ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 352/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 352/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la data de 08 iulie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

reclamanții M.A.M., M.T., M.M.I., C.M.C. și B.Z.P. au solicitat, în contradictoriu

cu pârâta Primăria municipiului București, prin Primarul general, desființarea dispoziției

din 13 iunie 2008 emisă de pârâtă, privind restituirea în natură a apartamentelor

din imobilul situat în București, I.F., ca fiind nelegală și obligarea pârâtei să

emită o dispoziție în conformitate cu prevederile legii și conformă dispozițiilor

hotărârii judecătorești care stau la baza emiterii acestei dispoziții.

În cauză, a fost formulată

cerere de intervenție în interes propriu de către N.D.C.

Prin sentința nr. 786

din 03 iunie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea de

intervenție în interes propriu formulată de N.D.C. și a respins, ca neîntemeiată,

contestația formulată de reclamanți.

Prin decizia civilă

nr. 336/A din 25 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți

împotriva sentinței pronunțată de tribunal.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții M.A.M., M.T., M.M.I., C.M.C.

și B.Z.P., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2167

din 10 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală s-a admis recursul declarat de reclamanții M.A.M., M.T., M.M.I., C.M.C.

și B.Z.P. împotriva deciziei nr. 336A din 25 mai 2010 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, s-a casat decizia, s-a

admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 786 din 03 iunie 2009

a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a desființat sentința sus-menționată

și s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

În considerentele decizie

s-au reținut următoarele:

S-a constatat că, prin

dispoziția contestată, la emiterea căreia s-au avut în vedere notificările nr. 2555/2001

și nr. 40/2001, precum și decizia civilă nr. 716/A din 16 aprilie 2006 a Tribunalului

București, definitivă și irevocabilă, s-au restituit în natură apartamentele

nr. X și Y din imobilul situat în București, I.F., cota parte indiviză din părțile

și dependințele de folosință comună, împreună cu cota de teren în suprafață de 67,38

m.p., către N.D.C. și M.C.D., iar în privința recurenților reclamanți, a fost respinsă

solicitarea de restituire a imobilului, pe motiv că „a fost formulată de persoane

care nu aveau la data depunerii notificării o procură valabilă pentru revendicarea

unor bunuri în baza Legii nr. 10/2001”.

Prin notificarea din

17 mai 2001, formulată de M.T., în numele său și al moștenitorilor în viață, respectiv

M.A., M.T., M.A.A., M.I., B.P. și B.C., aceasta a solicitat restituirea în natură

a imobilului situat în str. I.F. București, proprietatea defunctului M.T., ce a

fost preluat prin Decretul nr. 92/1950. La dosarul administrativ au fost depuse

și actele de stare civilă ale recurenților-reclamanți, în calitate de moștenitori

ai autorului.

Conform normelor legale

referitoare la succesiune, dreptul subiectiv la restituirea în natură sau prin echivalent

a imobilului pentru care s-a formulat notificarea s-a transmis către moștenitori.

În cauză, faptul că și reclamanții au calitatea de moștenitori nu a fost contestat.

De altfel, aceștia au

avut calitatea de reclamanți și în Dosarul nr. 2864/3/2003 al Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, în care s-a pronunțat decizia nr. 716/A din 06 aprilie 2006,

prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

în baza Legii nr. 112/1995, privind cele două apartamente care fac obiectul dispoziției

contestate în prezenta cauză.

În aceste împrejurări

și având în vedere modul în care a fost formulată notificarea (atât în nume propriu,

cât și în numele celorlalți moștenitori), precum și atitudinea moștenitorilor, instanța

de recurs a constatat că între persoana notificatoare și recurenții-reclamanți a

operat gestiunea de afaceri, în sensul că, prin notificarea formulată, M.T. a făcut

un act juridic util celorlalți moștenitori, care reprezintă un act de conservare,

întrucât s-a urmărit evitarea pierderii unei valori patrimoniale.

Pentru a fi în prezența

gestiunii de afaceri gerantul poate lucra, așa cum s-a întâmplat în prezenta cauză,

în același timp, în interes propriu și în interesul altuia. În plus, ratificarea

gestiunii de afaceri duce la convertirea acesteia retroactiv într-un contract de

mandat.

