ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4591/2013

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 5 octombrie 2007 reclamanții N.G.P., N.N., N.A., G.D., N.E.D., C.M., C.R., S.C.A. și S.K.I. au chemat în judecată pârâții B.E., F.M., I.M., B.D., N.M., C.I.G., C.I., Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București prin Primar General solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâților să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. S.H., compus din construcție cu subsol, parter, 5 etaje și mansardă și teren în suprafață de 238 mp, astfel: B.E. - apartamentul nr. a, parter, F.M., apartamentul nr. b, I.M., apartamentele nr. c - d, B.D.

- apartamentul nr. e, N.M. - apartamentul nr. f, C.I.G. și C.I. - apartamentul nr. g și cotele aferente de teren, Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București - apartamentele nr. h, i, j, k, l, m, n, o, p, spațiile situate la subsol, cele de la et. 5 și mansardă, precum și diferența de teren în suprafață totală de 238 mp, care a rămas în folosința statului. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul a fost dobândit de autorii lor, prin actele de vânzare-cumpărare autentificat la 10 iunie 1920, cel transcris la 27 noiembrie 1924 și cel transcris la 2 ianuarie 1931, imobilul fiind preluat de autoritățile comuniste în baza Decretului nr. 92/1950. S-a susținut că, perpetuând abuzul statului comunist, Statul Român prin mandatar SC H.N.

SA a vândut părți din imobil în baza Legii nr. 112/1995. Referitor la compararea titlurilor de proprietate s-a solicitat a se avea în vedere faptul că titlul reclamanților nu a fost niciodată desființat și provine de la adevărații proprietari, în timp ce titlul pârâților provine de la un neproprietar, care a preluat imobilul în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe disp. art. 480, 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 8 din Constituția României din anul 1948 și art. 44 din Constituția României din anul 1991. Pârâtul N.M.

a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiate, raportat la faptul că este singurul proprietar al imobilului, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 4 noiembrie 1998. A invocat excepția lipsei calității procesual active, deoarece reclamanții nu au făcut dovada calității de proprietari ai imobilului, trecut în proprietatea Statului și excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Pârâtul a formulat și cerere de chemare în garanție a Municipiului București, pentru ca, în situația evicțiunii, să-i fie restituit prețul de vânzare achitat, actualizat cu rata inflației, cheltuielile de vânzare și diferența până la valoare de achiziție a unui apartament similar, cerere ce a fost completată, prin chemarea în garanție și a Consiliului General al Municipiului București și D.A.F.I.

Pârâții C.I. și C.I.G. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la caracterul special al Legii nr. 10/2001 și pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât reclamanții nu au dovedit calitatea de proprietari, ei dobândind imobilul în calitate de subdobânditori de bună-credință și cu titlu oneros. Pârâții au formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, Primăria Municipiului București, SC H.N. SA solicitând, în principal, plata sumei de 180.000 euro, valoarea de piață a imobilului la data evicțiunii și, în subsidiar, plata sumei de 15.866,13 RON, valoarea actualizată a prețului plătit, cu cheltuieli de judecată.

Chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție, prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive, raportat la aplicarea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicțiune și în subsidiar respingerea cererii de chemare în garanție, deoarece contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost desființat. De asemenea, a formulat cerere de chemare în garanție a SC H.N. SA, în vederea restituirii comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. SC H.N. SA a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție, prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive.

Reclamanții au formulat cerere completatoare, chemând în judecată ca pârât și pe B.B.B.M., în cererea având ca obiect revendicarea apartamentului nr. e. Prin încheierea de ședință din data de 30 iunie 2008 tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București pentru apartamentele nr. h, i, j, k, l, m, n, o, p, spațiile situate la subsol, cele de la et. 5 și mansardă, precum și diferența de teren în suprafață totală de 238 mp, a fost unită cu fondul excepției lipsei calității procesual active a reclamanților și a fost respinsă excepția lipsei capacității de folosință a Consiliului General al Municipiului București și a calității pasive a tuturor chemaților în garanție.

În cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu M.V., solicitând obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului din București, str. S.H. Reclamanții au formulat o nouă cerere completatoare a acțiunii, solicitând introducerea în cauză ca pârât a lui B.V., în cererea având ca obiect revendicarea apartamentului nr. a - parter. La termenul de judecată din data de 23 noiembrie 2011, tribunalul a disjuns cererile de chemare în garanție, dispunând formarea unui dosar separat. Prin Sentința civilă nr. 2188 din 7 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesual active.

