ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5740/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 20 martie 2006, reclamanții G.A.D.R., M.C., B.I., B.D., B.M.A., B.V. și B.E. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC C. SA, să dispună retrocedarea imobilului situat în București, str. Samuil Vulcan, ce a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat al RSR nr. 151 din 29 iunie 1989. La 27 februarie 2007, B.G. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, precizând că este moștenitoarea lui B.A., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor. Ulterior, la 12 martie 2007, reclamanții au formulat o cerere precizatoare, arătând că imobilul a fost dobândit de către B.C.

și B.N. prin contractul de vânzare cumpărare transcris de Tribunalul București, că un corp de clădire, compus din două camere cu dependințe și pivniță, a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951, că asupra restului imobilului fiii (B.C., B.T. și B.A.) au deschis succesiunea, rămânând însă în indiviziune, fiecare cu câte o cotă de 1/3 din masa succesorală, situație consfințită prin sentința civilă nr. 4814/1989, că, în anul 1999, B.A. și urmașii celorlalți coindivizari au introdus o cerere de chemare în judecată prin care au solicitat anularea actului prin care o parte din respectivul imobil a fost trecut în proprietatea statului conform prevederilor Decretului nr. 224/1951, că, prin sentința civilă nr. 3960/1999, s-a admis cererea și, pe baza acesteia, Primarul General al Municipiului București a emis Dispoziția nr. 663/2000, prin care li s-a restituit partea din imobil care fusese trecută în folosința statului.

Reclamanții au învederat că în urma decesului tuturor celor patru succesori au rămas moștenitori actualii proprietari, dintre care o parte au locuit și locuiesc și în prezent fără întrerupere în respectivul imobil, că cei patru succesori au fost: B.T. (decedat), soție supraviețuitoare B.V., B.A. (decedat), soție supraviețuitoare B.D. și fiica B.M.A., B.M. (decedată), fiu G.A.D.R., B.C. (decedat), soție supraviețuitoare B. (T.) E., fiica B. (P.) S.C. și fiul B.A. (decedat), având ca moștenitori pe J.G. (soție supraviețuitoare) și fiice pe M.C. și B.I. La 24 aprilie 2007, a formulat cerere de intervenție în nume propriu P.S.C., prin M.C., arătând că este fiica lui B.C., decedat la 22 februarie 1997. B.G.

și-a precizat cererea de intervenție, solicitând respingerea acțiunii, întrucât prin Dispoziția nr. 663/2000 acest imobil a fost restituit în proprietate reclamanților, dar și a soțului intervenientei, B.A. Reclamanții G.A.D.R., M.C., B.I., B.D., B.M.A., B.V., B.E. au înregistrat și o cerere de chemare în judecată a altor persoane, respectiv a Municipiului București prin Primarul General, pentru opozabilitatea hotărârii. E.F. a formulat cerere de intervenție principală la 25 mai 2007, solicitând să se constate că, în speță, a intervenit, pe cale convențională, transmiterea dreptului și calității procesuale active a numitei B.G. - care nu a fost chemată în judecată - în persoana intervenientei E.F., că este nulă absolut trecerea în patrimoniul statului a imobilului, teren și construcție, revendicat prin cerere, fost proprietatea numiților B.C.

și B.N. - autorii reclamanților în cauză, întrucât preluarea s-a făcut fără titlu legal și valabil, Decretul Consiliului de Stat nr. 151/1989 nefiind niciodată publicat. Reclamanții G.A.D.R., M.C., B.I., B.D., B.M.A., B.V., G.A.D.R., M.C., B.I., B.D., B.M.A., B.V., B.E.E. au depus o cerere precizatoare la cererea introductivă de instanță, prin care au modificat prin micșorare obiectul revendicării inițiale, arătând că revendică imobilul situat în București, sector 5, compus din teren în suprafața de 1.000 m.p., și construcțiile aflate pe el, mai puțin corpul de clădire identificat sub denumirea C1 (conform raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în dosar), acest din urmă corp de clădire fiind trecut în proprietatea statului în anul 1953 în baza Decretului nr. 224/1951, ulterior, fiindu-le retrocedat prin sentința civila nr. 3960/1999, prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 663/2000 și procesul verbal de predare-primire.