Or, reclamanții au arătat

chiar prin acțiunea introductivă că își însușesc notificarea formulată de comoștenitoarea

lor pentru imobilul în litigiu.

Ca atare, față de principiul

indivizibilității moștenirii și având în vedere atitudinea notificatoarei, care

a adus la cunoștință emitentului dispoziției existența și a altor moștenitori, solicitând

restituirea și în numele acestora, așa cum rezultă fără echivoc din modul în care

este formulată notificarea, duce la concluzia că, prin demersurile făcute, atât

notificatoarea, cât și recurenții-reclamanți au urmărit valorificarea drepturilor

succesorale, în cadrul Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții, instanța

a constatat că, în mod greșit, instanțele de fond și de apel au reținut că lipsa

unei procuri valabile la data formulării notificării echivalează cu lipsa unei notificări

și că, prin urmare, reclamanții nu au sesizat legal unitatea deținătoare.

În concluzie, reținând

că, prin soluțiile pronunțate, instanțele anterioare au soluționat cauza fără a

intra practic în cercetarea fondului, pentru a nu prejudicia părțile de un grad

de jurisdicție și, inclusiv pentru a nu le încălca dreptul la un proces echitabil,

potrivit dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, curtea supremă

a admis recursul declarat de reclamanți și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul

București.

Prin cererea înregistrată

la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 28 noiembrie 2011,

N.D.C. a

formulat contestație în anulare î

mpotriva

deciziei nr. 2167 din 10 martie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

În motivarea contestației

în anulare, întemeiată în drept pe motivul prevăzut de dispozițiile art. 318 C.

proc. civ., se arată că instanța de recurs și-a întemeiat decizia pe grave erori

materiale, argumentele cuprinse în motivarea acesteia fiind eronate față de situația

reală, fiind potrivnice situației de fapt și de drept deduse judecății, cât și probelor

administrate.

Astfel, arată contestatorul,

recursul declarat în împotriva deciziei civile nr. 336A din 25 mai 2010, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, este semnat în numele recurenților

e de către avocat D.T., dar fără ca aceasta să aibă, la acea dată, o procură sau

împuternicire valabilă în sensul reclamării, semnării și depunerii cererii de recurs.

Ulterior, în baza unui contract de asistență juridică încheiat la data de 02

ianuarie 2011, apărătorul a eliberat împuternicirea avocațială din 12 ianuarie 2011,

în care se menționează că este împuternicit de recurenți să îi reprezinte în fața

instanței supreme în Dosarul nr. 26398/3/2008, dar fără a ratifica faptul că își

însușesc motivele de recurs și că i-au dat dreptul să semneze cererea de recurs

în locul lor.

Semnarea cererii de recurs

de către avocat, arată contestatorul, în lipsa unei împuterniciri, nu îndeplinește

condițiile de regularitate prevăzute de art. 83 C. proc. civ.

În lipsa semnăturii pe

cererea de recurs la momentul înaintării acestei căi de atac, iar ulterior a ratificării

cererii de recurs prin semnarea acesteia în fața instanței sau măcar ratificat expres

printr-o împuternicire eliberată în acest sens, nu se poate stabili dacă recursul

a fost declarat de persoanele care ar fi avut legitimare procesuala, persoane care

locuiesc în străinătate, iar în cazul în care s-ar produce o astfel de ratificare,

ea este tardivă, pro causa și ilegală.

În consecință, contestatorul

solicită admiterea contestației în anulare, anularea deciziei nr. 2167 din 10

martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și, rejudecând recursul, anularea acestuia ca fiind formulat de o persoană fără

legitimare procesuală, în baza art. 302

1

alin. (1) lit. d) raportat la

art. 316 C. proc. civ.

O altă critică a contestatorului

se referă la faptul că instanța de recurs a fost indusă în eroare de recurenți cu

privire la normele juridice aplicabile, iar prin susținerile lor, aceștia au formulat

cereri noi în recurs, fapt inadmisibil.

Astfel, recurenții și-au

întemeiat în drept contestația pe dispozițiile art. 26 alin. (3) și urm. din Legea

nr. 10/2001 republicată, iar în fața instanței de recurs apărătorul recurenților

a susținut că instanța de apel s-a raportat greșit la dispozițiile Legii nr. 10/2001,

iar în motivele scrise de recurs, s-a arătat că instanța a interpretat greșit natura

actului juridic, doar din punct de vedere administrativ, prin raportare la dispozițiile

Legii nr. 10/2001 și nu ale normelor de drept civil și de procedură civilă, acest

aspect fiind consemnat în considerentele deciziei nr. 2167 din 10 martie 2011.