S-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare formulată de reclamanții N.G.P., N.N., N.A., G.D., C.M., C.R., S.C.A. și S.K.I., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și cu Municipiul București prin Primar General, pentru apartamentele nr. h, i, j, k, l, m, n, o, p, spațiile comerciale de la subsol și etajul 5, mansarda și diferența de teren din suprafața totală de 238 mp. S-a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată de reclamanții N.G.P., N.N., N.A., G.D., C.M., C.R., S.C.A. și S.K.I. în contradictoriu cu pârâții persoane fizice - M.F., B.V., D.D.D., B.D., B.B.B.M., N.M., C.I.G. și C.I. S-a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul M.V.

Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a constatat următoarea situație de fapt și de drept: Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesual active a reclamanților instanța de fond a reținut că s-a făcut dovada identității dintre reclamanți și moștenitorii foștilor proprietari, anterior naționalizării, în ceea ce privește imobilul situat în București, str. S.H. Imobilul a fost dobândit în proprietate de N.A., care ulterior a înstrăinat câte o cotă de ¼ către N.T. și, respectiv, N.N., așa cum rezultă din actele de vânzare-cumpărare autentificate la 10 iunie 1920, cel transcris la 27 noiembrie 1924 și cel transcris la 2 ianuarie 1931. A.N. a decedat în anul 1955, rămânând ca moștenitori, conform certificatului de moștenitor din 11 noiembrie 1998: N.G.P., N.N., N.A., V.B.V.

și N.E.D. T.N. a decedat la 8 mai 1976, lăsând ca moștenitori, conform certificatului de moștenitor din 1 februarie 2002 pe N.G.P., N.N., N.A., V.B.V. și N.E.D. De pe urma defunctului N.N., decedat la data de 2 ianuarie 1963 au rămas ca moștenitori, conform certificatului de calitate de moștenitor din 7 martie 2002 următorii: N.G., N.G.P., N.T., N.N., N.A., V.B.V. și N.E.D. Potrivit certificatului de moștenitor atașat la dosar, la decesul lui V.B.V., aceasta a fost moștenită de reclamantul G.D. De asemenea, ca urmare a decesului lui N.G. au rămas ca moștenitori C.M., C.R. și S.L.R., potrivit certificatului de moștenitor din 5 martie 2002, iar, ca urmare a decesului lui S.L.R. au rămas ca moștenitori reclamanții S.C.A.

și S.K.I., potrivit certificatului de moștenitor din 27 ianuarie 2003. În ceea ce privește succesiunea defunctului T.N., coproprietar în cotă de ¼ al imobilului revendicat, așa cum rezultă din actul de proprietate, reclamanții au făcut dovada calității de moștenitor prin depunerea certificatului de moștenitor din 1 februarie 2002 emis de pe urma defunctului N.T. și a unor certificate ulterioare, iar intervenientul principal M.V. a făcut dovada calității de succesor de pe urma aceluiași defunct prin depunerea certificatului de moștenitor nr. x/1976 și a unor certificate ulterioare. Instanța de fond a semnalat faptul că de pe urma aceluiași defunct, N.T., decedat la data de 8 mai 1976 au fost emise două certificate de moștenitor: primul, în ordine cronologică, nr. x/1976, care atestă calitatea de legatar universal a soției N.E.

și al doilea, nr. y/2002, care atestă calitatea de moștenitori legali a nepoților de frate predecedați, fiind remarcată situația că niciunul din cele două certificate de moștenitor nu a fost anulat. Concluzia reținută de tribunalul a fost cea a calității procesual active a intervenientului M.V., în condițiile în care acesta, prin certificatele de moștenitor depuse la dosar, a făcut dovada calității de succesor de pe urma defunctului N.T., coproprietar al imobilului. Tribunalul nu a primit susținerea celorlalți reclamanți în sensul că acesta nu ar avea calitate procesuală activă. Depunerea la dosar a Deciziei civile nr. 752R din 28 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, care a avut ca obiect revendicarea imobilului din str. S.H., nu are putere de lucru judecat, deoarece rezultă că, în acel dosar, M.V.

nu a dovedit legătura dintre autoarea sa, N.E. și proprietarul N.T., or, în cauză, acest aspect a fost dovedit prin depunerea certificatului de moștenitor nr. x/1976. Cu privire la argumentele legate de identitatea imobilului revendicat, tribunalul a reținut că s-a făcut dovada identității dintre imobilul dobândit de autorii reclamanților și ai intervenientului și cel care face obiectul prezentei cauze, conform procesului-verbal de carte funciară din anul 1943 și adresei P.M.B. - Direcția Patrimoniu Evidența Proprietăți, astfel încât tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesual active.

Ținând cont de cele reținute în cuprinsul încheierii interlocutorii din data de 30 iunie 2008, tribunalul a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată de reclamanți în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și cu Municipiul București având ca obiect apartamentele nr. h, i, j, k, l, m, n, o, p, spațiile comerciale de la subsol și etajul 5, mansarda și diferența de teren din suprafața totală de 238 mp. Pe fondul acțiunii în revendicare, formulată de reclamanți și intervenient, pentru spațiile aflate în posesia persoanelor fizice pârâte, proprietari în baza contractelor încheiate conform Legii nr. 112/1995, tribunalul a reținut că în procedura de comparare a titlurilor părților, a dat prioritate titlurilor pârâților, respectiv contractelor de vânzare-cumpărare prin care aceștia au dobândit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 112/1995.

