ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5740/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5740/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la 20 martie 2006, reclamanții G.A.D.R., M.C., B.I., B.D., B.M.A., B.V. și B.E.

au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului

București și SC C. SA, să dispună retrocedarea imobilului situat în București,

str. Samuil Vulcan, ce a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat al

RSR nr. 151 din 29 iunie 1989.

La 27 februarie 2007,

B.G. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, precizând că este

moștenitoarea lui B.A., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor.

Ulterior, la 12

martie 2007, reclamanții au formulat o cerere precizatoare, arătând că imobilul

a fost dobândit de către B.C. și B.N. prin contractul de vânzare cumpărare

transcris de Tribunalul București, că un corp de clădire, compus din două

camere cu dependințe și pivniță, a fost trecut în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 224/1951, că asupra restului imobilului fiii (B.C., B.T. și B.A.)

au deschis succesiunea, rămânând însă în indiviziune, fiecare cu câte o cotă de

1/3 din masa succesorală, situație consfințită prin sentința civilă nr. 4814/1989,

că, în anul 1999, B.A. și urmașii celorlalți coindivizari au introdus o cerere

de chemare în judecată prin care au solicitat anularea actului prin care o

parte din respectivul imobil a fost trecut în proprietatea statului conform

prevederilor Decretului nr. 224/1951, că, prin sentința civilă nr. 3960/1999,

s-a admis cererea și, pe baza acesteia, Primarul General al Municipiului

București a emis Dispoziția nr. 663/2000, prin care li s-a restituit partea din

imobil care fusese trecută în folosința statului.

Reclamanții au învederat

că în urma decesului tuturor celor patru succesori au rămas moștenitori

actualii proprietari, dintre care o parte au locuit și locuiesc și în prezent

fără întrerupere în respectivul imobil, că cei patru succesori au fost: B.T. (decedat),

soție supraviețuitoare B.V., B.A. (decedat), soție supraviețuitoare B.D. și

fiica B.M.A., B.M. (decedată), fiu G.A.D.R., B.C. (decedat), soție supraviețuitoare

B. (T.) E., fiica B. (P.) S.C. și fiul B.A. (decedat), având ca moștenitori pe

J.G. (soție supraviețuitoare) și fiice pe M.C. și B.I.

La 24 aprilie 2007, a

formulat cerere de intervenție în nume propriu P.S.C., prin M.C., arătând că

este fiica lui B.C., decedat la 22 februarie 1997.

B.G. și-a precizat

cererea de intervenție, solicitând respingerea acțiunii, întrucât prin Dispoziția

nr. 663/2000 acest imobil a fost restituit în proprietate reclamanților, dar și

a soțului intervenientei, B.A.

Reclamanții G.A.D.R.,

M.C., B.I., B.D., B.M.A., B.V., B.E. au înregistrat și o cerere de chemare în

judecată a altor persoane, respectiv a Municipiului București prin Primarul

General, pentru opozabilitatea hotărârii.

E.F. a formulat

cerere de intervenție principală la 25 mai 2007, solicitând să se constate că,

în speță, a intervenit, pe cale convențională, transmiterea dreptului și

calității procesuale active a numitei B.G. - care nu a fost chemată în judecată

- în persoana intervenientei E.F., că este nulă absolut trecerea în patrimoniul

statului a imobilului, teren și construcție, revendicat prin cerere, fost

proprietatea numiților B.C. și B.N. - autorii reclamanților în cauză, întrucât preluarea

s-a făcut fără titlu legal și valabil, Decretul Consiliului de Stat nr. 151/1989

nefiind niciodată publicat.

Reclamanții G.A.D.R.,

M.C., B.I., B.D., B.M.A., B.V., G.A.D.R., M.C., B.I., B.D., B.M.A., B.V., B.E.E.

au depus o cerere precizatoare la cererea introductivă de instanță, prin care

au modificat prin micșorare obiectul revendicării inițiale, arătând că

revendică imobilul situat în București, sector 5, compus din teren în suprafața

de 1.000 m.p., și construcțiile aflate pe el, mai puțin corpul de clădire

identificat sub denumirea C1 (conform raportului de expertiză tehnică judiciară

efectuat în dosar), acest din urmă corp de clădire fiind trecut în proprietatea

statului în anul 1953 în baza Decretului nr. 224/1951, ulterior, fiindu-le

retrocedat prin sentința civila nr. 3960/1999, prin Dispoziția Primarului

General al Municipiului București nr. 663/2000 și procesul verbal de

predare-primire.

