"bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție în

măsura în care în mod cumulativ printr-o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie o instanță judecătorească a recunoscut unei persoane calitatea de

proprietar al bunului și prin dispozitivul hotărârii a dispus în mod expres

restituirea bunului către acea persoană (Păduraru c. României).

În

cauză, tribunalul a constatat că nicio instanță nu a dispus restituirea

imobilului în litigiu către reclamantă, iar anularea contractului încheiat în

baza Legii nr. 112/1995 nu s-a solicitat.

Pe

de altă parte, tribunalul a reținut că reclamanta deține ½ din imobil,

concluzia care s-a impus fiind aceea că părțile sunt coproprietare asupra

imobilului, or în această situație revendicarea nu este admisibilă.

Pentru

considerentele expuse, tribunalul a apreciat acțiunea reclamantei ca fiind

neîntemeiată.

Față

de soluția dată cererii principale, cererile de chemare în garanție formulate

de pârâții C.A., C.A.Z. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au

fost respinse ca rămase fără obiect.

În

ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de

Municipiul București pe cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C.,

având în vedere dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 - art. 50 alin. (3)

- care reglementează o răspundere a Statului Român derogatorie de la dreptul

comun, tribunalul a apreciat că pe respectiva cerere, calitate procesuală

pasivă are Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, prin urmare,

excepția a fost constatată întemeiată și a fost admisă.

Soluția

primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 259 A din 31

octombrie 2013, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței tribunalului.

S-a

reținut, în ceea ce privește primul motiv de apel invocat, vizând respingerea

acțiunii în revendicare ca fiind inadmisibilă, că, deși este corectă afirmația

reclamantei referitoare la modalitatea în care tribunalul a apreciat asupra

inadmisibilității demersului judiciar al acesteia prin raportare la cota

indiviză deținută asupra imobilului revendicat, fără a pune acest aspect în

discuția părților, dar statuând în legătură cu pretinsa inadmisibilitate a

acțiunii din perspectiva arătată prin considerentele sentinței, trebuie

remarcat că tribunalul a examinat anterior și fondul pricinii, concluzionând în

sensul caracterului netemeinic al acțiunii și respingând, ca atare, cererea

principală.

Curtea

nu a putut reține în aceste condiții existența vreunei vătămări procesuale a

părții reclamante, cu atât mai mult cu cât a apreciat că trebuie înlăturate în

cadrul controlului judiciar din apel respectivele considerente legate de

inadmisibilitate, acestea fiind oricum greșite prin raportare la normele

incidente în speță.

Curtea

a avut astfel în vedere dispozițiile noului C. civ., respectiv cele ale art.

643 alin. (1), conform cărora "Fiecare coproprietar poate sta singur în

justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la

coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare".

Or,

aceste dispoziții legale erau aplicabile în cauza de față, în conformitate cu

art. 63 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009

privind Codul civil care prevede "Dispozițiile art. 643 alin. (1) și 2 C.

civ. se aplică și în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas

definitivă până la intrarea în vigoare a Codului civil".

S-a

reținut ca fiind nefondat motivul de apel referitor la omisiunea primei

instanțe de a clarifica, prin raportare la cererile formulate de reclamantă,

obiectul acțiunii în revendicare.

Curtea

a constatat, în acest sens, că apelanta reclamantă a pus în discuție, prin

această critică de nelegalitate, lipsa de rol activ a tribunalului, care, în

opinia sa, ar fi trebuit să solicite o precizare clară a imobilelor revendicate

în speță, avându-se în vedere că nu întregul imobil a fost vizat de actele de

expropriere, iar asupra terenului ce excede suprafeței de 60,35 mp aflată sub

construcție, pârâții, în opinia apelantei, nu au invocat și nici nu pot dovedi

vreun drept de proprietate, situație în care s-a apreciat că nu ar fi fost

cercetat fondul cauzei.