Instanța are în vedere că respectivele contracte nu a fost anulate pe calea unei acțiuni în justiție, drept pentru care a respins acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată. Instanța de fond a avut în vedere cu prioritate interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție situației de drept prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat asupra caracterul special al Legii nr. 10/2001, a cărei preferabilitate poate fi acordată în cazul unei acțiuni în revendicare. Tribunalul a avut în vedere că preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare pe drept comun a titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 și a succesorilor săi cu titlu particular derivă, nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ., ci din regulile speciale rezultate din decizia dată în interesul legii.

Dat fiind situația particulară a apartamentelor în litigiu, respectiv faptul că acestea se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945 - 1989, s-a apreciat de tribunal că titlul pârâților devine preferabil, față de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare care nu a fost anulate în instanță în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 și de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc în această situație o reparație echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin echivalent, sub condiția formulării notificării în termenul prevăzut de Lege.

Nu au fost primite susținerile reclamanților și a intervenientului în sensul că buna-credință a pârâților la dobândirea imobilului în litigiu nu are nicio relevanță în prezenta speță, deoarece valoarea bunei-credințe, prezumate în lipsa unor hotărâri judecătorești de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 este dată de Legea nr. 10/2001 și de decizia în interesul legii sus-menționată. S-a avut în vedere că, atâta timp cât aceste contracte de vânzare-cumpărare nu au fost anulate în urma unei acțiuni formulate conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, instanța nu mai poate analiza, la momentul comparării titlurilor, buna sau reaua-credință la încheierea contractului.

Doar în cadrul acțiunii în nulitatea contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 ar fi avut relevanță reaua-credință a chiriașilor la încheierea contractului, acțiune ce trebuia formulată de reclamanți în termenul de prescripție instituit de legea specială. În consecință, întrucât s-a stabilit caracterul prioritar al legii speciale și faptul că acest caracter trebuie avut în vedere și la soluționarea acțiunilor în revendicare pe calea dreptului comun, tribunalul a acordat preferință titlurilor pârâților, respectiv contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, care nu au fost anulate în justiție. Tribunalul apreciază că reclamanții și intervenientul nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în sensul că aveau un bun și deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură.

Singura speranță legitimă creată reclamanților și intervenientului a fost cea prin Legea nr. 10/2001, speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în condițiile în care aceștia nu au formulat acțiunea în constatarea nulității absolute a respectivelor contracte, singura speranță legitimă era cea a obținerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu însă și a restituirii în natură. Cum însă nu s-a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, tribunalul concluzionează că aceștia nu pot beneficia nici de acest drept. Pe de altă parte, tribunalul are în vedere că pârâții sunt cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 și beneficiază de un bun, asupra căruia dețin și posesia concretizată material.

Prin Legea nr. 10/2001 li s-a garantat acestora speranța legitimă că, în situația în care contractul de vânzare-cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială. Or, a admite acțiunea în revendicare și a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, ar însemna a încălca dreptul de proprietate al chiriașilor cumpărători, pentru care statul, printr-o lege specială astfel cum este Legea nr. 10/2001, a garantat acestora încă o dată că nu îl vor pierde în situația în care l-au dobândit prin acte valabile. În raport de analiza efectuată, tribunalul a respins acțiunea în revendicare formulată, pe calea dreptului comun, de reclamanți și intervenient în contradictoriu cu persoanele fizice pârâte, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au formulat, în termen legal, apel reclamanții C.M., C.R., G.D., N.A., N.G.P. și N.N., S.C.A. și S.K.I. și de intervenientul M.V. Reclamanții au criticat hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, iar apelantul intervenient M.V. nu a motivat apelul declarat, astfel încât apelul acestuia a fost soluționat prin raportare la disp. art. 292 alin. (2) C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 392/A din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții-reclamanți C.M., C.R., G.D., N.A., N.G.P. și N.N., S.C.A. și S.K.I. și de apelantul-intervenient M.V. împotriva Sentinței civile nr. 2177 din 7 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Soluționând apelurile formulate, în raport de criticile dezvoltate și de apărările formulate în fața primei instanțe, curtea de apel a reținut următoarele considerații, comune apelurilor declarate: Criticile apelanților referitoare la respingerea cererii în revendicare în contradictoriu cu pârâții persoane juridice, ca inadmisibilă, au fost înlăturate constatându-se că soluția tribunalului este legală. S-a avut în vedere că, reclamanții și intervenientul solicită că, stabilindu-se caracterul abuziv al preluării imobilului din str. S.H., București, teren și construcție, pârâții persoane juridice să fie obligați la restituirea în natură a părților de imobil care nu au fost înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.

