ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1177/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 44107 din 29 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții M.D. și E.M. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primar General, S.I. și S.T. solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1 compus din teren în suprafață totală de 1.831 mp și construcția situată pe acesta formată din 3 camere și dependințe. Prin sentința civilă nr. 1165 din 19 septembrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive, a lipsei calității de reprezentant a avocatului reclamanților, excepția nulității cererii, autorității de lucru judecat.

Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active,fiind respinsă acțiunea pe acest motiv. Apelul formulat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins prin Decizia civilă nr. 791 din 28 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 2713 din 4 mai 2010, a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia Curții de Apel București și sentința Tribunalului București și a trimis cauza spre rejudecare, reținându-se că moștenitorii lui C.D. sunt aceeași cu moștenitorii lui C.D. și că M.D. este aceeași persoană cu M.D. și E.M. este aceeași persoană cu E.M. În fond după casare, Tribunalul București a pronunțat sentința civilă nr. 1916 din 5 noiembrie 2012, prin care a respins excepțiile de inadmisibilitate și putere de lucru judecat ca neîntemeiate.

Tribunalul a respins cererea formulată de reclamanții E.M. și D.E. în contradictoriu cu pârâții S.I. și S.T. și Municipiul București prin Primarul General ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că, la data de 28 martie 2011, s-a depus la dosar contractul de vânzare de drepturi litigioase autentificat din 9 martie 2011 prin care reclamantul M.D. a cesionat drepturile în legătură cu imobilul ce face obiectul cauzei lui D.E. Tribunalul a constatat că, la data de 28 martie 2011, a fost transmisă calitatea procesuală activă de la M.D. la D.E. Tribunalul a constatat că, potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat la nr. 1922/14 ianuarie 1937 la fostul Tribunal Ilfov, secția Notariat, autorul reclamanților, C.S.D., a cumpărat un teren în suprafață de 558 mp situat în București Herăstrău.

În anul 1943, C.S.D. a cumpărat de la aceiași vânzători terenul în suprafață de 1.273 mp situat în București cartierul Herăstrău, conform contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 2 iulie 1943. Tribunalul a constatat că, la data de 27 octombrie 1946, C.D. a decedat lăsând ca moștenitori pe M.D. - M.D. - fiu și pe E.D., soție supraviețuitoare, conform jurnalului din 29 aprilie 1947 al Tribunalului Ilfov, secția a III-a civilă. În masa succesorală era cuprins și imobilul teren situat în comuna suburbană Herăstrău în suprafață de 1.830 mp. Conform procesului verbal din data de 12 noiembrie 1946 aflat în registrul de renunțări al Tribunalului Ilfov, secția I C.C., reclamanta E.M. a renunțat la succesiunea lui C.S.D.

Tribunalul a constatat că, potrivit sentinței civile nr. 11528 din 15 decembrie 1961 pronunțate de Tribunalul Popular al Raionului I.V. Stalin București, imobilul în cauză, situat în Raionul Stalin, în suprafață de aproximativ 2000 mp, a fost trecut în proprietatea Statului. Conform Deciziei nr. 1048 din 14 septembrie 1962, imobilul teren și construcția compusă din o cameră și un antreu se trece în fondul de bază al fostei întreprinderi locative a Raionului 30 Decembrie. Tribunalul a reținut că, la data de 3 aprilie 1967, a decedat E.D. astfel cum rezultă din certificatul de deces eliberat de autoritățile elene, lăsând ca moștenitori pe reclamanta E.M. și M.D.. Prin contractul de vânzare cumpărare cu plata prețului în rate din 7 ianuarie 1997, pârâții S.I.

și S.T. au cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995, locuința situată în București, sector 1 compusă din 3 camere, bucătărie și W.C. în curte în suprafață utilă de 45,76 mp și terenul situat sub construcție de 48,54 mp. Conform adresei din 2011 emisă de D.E.P. din cadrul Primăriei Municipiului București, a purtat anterior anului 1948 denumirea de Intrarea Școalei. Din raportul de expertiză tehnică topografică întocmit în cauză de expertul H.C., tribunalul a reținut că terenul ce face obiectul cauzei și care a aparținut autorului reclamanților, are o suprafață de 1.813 mp din care o parte este deținută cu titlul de locațiune de către pârâții S.I. și T., respectiv suprafața de 375 mp, care se află în domeniul privat al statului.

