ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2906/2005

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanții V.A., P.G. și C.C., la

data de 15 august 2000 au chemat în judecată PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ȘI

SC A. SA BUCUREȘTI solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța:

- să se constate că imobilul situat

în București, constând din teren în suprafață de 156 mp și locuința desfășurată

pe întregul etaj I al clădirii precum și pivnița, a trecut în proprietatea

statului fără titlu;

- să se constate că, în calitate de

moștenitori ai defuncților M.S. și M.M., respectiv P.C., reclamanții au devenit

proprietari ai imobilului, și,

- să fie obligate pârâtele să le

lase în proprietate și posesie imobilul revendicat.

În motivarea acțiunii reclamanții au

arătat că imobilul în litigiu, dobândit de soții S. și M.M. prin actul de

vânzare-cumpărare încheiat la 22 martie 1922, a revenit, în urma decesului lui

S.M. (1934) și al M.M. (1959), moștenitoarei testamentare P.C. (pentru cota de

½ parte), autoarea reclamanților P.G. și V.A. și, respectiv,

reclamantului C.C., în calitate de succesor legal al M.M. .

Deși la data emiterii Decretului nr.

92/1950 imobilul era în proprietatea indiviză a C.P. și M.M., naționalizarea a

operat numai pe numele acesteia din urmă, cu 6 apartamente, nerespectându-se

astfel, identitatea dintre persoana menționată ca proprietar în listele anexe

și adevăratul proprietar.

În dovedirea acțiunii reclamanții au

invocat: titlul autorilor comuni, respectiv actul de vânzare-cumpărare din 22

martie 1922; sentința civilă nr. 312 din 19 februarie 1935 a Tribunalului

Ilfov, secția a III-a civilă, menținută prin decizia nr. 152 din 4 aprilie 1936

a Curții de Apel București, secția a I-a civilă, și decizia nr. 2389 din 17

noiembrie 1937 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiunea I-a, prin

care, în urma decesului lui S.M., au fost trimise în posesie M.M., ca

uzufructuară testamentară și C.P. asupra nudei proprietăți a averii lăsate de

defunct; procesul-verbal al Administrației Financiare a Capitalei, Sectorul I

Galben, încheiat la data de 12 august 1934; certificate de stare civilă și

certificatele de moștenitor emise în urma dezbaterii celor trei succesiuni.

Ulterior, reclamanții au cerut

introducerea în cauză a Municipiului București, prin primarul general (fila 53

din dosarul nr. 4681/2000 al Tribunalului București, secția a V a civilă și de

contencios administrativ), iar la termenele ulterioare la dezbateri a

participat C.G.M.B..

Pârâții nu au formulat întâmpinare.

Tribunalul București, secția a V-a

civilă și de contencios administrativ, prin sentința nr. 160 din 6 martie 2001,

a admis acțiunea introdusă de reclamanți și a obligat pe pârâții C.G.M.B. și SC

A. SA

București să le lase în

deplină proprietate și posesie imobilul descris în acțiunea introductivă,

astfel cum a fost precizată, identificat conform raportului de expertiză întocmit

în cauză de expert G.I.

În motivarea soluției pronunțate

prima instanță a avut în vedere situația de fapt invocată de reclamanți privind

lipsa de identitate dintre persoana menționată în lista-anexă la Decretul nr.

92/1950 și adevăratul proprietar al imobilului, înscrisurile invocate în

dovedirea acțiunii și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

C.G.M.B., prin Municipiul București

reprezentat prin Primarul general a declarat apel împotriva sentinței primei

instanțe, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive iar pe

fond, dobândirea de către stat a dreptului de proprietate asupra imobilului

“prin lege”, conform art. 645 C. civ. și Decretului nr. 92/1950.

Prin decizia nr. 629 din 14

decembrie 2001, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca

nefondată cererea de apel, cu motivarea că nu C.G.M.B. are calitate procesuală

în cauză ci Municipiul București, în contradictoriu cu care s-a și dezbătut

cauza la prima instanță, astfel că “deși C.G.M.B. are calitate de a declara

apel fiind înscris în dispozitivul sentinței, el “nu este parte în proces” și

“nu poate formula critici pe fondul cauzei”.

Împotriva deciziei instanței de

apel, C.G.M.B., prin Municipiul București reprezentat de Primarul general, a

declarat recurs solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre

rejudecare.