Imobilul litigios a fost proprietatea autorilor apelanților și a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, ipoteză în care Curtea a constatat ca imobilul cade sub domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 care reglementează măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Instanța de apel a avut în vedere că, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că, în concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și legea generală, se acordă prioritate legii speciale. Instanța supremă a statuat prin aceasta decizie că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., deoarece altfel s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant.

Decizia instanței supreme vizează atât raporturile juridice dintre fostul proprietar și organele și unitățile administrației publice locale și centrale, cât și raporturile juridice cu particularii - persoane fizice cumpărători în baza Legii nr. 112/1995. În ce privește susținerea apelanților conform căreia aceasta decizie consacră admisibilitatea cererii de revendicare de drept comun atunci când reclamantul se prevalează de un bun, Curtea constată că admisibilitatea vizează numai raporturile juridice cu subdobânditorii imobilelor, nu și situația în care deținătorii acestor imobile mai sunt încă organele și unitățile administrației publice locale și centrale.

Din analiza considerentelor deciziei în interesul legii, instanța de apel a concluzionat că în situația în care imobilul se mai află în deținerea organelor și unităților administrației publice locale și centrale, cererea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este întotdeauna inadmisibilă dacă s-a formulat notificare conform Legii nr. 10/2001, singura cale de urmat în această situație fiind cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 și care asigură fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia posibilitatea obținerii măsurilor reparatorii cuvenite în contextul acestei legi, în natură sau echivalent, după caz, aceasta și în raport de Decizia nr. 20/2007 dată în soluționarea recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În privința deciziei dată în recursul în interesul legii, referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare atunci când reclamantul se prevalează de un bun, se constată din conținutul Deciziei nr. 33/2008 că aceasta vizează situația conflictului dintre fostul proprietar și subdobânditor, nu și situația în care s-ar pune problema restituirii de către deținătorii organele administrației publice, drept pentru care s-a apreciat că toate argumentele dezvoltate de apelanți sunt nefondate, tribunalul făcând o corectă aplicare a legii sub acest aspect.

Au fost apreciate ca nerelevante în această analiză împrejurările de fapt invocate de apelanți referitoare la demersurile pe care le-au întreprins anterior în temeiul Legii nr. 112/1995, o astfel de situație neconstituind o cauză de inaplicare a Legii nr. 10/2001, iar în privința considerațiilor făcute de apelanți referitor la încălcarea drepturilor fundamentale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constat că aspectele semnalate au fost tranșate prin decizia în recursul în interesul legii ce a fost evocată. În plus, chiar instanța europeană, prin Hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu contra României, a reținut că obligativitatea procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o încălcare a accesului liber la justiție, din moment ce există deschisă calea unui recurs efectiv la instanță, recurs care a fost asigurat prin Decizia nr. 20/2007 în soluționarea unui recurs în interesul legii.

În ce privește încălcarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin respingerea cererii de revendicare de drept comun ca inadmisibilă în contradictoriu cu pârâții persoane juridice deținători obligați la restituire în condițiile Legii nr. 10/2001, s-a opinat a fi valabile aceleași considerente și anume că nu se poate constata o încălcare a dreptului atâta timp cât apelanții nu se află în imposibilitate de a obține măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci au deschisă această cale în contextul expus, astfel încât Curtea a constat corectă soluția tribunalului de respingere ca inadmisibilă a cererii în revendicare îndreptată împotriva pârâților persoane juridice.

În ce privește soluția dată cererii în revendicare formulată împotriva pârâților persoane fizice, Curtea a constatat ca nefondate susținerile apelanților în sensul că aceștia ar fi beneficiarii unui bun în sensul Convenției, bun care le-ar acorda preferabilitate în raporturile cu pârâții persoane fizice. Curtea a reținut ca apelantul reclamant C.R. și reclamanții G.D., N.A., N.G.P. și N.N. au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu fiind proprietatea autorilor apelanților, care a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, intrând sub incidența Legii nr. 10/2001. Reclamanții și intervenientul și-au întemeiat cererea în revendicare pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 și urm. C. civ., invocând și principiile Convenției europene.

Instanța de apel a avut în vedere recursul în interesul legii soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, instanța supremă statuând că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv a C. civ., fiind rezolvată și problema neconcordanței dintre dispozițiile din dreptul intern și dispozițiile convenționale în această materie.

