ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4591/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4591/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, la data de 5 octombrie 2007 reclamanții

N.G.P., N.N., N.A., G.D., N.E.D., C.M., C.R., S.C.A. și S.K.I. au chemat în

judecată pârâții B.E., F.M., I.M., B.D., N.M., C.I.G., C.I., Consiliul General

al Municipiului București și Municipiul București prin Primar General

solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea

pârâților să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul

situat în București, str. S.H., compus din construcție cu subsol, parter, 5

etaje și mansardă și teren în suprafață de 238 mp, astfel: B.E. - apartamentul

nr. a, parter, F.M., apartamentul nr. b, I.M., apartamentele nr. c - d, B.D. -

apartamentul nr. e, N.M. - apartamentul nr. f, C.I.G. și C.I. - apartamentul

nr. g și cotele aferente de teren, Consiliul General al Municipiului București

și Municipiul București - apartamentele nr. h, i, j, k, l, m, n, o, p, spațiile

situate la subsol, cele de la et. 5 și mansardă, precum și diferența de teren

în suprafață totală de 238 mp, care a rămas în folosința statului.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul a fost dobândit de autorii lor,

prin actele de vânzare-cumpărare autentificat la 10 iunie 1920, cel transcris

la 27 noiembrie 1924 și cel transcris la 2 ianuarie 1931, imobilul fiind

preluat de autoritățile comuniste în baza Decretului nr. 92/1950.

S-a susținut că,

perpetuând abuzul statului comunist, Statul Român prin mandatar SC H.N. SA a

vândut părți din imobil în baza Legii nr. 112/1995.

Referitor la compararea

titlurilor de proprietate s-a solicitat a se avea în vedere faptul că titlul

reclamanților nu a fost niciodată desființat și provine de la adevărații

proprietari, în timp ce titlul pârâților provine de la un neproprietar, care a

preluat imobilul în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe disp. art. 480, 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 8 din Constituția

României din anul 1948 și art. 44 din Constituția României din anul 1991.

Pârâtul N.M. a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiate, raportat

la faptul că este singurul proprietar al imobilului, în baza contractului de

vânzare-cumpărare din 4 noiembrie 1998. A invocat excepția lipsei calității

procesual active, deoarece reclamanții nu au făcut dovada calității de

proprietari ai imobilului, trecut în proprietatea Statului și excepția

inadmisibilității acțiunii, raportat la intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001. Pârâtul a formulat și cerere de chemare în garanție a Municipiului

București, pentru ca, în situația evicțiunii, să-i fie restituit prețul de

vânzare achitat, actualizat cu rata inflației, cheltuielile de vânzare și

diferența până la valoare de achiziție a unui apartament similar, cerere ce a

fost completată, prin chemarea în garanție și a Consiliului General al

Municipiului București și D.A.F.I.

Pârâții C.I. și

C.I.G. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității

acțiunii, raportat la caracterul special al Legii nr. 10/2001 și pe fondul

cauzei au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât reclamanții

nu au dovedit calitatea de proprietari, ei dobândind imobilul în calitate de

subdobânditori de bună-credință și cu titlu oneros. Pârâții au formulat cerere

de chemare în garanție în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de

Ministerul Economiei și Finanțelor, Municipiul București, Consiliul General al

Municipiului București, Primăria Municipiului București, SC H.N. SA solicitând,

în principal, plata sumei de 180.000 euro, valoarea de piață a imobilului la

data evicțiunii și, în subsidiar, plata sumei de 15.866,13 RON, valoarea

actualizată a prețului plătit, cu cheltuieli de judecată.

Chematul în garanție

Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare la

cererea de chemare în garanție, prin care a invocat excepția lipsei calității

procesual pasive, raportat la aplicarea art. 1337 C. civ., privind răspunderea

pentru evicțiune și în subsidiar respingerea cererii de chemare în garanție,

deoarece contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost desființat.

De asemenea, a formulat cerere de chemare în garanție a SC H.N. SA, în vederea

restituirii comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

SC H.N. SA a formulat

întâmpinare la cererea de chemare în garanție, prin care a invocat excepția

lipsei calității procesual pasive.

Reclamanții au

formulat cerere completatoare, chemând în judecată ca pârât și pe B.B.B.M., în

cererea având ca obiect revendicarea apartamentului nr. e.

Prin încheierea de

ședință din data de 30 iunie 2008 tribunalul a respins excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun formulată în

contradictoriu cu pârâții persoane fizice, a admis excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu Consiliul General al

Municipiului București și Municipiul București pentru apartamentele nr. h, i,

j, k, l, m, n, o, p, spațiile situate la subsol, cele de la et. 5 și mansardă,

precum și diferența de teren în suprafață totală de 238 mp, a fost unită cu

fondul excepției lipsei calității procesual active a reclamanților și a fost

respinsă excepția lipsei capacității de folosință a Consiliului General al

Municipiului București și a calității pasive a tuturor chemaților în garanție.

În cauză a formulat

cerere de intervenție în interes propriu M.V., solicitând obligarea pârâților

la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului din București, str.

S.H.

Reclamanții au formulat

o nouă cerere completatoare a acțiunii, solicitând introducerea în cauză ca

pârât a lui B.V., în cererea având ca obiect revendicarea apartamentului nr. a

- parter.

La termenul de

judecată din data de 23 noiembrie 2011, tribunalul a disjuns cererile de

chemare în garanție, dispunând formarea unui dosar separat.

Prin Sentința civilă

nr. 2188 din 7 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesual

active.