De asemenea, 806 mp este teren ce face parte din imobilul situat la adresa poștală, domeniul public al Municipiului București fiind ocupat de Parcul Școala Herăstrău. Din suprafața totală de teren se menționează că o parte de 244 mp este afectată de străzile Ș.H. - 150 mp, str. C. - 50 mp și Intrarea G. - 44 mp. Restul terenului este afectat de imobilele din străzile B.A. -296 mp, imobilul din str. Ș.H., - 13 mp și cu imobilul din str. Ș.H. - 31 mp. Tribunalul a respins excepțiile invocate de pârâții S.I. și S.T. referitoare la autoritatea de lucru judecat și la inadmisibilitatea acțiunii ca neîntemeiate.

Referitor la autoritatea de lucru judecat, tribunalul a constatat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., respectiv identitatea de părți, obiect și cauză, întrucât, în cauza ce a format obiectul dosarului în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 12042 din 16 noiembrie 2001 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București reclamant a fost numai M.D. Pe de altă parte, sentința a fost pronunțată pe excepția lipsei calității procesuale active, astfel că nu a existat o judecată pe fondul cauzei. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii reiterată de pârâți prin întâmpinare, tribunalul a constatat că este neîntemeiată.

Susținerea pârâților conform căreia cererea este inadmisibilă pentru că reclamanții aveau calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu poate fi avută în vedere ținând seama de considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,fiind necesar a se analiza dacă reclamanții dețin un bun în sensul prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă există neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului. Prin urmare, pe lângă criteriile prevăzute de art. 480 C. civ., trebuie a fi analizate și cele reținute în Decizia nr. 33/2008. Tribunalul a constatat că reclamanții aduc ca probă a dreptului de proprietate asupra imobilului contractele de vânzare cumpărare încheiate de autorul lor în anii 1937 și 1943, că pârâții S.I.

și S.T. au invocat dreptul lor de proprietate dobândit prin contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, precum și faptul că Municipiul București prin Primar General a invocat faptul că terenul este parțial domeniu public fiind calcătuit dintr-un parc și căi de acces,iar parțial constituie curtea imobilului cumpărat de pârâții S.I. și T. Având în vedere criteriul prevăzut de Decizia nr. 33/2008, a Înaltei Curții de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii de secțiile unite,tribunalul a avut în vedere și faptul că titlul de proprietate al pârâților Streche nu a fost desființat și că titlul reclamanților nu a fost reconfirmat printr-o hotărâre judecătorească pentru a se considera că aceștia dețin un bun în sensul prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau o speranță legitimă.

În ceea ce privește curtea imobilului ce se află în folosința pârâților S. și respectiv în domeniul privat al Municipiului București, tribunalul a constatat că această suprafață de teren este afectată folosinței imobilului construcție pe care aceștia au cumpărat-o baza Legii nr. 112/1995, astfel că revendicarea este neîntemeiată. Potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și art. 7 pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin noțiunea de teren aferent imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 10/2001, se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul aferent construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință.

Tribunalul a constatat că o porțiune de teren de 806 mp identificată conform raportului de expertiză topografică cu nr. de la 4 la 16 este domeniu public al municipiului București. Terenul este parc public, respectiv Parcul Ș.H. ce constituie domeniu public al municipiului București. Potrivit aceluiași raport de expertiză, o parte din terenul revendicat de reclamanți este afectat de căi de acces publice, respectiv str. Ș.H. - 244 mp, str. C. - 50 mp și intrarea G. - 44 mp ce constituie domeniu public al municipiului București. Altă porțiune din terenul revendicat este ocupat de imobilul de la str. B.A. - 296 mp, de imobilul de la nr. 6-8-10 de pe str. Ș.H. - 13 mp și de imobilul de pe aceeași stradă - 31 mp ai căror proprietari nu au fost chemați în judecată în prezenta cauză.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții,iar prin Decizia civilă nr. 158/A din 29 aprilie 2013 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat pentru următoarele considerente: Raportul dintre Legea nr. 10/2001 și dispozițiile C. civ., care constituie temeiul acțiunii în cauza de față, a fost analizat în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în secțiile unite, decizie obligatorie conform art. 330 7 C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție în secțiile unite a stabilit, în recursul în interesul legii, că nu este exclusă posibilitatea formulării acțiunii în revendicare și că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului. În dispozitivul deciziei se arată că “în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun”.