Astfel, Curtea recunoaște posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare, atunci când reclamantul invocă un "bun" în sensul Convenției, deoarece "nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție". Instanța supremă consideră însă că "este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securității raporturilor juridice". Așadar, în lumina acestei decizii dată în recurs în interesul legii, instanța de apel a verificat existența în patrimoniul părților a unui "bun". În ceea ce privește existența în patrimoniul reclamanților și intervenientului a unui "bun" în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, Curtea de apel a constatat că aceștia invocă actul de vânzare-cumpărare autentificat la 10 iunie 1920, cel transcris la 27 noiembrie 1924 și cel transcris la 2 ianuarie 1931, prin care autorii lor N.A., N.T.

și N.N. au dobândit proprietatea imobilului.

Instanța de apel are în vedere că aplicarea în practică a Deciziei nr. 33/2008 în asemenea circumstanțe, în sensul calificării noțiunii de "bun" și aprecierea sub aspectul compatibilității dispozițiilor legii reparatorii interne în raport cu dispozițiile Convenției, a reprezentat un nou izvor de practică neunitară, existând hotărâri judecătorești prin care s-a stabilit, în raport de cauzele Străin împotriva României, Păduraru împotriva României, Porțeanu împotriva României că, în ipoteza constatării nevalabilității titlului statului, reclamantul are un "bun", sau cel puțin o "speranță legitimă" de restituire și că prin vânzarea bunului către chiriaș s-a produs o ingerință în dreptul său de proprietate, că legislația internă nu permite un remediu efectiv și eficient al încălcării constatate, având în vedere procedura greoaie și de durată pe care reclamantul ar trebui să o parcurgă pe temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și al O.U.G.

nr. 81/2007, singura soluție pentru repararea încălcării dreptului de proprietate ar fi restituirea imobilului către reclamant, urmând ca pârâtul cumpărător să obțină de la Stat restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Ulterior, ca urmare a pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii pilot în cauza Atanasiu și alții contra României s-a ajuns la unificarea practicii în ceea ce privește calificarea noțiunii de "bun" și a dreptului ce poate fi recunoscut reclamantului în legătură cu imobilul preluat de stat în mod abuziv, chiar și fără titlu sau în temeiul unui titlu nevalabil.

Din această perspectivă, instanța de apel reține că în situația în care nu există o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă anterioară de restituire a bunului, reclamantul nu poate pretinde restituirea imobilului în cadrul acțiunii în revendicare, ci are doar dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001.

În argumentarea acestei soluții, curtea de apel are în vedere distincția pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului realizată în hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu, respectiv cea dintre situația în care reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se dispune expres restituirea bunului, caz în care are în patrimoniul său un "bun actual" care i-ar permite restituirea imobilului în natură chiar și în cadrul unei acțiuni în revendicare de felul celei de față, și situația în care reclamantul se prevalează de o simplă constatare a nelegalității titlului statului, care poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

În prezenta cauză, în contextul actual al evoluției practicii judiciare interne, în soluționarea apelului de față curtea de apel a constat că apelanții nu au un "bun actual" care să le permită restituirea în natură, ci doar un drept la despăgubire pe care îl vor putea valorifica în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005. În argumentarea deciziei, instanța de apel are în vedere că în cauza Atanasiu și alții contra României se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.

140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141, 142 și 143). În speță, din perspectiva principiilor enunțate în hotărârea pronunțată de instanța europeană în cauza Atanasiu s-a concluzionat că nu se poate recunoaște apelanților pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de 18 luni stabilită de Curte în acest scop, perioadă prelungită ulterior.

Se are în vedere că diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți. Urmare însă a hotărârii Curții Europene din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.

Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, instanța de apel reține că decizia nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte și întrucât apelanții nu dețin un "bun actual" s-a constat în speță că, apelanții nu au un drept la restituire care să îi îndreptățească la redobândirea posesiei asupra apartamentelor în litigiu. Continuând analiza, Curtea a constatat că, evaluând cerința existenței unui "bun" în patrimoniul pârâților persoane fizice, aceștia au un asemenea bun actual, care le conferă dreptul de a păstra posesia, acest bun fiind dobândit prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu statul, contractele acestora nefiind desființate.

Nu au fost primite în acest context apărările apelanților referitoare la nevalabilitatea respectivelor contracte invocate de apelanții C.M., C.R., S.C.A., S.K.I., întrucât o acțiune în nulitatea acestor contracte nu a fost formulată și admisă ca atare, asemenea apărări nemaiputând fi formulate pe cale incidentală sau de "excepție" la acest moment, față de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată. Se arată că, în lipsa "bunului actual" în patrimoniul apelanților, operațiunea de comparare a titlurilor nu mai este posibilă din perspectiva Deciziei nr. 33/2008, deoarece o asemenea operațiune presupunea ca, în prealabil, să se stabilească dacă reclamanții au un "bun" în sensul Convenției, numai în această situație impunându-se ulterior compararea cu titlul pârâților și verificarea dacă și în ce măsură, printr-o eventuală admitere a acțiunii în revendicare, se aduce atingerea dreptului acestora de proprietate sau securității circuitului civil.