Cererile de

intervenție formulate în cauză au fost admise prin încheierea din 26 iunie 2007.

Prin sentința civilă nr.

1501 din 04 decembrie 2007, Tribunalul București Secția a V a Civilă a admis

cererea formulată de reclamanții G.A.D.R., M.C., B.I., B.D., B.M.A., B.V., B.E.,

a admis cererile de intervenție principale formulate de B.G., P.S.C. și E.F. și

a obligat pârâții și intervenientul forțat Municipiul București să retrocedeze

reclamanților și intervenientelor voluntare în deplină proprietate și posesie

imobilul situat în București, str. Samuil Vulcan, cu excepția imobilului ce a

făcut obiectul sentinței civile nr. 3960/1999 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 5 București.

Curtea de Apel

București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia civilă nr. 808A din 10 noiembrie 2008, a admis excepția lipsei

calității procesuale active a intimatei reclamante B.E. și a intimatelor

interveniente voluntare principale P.S.C. și B.G., a respins excepția lipsei

calității procesuale active a apelantului Consiliul General al Municipiului

București, ca nefondată, a admis apelul formulat de pârâtul Consiliul General

al Municipiului București și a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins

acțiunea formulată de reclamanta B.E. ca fiind formulată de o persoană fără

calitate procesuală activă, a respins cererile de intervenție formulate de

intervenientele voluntare principale P.S.C. și B.G., pentru lipsă calitate

procesuală activă, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin decizia civilă nr.

2452 din 23 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă

a respins, ca tardiv, recursul declarat de intervenienta A. (P.) S.C.

În considerentele

hotărârii, instanța a reținut că

cererea de recurs a fost depusă la data de 02

octombrie 2012, precum și că decizia atacată a fost comunicată tuturor părților

din proces, inclusiv recurentei, cu respectarea prevederilor legale.

Înalta

Curte a constatat, totodată, că intervenienta A. (P.) S.C. a împuternicit-o pe

M.C. să o reprezinte cu depline puteri și să îi susțină interesele în

fața instanțelor judecătorești și a altor instituții,

să formuleze cereri și să primească orice fel de înscrisuri în legătură cu

dosarul nr. 9658/3/2006 al Tribunalului București, mandatul fiind valabil

până la revocarea sa expresă. În baza mandatului dat, mandatara avea dreptul să

semneze în numele mandantei oriunde va fi necesar.

Cererea

de intervenție în nume propriu a fost formulată de P.S.C. prin M.C. la data de

24 aprilie 2007.

Comunicarea hotărârii

recurate, în ceea ce o privește pe intervenienta A. (P.) S.C. s-a realizat

la 29 decembrie 2008 la adresa mandatarei acesteia, M.C., în București,

sector 5. De asemenea, o procedură identică s-a îndeplinit pentru M.C. și

la sediul avocatului ales C.M., la data de 23 decembrie 2008.

Așadar,

M.C. a primit comunicarea hotărârii recurate atât în nume propriu, cât și în

calitate de mandatară a recurentei A. (P.) S.C.

Cum

procura dată de către intervenienta în cauză reclamantei M.C. nu a fost

revocată, termenul de declarare a recursului împotriva deciziei nr. 808A din 10

noiembrie 2008 a Curții de Apel București a început să curgă începând cu 29

decembrie 2008, iar recursul a fost declarat la 02 octombrie 2012, cu mult

peste termenul prevăzut de lege.

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare contestatoarea A. (P.) S.C., solicitând

anularea deciziei nr. 2452 din 23 aprilie 2013 și rejudecarea recursului, în

sensul admiterea lui astfel cum a fost formulat.

În drept, a invocat

prevederile art. 318 teza 1 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că

soluția instanței de recurs de respingere a recursului ca tardiv este rezultatul

unei greșeli materiale.

A susținut că, în

soluționarea excepției tardivității, Înalta Curte s-a raportat exclusiv la

procura datată la 19 martie 2007 la Consulatul României din New York, prin care contestatoarea a împuternicit-o pe M.C. să-i

reprezinte interesele în proces.

Astfel, așa cum

rezultă din considerentele deciziei, instanța a conchis că din procura respectivă

reiese că intervenienta și-a ales domiciliul pentru comunicarea actelor de

procedură la domiciliul mandatarei sale, or, conținutul actului în discuție nu confirmă

acest aspect. Mandatara nu a fost împuternicită cu primirea actelor de procedură

sau cu exercitarea căilor de atac; de altfel, prin procura menționată contestatoarea

nu și-a ales domiciliul pentru comunicarea actelor de procedură la mandatara

sa.