În motivarea recursului se face

trimitere la “întregirea” de acțiune, în sensul introducerii în cauză a

Municipiului București reprezentat de Primarul general, se precizează că,

întrucât figurează în dispozitivul sentinței, C.G.M.B. a declarat apel, prin

Municipiul București reprezentat legal de Primarul general și, totodată se

susține că instanța de apel, deși a considerat că parte în proces este

Municipiul București, nu a dispus citarea acestuia.

Prin decizia nr. 2234 din 28 mai

2003, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul declarat de

pârâtul Municipiul București și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului

aceleiași instanțe, cu motivarea că, față de dispozițiile art. 6 alin. (3) și

ale art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/998 privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia și cele cuprinse în Legea administrației publice

locale și în considerarea precizării cererii de chemare în judecată (fila 53

dosar fond) în sensul că litigiul urmează a se dezbate în contradictoriu cu

Municipiul București prin Primarul general și a faptului că, la termenele

premergătoare dezbaterii cauzei s-a reținut prezența “pârâtului C.G.M.B.” care,

potrivit dispozitivului sentinței tribunalului, a fost obligat la retrocedarea

imobilului, aprecierea instanței de apel în sensul că C.G.M.B. nu poate formula

critici asupra fondului cauzei apare ca vădit greșită.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 456 din 30 octombrie 2003, rejudecând

apelul declarat de C.G.M.B., prin Municipiul București reprezentat de primarul

general, l-a respins ca nefondat.

Împotriva acestei din urmă decizii a

declarat recurs C.G.M.B. prin Primarul general, reiterând motivele invocate în

apel.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea

nr. 213/998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,

instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului

statului asupra bunurilor care au intrat în proprietatea statului în perioada 6

martie 1945–22 decembrie 1989, iar în conformitate cu art. 12 alin. (5) din

lege, în litigiile care privesc astfel de bunuri, statul este reprezentat de

Ministerul Finanțelor iar unitățile administrativ-teritoriale, de către

consiliile județene, de C.G.M.B. sau de consiliile locale, care dau mandat

scris, în fiecare caz, președintelui consiliului județean sau primarului.

Acesta poate desemna un alt funcționar de stat sau avocat care să-l reprezinte

în fața instanței.

Dispozițiile legale citate se

armonizează cu cele cuprinse în Legea administrației publice locale (nr.

69/1991 și, respectiv nr. 215/2001), potrivit cărora administrația publică a

municipiului București se realizează de către consiliile locale ale sectoarelor

Municipiului București și C.G.M.B., ca autorități deliberative, precum și de

către primarii sectoarelor și Primarul general al Municipiului București, ca

autorități executive.

Ca atare, primul motiv de recurs

vizând lipsa calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului

București este neîntemeiată.

Cea de a doua critică invocată prin

motivele de recurs cu privire la existența titlului statului constituit prin

efectul Decretului nr. 92/1950 și al art. 645 C. civ. este, de asemenea neîntemeiată.

Este adevărat că dreptul de

proprietate se poate dobândi prin lege, însă, în speță, la momentul preluării

în proprietatea statului a imobilului în litigiu, prin Decretul nr. 92/1950, nu

au fost respectate dispozițiile legii, in sensul că nu a existat identitate

între persoana menționată ca proprietar în listele anexă la Decretul nr.

92/1950 și adevăratul proprietar de la data naționalizării.

Așa cum corect s-a reținut de către

instanțele de fond și apel, adevăratele proprietare ale imobilului erau M.M. și

P.C., ambele având câte o cotă indiviză de ½ din imobilul în litigiu,

imobilul fiind însă naționalizat numai pe numele lui M.M.

Totodată, susținerea pârâtului

C.G.M.B. în recurs în sensul că preluarea în proprietatea statului a imobilului

în litigiu se putea face și pe numele unui singur proprietar nu este fondată,

în speță nefiind incidente dispozițiile art. V din decret, potrivit cărora „i

mobilele proprietatea soțului, soției sau copiilor minori

se consideră ca aparținând unui singur proprietar în ce privește aplicațiunea

prezentului decret”

, întrucât, așa cum s-a menționat, imobilul aparținea

unor proprietari diferiți.

Așa fiind, având în vedere

temeiurile mai înainte arătate, se constată că decizia atacată este legală iar

recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâtul C.G.M.B. împotriva

deciziei nr. 456 din 30 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 aprilie 2005

.