Chiar

dacă, potrivit prevederilor art. 129 C. proc. civ., judecătorul este obligat să

clarifice cadrul procesual, prin raportare la cereri, cu privire la natura

drepturilor pretinse în cauză și întinderea acestor drepturi, pentru a putea

ordona administrarea probelor pertinente, concludente și utile cauzei, rolul

activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru

cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și cel al

contradictorialității, neputând constitui temeiul substituirii instanței în

poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia.

Din

analiza considerentelor avute în vedere de prima instanță a reieșit că,

raportându-se la obiectul acțiunii deduse judecății, tribunalul s-a pronunțat

asupra fondului cauzei, stabilind netemeinicia pretențiilor reclamantei

îndreptate împotriva pârâților persoane fizice în privința imobilului

revendicat - teren și construcție - pentru considerente care au fost analizate

și în apel, prin prisma criticilor formulate în cauză.

Pe

de altă parte, tribunalul, respingând excepția lipsei calității procesuale

pasive a persoanelor chemate în judecată de reclamantă, soluție necriticată de

părțile interesate prin exercitarea apelului, a stabilit, privitor la

întinderea imobilului revendicat, că reclamanta a justificat chemarea în proces

a pârâților întemeindu-se pe contractul de vânzare-cumpărare, instanța

analizând, prin urmare, temeinicia revendicării din aceasta perspectivă și în

limitele fixate prin cererea de chemare în judecată.

În

măsura în care reclamanta, apreciind că acțiunea introductivă nu a fost

redactată în termeni neechivoci și în conformitate cu dispozițiile art. 112 C.

proc. civ., avea, fără îndoială, posibilitatea să aducă precizări acestei

cereri, cu respectarea dispozițiilor art. 132 din cod, dar curtea a constatat,

fată de cele reținute anterior, că nu se poate discuta despre o încălcare a

rolului activ al judecătorului, cu atât mai mult cu cât rolul activ nu poate

înlocui implicarea însăși a părții în exercitarea propriilor obligații

procesuale prevăzute de art. 129 alin. (1).

În

același context, curtea nu a putut primi nici susținerile apelantei vizând

necesitatea completării probatoriului în fața instanței de fond pentru

stabilirea deplină a situației juridice a terenului și identificarea

construcțiilor edificate pe acesta.

Curtea

a constatat, astfel, că, fiind devolutiv, apelul este o cale de atac care duce

la rejudecarea pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept

dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel.

Potrivit art. 292 alin. (1) C. proc. civ., părțile nu se vor putea folosi

înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât

de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în

întâmpinare, instanța de apel putând încuviința și administrarea probelor a

căror necesitate rezultă din dezbateri, iar în conformitate cu prevederile art.

295 din cod, instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea

probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea altor probe,

dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei.

În

aplicarea acestor prevederi legale, instanța de apel poate completa probatoriul

administrat în fața primei instanțe, reclamanta având deci posibilitatea de a

administra dovezile pe care le considera necesare în susținerea pretențiilor

deduse judecății. Curtea a reținut însă că, deși aspectul necesității

completării probatoriului în speță a făcut obiectul unor dezbateri

contradictorii în faza apelului, reprezentantul apelantei reclamante a arătat

expres că nu are alte probe de solicitat în afara celor deja administrate în

cauză.

În

ceea ce privește criticile legate de modalitatea în care tribunalul a analizat

cererea în revendicare prin raportare la dispozițiile legale incidente în

raportul juridic dedus judecății, inclusiv cele referitoare la aspectele

aplicării legislației speciale cu caracter reparatoriu în materia imobilelor

preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, curtea le-a respins,

pentru considerente care le complinesc pe cele avute în vedere de tribunal.

Astfel,

tribunalul, reținând că imobilul în litigiu este unul preluat abuziv de stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în mod corect a avut în vedere la

pronunțarea soluției regula de drept conform căruia concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, reținând

astfel în cauză incidența Legii nr. 10/2001, cu toate consecințele ce decurg

din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare

formulată de reclamantă - ținând seama, în acest sens, și de cele statuate prin

Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție - Secțiile Unite.