S-a respins, ca

inadmisibilă, acțiunea în revendicare formulată de reclamanții N.G.P., N.N.,

N.A., G.D., C.M., C.R., S.C.A. și S.K.I., în contradictoriu cu Consiliul

General al Municipiului București și cu Municipiul București prin Primar

General, pentru apartamentele nr. h, i, j, k, l, m, n, o, p, spațiile

comerciale de la subsol și etajul 5, mansarda și diferența de teren din

suprafața totală de 238 mp.

S-a respins ca

neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată de reclamanții N.G.P., N.N.,

N.A., G.D., C.M., C.R., S.C.A. și S.K.I. în contradictoriu cu pârâții persoane

fizice - M.F., B.V., D.D.D., B.D., B.B.B.M., N.M., C.I.G. și C.I.

S-a respins, ca

neîntemeiată, cererea de intervenție în interes propriu formulată de

intervenientul M.V.

Analizând actele și

lucrările dosarului, tribunalul a constatat următoarea situație de fapt și de

drept:

Analizând cu

prioritate excepția lipsei calității procesual active a reclamanților instanța

de fond a reținut că s-a făcut dovada identității dintre reclamanți și

moștenitorii foștilor proprietari, anterior naționalizării, în ceea ce privește

imobilul situat în București, str. S.H.

Imobilul a fost

dobândit în proprietate de N.A., care ulterior a înstrăinat câte o cotă de

¼ către N.T. și, respectiv, N.N., așa cum rezultă din actele de

vânzare-cumpărare autentificate la 10 iunie 1920, cel transcris la 27 noiembrie

1924 și cel transcris la 2 ianuarie 1931.

A.N. a decedat în

anul 1955, rămânând ca moștenitori, conform certificatului de moștenitor din 11

noiembrie 1998: N.G.P., N.N., N.A., V.B.V. și N.E.D.

T.N. a decedat la 8

mai 1976, lăsând ca moștenitori, conform certificatului de moștenitor din 1

februarie 2002 pe N.G.P., N.N., N.A., V.B.V. și N.E.D.

De pe urma

defunctului N.N., decedat la data de 2 ianuarie 1963 au rămas ca moștenitori,

conform certificatului de calitate de moștenitor din 7 martie 2002 următorii:

N.G., N.G.P., N.T., N.N., N.A., V.B.V. și N.E.D.

Potrivit

certificatului de moștenitor atașat la dosar, la decesul lui V.B.V., aceasta a

fost moștenită de reclamantul G.D. De asemenea, ca urmare a decesului lui N.G.

au rămas ca moștenitori C.M., C.R. și S.L.R., potrivit certificatului de

moștenitor din 5 martie 2002, iar, ca urmare a decesului lui S.L.R. au rămas ca

moștenitori reclamanții S.C.A. și S.K.I., potrivit certificatului de moștenitor

din 27 ianuarie 2003.

În ceea ce privește

succesiunea defunctului T.N., coproprietar în cotă de ¼ al imobilului

revendicat, așa cum rezultă din actul de proprietate, reclamanții au făcut

dovada calității de moștenitor prin depunerea certificatului de moștenitor din

1 februarie 2002 emis de pe urma defunctului N.T. și a unor certificate

ulterioare, iar intervenientul principal M.V. a făcut dovada calității de

succesor de pe urma aceluiași defunct prin depunerea certificatului de moștenitor

nr. x/1976 și a unor certificate ulterioare.

Instanța de fond a

semnalat faptul că de pe urma aceluiași defunct, N.T., decedat la data de 8 mai

1976 au fost emise două certificate de moștenitor: primul, în ordine

cronologică, nr. x/1976, care atestă calitatea de legatar universal a soției

N.E. și al doilea, nr. y/2002, care atestă calitatea de moștenitori legali a

nepoților de frate predecedați, fiind remarcată situația că niciunul din cele

două certificate de moștenitor nu a fost anulat. Concluzia reținută de

tribunalul a fost cea a calității procesual active a intervenientului M.V., în

condițiile în care acesta, prin certificatele de moștenitor depuse la dosar, a

făcut dovada calității de succesor de pe urma defunctului N.T., coproprietar al

imobilului.

Tribunalul nu a

primit susținerea celorlalți reclamanți în sensul că acesta nu ar avea calitate

procesuală activă. Depunerea la dosar a Deciziei civile nr. 752R din 28

noiembrie 2006 a Curții de Apel București, care a avut ca obiect revendicarea

imobilului din str. S.H., nu are putere de lucru judecat, deoarece rezultă că,

în acel dosar, M.V. nu a dovedit legătura dintre autoarea sa, N.E. și

proprietarul N.T., or, în cauză, acest aspect a fost dovedit prin depunerea

certificatului de moștenitor nr. x/1976.

Cu privire la

argumentele legate de identitatea imobilului revendicat, tribunalul a reținut

că s-a făcut dovada identității dintre imobilul dobândit de autorii

reclamanților și ai intervenientului și cel care face obiectul prezentei cauze,

conform procesului-verbal de carte funciară din anul 1943 și adresei P.M.B. -

Direcția Patrimoniu Evidența Proprietăți, astfel încât tribunalul a respins ca

neîntemeiată excepția lipsei calității procesual active.

Ținând cont de cele

reținute în cuprinsul încheierii interlocutorii din data de 30 iunie 2008,

tribunalul a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată de

reclamanți în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și

cu Municipiul București având ca obiect apartamentele nr. h, i, j, k, l, m, n,

o, p, spațiile comerciale de la subsol și etajul 5, mansarda și diferența de

teren din suprafața totală de 238 mp.