Mai mult, recurenții au

susținut în recurs că nu se află în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci

intr-o procedură civilă de executare silită a unei hotărâri judecătorești, solicitând

Primăriei municipiului București să emită o nouă dispoziție conformă cu dispozitivul

hotărârii ce se execută, deși în contestația de la fond au indicat ca temei de drept

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, arată contestatorul,

din susținerile recurenților nu se poate desluși care este temeiul de drept al cererii

lor de chemare în judecată: contestație la executare, și atunci nu există calea

de atac a apelului, ori se solicită o obligație de a face sau poate este chiar o

contestație în baza Legii nr. 10/2001. În opinia sa, acest aspect ar fi trebuit

pus în discuția părților și lămurit în contradictoriu.

Contestatorul critică,

de asemenea, faptul că instanța nu a pus în discuția părților aspectul invocat de

consilierul juridic al Primăriei municipiului București în ședința publică de la

10 martie 2011, în sensul că acesta a invocat excepția de nulitate a recursului,

pe considerentul că motivele de recurs invocate nu se încadrează în dispozițiile

art. 304 C. proc. civ.

În realitate, arată contestatorul,

recursul a fost redactat sub forma unei expuneri în fapt, aspect care a condus la

încadrarea motivelor de recurs de către instanța supremă, iar acest lucru, în opinia

sa, este nelegal și încalcă dreptul la un proces echitabil.

Consideră că rolul activ

limitat al instanței, aplicabil în mod specific în materia judecării recursului,

nu poate favoriza o discriminare de tratament procesual al părților, în funcție

de beneficiul asistentei tehnice calificate, dar nici nu permite ca, sub pretextul

sistematizării motivelor, instanța de recurs să suplinească o astfel de asistență.

Contestatorul susține,

totodată, că, potrivit cererii de recurs, recurenții au învederat instanței că au

formulat recurs pentru motive de nelegalitate și pentru lipsa de temeinicie a hotărârii

recurate, solicitând rejudecarea cauzei, în baza probatoriului administrat.

Analizând cererea de recurs,

care reprezintă un memoriu prin care se înșiruie chestiuni de fapt, se poate

observa că recurenții au solicitat aprecierea probelor administrate, fapt inadmisibil

în această cale de atac, instanța de recurs neputând reinterpreta probele pentru

a ajunge la o altă situație de fapt decât cea reținută de instanțele de fond.

Înțelegând ca instanța

de recurs a subsumat memoriul recurenților în motivul prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., contestatorul apreciază că acest lucru este greșit.

În fine, o ultimă critică

adusă deciziei contestate se referă la faptul că instanța de recurs a fost indusă

în eroare de recurenți cu privire la aplicarea greșită a legii de către instanțele

inferioare, intervenind astfel o greșeală prin confundarea unor date esențiale

ale dosarului.

Pentru considerentele

expuse, contestatorul solicită admiterea contestației în anulare și, rejudecând

recursul, respingerea acestuia, ca nefondat.

Investită cu soluționarea

contestației în anulare, Înalta Curte constată următoarele:

Instanța se va pronunța,

în primul rând, asupra calității procesuale a moștenitorilor P.B.A., P.D.M. și P.R.A.,

în raport de testamentele prin care au fost instituiți legatari cu titlu particular.

Se constată că, după formularea

contestației în anulare și înregistrarea acesteia, a intervenit decesul contestatorului

N.D.C., la data de 03 iunie 2012, fapt confirmat prin certificatul de deces din

05 iunie 2012.

Prin încheierea din data

de 19 noiembrie 2013 s-a dispus citarea moștenitorilor E.E., P.B.A., P.D.M. și P.R.A.,

în calitate de succesori ai defunctului N.D.C.

Din înscrisurile depuse

la dosar se reține că succesoarea P.B.A. are calitatea de moștenitor testamentar

al defunctului N.D.C., potrivit certificatului de calitate de moștenitor testamentar

din 15 octombrie 2013, eliberat de Societatea Profesională Notarială V., fiind instituită

legatar cu titlu particular, conform testamentului autentificat din 24 ianuarie

2011, asupra drepturilor succesorale ale defunctului G.C. ce se cuvin contestatorului

decedat în calitate de unic moștenitor al mamei sale – Nicolaide Eufrosina (născută

Georgiadi).