De asemenea, în motivarea deciziei se arată că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Astfel, instanța de apel a verificat în ce măsură apelanții pot invoca încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile art. 11 și 20 din Constituție prevăd că aceste dispoziții fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. În ceea ce privește existența în favoarea apelanților a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată că noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) (M.C.), nr. 39.794/98, & 69, C.E.D.O.

2002-VII). Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei (M.C.), nr. 44.912/98, & 35, C.E.D.O.

2004-IX). În Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52). De asemenea, C.E.D.O. a statuat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și,dacă, în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

C.E.D.O. a constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. C.E.D.O. a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În ceea ce privește preluarea imobilului în litigiu, instanța de apel a reținut că imobilul a fost preluat de stat prin sentința nr. 11.528 din 15 decembrie 1961 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului IV Stalin București, în baza Decretului nr. 111/1951.

În executarea acestei sentințe, a fost emisă Decizia nr. 1048/1962 a Comitetului executiv al Sfatului Popular al Raionului 30 Decembrie. D.M. a formulat notificarea din 3 august 2001, (depusă în copie la fila 27 din dosarul Tribunalului București) solicitând acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul preluat de stat prin sentința nr. 11.528 din 15 decembrie 1961 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului IV Stalin București. Notificarea nu a fost soluționată până în prezent.

În ceea ce privește existența în favoarea reclamanților a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, Curtea europeană a drepturilor omului a stabilit că, deși nu ar putea constitui un bun în sensul Convenției un vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă nu mai este posibilă de multe decenii, cu toate acestea, astfel cum s-a arătat mai sus, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții.

Totuși, constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu, însă ea dă dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume, formularea notificării, naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar. În cauză, nici o instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut apelanților în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu. Rezultă că, nici din acest punct de vedere, acest imobil nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care apelanții s-ar putea prevala.

Pentru a contesta dispoziția emisă în procedura administrativă, legea a instituit calea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere. În procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, instanța poate proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și stabilirea măsurilor reparatorii.

Astfel, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Având în vedere aceste considerente, instanța de apel a constatat că demersul judiciar al apelanților se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale și se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, acordarea măsurilor reparatorii către persoana îndreptățită are loc în cadrul procedurii speciale și este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Împotriva acestei hotărâri audeclarat recurs reclamanții D.E., M.W. și M.N.C., moștenitori ai reclamantei M.E., solicitând casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Astfel,recurenții susțin că în condițiile în care decesul reclamantei M.E. a intervenit în etapa apelului înainte de intrarea în dezbateri a cauzei, se impune anularea tuturor actelor de procedură dispuse la termenul din 29 aprilie 2013, sancțiunea nulității operând deopotrivă, și cu privire la decizia pronunțată în aceste circumstanțe. În acest sens, recurenții invocă dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ. În cauza pendinte, susțin recurenții, reclamanta M.E.

a pierdut capacitatea de folosință a drepturilor sale civile odată cu survenirea decesului său la data de 25 aprilie 2013, în faza ciclului procesual al apelului, astfel că actele de procedură îndeplinite de o persoană fizică căreia îi lipsește capacitatea de folosință ori în contradictoriu cu o asemenea persoană,sunt lovite de nulitate absolută, excepția lipsei capacității de folosință fiind una de fond, peremptorie și absolută. Din această perspectivă,se susține că,în condițiile în care decesul reclamantei Mazanitis Elefteria a intervenit în etapa apelului înainte de intrarea în dezbateri a cauzei, se impune anularea tuturor actelor de procedură dispuse la termenul din 29 aprilie 2013, sancțiunea nulității fiind incidentă și cu privire la hotărârea pronunțată în aceste circumstanțe.