Conform practicii judiciare,

în categoria „greșeală materială” intră greșelile comise prin confundarea unor

date esențiale ale dosarului.

În speță, reținerile

instanței de recurs referitoare la conținutul și întinderea procurii nu pot fi

decât rezultatul unei greșeli materiale, întrucât alegerea de domiciliu trebuie

să fie neechivocă, expresă și să facă referire la persoana însărcinată cu

primirea actelor de procedură; la dosarul cauzei nu exista nicio cerere,

formulată de contestatoare sau de mandatara contestatoarei, prin care să fie

indicat un domiciliu la care să se facă comunicarea actelor de procedură.

Așadar, în mod greșit

instanța de recurs a concluzionat în sensul că domiciliul mandatarei este

domiciliul ales de contestatoare pentru comunicarea actelor de procedură, în

lipsa vreunei cereri de alegere a domiciliului, pe baza unui procuri din care

nu rezultă acest lucru.

Prin întâmpinare,

intimații G.A.D.R., B.D., B.M.A., B.V. au solicitat respingerea contestației în

anulare, cu cheltuieli de judecată.

În esență, au arătat că

instanța de recurs a analizat și interpretat cât se poate de corect întinderea

mandatului acordat prin procură reprezentantei contestatoarei, în sensul că

aceasta era îndreptățită să primească inclusiv hotărârile pronunțate în acest

dosar.

Analizând contestația

în anulare formulată, în raport de dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ.,

Înalta Curte reține următoarele:

Hotărârile

instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare și în cazul în

care dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, situația premisă a

incidenței acestei prevederi fiind aceea a contestării unei hotărâri pronunțate

de către o instanță de recurs, ca și în cazul de față.

În sensul art. 318

teza I C. proc. civ., „greșeală materială” înseamnă o greșeală de ordin

procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință darea unei

soluții greșite. Prin urmare, trebuie să fie vorba de acea greșeală materială

pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor

date materiale și care determină soluția greșită.

În această categorie

intră greșeli comise prin cercetarea unor elemente de fapt, iar nu greșeli de

judecată, ce nu pot fi remediate în calea extraordinară de atac de retractare.

În speță, contestatoarea

invocă faptul că reținerile instanței de recurs referitoare la conținutul și

întinderea procurii nu pot fi decât rezultatul unei greșeli materiale, întrucât

alegerea de domiciliu trebuie să fie neechivocă, expresă și să facă referire la

persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură.

Înalta Curte constată

că această susținere nu are în vedere aspectele formale ale judecării

recursului, ce pot fi soluționate pe calea unei contestații în anulare

specială, ci probleme legate de interpretarea unor clauze ale unui act juridic

unilateral ori a unor dispoziții legale, pentru verificarea cărora este

necesară reexaminarea fondului și reaprecierea probelor deja cenzurate în

recurs.

Or, greșeala materială

poate consta în neobservarea de către instanță a unui act de procedură cu

privire la care nu s-a făcut nicio judecată.

În cazul de față,

însă, instanța de recurs a cunoscut existența și conținutul procurii

menționate, a actelor procedurale săvârșite în temeiul acesteia, a făcut

aprecieri asupra lor, astfel încât nu poate fi reținută o greșeală materială în

sensul legii; se invocă o greșeală de judecată a cărei eventuală îndreptare nu este

permisă pe calea prezentei contestații în anulare, cale extraordinară de atac

ce poate fi exercitată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de

lege.

Înalta Curte consideră

că simpla nemulțumire a părții care a pierdut recursul, atât cu privire la

soluția pronunțată, cât și cu referire la modalitatea de argumentare a acestei hotărârii

de către instanța de recurs, nu poate determina o rejudecare a cauzei, în

condițiile în care au fost respectate garanțiile procesului echitabil,

reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Față de argumentele

expuse, Curtea va respinge, conform art. 318 teza I C. proc. civ., contestația

în anulare formulată de contestatoarea A. (P.) S.C., ca nefondată.

Întrucât cererea de

față a fost respinsă, partea care a căzut în pretenții, respectiv contestatoarea

va fi obligată, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 1500 lei către intimații G.A.D.R., B.D., B.M.A.,

B.V., potrivit dovezilor atașate – chitanța din 01 octombrie 2013, reprezentând

onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea A. (P.) S.C. împotriva

deciziei nr. 2452 din data de 23 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție – Secția I civilă.

Obligă contestatoarea

la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1500 lei către intimații G.A.D.R.,

B.D., B.M.A., B.V.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 decembrie 2013.