Deși

apelanta a învederat că a uzat de procedurile speciale instituite prin Legea

nr. 10/2001 și a inițiat procedura administrativă prealabilă în vederea

obținerii măsurilor reparatorii prevăzute prin dispozițiile acestui act

normativ, neprimind însă niciun răspuns, curtea a constatat că în mod constant,

în jurisprudența instanței supreme s-a arătat că accesul la justiție presupune

în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea

interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În

lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în

substanța sa. Or, în măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de

acces la justiție nu este afectat.

Înalta

Curte a reținut astfel că persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune

controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii

nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de

soluționare a notificării. În cadrul acestui control, partea interesată poate

deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în

litigiu.

Tot

instanța supremă, prin decizia anterior menționată, obligatorie pentru instanțe

conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. [actualul art. 330

7

alin.

(4)], a reținut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la

dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări

anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită

de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă,

iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat

printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

Prin

Hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții contra României din

12 octombrie 2010 s-a arătat fără echivoc că "în ceea ce privește acțiunea

în revendicare fondată pe dispozițiile civile de drept comun, Curtea apreciază

că respingerea acesteia argumentată de necesitatea de a asigura aplicarea

coerentă a legilor reparatorii nu ridică de una singura o problemă din pct. de

vedere a liberului acces la justiție garantat de articolul 6 § 1 al Convenției,

cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să constituie o cale

judiciară eficientă" (par.118).

Trebuie

remarcat însă că prin aceeași decizie în interesul legii mai sus arătată,

Înalta Curte a sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001,

în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a

măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1)

din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20

alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care,

fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum

se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Or,

pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și

un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție

legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta

Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001

exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Pe

de altă parte, contrar susținerilor apelantei, s-a remarcat faptul că prin

decizia sus-menționată s-a exclus posibilitatea ca acțiuni în revendicare

similare celei de față să mai fie soluționate după regulile de comparare și

preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din

aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001.

Or,

singurele aspecte relevante față de pretențiile reclamantei sunt dacă bunul

revendicat a fost preluat abuziv și intră ca atare în domeniul reglementat de

legea specială de reparație și dacă reclamanta se poate prevala de un bun

actual într-o acțiune întemeiată pe dreptul comun.

Sub

acest aspect, curtea a constatat că dreptul de proprietate care s-a aflat

inițial în patrimoniul reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din

Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în

acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene, fiind

acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de

proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu

poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1.

În

același context, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel

interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun

trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o

diferență evidentă între "simpla speranță de restituire", oricât ar

fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral și o "speranță

legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau

pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28

septembrie 2004).

Reclamanta

s-ar fi putut prevala de un bun în sensul Convenției, numai dacă ar dovedi în

cauza de față că întrunește toate condițiile legii pentru a beneficia de

restituirea imobilului preluat abuziv. Această situație juridică nu se poate

dovedi însă decât în cadrul și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr.

10/2001 (actul normativ aplicabil în materia acestor imobile), prin decizia sau

dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea

notificării care atestă calitatea notificatoarei de persoană îndreptățită la

restituire în natură ori, după caz, printr-o hotărâre judecătorească de

restituire.

Or,

reclamanta nu a parcurs toate procedurile de restituire prevăzute de lege, iar

în cauză nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi

stabilit că reclamanta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus restituirea acestuia în

patrimoniul său, cu referire la acest aspect, fiind relevantă Hotărârea pilot

pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie

2010.

Nu

a putut fi deci primită nici susținerea apelantei reclamante în sensul că,

odată ce instanțele se pronunță asupra constatării preluării de către stat,

fără titlu, a unui imobil în perioada de referință, consecințele nu pot fi

decât acelea de restabilire a situației anterioare, în natură sau prin

echivalent, singura speranță legitimă creată reclamantei apelante fiind cea

dată prin aplicarea Legii nr. 10/2001, respectiv o speranță la o reparație

echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist.