Pe fondul acțiunii în

revendicare, formulată de reclamanți și intervenient, pentru spațiile aflate în

posesia persoanelor fizice pârâte, proprietari în baza contractelor încheiate

conform Legii nr. 112/1995, tribunalul a reținut că în procedura de comparare a

titlurilor părților, a dat prioritate titlurilor pârâților, respectiv

contractelor de vânzare-cumpărare prin care aceștia au dobândit dreptul de

proprietate în baza Legii nr. 112/1995. Instanța are în vedere că respectivele

contracte nu a fost anulate pe calea unei acțiuni în justiție, drept pentru

care a respins acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată.

Instanța de fond a

avut în vedere cu prioritate interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și

Justiție situației de drept prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în

soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat asupra

caracterul special al Legii nr. 10/2001, a cărei preferabilitate poate fi

acordată în cazul unei acțiuni în revendicare.

Tribunalul a avut în

vedere că preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare pe drept comun a

titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 și a succesorilor

săi cu titlu particular derivă, nu din regulile generale aplicabile conform

art. 480 C. civ., ci din regulile speciale rezultate din decizia dată în

interesul legii.

Dat fiind situația

particulară a apartamentelor în litigiu, respectiv faptul că acestea se

încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945 -

1989, s-a apreciat de tribunal că titlul pârâților devine preferabil, față de

criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea

contractelor de vânzare-cumpărare care nu a fost anulate în instanță în

termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 și de

dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc în această situație

o reparație echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin

echivalent, sub condiția formulării notificării în termenul prevăzut de Lege.

Nu au fost primite

susținerile reclamanților și a intervenientului în sensul că buna-credință a

pârâților la dobândirea imobilului în litigiu nu are nicio relevanță în

prezenta speță, deoarece valoarea bunei-credințe, prezumate în lipsa unor

hotărâri judecătorești de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

în baza Legii nr. 112/1995 este dată de Legea nr. 10/2001 și de decizia în interesul

legii sus-menționată.

S-a avut în vedere

că, atâta timp cât aceste contracte de vânzare-cumpărare nu au fost anulate în

urma unei acțiuni formulate conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, instanța nu

mai poate analiza, la momentul comparării titlurilor, buna sau reaua-credință

la încheierea contractului. Doar în cadrul acțiunii în nulitatea contractului

încheiat în baza Legii nr. 112/1995 ar fi avut relevanță reaua-credință a

chiriașilor la încheierea contractului, acțiune ce trebuia formulată de reclamanți

în termenul de prescripție instituit de legea specială.

În consecință,

întrucât s-a stabilit caracterul prioritar al legii speciale și faptul că acest

caracter trebuie avut în vedere și la soluționarea acțiunilor în revendicare pe

calea dreptului comun, tribunalul a acordat preferință titlurilor pârâților,

respectiv contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.

112/1995, care nu au fost anulate în justiție.

Tribunalul apreciază

că reclamanții și intervenientul nu pot pretinde încălcarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în sensul că aveau

un bun și deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial

prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură.

Singura speranță

legitimă creată reclamanților și intervenientului a fost cea prin Legea nr.

10/2001, speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul

comunist, iar, în condițiile în care aceștia nu au formulat acțiunea în

constatarea nulității absolute a respectivelor contracte, singura speranță

legitimă era cea a obținerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza

Legii nr. 112/1995, nu însă și a restituirii în natură. Cum însă nu s-a

formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, tribunalul concluzionează că

aceștia nu pot beneficia nici de acest drept.

Pe de altă parte,

tribunalul are în vedere că pârâții sunt cumpărători în baza Legii nr. 112/1995

și beneficiază de un bun, asupra căruia dețin și posesia concretizată material.

Prin Legea nr. 10/2001 li s-a garantat acestora speranța legitimă că, în

situația în care contractul de vânzare-cumpărare prin care au cumpărat acest

bun este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială. Or, a admite

acțiunea în revendicare și a da prioritate la restituirea în natură fostului

proprietar, ar însemna a încălca dreptul de proprietate al chiriașilor

cumpărători, pentru care statul, printr-o lege specială astfel cum este Legea

nr. 10/2001, a garantat acestora încă o dată că nu îl vor pierde în situația în

care l-au dobândit prin acte valabile.

În raport de analiza

efectuată, tribunalul a respins acțiunea în revendicare formulată, pe calea

dreptului comun, de reclamanți și intervenient în contradictoriu cu persoanele

fizice pârâte, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe au formulat, în termen legal, apel reclamanții C.M., C.R., G.D., N.A.,

N.G.P. și N.N., S.C.A. și S.K.I. și de intervenientul M.V.

Reclamanții au

criticat hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, iar

apelantul intervenient M.V. nu a motivat apelul declarat, astfel încât apelul

acestuia a fost soluționat prin raportare la disp. art. 292 alin. (2) C. proc.

civ.

Prin Decizia civilă

nr. 392/A din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de

apelanții-reclamanți C.M., C.R., G.D., N.A., N.G.P. și N.N., S.C.A. și S.K.I.