O altă critică adusă hotărârii instanței de apel vizează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,susținându-se că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în condițiile în care instanța nu analizează motivele de apel formulate de reclamantă, respectiv: nelegala constatare de către instanța de fond a unui titlu preferabil reclamantei în favoarea pârâților S.I. și S.T., precum și nelegala restituire a unor porțiuni de teren aflate în proprietatea publică și privată a pârâtei Municipiul București prin Primar General. În motivarea acestor capete de cerere, recurenții susțin că au indicat pe larg temeiurile de fapt și de drept pe care se sprijină acestea., însă întreaga motivare a instanței de apel se limitează la „a verifica în ce măsură apelanții pot invoca în cauză încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale”.

În aceeași idee se învederează că decizia atacată nu cuprinde argumentele pe baza cărora se menține sentința primei instanțe care a stabilit caracterul preferabil al titlurilor pârâților, denunțând artificialitatea instrumentării cauzei, motiv pentru care se susține și încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. O altă critică adusă hotărârii instanței de apel vizează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel,se arată că reclamanții se prevalează atât de un drept de proprietate perfect valid xcât și de speranța legitimă a dobândirii atributului posesiei, ce-și are sorgintea în același drept, în condițiile în care dețin un „bun actual”, iar dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor, motiv pentru care nu este vorba doar de „eventualitatea" unui drept, ci de un drept actual, născut în patrimoniul lor odată cu acceptarea succesiunii după antecesorii lor.

Astfel, se mai învederează că delimitarea pur retorică a dreptului de proprietate al reclamanților de noțiunea de „bun” în sensul Convenției intră în contradicție atât cu dreptul intern cât și cu dreptul C.E.D.O.( hotărârea Konig din 1978). Din această perspectivă recurenții susțin că atât dreptul intern cât și Convenția Europeană admit că deținerea efectivă a bunului mobil/imobil reprezintă doar expresia exercitării atributelor dreptului de proprietate: usus, fructus și abusus. Or, existența dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilelor pretinse conturează caracterul legitim al speranței acestora că-și vor putea reîntregi atributele dreptului lor. În speță,susțin recurenții, circumstanțele concrete ale cauzei creionează conflictul ivit între legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmând a se da prioritate acesteia din urmă.

În aceeași idee,se mai arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit principiul specialia generalibus derogant și respectiv. Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, în sensul că acțiunea introductivă de instanță a fost întemeiată pe mai multe dispoziții legale în materie și nu numai pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., respectiv, art. 17 alin. (2) și art. 30 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din primul Protocol adițional la C.E.D.O., art. 11, art. 20, art. 21, art. 44 alin. (1) - (4) din Constituția României, astfel încât cauza se impunea a fi soluționată prin raportare la textele legale sus arătate. Or, susțin recurenții,trimiterea instanței de apel la parcurgerea procedurii reglementate de Legea 10/2001, denotă analizarea superficială a cauzei precum și o denegare de dreptate a reclamanților în sensul art. 3 C. civ.

Prin trecerea în mod abuziv a terenului de 265,63mp din proprietatea privată în proprietatea publică a statului când exista înregistrată o cere administrativă de restituire în natură a bunului, formulată pe Legea nr. 10/2001, s-a creat (prin mijloace abuzive) o imposibilitate juridică de a mai putea revendica bunul. Se mai arată de către aceași recurenți că decizia Tribunalului Popular al raionului I.V. Stalin București a fost pronunțată împotriva unui neproprietar (I.M., presupusa fiică a proprietarului I.C., aceștia neavând nici o legătură cu familia D. și neavând nici un drept asupra imobilului în cauză) astfel încât proprietatea asupra imobilului nu a fost transferată niciodată. Ca atare, recurenții susțin că în acest caz nu ne aflăm în fața unei cauze în care statul a preluat imobilul printr-un titlu nevalabil ci în situația în care nu a existat niciun act de transfer al proprietății, situație în care pârâții S.I.