Referitor la citatele redate de apelanți din hotărârea instanței europene, curtea de apel a constatat ca acestea sunt într-o redare ruptă din context, apelanții ignorând însă în analiza lor soluțiile finale date problemelor dezbătute prin această hotărâre. Apelanții susțin că au un bun actual câștigat prin faptul că au formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, la momentul la care spațiile din imobil nu fuseseră înstrăinate, cerere care nu a fost soluționată până în prezent, aspect ce conferă particularitate speței și care le-ar conferi un drept la restituire în natură și care le-ar acorda preferabilitate în raporturile cu pârâții persoane fizice, chiar în contextul Legii nr. 10/2001.

Curtea a constatat că susținerile formulate nu conferă nicio particularitate speței față de cea avută în vedere de instanța europeană în Hotărârea în cauza Maria Atanasiu contra României, în cauza respectivă reclamantele formulând de asemenea cerere de restituire în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, nesoluționată, anterior înstrăinării către chiriași, soluția instanței europene expusă grefându-se aceeași situație de fapt ca în cauza prezentă. În plus, s-a constatat nefondată susținerea apelanților că formularea cererii de restituire în condițiile Legii nr. 112/1995 le-ar fi conferit acestora un bun în sensul restituirii în natură și că în condițiile acestei legi ar fi fost îndreptățiți la restituirea în natură.

Conform art. 2 din Legea nr. 112/1995 foștii proprietari ai imobilelor preluate de către stat și moștenitorii acestora beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condițiile art. 12. Așadar, Curtea a constatat că apelanții nu aveau dreptul la restituirea în natură a părților de imobil ocupate de chiriași și care ulterior au fost înstrăinate conform aceleiași legi către pârâții persoane fizice. Au fost astfel înlăturate, ca nefondate, considerațiile apelanților referitoare la aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001, deoarece în contextul acestei legi speciale apelanții au dreptul doar la despăgubiri, nu la restituirea în natură a părților de imobil înstrăinate, față de dispozițiile art. 18 lit. c) din lege.

În ce privește solicitarea apelanților de a se proceda la compararea titlurilor părților din perspectiva elementelor de fapt care caracterizează speța, ținând cont de cererea de restituire formulată în condițiile Legii nr. 112/1995, verificarea existenței în patrimoniul acestora a unui bun în sensul Convenției, al verificării existenței erorii invincibile și comune și a bunei-credințe în persoana pârâților persoane fizice la momentul cumpărării, Curtea a constat că aspectele au fost analizate. Procedura de "comparare de titluri" nu poate fi realizată întrucât operațiunea implică analiza legislației interne ce este depășită de legea specială, Legea nr. 10/2001, dar și de necesitatea analizării cauzei din perspectiva imperativului respectării Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene care trasează principiile esențiale în interpretarea și aplicarea legislației comunitare.

Analiza făcută din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului denotă concluzia că apelanții sunt exclusiv titularii unui drept la despăgubire în condițiile Legii nr. 10/2001, față de dispozițiile art. 18 lit. c) din lege, sub condiția inițierii procedurii acestei legi speciale, fără însă să fie titularii unui bun actual care să le confere dreptul la restituirea în natură, în vreme ce pârâții persoane fizice sunt titularii unui asemenea bun actual care le dă dreptul să păstreze în natură părțile de imobil cumpărate. Au fost apreciate ca nefondate criticile aduse de apelanții C.M., C.R., S.C.A. și S.K.I. referitoare la constatarea calității intervenientului M.V. de succesor în drepturi al foștilor proprietari, întrucât în mod corect tribunalul a reținut că certificatele de moștenitor care îi atestă calitatea de moștenitor nu au fost anulate și nu se poate contesta calitatea acestuia de succesor.

Intervenientul principal M.V. a făcut dovada calității de succesor de pe urma defunctului N.T. prin depunerea certificatului de moștenitor nr. x/1976, care o atestă ca moștenitoare pe soția sa, N.E. și a unor certificate ulterioare. Reclamanții au invocat în favoarea lor certificatul de moștenitor din 1 februarie 2002 emis de pe urma aceluiași defunct N.T. și a unor certificate ulterioare, acest certificat de moștenitor atestând calitatea de moștenitori legali a nepoților de frate predecedați. A fost identificată situația în care, de pe urma aceluiași defunct, N.T., au fost emise două certificate de moștenitor, care atestă calitatea de moștenitori a unor persoane diferite și întrucât niciunul din acte nu a fost anulat s-a tras concluzia valabilității ambelor certificate, cu consecința reținerii deopotrivă a calității de succesori a reclamanților și a intervenientului.