și de apelantul-intervenient M.V. împotriva Sentinței civile nr. 2177 din 7

decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Soluționând apelurile

formulate, în raport de criticile dezvoltate și de apărările formulate în fața

primei instanțe, curtea de apel a reținut următoarele considerații, comune

apelurilor declarate:

Criticile apelanților

referitoare la respingerea cererii în revendicare în contradictoriu cu pârâții

persoane juridice, ca inadmisibilă, au fost înlăturate constatându-se că

soluția tribunalului este legală. S-a avut în vedere că, reclamanții și

intervenientul solicită că, stabilindu-se caracterul abuziv al preluării

imobilului din str. S.H., București, teren și construcție, pârâții persoane

juridice să fie obligați la restituirea în natură a părților de imobil care nu

au fost înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.

Imobilul litigios a

fost proprietatea autorilor apelanților și a fost preluat de stat în baza

Decretului nr. 92/1950, ipoteză în care Curtea a constatat ca imobilul cade sub

domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 care reglementează măsurile

reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Instanța de apel a

avut în vedere că, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție dată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că, în concursul

dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și legea generală, se acordă

prioritate legii speciale. Instanța supremă a statuat prin aceasta decizie că

nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării, și anume C. civ., deoarece altfel s-ar încălca

principiul specialia generalibus derogant. Decizia instanței supreme vizează

atât raporturile juridice dintre fostul proprietar și organele și unitățile

administrației publice locale și centrale, cât și raporturile juridice cu particularii

- persoane fizice cumpărători în baza Legii nr. 112/1995.

În ce privește

susținerea apelanților conform căreia aceasta decizie consacră admisibilitatea

cererii de revendicare de drept comun atunci când reclamantul se prevalează de

un bun, Curtea constată că admisibilitatea vizează numai raporturile juridice

cu subdobânditorii imobilelor, nu și situația în care deținătorii acestor

imobile mai sunt încă organele și unitățile administrației publice locale și

centrale.

Din analiza

considerentelor deciziei în interesul legii, instanța de apel a concluzionat că

în situația în care imobilul se mai află în deținerea organelor și unităților

administrației publice locale și centrale, cererea în revendicare întemeiată pe

dreptul comun este întotdeauna inadmisibilă dacă s-a formulat notificare

conform Legii nr. 10/2001, singura cale de urmat în această situație fiind cea

prevăzută de Legea nr. 10/2001 și care asigură fostului proprietar sau

moștenitorilor acestuia posibilitatea obținerii măsurilor reparatorii cuvenite

în contextul acestei legi, în natură sau echivalent, după caz, aceasta și în

raport de Decizia nr. 20/2007 dată în soluționarea recursului în interesul

legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În privința deciziei

dată în recursul în interesul legii, referitoare la admisibilitatea acțiunii în

revendicare atunci când reclamantul se prevalează de un bun, se constată din

conținutul Deciziei nr. 33/2008 că aceasta vizează situația conflictului dintre

fostul proprietar și subdobânditor, nu și situația în care s-ar pune problema

restituirii de către deținătorii organele administrației publice, drept pentru

care s-a apreciat că toate argumentele dezvoltate de apelanți sunt nefondate,

tribunalul făcând o corectă aplicare a legii sub acest aspect.

Au fost apreciate ca

nerelevante în această analiză împrejurările de fapt invocate de apelanți

referitoare la demersurile pe care le-au întreprins anterior în temeiul Legii

nr. 112/1995, o astfel de situație neconstituind o cauză de inaplicare a Legii

nr. 10/2001, iar în privința considerațiilor făcute de apelanți referitor la

încălcarea drepturilor fundamentale consacrate de Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, Curtea a constat că aspectele semnalate au fost tranșate

prin decizia în recursul în interesul legii ce a fost evocată. În plus, chiar

instanța europeană, prin Hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu contra

României, a reținut că obligativitatea procedurii speciale instituită de Legea

nr. 10/2001 nu reprezintă o încălcare a accesului liber la justiție, din moment

ce există deschisă calea unui recurs efectiv la instanță, recurs care a fost

asigurat prin Decizia nr. 20/2007 în soluționarea unui recurs în interesul

legii.

În ce privește

încălcarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului prin respingerea cererii de revendicare de drept comun ca

inadmisibilă în contradictoriu cu pârâții persoane juridice deținători obligați

la restituire în condițiile Legii nr. 10/2001, s-a opinat a fi valabile

aceleași considerente și anume că nu se poate constata o încălcare a dreptului

atâta timp cât apelanții nu se află în imposibilitate de a obține măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci au deschisă această cale în

contextul expus, astfel încât Curtea a constat corectă soluția tribunalului de

respingere ca inadmisibilă a cererii în revendicare îndreptată împotriva

pârâților persoane juridice.

În ce privește

soluția dată cererii în revendicare formulată împotriva pârâților persoane

fizice, Curtea a constatat ca nefondate susținerile apelanților în sensul că

aceștia ar fi beneficiarii unui bun în sensul Convenției, bun care le-ar acorda

preferabilitate în raporturile cu pârâții persoane fizice.

Curtea a reținut ca

apelantul reclamant C.R. și reclamanții G.D., N.A., N.G.P. și N.N. au formulat

notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu fiind proprietatea

autorilor apelanților, care a fost preluat de stat în baza Decretului nr.

92/1950, intrând sub incidența Legii nr. 10/2001.

Reclamanții și intervenientul

și-au întemeiat cererea în revendicare pe dispozițiile dreptului comun,

respectiv art. 480 și urm. C. civ., invocând și principiile Convenției

europene.