În

același timp, curtea a reținut că în mod corect tribunalul a apreciat că

pârâții sunt deținători ai unui titlu asupra imobilului în litigiu, în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. 248/112/1996 încheiat conform Legii nr.

112/1995 - act de înstrăinare în legătură cu care prima instanță a constatat,

văzând dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată), că nu s-a

solicitat de către reclamantă declararea nulității acestuia.

Curtea

de apel a reținut la rândul său că, în temeiul respectivului contract de

vânzare-cumpărare, intimații pârâți cumpărători, care se află și în posesia

apartamentului ce face obiectul contractului au - spre deosebire de apelanta

reclamantă - un bun, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului menționată.

Prin

urmare, s-a arătat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și principiul securității raporturilor juridice

trebuie respectate și în cazul pârâților cumpărători de bună credință ai

imobilului revendicat și, prin urmare, aceștia din urmă nu pot fi lipsiți de

proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege.

Deși,

așa cum a reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, Statul Român nu a făcut

dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, ceea ce

este relevant este că o lege specială cu caracter reparatoriu, la care

reclamanta a apelat, prevede în acest scop proceduri stricte și creează fondul

necesar din care persoanele îndreptățite ar trebui îndestulate.

Stabilirea

obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat de plată a

despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și

introducerea unei proceduri simplificate și eficiente (cum s-a dispus prin

Hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții contra României,

parag. 232) echivalează în același timp cu validarea măsurilor reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

De

altfel, în ceea ce privește eficiența procedurii prevăzute de Legea nr.

10/2001, revenind la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a

arătat că instanța europeană recunoaște dreptul suveran al legiuitorului intern

de a opta asupra soluției legislative pe care o consideră cea mai adecvată

posibilităților sale economico-sociale-financiare și intereselor sale politice

(parag. 174 și următoarele din aceeași hotărâre adoptată în cauza Maria

Atanasiu și alții contra României).

Din

perspectiva argumentelor de fapt și de drept care au condus tribunalul la

concluzia respingerii acțiunii, curtea a constatat că prin sentința apelată,

s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente,

inclusiv prin raportare la obligativitatea respectării deciziilor pronunțate de

instanța supremă și, prin urmare, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins

apelul, ca nefondat.

Împotriva

acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta Ș.C., pentru motivele

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

A

solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și, procedând la o nouă

judecată a cererii de apel, admiterea apelului declarat împotriva sentinței și,

pe cale de consecință, cu titlu principal, anularea hotărârii tribunalului,

dispunându-se trimiterea dosarului, spre rejudecare, acestei instanțe, iar în

subsidiar, urmare casării deciziei recurate, în rejudecarea fondului cauzei,

schimbarea în tot a sentinței, cu consecința admiterii acțiunii în revendicare

și obligarea pârâților C. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul în litigiu.

A

considerat ca fiind nelegală decizia, ca și hotărârea pronunțată de prima

instanță din perspectiva respingerii acțiunii în revendicare prin aprecierea ca

inadmisibil a demersului judiciar promovat de reclamantă, coproprietară în cotă

de ½ asupra imobilului alături de pârâții C., câtă vreme aceștia din

urmă au fost constatați de către instanță drept coproprietari asupra restului

cotei de ½ din imobil.

A

arătat că nelegalitatea sentinței tribunalului constă în omisiunea primei

instanțe de a pune în discuția prealabilă a părților inadmisibilitatea acțiunii

din perspectiva reținută prin considerente, în condițiile în care s-a reținut

că acțiunea nu este admisibilă pentru argumente neinvocate de către pârâți ci

de către instanță, din oficiu.

A

susținut că nelegale sunt în egală măsură hotărârile fondului și prin prisma

omisiunii instanțelor de a lămuri, prin raportare la cererile reclamantei,

obiectul cererii de revendicare, respectiv fără să stabilească în mod cert ce a

înțeles a deduce judecății.

