ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 352/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 08 iulie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții M.A.M., M.T., M.M.I., C.M.C. și B.Z.P. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București, prin Primarul general, desființarea dispoziției din 13 iunie 2008 emisă de pârâtă, privind restituirea în natură a apartamentelor din imobilul situat în București, I.F., ca fiind nelegală și obligarea pârâtei să emită o dispoziție în conformitate cu prevederile legii și conformă dispozițiilor hotărârii judecătorești care stau la baza emiterii acestei dispoziții. În cauză, a fost formulată cerere de intervenție în interes propriu de către N.D.C.

Prin sentința nr. 786 din 03 iunie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de N.D.C. și a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamanți. Prin decizia civilă nr. 336/A din 25 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței pronunțată de tribunal. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții M.A.M., M.T., M.M.I., C.M.C. și B.Z.P., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc. civ. Prin decizia nr. 2167 din 10 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală s-a admis recursul declarat de reclamanții M.A.M., M.T., M.M.I., C.M.C.

și B.Z.P. împotriva deciziei nr. 336A din 25 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, s-a casat decizia, s-a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 786 din 03 iunie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a desființat sentința sus-menționată și s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București. În considerentele decizie s-au reținut următoarele: S-a constatat că, prin dispoziția contestată, la emiterea căreia s-au avut în vedere notificările nr. 2555/2001 și nr. 40/2001, precum și decizia civilă nr. 716/A din 16 aprilie 2006 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă, s-au restituit în natură apartamentele nr. X și Y din imobilul situat în București, I.F., cota parte indiviză din părțile și dependințele de folosință comună, împreună cu cota de teren în suprafață de 67,38 m.p., către N.D.C.

și M.C.D., iar în privința recurenților reclamanți, a fost respinsă solicitarea de restituire a imobilului, pe motiv că „a fost formulată de persoane care nu aveau la data depunerii notificării o procură valabilă pentru revendicarea unor bunuri în baza Legii nr. 10/2001”. Prin notificarea din 17 mai 2001, formulată de M.T., în numele său și al moștenitorilor în viață, respectiv M.A., M.T., M.A.A., M.I., B.P. și B.C., aceasta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în str. I.F. București, proprietatea defunctului M.T., ce a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950. La dosarul administrativ au fost depuse și actele de stare civilă ale recurenților-reclamanți, în calitate de moștenitori ai autorului.

Conform normelor legale referitoare la succesiune, dreptul subiectiv la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului pentru care s-a formulat notificarea s-a transmis către moștenitori. În cauză, faptul că și reclamanții au calitatea de moștenitori nu a fost contestat. De altfel, aceștia au avut calitatea de reclamanți și în Dosarul nr. 2864/3/2003 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în care s-a pronunțat decizia nr. 716/A din 06 aprilie 2006, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, privind cele două apartamente care fac obiectul dispoziției contestate în prezenta cauză.

În aceste împrejurări și având în vedere modul în care a fost formulată notificarea (atât în nume propriu, cât și în numele celorlalți moștenitori), precum și atitudinea moștenitorilor, instanța de recurs a constatat că între persoana notificatoare și recurenții-reclamanți a operat gestiunea de afaceri, în sensul că, prin notificarea formulată, M.T. a făcut un act juridic util celorlalți moștenitori, care reprezintă un act de conservare, întrucât s-a urmărit evitarea pierderii unei valori patrimoniale. Pentru a fi în prezența gestiunii de afaceri gerantul poate lucra, așa cum s-a întâmplat în prezenta cauză, în același timp, în interes propriu și în interesul altuia. În plus, ratificarea gestiunii de afaceri duce la convertirea acesteia retroactiv într-un contract de mandat.