Instanța de apel a

avut în vedere recursul în interesul legii soluționat de Înalta Curte de

Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, instanța supremă statuând că nu

se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, respectiv a C. civ., fiind rezolvată și problema

neconcordanței dintre dispozițiile din dreptul intern și dispozițiile

convenționale în această materie. Astfel, Curtea recunoaște posibilitatea

formulării unei acțiuni în revendicare, atunci când reclamantul invocă un

"bun" în sensul Convenției, deoarece "nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge

la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare

acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție".

Instanța supremă

consideră însă că "este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori

securității raporturilor juridice". Așadar, în lumina acestei decizii dată

în recurs în interesul legii, instanța de apel a verificat existența în

patrimoniul părților a unui "bun".

În ceea ce privește

existența în patrimoniul reclamanților și intervenientului a unui

"bun" în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

Curtea de apel a constatat că aceștia invocă actul de vânzare-cumpărare

autentificat la 10 iunie 1920, cel transcris la 27 noiembrie 1924 și cel

transcris la 2 ianuarie 1931, prin care autorii lor N.A., N.T. și N.N. au

dobândit proprietatea imobilului.

Instanța de apel are

în vedere că aplicarea în practică a Deciziei nr. 33/2008 în asemenea

circumstanțe, în sensul calificării noțiunii de "bun" și aprecierea

sub aspectul compatibilității dispozițiilor legii reparatorii interne în raport

cu dispozițiile Convenției, a reprezentat un nou izvor de practică neunitară,

existând hotărâri judecătorești prin care s-a stabilit, în raport de cauzele

Străin împotriva României, Păduraru împotriva României, Porțeanu împotriva

României că, în ipoteza constatării nevalabilității titlului statului,

reclamantul are un "bun", sau cel puțin o "speranță

legitimă" de restituire și că prin vânzarea bunului către chiriaș s-a

produs o ingerință în dreptul său de proprietate, că legislația internă nu

permite un remediu efectiv și eficient al încălcării constatate, având în

vedere procedura greoaie și de durată pe care reclamantul ar trebui să o

parcurgă pe temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și al O.U.G. nr.

81/2007, singura soluție pentru repararea încălcării dreptului de proprietate

ar fi restituirea imobilului către reclamant, urmând ca pârâtul cumpărător să

obțină de la Stat restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare, în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel

cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Ulterior, ca urmare a

pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii pilot în

cauza Atanasiu și alții contra României s-a ajuns la unificarea practicii în

ceea ce privește calificarea noțiunii de "bun" și a dreptului ce

poate fi recunoscut reclamantului în legătură cu imobilul preluat de stat în

mod abuziv, chiar și fără titlu sau în temeiul unui titlu nevalabil. Din

această perspectivă, instanța de apel reține că în situația în care nu există o

hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă anterioară de restituire a

bunului, reclamantul nu poate pretinde restituirea imobilului în cadrul

acțiunii în revendicare, ci are doar dreptul la despăgubiri în temeiul Legii

nr. 10/2001.

În argumentarea

acestei soluții, curtea de apel are în vedere distincția pe care Curtea

Europeană a Drepturilor Omului realizată în hotărârea pronunțată în cauza

Atanasiu, respectiv cea dintre situația în care reclamantul are o hotărâre

judecătorească prin care se dispune expres restituirea bunului, caz în care are

în patrimoniul său un "bun actual" care i-ar permite restituirea

imobilului în natură chiar și în cadrul unei acțiuni în revendicare de felul

celei de față, și situația în care reclamantul se prevalează de o simplă

constatare a nelegalității titlului statului, care poate valora doar o

recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor reparații.

În prezenta cauză, în

contextul actual al evoluției practicii judiciare interne, în soluționarea

apelului de față curtea de apel a constat că apelanții nu au un "bun

actual" care să le permită restituirea în natură, ci doar un drept la

despăgubire pe care îl vor putea valorifica în procedura prevăzută de Legea nr.

10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În argumentarea

deciziei, instanța de apel are în vedere că în cauza Atanasiu și alții contra

României se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului

(parag. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a

nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate

valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a

încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor reparații (parag. 141, 142 și 143).

În speță, din

perspectiva principiilor enunțate în hotărârea pronunțată de instanța europeană

în cauza Atanasiu s-a concluzionat că nu se poate recunoaște apelanților pentru

apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 decât o creanță, constând

în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005 ori printr-un alt mecanism pe care statul

este chemat să-l elaboreze în perioada de 18 luni stabilită de Curte în acest

scop, perioadă prelungită ulterior.

Se are în vedere că

diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară,

a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la existența bunului în

patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței -

premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară. Astfel, până în luna octombrie

2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile

în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens,

anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin

vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului,

combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de

despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu

putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia

imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către

pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Urmare însă a

hotărârii Curții Europene din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura

celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a

unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept

la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului

"Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element

esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Schimbarea de

abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza

Atanasiu a procedurii hotărârii pilot, prin instituirea în sarcina Statului

Român a obligației de a adopta măsurile necesare care să garanteze efectiv

drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul

nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu

caracter legislativ și administrativ.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, instanța de

apel reține că decizia nu poate fi ignorată de către instanțele naționale,

impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte și întrucât apelanții nu

dețin un "bun actual" s-a constat în speță că, apelanții nu au un

drept la restituire care să îi îndreptățească la redobândirea posesiei asupra

apartamentelor în litigiu.

Continuând analiza,

Curtea a constatat că, evaluând cerința existenței unui "bun" în

patrimoniul pârâților persoane fizice, aceștia au un asemenea bun actual, care

le conferă dreptul de a păstra posesia, acest bun fiind dobândit prin

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu statul, contractele acestora

nefiind desființate.