Nu s-a reținut Decizia civilă nr. 752R din 28 noiembrie 2006 a Curții de Apel București în combaterea calității intervenientului de succesor, întrucât hotărârea s-a bazat pe materialul probatoriu existent la acel dosar, iar decizia nu a anulat certificatul de moștenitor nr. x/1976 și nu s-a pronunțat asupra valabilității lui, pentru a-i înlătura efectele. Au fost înlăturare ca neavenite și criticile referitoare la autoritatea de lucru judecat, alegațiile referitoare la conceptele de stat, putere de stat, reprezentanții puterii de stat și funcționarii publici, acestea fiind lipsite de consistență juridică. Urmarea a analizei realizate, constatând că tribunalul a făcut o corectă apreciere a situației de fapt și o corectă aplicare a legii, Curtea în baza dispozițiilor art. 296 C. proc.

civ. a respins apelurile formulate. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții G.D., N.A., N.G.P. și N.N. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au arătat că instanțele nu au avut în vedere că au contestat încă din data de 28 iulie 1996 titlul statului asupra imobilului litigios prin formularea cererii de restituire înregistrată sub nr. 3027 la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, solicitare care deși nu a fost soluționată, în perioada 2 decembrie 1996 - 21 aprilie 1999, statul a încheiat alte contracte de vânzare-cumpărare pentru șase spații din imobilul litigios, contracte perfectate între chiriași și Statul Român.

Arată că o nouă contestare a titlului statului a fost realizată prin demersul realizat prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, însă nici această solicitare nu le-a fost soluționată. Invocă faptul că în raport de dispozițiile Hotărârii pilot a Curții Europene pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții contra României se poate aprecia că recurenții-reclamanți sunt, în raport de contestarea titlului statului înainte de vânzarea perfectată către chiriași, deținătorii unui bun actual în sensul dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurenții invocă astfel drept prim motiv de recurs nelegalitatea soluției dispuse pe excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată în contradictoriu cu Statul Român.

Critică astfel soluția instanței de apel care a reținut că acțiunea reclamanților s-ar întemeia pe un "pretins" drept de proprietate asupra imobilului litigios și pe caracterul abuziv al preluării de către stat, motiv pentru care imobilul ar fi supus Legii nr. 10/2001 în temeiul căreia au formulat notificare pentru restituirea în natură. Susțin recurenții că dreptul lor de proprietate asupra imobilului litigios este cert, concret întrucât imobilul respectiv nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor, Statul Român predând imobilul printr-un decret declarat neconstituțional. Susțin recurenții că, din acest punct de vedere, considerentele hotărârii recurate sunt contradictorii câtă vreme, într-un alt paragraf, s-a reținut că imobilul "a fost" proprietatea autorilor recurenților de la care a fost preluat de stat.

Consideră recurenții că în mod greșit instanța de apel a refuzat să analizeze și să soluționeze cererea de restituire în natură a spatiilor din imobilul pe care statul le-a vândut chiriașilor, fiind greșită trimiterea făcută de instanța de apel la Decizia nr. 20/2007 a secțiilor unite a Înalta Curte de Casație și Justiție, câtă vreme finalitatea acestei îndrumări obligatorii dată de instanța supremă este reprezentată de însuși dreptul la justiție al proprietarului căruia nu i s-a răspuns la notificarea făcută în temeiul Legii nr. 10/2001. Motivează că prin hotărârea astfel pronunțată, instanța de apel a perpetuat abuzul Statului Român care se bucură în continuare de un bun imobil al cărui proprietar nu a fost niciodată, cu toate că din anul 1995 și ulterior, au solicitat restituirea imobilului litigios.

Arată recurenții că prin soluția pronunțată, instanța de apel le-a încălcat dreptul la justiție, reținându-se greșit - în accepțiunea acestora - că acțiunea formulată nu ar respecta dispozițiile date în recursurile în interesul legii, din moment ce finalitatea demersului exercitat prin acțiunea promovată nu este alta decât cea dispusă prin Decizia nr. 20/2007 a secțiilor unite, potrivit căreia instanța de judecată poate dispune restituirea în natură a imobilului. Invocă faptul că, deși instanța de apel a reținut, în considerentele hotărârii pronunțate, că reclamanții dețin un drept de proprietate asupra imobilului, în mod greșit instanța a refuzat să analizeze cererea acestora în contradictoriu cu Statul Român, îndrumându-i să formuleze o nouă acțiune în instanță prin care să solicite restituirea în natură a spațiilor nevândute.

Consideră că a lăsa în continuare acest bun imobil statului - până la o eventuală soluționare favorabilă a unei alte acțiuni având aceeași finalitate - nu poate reprezenta decât o denegare de dreptate, un refuz a accesului la justiție și la rezolvarea cauzei într-un termen rezonabil și, desigur, o înfrângere a dreptului fundamental de proprietate. Un al doilea motiv de recurs vizează nelegalitatea soluției pronunțată pe cererea de revendicare a spatiilor vândute către chiriașii-cumpărători, invocându-se faptul că în mod greșit instanța de apel a reținut că recurenții nu ar fi deținătorii unui "bun actual", ci intimații persoane fizice ar întruni această calitate și că, în lipsa unui "bun actual" al recurenților, operațiunea de comparare a titlurilor părților nu ar fi posibilă.