și S.T. au „dobândit” bunul de la un neproprietar, în condițiile în care statul prin instituțiile sale nu putea transmite ceea ce nu exista în patrimoniul său la acea dată. În concluzie recurenții arată că preferarea titlului chiriașilor care au cumpărat imobilul de la un neproprietar, în dauna proprietarului, care de altfel nu a pierdut niciodată dreptul său, înseamnă o înfrângere(într-un mod inacceptabil )a principiilor fundamentale ale dreptului și statului de drept, precum și a supremației Constituției.

Cu privire la invocarea trecerii în proprietatea publică a statului,a unor porțiuni din terenul revendicat de reclamanți (identificate în raportul de expertiză topografică ca însumând o suprafață de 804,35 mp, 221,66 mp și 43,97 mp, total 1.069,98 mp) se arată că erau incidente prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora : „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau ai unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat". Or, susțin recurenții, este evident că dacă o deposedare fără titlu valabil nu are valoare cu atât mai mult o deposedare abuzivă, fără niciun titlu, nu poate fi temeiul trecerii unui bun în proprietatea publică a statului.

În aceeași idee, se mai susține că trecerea imobilului în proprietatea statului în anul 1951 s-a făcut cu încălcarea flagrantă a Constituției României de la acea dată ce garanta proprietatea privată. Astfel, trecerea bunului din proprietatea privată a statului în proprietatea publică a acestuia nu putea opera în mod valabil deoarece bunul în cauză nu s-a aflat niciun moment, în mod valabil și legal, în proprietatea privată a statului, acesta deținând bunul în baza unei posesii viciate de violență. Ca atare, se mai susține că trecerea în domeniul public a imobilului a fost făcută după ce reclamanții introduseseră cererea administrativă de retrocedare a imobilului pe Legea nr. 10/2001, situație în care această hotărâre a fost luată cu rea-credință, neputând fi considerată un titlu valabil al statului.

Cu privire la suprafața de teren de 376,46 mp identificați în raportul de expertiză topografică în proprietatea privată a statului, recurenții susțin că se impunea compararea titlurilor părților, titlul lor fiind preferabil titlului statului. În aceeași idee se mai arată că acțiunea a fost introdusă înaintea intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, respectiv în anul 2006 și că reclamanții sunt în drept să primească restituirea în natură a terenului în suprafață de 376,4 mp. O altă critică adusă hotârârii instanței de apel vizează interpretarea greșită a art. 6 Protocol 1 C.E.D.O. În accepțiunea Convenției, domeniul de aplicare al art. 6 parag. 1 se întinde asupra existenței dreptului, a întinderii sale și modalității lui, conform cărora titularul este liber să-1 folosească, cât și asupra aspectelor de fapt și de drept, de unde necesitatea unui control deplin al jurisdicției care să permită mai ales corectarea erorilor de fapt.

Or, din această perspectivă, se arată că deși prima instanță recunoaște dreptul reclamanților de a-și reclama dreptul de proprietate în baza dreptului comun, totuși instanța de apel blochează orice demers al reclamanților, tranșând litigiul în sensul că părțile trebuie să urmeze procedura administrativă stabilită de Legea nr. 10/2001. Astfel, se mai arată că,deși reclamanților li s-a creat o cale specială de reparație prin Legea 10/2001, totuși aceasta nu atrage inadmisibilitatea unei acțiuni în revendicare, aceștia având dreptul să aducă litigiul în fața instanței de judecată pentru a se statua asupra pretențiilor lor, astfel cum rezultă din art. 21 din Constituția României, din art. 6 din C.E.D.O.

și din Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite dată în interesul legii, prin care s-a statuat că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare. Ca atare, susțin recurenții, trimiterea instanței de apel la sesizarea organelor abilitate cu aplicarea Legii nr. 10/2001, reprezintă o încălcare a art. 6 alin. (1) C.E.D.O. (cauza Vasilescu contra României și Beaumartin contra Franței). Prin întimpinarea depusă la filele 61-85, pârâții Municipiul București prin Primarul General, S.I. și S.T. au invocat excepțiile lipsei calității de reprezentant a mandatarei recurentei și a nulității recursului motivat de lipsa semnăturii părții recurente, în condițiile în care motivele de recurs conțin doar semnătura avocatului și nu a uneia dintre părțile cauzei.