Nu au fost primite în

acest context apărările apelanților referitoare la nevalabilitatea

respectivelor contracte invocate de apelanții C.M., C.R., S.C.A., S.K.I.,

întrucât o acțiune în nulitatea acestor contracte nu a fost formulată și admisă

ca atare, asemenea apărări nemaiputând fi formulate pe cale incidentală sau de

"excepție" la acest moment, față de dispozițiile art. 45 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, republicată.

Se arată că, în lipsa

"bunului actual" în patrimoniul apelanților, operațiunea de comparare

a titlurilor nu mai este posibilă din perspectiva Deciziei nr. 33/2008,

deoarece o asemenea operațiune presupunea ca, în prealabil, să se stabilească

dacă reclamanții au un "bun" în sensul Convenției, numai în această

situație impunându-se ulterior compararea cu titlul pârâților și verificarea

dacă și în ce măsură, printr-o eventuală admitere a acțiunii în revendicare, se

aduce atingerea dreptului acestora de proprietate sau securității circuitului civil.

Referitor la citatele

redate de apelanți din hotărârea instanței europene, curtea de apel a constatat

ca acestea sunt într-o redare ruptă din context, apelanții ignorând însă în

analiza lor soluțiile finale date problemelor dezbătute prin această hotărâre.

Apelanții susțin că

au un bun actual câștigat prin faptul că au formulat cerere de restituire în

temeiul Legii nr. 112/1995, la momentul la care spațiile din imobil nu fuseseră

înstrăinate, cerere care nu a fost soluționată până în prezent, aspect ce

conferă particularitate speței și care le-ar conferi un drept la restituire în

natură și care le-ar acorda preferabilitate în raporturile cu pârâții persoane

fizice, chiar în contextul Legii nr. 10/2001.

Curtea a constatat că

susținerile formulate nu conferă nicio particularitate speței față de cea avută

în vedere de instanța europeană în Hotărârea în cauza Maria Atanasiu contra

României, în cauza respectivă reclamantele formulând de asemenea cerere de

restituire în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, nesoluționată,

anterior înstrăinării către chiriași, soluția instanței europene expusă

grefându-se aceeași situație de fapt ca în cauza prezentă.

În plus, s-a

constatat nefondată susținerea apelanților că formularea cererii de restituire

în condițiile Legii nr. 112/1995 le-ar fi conferit acestora un bun în sensul

restituirii în natură și că în condițiile acestei legi ar fi fost îndreptățiți

la restituirea în natură. Conform art. 2 din Legea nr. 112/1995 foștii

proprietari ai imobilelor preluate de către stat și moștenitorii acestora

beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de

proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriași sau

a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri

în condițiile art. 12. Așadar, Curtea a constatat că apelanții nu aveau dreptul

la restituirea în natură a părților de imobil ocupate de chiriași și care

ulterior au fost înstrăinate conform aceleiași legi către pârâții persoane

fizice. Au fost astfel înlăturate, ca nefondate, considerațiile apelanților

referitoare la aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001, deoarece în contextul

acestei legi speciale apelanții au dreptul doar la despăgubiri, nu la

restituirea în natură a părților de imobil înstrăinate, față de dispozițiile

art. 18 lit. c) din lege.

În ce privește

solicitarea apelanților de a se proceda la compararea titlurilor părților din

perspectiva elementelor de fapt care caracterizează speța, ținând cont de

cererea de restituire formulată în condițiile Legii nr. 112/1995, verificarea

existenței în patrimoniul acestora a unui bun în sensul Convenției, al

verificării existenței erorii invincibile și comune și a bunei-credințe în

persoana pârâților persoane fizice la momentul cumpărării, Curtea a constat că

aspectele au fost analizate. Procedura de "comparare de titluri" nu

poate fi realizată întrucât operațiunea implică analiza legislației interne ce

este depășită de legea specială, Legea nr. 10/2001, dar și de necesitatea

analizării cauzei din perspectiva imperativului respectării Convenției Europene

a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene care trasează

principiile esențiale în interpretarea și aplicarea legislației comunitare.

Analiza făcută din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului denotă concluzia că apelanții sunt exclusiv titularii unui drept la

despăgubire în condițiile Legii nr. 10/2001, față de dispozițiile art. 18 lit.

c) din lege, sub condiția inițierii procedurii acestei legi speciale, fără însă

să fie titularii unui bun actual care să le confere dreptul la restituirea în

natură, în vreme ce pârâții persoane fizice sunt titularii unui asemenea bun

actual care le dă dreptul să păstreze în natură părțile de imobil cumpărate.

Au fost apreciate ca

nefondate criticile aduse de apelanții C.M., C.R., S.C.A. și S.K.I. referitoare

la constatarea calității intervenientului M.V. de succesor în drepturi al

foștilor proprietari, întrucât în mod corect tribunalul a reținut că

certificatele de moștenitor care îi atestă calitatea de moștenitor nu au fost

anulate și nu se poate contesta calitatea acestuia de succesor. Intervenientul

principal M.V. a făcut dovada calității de succesor de pe urma defunctului N.T.

prin depunerea certificatului de moștenitor nr. x/1976, care o atestă ca

moștenitoare pe soția sa, N.E. și a unor certificate ulterioare. Reclamanții au

invocat în favoarea lor certificatul de moștenitor din 1 februarie 2002 emis de

pe urma aceluiași defunct N.T. și a unor certificate ulterioare, acest certificat

de moștenitor atestând calitatea de moștenitori legali a nepoților de frate

predecedați.