Susțin că, în mod greșit, curtea de apel delimitează jurisprudența internă de până la pronunțarea deciziei-pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României de cea ulterioară acesteia, concluzionându-se eronat că doar o hotărâre judecătorească anterioară de restituire a bunului ar putea consolida dreptul foștilor proprietari. Recurenții solicită a se constata că finalitatea urmărită de Curtea Europeană prin pronunțarea deciziei-pilot nu este cea reținută în considerentele hotărârii recurate, Curtea impunând României legiferarea concretă, eficientă și funcțională a raporturilor juridice dintre proprietari și chiriașii-cumpărători, într-o altă manieră decât cea realizată defectuos până la pronunțarea hotărârii pilot, sens în care recurenții expun pe larg paragrafe apreciate ca relevante din decizia-pilot, obligatorii pentru instanțele judecătorești.

Argumentează recurenții că din perspectiva Convenției Europene și a Primului Protocolul adițional sunt deținătorii un "bun actual" întrucât cererea de restituire în natură a fost formulată la data de 28 iulie 1998, moment în care niciunul dintre spațiile din imobil nu era vândut. Arată că deși cererea de restituire în natură nu era soluționată, Statul Român și chiriașii-cumpărători au încheiat în perioada 2 decembrie 1996 - 21 aprilie 1999 un număr de șase contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect spații din imobilul litigios.

Consideră că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare înainte ca dreptul de proprietate al recurenților să facă obiectul unei confirmări în justiție nu poate justifica acordarea preferabilității acestor contracte în condițiile în care statul, care a transmis aceste spații către intimați, nu avea un titlu de proprietate asupra imobilului, iar soluția instanței de apel nu poate reprezenta decât o nouă încălcare a dreptului lor de proprietate. Chiar dacă contractele de vânzare-cumpărare ale intimaților nu au fost desființate, această împrejurare nu justifică în accepțiunea recurenților acordarea preferabilității acestor contracte în condițiile în care statul nu avea un titlu asupra apartamentelor.

Motivează recurenții că judecătorii apelului, printr-o interpretare greșită și trunchiată a Deciziei-pilot Maria Atanasiu contra României au lipsit de relevanță temeiul de drept al acțiunii - art. 480 C. civ. - refuzând să compare titlurile părților. Simpla trimitere generică la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și concluzia că legea specială are prioritate în raport de C. civ. - ignorând însă întâietatea Convenției Europene dispusă de secțiile unite prin aceeași hotărâre dată în interesul legii - echivalează cu refuzul de a analiza cauza în ansamblul ei, ținând cont de toate elementele de fapt și de drept.

Consideră recurenții că și în ipoteza în care contractele de vânzare-cumpărare ale chiriașilor-cumpărători nu au fost desființate, titlurile de proprietate ale părților trebuie comparate pentru ca acțiunea în revendicare să fie soluționată prin raportare la toate elementele incidente cauzei, respectiv: demersurile recurenților anterioare vânzării bunului către chiriași; calitatea recurenților de deținători ai unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană; inexistența erorii comune în ceea ce îi privește pe intimați, având în vedere că statul nu soluționase la momentul vânzării cererea de restituire în natură a imobilului, iar chiriașii puteau afla cu minime diligențe despre existența acesteia, drept pentru care solicită admiterea recursului formulat.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs învederate, apărările formulate și dispozițiile legale ce guvernează domeniul, Înalta Curte constată netemeinicia criticilor formulate având în vedere următoarele considerente: Motivul de nelegalitate a hotărârii recurate invocat pregnant în cererea de recurs se axează pe argumentul că reclamanții ar fi deținătorii unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană. Grefat pe motivul de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată că argumentele recurenților, dezvoltate pe larg în cererea de recurs, prin care se invocă faptul că sunt beneficiarii unui "bun actual" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și că - în atare condiții - dreptul lor de proprietate ar fi preferabil în raport cu titlul pârâților persoane fizice în cadrul procedeului judiciar de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante, sunt nefondate.

În circumstanțele concrete ale cauzei, rezultă că imobilul revendicat ce face obiectul dosarului de față s-a aflat în proprietatea autorilor recurenților-reclamanți și a fost preluat de stat în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1952. Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanțele de fond și de apel au apreciat că imobilul intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație a căror dispoziții se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. invocate de reclamanți în acțiune. Este adevărat că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficienței actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

În prezent, însă dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței. Ca efect al intrării în vigoare a legii speciale de reparație în privința imobilelor preluate de stat, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de legea specială, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială. Prin urmare, instanța