Astfel s-a susținut că avocatul nu poate promova singur calea de atac a recursului,ci doar în calitate de mandant al moștenitorilor părții decedate. Examinand hotararea instantei de apel prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte rețne urmatoarele: În ce privește excepțiile invocate de pârâți, cea a lipsei calității de reprezentant a mandatarei reclamantei și respectiv a lipsei semnăturii reclamantei pe cererea de recurs,sunt de retinut urmatoarele aspecte: Potrivit dispozițiilor art. 69 alin. (2) C. proc. civ., “avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor in timp.

El poate să exercite orice cale de atac împotriva hotărârii date”. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 71 C. proc. civ., mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat și nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuiește până la retragerea lui de către moștenitori,sau de către reprezentantul legal al incapabilului.” Or, din perspectiva celor expuse, niciuna din excepțiile invocate de către pârâți nu sunt incidente în cauză, cu atât mai mult cu cât exercitarea căii de atac de către avocatul reclamantei M.E., s-a făcut în condițiile dispozițiilor art. 69 alin. (2) C. proc. civ. și ale art. 71 C. proc. civ., iar pe de alta parte nu s-a făcut dovada retragerii mandatului său de către moștenitorii reclamantei decedate, motiv pentru care excepțiile invocate de pârâți urmează a fi respinse.

În ceea ce privește excepția lipsei capacitătii de folosință a reclamantei M.E. (decedată la 25 aprilie 2013) sunt de reținut urmatoarele: Decizia recurată a fost pronunțată de către instanța de apel la data de 29 aprilie 2013, în condițiile în care, anterior,la data de 25 aprilie 2013 reclamanta M.E. decedase. Ca atare, hotărârea sus evocată, a fost pronunțată în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosință, în condițiile în care capacitatea de folosință a reclamantei a încetat la 25 aprilie 2013,prin decesul acesteia. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (1) C. proc. civ.,orice persoană care are folosința drepturilor civile poate fi parte în judecată. Textul legal definește prin urmare, capacitatea de folosință, ca fiind aptitudinea unei persoane fizice sau juridice de a avea drepturi și obligații în plan procesual.

Ca atare, textul art. 41 alin. (1) C. proc. civ., impune existența capacității de folosință a reclamantului ca o condiție esențială a accesului la justiție. Capacitatea de folosință reprezintă, alături de capacitatea procesuală de exercițiu, o condiție de exercitare a acțiunii civile, în absența căreia procesul civil nu poate fi început și nici continuat. Or, din perspectiva celor expuse, rezultă fară posibilitate de echivoc că,la data pronunțării hotărârii de către instanța de apel, capacitatea de folosință a reclamantei M.E., încetase prin decesul acesteia intervenit la data de 25 aprilie 2013, context în care hotărârea a fost pronunțată în contradictoriu cu o persoană care nu mai avea capacitatea procesuală de folosință.

Cum, excepția lipsei capacității procesuale poate fi invocată în orice stare a pricinii și chiar de către instanță, potrivit dispozițiilor art. 43 alin (1) C. proc. civ., sunt lovite de nulitate atât actele de procedură cât și hotărârile pronunțate în aceste condiții. Raportat la cele expuse,în condițiile în care la data pronunțării hotărârii, reclamanta M.E. nu mai avea capacitatea procesuală de folosință și implicit calitatea de parte în procesul civil, raportat și la dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,este incidentă sancțiunea nulității atât în privința actelor procedurale îndeplinite după decesul reclamantei, cât și în ce privește hotărârea pronunțată de instanța de apel la 29 aprilie 2013. Ca atare, față de cele expuse recursul recurenților-moștenitori reclamantei M.E.,urmează a fi admis și în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc.

civ., a se casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția lipsei calității de reprezentant a mandatarei recurentei, precum și excepția nulității recursului pentru lipsa semnăturii, invocate de intimații-pârâți. Admite recursurile declarate de reclamanții D.E., M.W. și M.N.C., moștenitori ai reclamantei M.E., împotriva Deciziei civile nr. 158/A din 29 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 aprilie 2014.