Cererile de intervenție formulate în cauză au fost admise prin încheierea din 26 iunie 2007. Prin sentința civilă nr. 1501 din 04 decembrie 2007, Tribunalul București Secția a V a Civilă a admis cererea formulată de reclamanții G.A.D.R., M.C., B.I., B.D., B.M.A., B.V., B.E., a admis cererile de intervenție principale formulate de B.G., P.S.C. și E.F. și a obligat pârâții și intervenientul forțat Municipiul București să retrocedeze reclamanților și intervenientelor voluntare în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. Samuil Vulcan, cu excepția imobilului ce a făcut obiectul sentinței civile nr. 3960/1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București. Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 808A din 10 noiembrie 2008, a admis excepția lipsei calității procesuale active a intimatei reclamante B.E.

și a intimatelor interveniente voluntare principale P.S.C. și B.G., a respins excepția lipsei calității procesuale active a apelantului Consiliul General al Municipiului București, ca nefondată, a admis apelul formulat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București și a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta B.E. ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins cererile de intervenție formulate de intervenientele voluntare principale P.S.C. și B.G., pentru lipsă calitate procesuală activă, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Prin decizia civilă nr. 2452 din 23 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă a respins, ca tardiv, recursul declarat de intervenienta A. (P.) S.C.

În considerentele hotărârii, instanța a reținut că cererea de recurs a fost depusă la data de 02 octombrie 2012, precum și că decizia atacată a fost comunicată tuturor părților din proces, inclusiv recurentei, cu respectarea prevederilor legale. Înalta Curte a constatat, totodată, că intervenienta A. (P.) S.C. a împuternicit-o pe M.C. să o reprezinte cu depline puteri și să îi susțină interesele în fața instanțelor judecătorești și a altor instituții, să formuleze cereri și să primească orice fel de înscrisuri în legătură cu dosarul nr. 9658/3/2006 al Tribunalului București, mandatul fiind valabil până la revocarea sa expresă. În baza mandatului dat, mandatara avea dreptul să semneze în numele mandantei oriunde va fi necesar.

Cererea de intervenție în nume propriu a fost formulată de P.S.C. prin M.C. la data de 24 aprilie 2007. Comunicarea hotărârii recurate, în ceea ce o privește pe intervenienta A. (P.) S.C. s-a realizat la 29 decembrie 2008 la adresa mandatarei acesteia, M.C., în București, sector 5. De asemenea, o procedură identică s-a îndeplinit pentru M.C. și la sediul avocatului ales C.M., la data de 23 decembrie 2008. Așadar, M.C. a primit comunicarea hotărârii recurate atât în nume propriu, cât și în calitate de mandatară a recurentei A. (P.) S.C. Cum procura dată de către intervenienta în cauză reclamantei M.C. nu a fost revocată, termenul de declarare a recursului împotriva deciziei nr. 808A din 10 noiembrie 2008 a Curții de Apel București a început să curgă începând cu 29 decembrie 2008, iar recursul a fost declarat la 02 octombrie 2012, cu mult peste termenul prevăzut de lege.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatoarea A. (P.) S.C., solicitând anularea deciziei nr. 2452 din 23 aprilie 2013 și rejudecarea recursului, în sensul admiterea lui astfel cum a fost formulat. În drept, a invocat prevederile art. 318 teza 1 C. proc. civ. Recurenta a arătat că soluția instanței de recurs de respingere a recursului ca tardiv este rezultatul unei greșeli materiale. A susținut că, în soluționarea excepției tardivității, Înalta Curte s-a raportat exclusiv la procura datată la 19 martie 2007 la Consulatul României din New York, prin care contestatoarea a împuternicit-o pe M.C. să-i reprezinte interesele în proces. Astfel, așa cum rezultă din considerentele deciziei, instanța a conchis că din procura respectivă reiese că intervenienta și-a ales domiciliul pentru comunicarea actelor de procedură la domiciliul mandatarei sale, or, conținutul actului în discuție nu confirmă acest aspect.