Or, reclamanții au arătat chiar prin acțiunea introductivă că își însușesc notificarea formulată de comoștenitoarea lor pentru imobilul în litigiu. Ca atare, față de principiul indivizibilității moștenirii și având în vedere atitudinea notificatoarei, care a adus la cunoștință emitentului dispoziției existența și a altor moștenitori, solicitând restituirea și în numele acestora, așa cum rezultă fără echivoc din modul în care este formulată notificarea, duce la concluzia că, prin demersurile făcute, atât notificatoarea, cât și recurenții-reclamanți au urmărit valorificarea drepturilor succesorale, în cadrul Legii nr. 10/2001. În aceste condiții, instanța a constatat că, în mod greșit, instanțele de fond și de apel au reținut că lipsa unei procuri valabile la data formulării notificării echivalează cu lipsa unei notificări și că, prin urmare, reclamanții nu au sesizat legal unitatea deținătoare.

În concluzie, reținând că, prin soluțiile pronunțate, instanțele anterioare au soluționat cauza fără a intra practic în cercetarea fondului, pentru a nu prejudicia părțile de un grad de jurisdicție și, inclusiv pentru a nu le încălca dreptul la un proces echitabil, potrivit dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, curtea supremă a admis recursul declarat de reclamanți și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București. Prin cererea înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 28 noiembrie 2011, N.D.C. a formulat contestație în anulare î mpotriva deciziei nr. 2167 din 10 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

În motivarea contestației în anulare, întemeiată în drept pe motivul prevăzut de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., se arată că instanța de recurs și-a întemeiat decizia pe grave erori materiale, argumentele cuprinse în motivarea acesteia fiind eronate față de situația reală, fiind potrivnice situației de fapt și de drept deduse judecății, cât și probelor administrate. Astfel, arată contestatorul, recursul declarat în împotriva deciziei civile nr. 336A din 25 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, este semnat în numele recurenților e de către avocat D.T., dar fără ca aceasta să aibă, la acea dată, o procură sau împuternicire valabilă în sensul reclamării, semnării și depunerii cererii de recurs.

Ulterior, în baza unui contract de asistență juridică încheiat la data de 02 ianuarie 2011, apărătorul a eliberat împuternicirea avocațială din 12 ianuarie 2011, în care se menționează că este împuternicit de recurenți să îi reprezinte în fața instanței supreme în Dosarul nr. 26398/3/2008, dar fără a ratifica faptul că își însușesc motivele de recurs și că i-au dat dreptul să semneze cererea de recurs în locul lor. Semnarea cererii de recurs de către avocat, arată contestatorul, în lipsa unei împuterniciri, nu îndeplinește condițiile de regularitate prevăzute de art. 83 C. proc. civ.

În lipsa semnăturii pe cererea de recurs la momentul înaintării acestei căi de atac, iar ulterior a ratificării cererii de recurs prin semnarea acesteia în fața instanței sau măcar ratificat expres printr-o împuternicire eliberată în acest sens, nu se poate stabili dacă recursul a fost declarat de persoanele care ar fi avut legitimare procesuala, persoane care locuiesc în străinătate, iar în cazul în care s-ar produce o astfel de ratificare, ea este tardivă, pro causa și ilegală. În consecință, contestatorul solicită admiterea contestației în anulare, anularea deciziei nr. 2167 din 10 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și, rejudecând recursul, anularea acestuia ca fiind formulat de o persoană fără legitimare procesuală, în baza art. 302 1 alin. (1) lit. d) raportat la art. 316 C. proc.

civ. O altă critică a contestatorului se referă la faptul că instanța de recurs a fost indusă în eroare de recurenți cu privire la normele juridice aplicabile, iar prin susținerile lor, aceștia au formulat cereri noi în recurs, fapt inadmisibil.