De asemenea, potrivit

aceluiași certificat de calitate de moștenitor testamentar nr. 24 din 15

octombrie 2013, succesorii P.D.M. și P.R.A., sunt legatari cu titlu particular,

potrivit testamentului autentificat sub nr. 2181 din 15 decembrie 2011 de notar

public Cristina Diaconu, întocmit în favoarea acestora de defunctul N.D.C., testament

ce are ca obiect dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1, situat în București,

str. Mihai Eminescu, nr. 23, parter, sector 1.

Referitor la calitatea

procesuală activă, se reține că succesorii P.B.A., P.D.M. și P.R.A., fiind moștenitori

testamentari, instituiți ca legatari cu titlu particular, vin la succesiune numai

pentru bunuri strict determinate prin actele mortis causa, care nu privesc apartamentele

ce fac obiectul litigiului, astfel încât nu se impune introducerea lor în cauză.

Legatarul cu titlu particular asupra unui bun determinat, altul decât cel revendicat,

nu poate sta în proces, întrucât vocația sa succesorală se limitează strict la bunul

determinat prin testament

.

În consecință, se va

constata lipsa calității

procesuale active, în declararea contestației în anulare, privind pe moștenitorii

P.B.A., P.D.M. și P.R.A..

În ceea ce privește contestația

în anulare, prin raportare la criticile invocate de contestator, Înalta Curte constată

că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare

este o cale extraordinară de atac prin care se solicită instanței care a pronunțat

hotărârea atacată să își desființeze propria hotărâre în cazurile și în condițiile

expres și limitativ prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor

art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate

cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unor greșeli materiale

sau când instanța respingând recursul sau admițându-l numai în partea omis din greșeală

să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Criticile contestatorului

în sensul că în cauză este incident motivul de contestație în anulare reglementat

de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., referitor la faptul că,

în opinia acestuia, dezlegarea dată pricinii este rezultatul unei greșeli materiale,

sunt nefondate.

În realitate, contestatorul

este nemulțumit de soluția adoptată de instanță în ceea ce privește recursul declarat

de

reclamanții

M.A.M., M.T., M.M.I., C.M.C. și B.Z.P., în sensul că, în opinia sa, admiterea căii

de atac este rezultatul unor grave erori materiale

.

Se reține că, pe calea

contestației în anulare, nu se pot valorifica eventualele greșeli de judecată, respectiv

de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale, contestația

în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare.

Fiind un text de excepție,

noțiunea de greșeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv. Instituind

acest motiv de contestație în anulare legiuitorul a avut în vedere greșelile materiale

cu caracter procedural pe care instanța le-a comis prin omiterea ori confundarea

unor elemente sau a unor date materiale importante. O asemenea eroare trebuie să

fie evidentă și să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății.

Greșeala materială nu

trebuie să fie nici rezultatul modului în care instanța ar fi înțeles să interpreteze

un text de lege sau o probă, pentru că altfel s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la

judecarea încă o dată a aceluiași recurs.

Or, tocmai aceste aspecte

sunt invocate de contestator, în sensul că greșeala materială a instanței constă

în faptul că a admis apelul reclamanților,

argumentele cuprinse în motivarea deciziei contestate

fiind eronate față de situația reală și fiind potrivnice situației de fapt și de

drept deduse judecății, cât și probelor administrate.

Prin urmare, având în

vedere considerentele expuse, Înalta Curte reține că demersul judiciar al contestatorului

nu poate fi primit întrucât motivele invocate nu se încadrează în textul de lege

menționat în cererea de contestație în anulare – art. 318

C. proc. civ.

, atâta timp cât pe această

cale extraordinară de atac nu pot fi valorificate, după cum s-a arătat, decât nereguli

procedurale, motiv pentru care, contestația în anulare urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată lipsa calității

procesuale active, în declararea contestației în anulare, privind pe moștenitorii

P.B.A., P.D.M. și P.R.A.

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare

formulată de contestatorul N.D.C. (decedat), continuată de moștenitoarea E.E. împotriva

deciziei nr. 2167 din 10 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 februarie

2014.