A fost identificată

situația în care, de pe urma aceluiași defunct, N.T., au fost emise două

certificate de moștenitor, care atestă calitatea de moștenitori a unor persoane

diferite și întrucât niciunul din acte nu a fost anulat s-a tras concluzia

valabilității ambelor certificate, cu consecința reținerii deopotrivă a

calității de succesori a reclamanților și a intervenientului.

Nu s-a reținut

Decizia civilă nr. 752R din 28 noiembrie 2006 a Curții de Apel București în

combaterea calității intervenientului de succesor, întrucât hotărârea s-a bazat

pe materialul probatoriu existent la acel dosar, iar decizia nu a anulat

certificatul de moștenitor nr. x/1976 și nu s-a pronunțat asupra valabilității

lui, pentru a-i înlătura efectele. Au fost înlăturare ca neavenite și criticile

referitoare la autoritatea de lucru judecat, alegațiile referitoare la

conceptele de stat, putere de stat, reprezentanții puterii de stat și funcționarii

publici, acestea fiind lipsite de consistență juridică. Urmarea a analizei

realizate, constatând că tribunalul a făcut o corectă apreciere a situației de

fapt și o corectă aplicare a legii, Curtea în baza dispozițiilor art. 296 C.

proc. civ. a respins apelurile formulate.

Împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs reclamanții G.D., N.A., N.G.P. și N.N.

pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamanții au arătat că instanțele nu au avut în vedere

că au contestat încă din data de 28 iulie 1996 titlul statului asupra

imobilului litigios prin formularea cererii de restituire înregistrată sub nr.

3027 la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, solicitare care deși nu a

fost soluționată, în perioada 2 decembrie 1996 - 21 aprilie 1999, statul a

încheiat alte contracte de vânzare-cumpărare pentru șase spații din imobilul

litigios, contracte perfectate între chiriași și Statul Român.

Arată că o nouă

contestare a titlului statului a fost realizată prin demersul realizat prin

notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, însă nici această solicitare

nu le-a fost soluționată. Invocă faptul că în raport de dispozițiile Hotărârii

pilot a Curții Europene pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții contra

României se poate aprecia că recurenții-reclamanți sunt, în raport de

contestarea titlului statului înainte de vânzarea perfectată către chiriași,

deținătorii unui bun actual în sensul dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenții invocă

astfel drept prim motiv de recurs nelegalitatea soluției dispuse pe excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată în contradictoriu cu Statul

Român. Critică astfel soluția instanței de apel care a reținut că acțiunea

reclamanților s-ar întemeia pe un "pretins" drept de proprietate

asupra imobilului litigios și pe caracterul abuziv al preluării de către stat,

motiv pentru care imobilul ar fi supus Legii nr. 10/2001 în temeiul căreia au

formulat notificare pentru restituirea în natură. Susțin recurenții că dreptul

lor de proprietate asupra imobilului litigios este cert, concret întrucât

imobilul respectiv nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor, Statul Român predând

imobilul printr-un decret declarat neconstituțional. Susțin recurenții că, din

acest punct de vedere, considerentele hotărârii recurate sunt contradictorii

câtă vreme, într-un alt paragraf, s-a reținut că imobilul "a fost"

proprietatea autorilor recurenților de la care a fost preluat de stat.

Consideră recurenții

că în mod greșit instanța de apel a refuzat să analizeze și să soluționeze

cererea de restituire în natură a spatiilor din imobilul pe care statul le-a

vândut chiriașilor, fiind greșită trimiterea făcută de instanța de apel la

Decizia nr. 20/2007 a secțiilor unite a Înalta Curte de Casație și Justiție,

câtă vreme finalitatea acestei îndrumări obligatorii dată de instanța supremă

este reprezentată de însuși dreptul la justiție al proprietarului căruia nu i

s-a răspuns la notificarea făcută în temeiul Legii nr. 10/2001. Motivează că

prin hotărârea astfel pronunțată, instanța de apel a perpetuat abuzul Statului

Român care se bucură în continuare de un bun imobil al cărui proprietar nu a

fost niciodată, cu toate că din anul 1995 și ulterior, au solicitat restituirea

imobilului litigios.

Arată recurenții că

prin soluția pronunțată, instanța de apel le-a încălcat dreptul la justiție,

reținându-se greșit - în accepțiunea acestora - că acțiunea formulată nu ar

respecta dispozițiile date în recursurile în interesul legii, din moment ce

finalitatea demersului exercitat prin acțiunea promovată nu este alta decât cea

dispusă prin Decizia nr. 20/2007 a secțiilor unite, potrivit căreia instanța de

judecată poate dispune restituirea în natură a imobilului.

Invocă faptul că,

deși instanța de apel a reținut, în considerentele hotărârii pronunțate, că

reclamanții dețin un drept de proprietate asupra imobilului, în mod greșit

instanța a refuzat să analizeze cererea acestora în contradictoriu cu Statul

Român, îndrumându-i să formuleze o nouă acțiune în instanță prin care să

solicite restituirea în natură a spațiilor nevândute. Consideră că a lăsa în

continuare acest bun imobil statului - până la o eventuală soluționare

favorabilă a unei alte acțiuni având aceeași finalitate - nu poate reprezenta

decât o denegare de dreptate, un refuz a accesului la justiție și la rezolvarea

cauzei într-un termen rezonabil și, desigur, o înfrângere a dreptului

fundamental de proprietate.