Astfel, recurenții și-au întemeiat în drept contestația pe dispozițiile art. 26 alin. (3) și urm. din Legea nr. 10/2001 republicată, iar în fața instanței de recurs apărătorul recurenților a susținut că instanța de apel s-a raportat greșit la dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar în motivele scrise de recurs, s-a arătat că instanța a interpretat greșit natura actului juridic, doar din punct de vedere administrativ, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu ale normelor de drept civil și de procedură civilă, acest aspect fiind consemnat în considerentele deciziei nr. 2167 din 10 martie 2011. Mai mult, recurenții au susținut în recurs că nu se află în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci intr-o procedură civilă de executare silită a unei hotărâri judecătorești, solicitând Primăriei municipiului București să emită o nouă dispoziție conformă cu dispozitivul hotărârii ce se execută, deși în contestația de la fond au indicat ca temei de drept art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, arată contestatorul, din susținerile recurenților nu se poate desluși care este temeiul de drept al cererii lor de chemare în judecată: contestație la executare, și atunci nu există calea de atac a apelului, ori se solicită o obligație de a face sau poate este chiar o contestație în baza Legii nr. 10/2001. În opinia sa, acest aspect ar fi trebuit pus în discuția părților și lămurit în contradictoriu. Contestatorul critică, de asemenea, faptul că instanța nu a pus în discuția părților aspectul invocat de consilierul juridic al Primăriei municipiului București în ședința publică de la 10 martie 2011, în sensul că acesta a invocat excepția de nulitate a recursului, pe considerentul că motivele de recurs invocate nu se încadrează în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. În realitate, arată contestatorul, recursul a fost redactat sub forma unei expuneri în fapt, aspect care a condus la încadrarea motivelor de recurs de către instanța supremă, iar acest lucru, în opinia sa, este nelegal și încalcă dreptul la un proces echitabil. Consideră că rolul activ limitat al instanței, aplicabil în mod specific în materia judecării recursului, nu poate favoriza o discriminare de tratament procesual al părților, în funcție de beneficiul asistentei tehnice calificate, dar nici nu permite ca, sub pretextul sistematizării motivelor, instanța de recurs să suplinească o astfel de asistență. Contestatorul susține, totodată, că, potrivit cererii de recurs, recurenții au învederat instanței că au formulat recurs pentru motive de nelegalitate și pentru lipsa de temeinicie a hotărârii recurate, solicitând rejudecarea cauzei, în baza probatoriului administrat.

Analizând cererea de recurs, care reprezintă un memoriu prin care se înșiruie chestiuni de fapt, se poate observa că recurenții au solicitat aprecierea probelor administrate, fapt inadmisibil în această cale de atac, instanța de recurs neputând reinterpreta probele pentru a ajunge la o altă situație de fapt decât cea reținută de instanțele de fond. Înțelegând ca instanța de recurs a subsumat memoriul recurenților în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., contestatorul apreciază că acest lucru este greșit. În fine, o ultimă critică adusă deciziei contestate se referă la faptul că instanța de recurs a fost indusă în eroare de recurenți cu privire la aplicarea greșită a legii de către instanțele inferioare, intervenind astfel o greșeală prin confundarea unor date esențiale ale dosarului.

Pentru considerentele expuse, contestatorul solicită admiterea contestației în anulare și, rejudecând recursul, respingerea acestuia, ca nefondat. Investită cu soluționarea contestației în anulare, Înalta Curte constată următoarele: Instanța se va pronunța, în primul rând, asupra calității procesuale a moștenitorilor P.B.A., P.D.M. și P.R.A., în raport de testamentele prin care au fost instituiți legatari cu titlu particular. Se constată că, după formularea contestației în anulare și înregistrarea acesteia, a intervenit decesul contestatorului N.D.C., la data de 03 iunie 2012, fapt confirmat prin certificatul de deces din 05 iunie 2012. Prin încheierea din data de 19 noiembrie 2013 s-a dispus citarea moștenitorilor E.E., P.B.A., P.D.M.