A

apreciat astfel că instanța de fond era datoare să clarifice ce revendică

reclamanta și ce formează obiectul judecății cererii, conchizând că nu a fost

cercetat fondul cauzei, apreciindu-se eronat că pârâții persoane fizice pot

pretinde vreun drept și asupra imobilului teren, cu consecințe majore asupra

modului de soluționare a cauzei în ansamblul său.

În

continuare, s-a criticat hotărârea pronunțată în apel și din alte considerente,

arătându-se că tribunalul a omis să cerceteze motivele care vizează

nevalabilitatea titlului statului, cu atât mai mult cu cât această chestiune nu

a fost analizată segmentat pe imobile și că nu este culpa reclamantei că până

la momentul promovării acțiunii în revendicare aceasta nu a primit o justă și

legală soluționare notificării depusă în baza Legii nr. 10/2001.

Cu

titlu subsidiar, precizând că are cunoștință de jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului referitoare la existența unui bun, a arătat că în speță nici

cumpărătorii casei nu pot pretinde vreun drept asupra întregii suprafețe de

teren aflate în folosință, pentru ca demersul judiciar al reclamantei să poată

fi paralizat la modul absolut.

Recursul

este nul.

Potrivit

art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie

să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor

fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul

se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la

art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este

nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute

la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Potrivit

legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea

hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte,

indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de

critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs

invocat.

Indicarea

greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea

acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că

face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din

cod.

Or,

în speță, recurenta deși a precizat formal că își întemeiază pretențiile pe

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în

motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menționate, recurenta

nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției din apel.

De

altfel, se observă că motivele de recurs le reiau pe cele de apel. În concret, prin

primul motiv de recurs s-a criticat nelegalitatea hotărârilor anterioare

pronunțate în cauză pentru motivele aprecierii ca inadmisibil a demersului

judiciar al reclamantei și nesupunerii acestui aspect în dezbaterea părților.

Or, se observă că acest motiv de recurs este identic cu primul motiv de apel,

analizat de către instanță. În aceeași situație se află și cel de-al doilea

motiv de recurs, respectiv cel referitor la omisiunea instanței de a lămuri,

prin raportare la cererile formulate de reclamantă obiectul acțiunii în

revendicare, care, de asemenea, a constituit motiv de apel, preluat ca atare.

Și următoarele motive de recurs sunt preluate din motivele de apel, respectiv

criticile legate de modalitatea în care tribunalul a analizat cererea în revendicare

prin raportare la dispozițiile legale incidente în raportul juridic dedus

judecății, inclusiv cele referitoare la aspectele aplicării legislației

speciale cu caracter reparatoriu în materia imobilelor preluate abuziv în

perioada regimului politic comunist, pe care curtea le-a respins, pentru

considerente care le-au complinit pe cele avute în vedere de tribunal.

Prin

urmare, ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată

în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea

soluției, recurenta a preluat motivele de apel, fără să combată în vreun fel

argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de

cenzură în recurs, nesocotind existența judecății anterioare.

În

acest context, se constată că deși prin decizia recurată s-a menținut soluția

primei instanțe, curtea de apel, răspunzând motivelor de apel, a procedat și la

complinirea considerentelor tribunalului, făcându-și propria judecată.

Ca

atare, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304

C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se

demonstra, în concret, pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul

instanței de apel, obiect al recursului constituindu-l decizia pronunțată în

apel.

Se

reține totodată că prin motivele suplimentare celor din apel, recurenta nu a

formulat nicio critică concretă față de soluția din apel și față de

considerentele avute în vedere de curte la adoptarea soluției, aceste motive

neputându-se constitui în veritabile critici de nelegalitate.

Văzând

dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe

cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va

constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale

încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii

atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

nul recursul declarat de reclamanta Ș.C. împotriva Deciziei nr. 259 A din 31

octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 25 iunie 2014.

Procesat

de GGC - GV