Un al doilea motiv de

recurs vizează nelegalitatea soluției pronunțată pe cererea de revendicare a

spatiilor vândute către chiriașii-cumpărători, invocându-se faptul că în mod

greșit instanța de apel a reținut că recurenții nu ar fi deținătorii unui "bun

actual", ci intimații persoane fizice ar întruni această calitate și că,

în lipsa unui "bun actual" al recurenților, operațiunea de comparare

a titlurilor părților nu ar fi posibilă.

Susțin că, în mod

greșit, curtea de apel delimitează jurisprudența internă de până la pronunțarea

deciziei-pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României de cea ulterioară

acesteia, concluzionându-se eronat că doar o hotărâre judecătorească anterioară

de restituire a bunului ar putea consolida dreptul foștilor proprietari.

Recurenții solicită a

se constata că finalitatea urmărită de Curtea Europeană prin pronunțarea

deciziei-pilot nu este cea reținută în considerentele hotărârii recurate,

Curtea impunând României legiferarea concretă, eficientă și funcțională a

raporturilor juridice dintre proprietari și chiriașii-cumpărători, într-o altă

manieră decât cea realizată defectuos până la pronunțarea hotărârii pilot, sens

în care recurenții expun pe larg paragrafe apreciate ca relevante din

decizia-pilot, obligatorii pentru instanțele judecătorești.

Argumentează

recurenții că din perspectiva Convenției Europene și a Primului Protocolul

adițional sunt deținătorii un "bun actual" întrucât cererea de

restituire în natură a fost formulată la data de 28 iulie 1998, moment în care

niciunul dintre spațiile din imobil nu era vândut. Arată că deși cererea de

restituire în natură nu era soluționată, Statul Român și chiriașii-cumpărători

au încheiat în perioada 2 decembrie 1996 - 21 aprilie 1999 un număr de șase

contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect spații din imobilul litigios.

Consideră că

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare înainte ca dreptul de proprietate

al recurenților să facă obiectul unei confirmări în justiție nu poate justifica

acordarea preferabilității acestor contracte în condițiile în care statul, care

a transmis aceste spații către intimați, nu avea un titlu de proprietate asupra

imobilului, iar soluția instanței de apel nu poate reprezenta decât o nouă

încălcare a dreptului lor de proprietate. Chiar dacă contractele de

vânzare-cumpărare ale intimaților nu au fost desființate, această împrejurare

nu justifică în accepțiunea recurenților acordarea preferabilității acestor

contracte în condițiile în care statul nu avea un titlu asupra apartamentelor.

Motivează recurenții

că judecătorii apelului, printr-o interpretare greșită și trunchiată a

Deciziei-pilot Maria Atanasiu contra României au lipsit de relevanță temeiul de

drept al acțiunii - art. 480 C. civ. - refuzând să compare titlurile părților.

Simpla trimitere generică la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție și concluzia că legea specială are prioritate în raport de C. civ. -

ignorând însă întâietatea Convenției Europene dispusă de secțiile unite prin

aceeași hotărâre dată în interesul legii - echivalează cu refuzul de a analiza

cauza în ansamblul ei, ținând cont de toate elementele de fapt și de drept.

Consideră recurenții că și în ipoteza în care contractele de vânzare-cumpărare

ale chiriașilor-cumpărători nu au fost desființate, titlurile de proprietate

ale părților trebuie comparate pentru ca acțiunea în revendicare să fie

soluționată prin raportare la toate elementele incidente cauzei, respectiv:

demersurile recurenților anterioare vânzării bunului către chiriași; calitatea

recurenților de deținători ai unui "bun" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană; inexistența erorii comune în ceea ce

îi privește pe intimați, având în vedere că statul nu soluționase la momentul

vânzării cererea de restituire în natură a imobilului, iar chiriașii puteau

afla cu minime diligențe despre existența acesteia, drept pentru care solicită

admiterea recursului formulat.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs învederate, apărările

formulate și dispozițiile legale ce guvernează domeniul, Înalta Curte constată

netemeinicia criticilor formulate având în vedere următoarele considerente:

Motivul de

nelegalitate a hotărârii recurate invocat pregnant în cererea de recurs se

axează pe argumentul că reclamanții ar fi deținătorii unui "bun

actual" în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană.

Grefat pe motivul de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată că argumentele

recurenților, dezvoltate pe larg în cererea de recurs, prin care se invocă

faptul că sunt beneficiarii unui "bun actual" în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului și că - în atare condiții - dreptul lor de

proprietate ar fi preferabil în raport cu titlul pârâților persoane fizice în

cadrul procedeului judiciar de comparare a titlurilor de proprietate exhibate

de părțile litigante, sunt nefondate.

În circumstanțele

concrete ale cauzei, rezultă că imobilul revendicat ce face obiectul dosarului

de față s-a aflat în proprietatea autorilor recurenților-reclamanți și a fost

preluat de stat în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1952. Fiind vorba de

un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr.

10/2001, în mod corect instanțele de fond și de apel au apreciat că imobilul

intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație

a căror dispoziții se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu

dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. invocate de reclamanți în acțiune.

Este adevărat că

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca

efect al ineficienței actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a

fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe

dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. În prezent, însă dreptul comun a fost

înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept substanțial

și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.

Ca efect al intrării

în vigoare a legii speciale de reparație în privința imobilelor preluate de

stat, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de

legea specială, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă,

aceasta fiind practic înlocuită de legea specială. Prin urmare, instanța