Mandatara nu a fost împuternicită cu primirea actelor de procedură sau cu exercitarea căilor de atac; de altfel, prin procura menționată contestatoarea nu și-a ales domiciliul pentru comunicarea actelor de procedură la mandatara sa. Conform practicii judiciare, în categoria „greșeală materială” intră greșelile comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului. În speță, reținerile instanței de recurs referitoare la conținutul și întinderea procurii nu pot fi decât rezultatul unei greșeli materiale, întrucât alegerea de domiciliu trebuie să fie neechivocă, expresă și să facă referire la persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură; la dosarul cauzei nu exista nicio cerere, formulată de contestatoare sau de mandatara contestatoarei, prin care să fie indicat un domiciliu la care să se facă comunicarea actelor de procedură.

Așadar, în mod greșit instanța de recurs a concluzionat în sensul că domiciliul mandatarei este domiciliul ales de contestatoare pentru comunicarea actelor de procedură, în lipsa vreunei cereri de alegere a domiciliului, pe baza unui procuri din care nu rezultă acest lucru. Prin întâmpinare, intimații G.A.D.R., B.D., B.M.A., B.V. au solicitat respingerea contestației în anulare, cu cheltuieli de judecată. În esență, au arătat că instanța de recurs a analizat și interpretat cât se poate de corect întinderea mandatului acordat prin procură reprezentantei contestatoarei, în sensul că aceasta era îndreptățită să primească inclusiv hotărârile pronunțate în acest dosar. Analizând contestația în anulare formulată, în raport de dispozițiile art. 318 teza I C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare și în cazul în care dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, situația premisă a incidenței acestei prevederi fiind aceea a contestării unei hotărâri pronunțate de către o instanță de recurs, ca și în cazul de față. În sensul art. 318 teza I C. proc. civ., „greșeală materială” înseamnă o greșeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință darea unei soluții greșite. Prin urmare, trebuie să fie vorba de acea greșeală materială pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția greșită.

În această categorie intră greșeli comise prin cercetarea unor elemente de fapt, iar nu greșeli de judecată, ce nu pot fi remediate în calea extraordinară de atac de retractare. În speță, contestatoarea invocă faptul că reținerile instanței de recurs referitoare la conținutul și întinderea procurii nu pot fi decât rezultatul unei greșeli materiale, întrucât alegerea de domiciliu trebuie să fie neechivocă, expresă și să facă referire la persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură. Înalta Curte constată că această susținere nu are în vedere aspectele formale ale judecării recursului, ce pot fi soluționate pe calea unei contestații în anulare specială, ci probleme legate de interpretarea unor clauze ale unui act juridic unilateral ori a unor dispoziții legale, pentru verificarea cărora este necesară reexaminarea fondului și reaprecierea probelor deja cenzurate în recurs.

Or, greșeala materială poate consta în neobservarea de către instanță a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată. În cazul de față, însă, instanța de recurs a cunoscut existența și conținutul procurii menționate, a actelor procedurale săvârșite în temeiul acesteia, a făcut aprecieri asupra lor, astfel încât nu poate fi reținută o greșeală materială în sensul legii; se invocă o greșeală de judecată a cărei eventuală îndreptare nu este permisă pe calea prezentei contestații în anulare, cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

Înalta Curte consideră că simpla nemulțumire a părții care a pierdut recursul, atât cu privire la soluția pronunțată, cât și cu referire la modalitatea de argumentare a acestei hotărârii de către instanța de recurs, nu poate determina o rejudecare a cauzei, în condițiile în care au fost respectate garanțiile procesului echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Față de argumentele expuse, Curtea va respinge, conform art. 318 teza I C. proc. civ., contestația în anulare formulată de contestatoarea A. (P.) S.C., ca nefondată. Întrucât cererea de față a fost respinsă, partea care a căzut în pretenții, respectiv contestatoarea va fi obligată, conform art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1500 lei către intimații G.A.D.R., B.D., B.M.A., B.V., potrivit dovezilor atașate – chitanța din 01 octombrie 2013, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea A. (P.) S.C. împotriva deciziei nr. 2452 din data de 23 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă. Obligă contestatoarea la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1500 lei către intimații G.A.D.R., B.D., B.M.A., B.V. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2013.