și P.R.A., în calitate de succesori ai defunctului N.D.C. Din înscrisurile depuse la dosar se reține că succesoarea P.B.A. are calitatea de moștenitor testamentar al defunctului N.D.C., potrivit certificatului de calitate de moștenitor testamentar din 15 octombrie 2013, eliberat de Societatea Profesională Notarială V., fiind instituită legatar cu titlu particular, conform testamentului autentificat din 24 ianuarie 2011, asupra drepturilor succesorale ale defunctului G.C. ce se cuvin contestatorului decedat în calitate de unic moștenitor al mamei sale – Nicolaide Eufrosina (născută Georgiadi). De asemenea, potrivit aceluiași certificat de calitate de moștenitor testamentar nr. 24 din 15 octombrie 2013, succesorii P.D.M.

și P.R.A., sunt legatari cu titlu particular, potrivit testamentului autentificat sub nr. 2181 din 15 decembrie 2011 de notar public Cristina Diaconu, întocmit în favoarea acestora de defunctul N.D.C., testament ce are ca obiect dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1, situat în București, str. Mihai Eminescu, nr. 23, parter, sector 1. Referitor la calitatea procesuală activă, se reține că succesorii P.B.A., P.D.M. și P.R.A., fiind moștenitori testamentari, instituiți ca legatari cu titlu particular, vin la succesiune numai pentru bunuri strict determinate prin actele mortis causa, care nu privesc apartamentele ce fac obiectul litigiului, astfel încât nu se impune introducerea lor în cauză.

Legatarul cu titlu particular asupra unui bun determinat, altul decât cel revendicat, nu poate sta în proces, întrucât vocația sa succesorală se limitează strict la bunul determinat prin testament . În consecință, se va constata lipsa calității procesuale active, în declararea contestației în anulare, privind pe moștenitorii P.B.A., P.D.M. și P.R.A.. În ceea ce privește contestația în anulare, prin raportare la criticile invocate de contestator, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac prin care se solicită instanței care a pronunțat hotărârea atacată să își desființeze propria hotărâre în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unor greșeli materiale sau când instanța respingând recursul sau admițându-l numai în partea omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare. Criticile contestatorului în sensul că în cauză este incident motivul de contestație în anulare reglementat de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., referitor la faptul că, în opinia acestuia, dezlegarea dată pricinii este rezultatul unei greșeli materiale, sunt nefondate. În realitate, contestatorul este nemulțumit de soluția adoptată de instanță în ceea ce privește recursul declarat de reclamanții M.A.M., M.T., M.M.I., C.M.C.

și B.Z.P., în sensul că, în opinia sa, admiterea căii de atac este rezultatul unor grave erori materiale . Se reține că, pe calea contestației în anulare, nu se pot valorifica eventualele greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale, contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare. Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv. Instituind acest motiv de contestație în anulare legiuitorul a avut în vedere greșelile materiale cu caracter procedural pe care instanța le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante. O asemenea eroare trebuie să fie evidentă și să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății.

Greșeala materială nu trebuie să fie nici rezultatul modului în care instanța ar fi înțeles să interpreteze un text de lege sau o probă, pentru că altfel s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea încă o dată a aceluiași recurs. Or, tocmai aceste aspecte sunt invocate de contestator, în sensul că greșeala materială a instanței constă în faptul că a admis apelul reclamanților, argumentele cuprinse în motivarea deciziei contestate fiind eronate față de situația reală și fiind potrivnice situației de fapt și de drept deduse judecății, cât și probelor administrate. Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte reține că demersul judiciar al contestatorului nu poate fi primit întrucât motivele invocate nu se încadrează în textul de lege menționat în cererea de contestație în anulare – art. 318 C. proc.

civ. , atâta timp cât pe această cale extraordinară de atac nu pot fi valorificate, după cum s-a arătat, decât nereguli procedurale, motiv pentru care, contestația în anulare urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată lipsa calității procesuale active, în declararea contestației în anulare, privind pe moștenitorii P.B.A., P.D.M. și P.R.A. Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul N.D.C. (decedat), continuată de moștenitoarea E.E. împotriva deciziei nr. 2167 din 10 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 februarie 2014.