ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7570/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecata înregistrată la data de 09 februarie 2005 pe rolul Judecătoriei Sector 1 București, ulterior precizată și completată, reclamanta I.M. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primar General, Primăria Municipiului București, Ministerul Finanțelor Publice, SC R.V. SA solicitând obligarea acestora la plata unor despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului, teren și construcție, la valoarea de circulație a acestuia pe piața imobiliară, imobil situat în București, daune-interese și spezele contractului de vânzare anulat, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și cerere de chemare în garanție a SC R.V. SA pentru restituirea comisionului de 1%, care să fie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului. La data de 15 aprilie 2010, pârâta SC R.V. SA a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive cu motivarea că a avut doar calitatea de administrator al imobilului din litigiu, astfel că nu se creează raporturi juridice directe între cumpărător și vânzătoare.

Prin sentința civilă 2053 5 din 21 octombrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 2112/299/2009, Judecătoria Sectorului 1 București, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta I.M., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, Municipiul București prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și parata-chemată în garanție SC R.V. SA, în favoarea Tribunalului București, secția civilă, astfel cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a V-a Civilă la data de 27.12.2010.

Prin sentința civilă nr. 317 din data de 16.02.2011 Tribunalul București -Secția a-V-a Civilă, a admis în parte acțiunea completă, formulată de reclamanta I.M., a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în favoarea acesteia la plata sumei de 19.690,74 RON, reprezentând valoarea actualizată a prețului achitat în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 279/112/1996. A admis cererea de chemare în garanție a SC R.V. SA formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat chemata în garanție, în favoarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 196.9 RON, reprezentând comision reactualizat, încasat de SC R.V. SA la data încheierii contractului de vânzare cumpărare.

Au fost respinse celelalte capete de cerere, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a SC R.V. SA. Au fost obligați pârâții în favoarea reclamantei la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată parțiale și s-a respins cererea expertului I.N. privind suplimentarea onorariului. În motivarea sentinței s-au reținut următoarele. În baza Legii nr. 112/1995, pârâta SC R.V. SA, în calitate de vânzătoare a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1996 cu numita C.E., antecesoarea reclamantei, cu privire la imobilul situat în București, iar prin decizia civilă nr. 566 din 23 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC R.V.

SA și C.E. În considerentele acestei decizii s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătoarea nu a fost de bună-credință Astfel, din mențiunile existente pe nota privind imobilul situat în București, ce a stat la baza întocmirii contractului de vânzare -cumpărare, se menționează că imobilul figurează pe listele Primăriei restituire în natură, nota întocmită la data de 21 martie 1997 fiind depusă la dosarul cauzei de către pârâta SC R.V. SA. Totodată, instanța a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil. Față de situația de fapt reținută, instanța a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora cumpărătorii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, au dreptul la restituirea prețului actualizat.

Coroborând aceste prevederi cu cele ale art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea lucrului vândut, instanța a constatat că pretențiile reclamantei sunt întemeiate fiind îndreptățită însă, doar la prețul reactualizat al apartamentului, astfel că a admis acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata în favoarea reclamantei a sumei de 19.690,74 RON, reprezentând valoarea actualizată a prețului achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 279/112/1996. Având în vedere și culpa societății vânzătoare, respectiv a SC R.V. SA la perfectarea vânzării apartamentului din litigiu, aceasta întocmind nota din care rezultă faptul că pentru acest imobil era înregistrată cerere de restituire în natură, instanța în baza disp.

art. 60 C. proc. civ. a admis cererea de chemare în garanție formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, prin urmare, a obligat chemata în garanție, în favoarea acestuia din urmă, la plata sumei de 196,9 RON, reprezentând comision reactualizat încasat la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Cât privește celelalte capete de cerere referitoare la daune-interese și spezele contractului, instanța de fond le-a respins ca neîntemeiate, având în vedere reaua-credință a antecesoarei reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Prima instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice față de dispozițiile art. 50 alin. (3) și art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC R.V.

SA, față de dispozițiile art. 1337 C. civ. În baza disp. art. 276 C. proc. civ., instanța a obligat pârâții, în favoarea reclamantei, la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu expert. Față de complexitatea raportului de expertiză efectuat în cauză, instanța a apreciat că nu se impune suplimentarea onorariului expertului I.N., motiv pentru care a respins ca neîntemeiată cererea acestuia. Împotriva sentinței au formulat apel reclamanta I.M. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București. Prin decizia civilă nr. 228 A din 4 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelurile declarate, ca nefondate . În ceea ce privește apelul reclamantei, curtea a reținut următoarele.

Desființarea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, inclusiv prin constatarea nulității absolute a actului, reprezintă cauza juridică a acțiunii în pretenții la îndemâna cumpărătorului al cărui titlu a fost desființat, ca efect al restabilirii situației juridice anterioare constatării nulității. Legea nr. 10/2001, pe temeiul căreia s-a dispus desființarea contractului, se preocupă, de asemenea, de cazurile și condițiile în care are loc dezdăunarea cumpărătorului. Fiind un act normativ cu caracter special, dispozițiile sale derogă de la dreptul comun reprezentat de C. civ., ce reglementează obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune, totodată, de principiile ce guvernează efectele nulității unui act juridic civil, inclusiv cel al restabilirii situației anterioare sancțiunii nulității.

Derogarea operează în limitele reglementării speciale, respectiv în ceea ce privește obiectul raportului juridic născut din faptul desființării, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat, după caz, cu respectarea sau prin eludarea Legii nr. 112/1995, dar și părțile raportului obligațional. Este nefondata critica în ceea ce privește respingerea cererii de despăgubire la valoarea de circulație, cu argumentarea că pârâtele sunt răspunzătoare de evicțiune, deoarece acesta a fost, de altfel temeiul avut în vedere de prima instanța, care a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora cumpărătorii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, au dreptul la restituirea prețului actualizat.

Coroborând aceste prevederi cu cele ale art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea lucrului vândut, instanța a constatat că pretențiile reclamantei sunt întemeiate, fiind îndreptățită însă, doar la prețul reactualizat al apartamentului. Sunt incidente în speță, dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, în forma de la data pronunțării sentinței, astfel cum a fost conturată prin Legea nr. 1/2009 de modificare și completare a Legii nr. 10/2001. Normele de drept substanțial din conținutul său se aplică și litigiilor pendinte, în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi situațiilor juridice în curs de derulare.

Ca atare, nu există nicio rațiune pentru a nu face aplicarea legii speciale, instanța având obligația determinării legii aplicabile în speță, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de finalitatea urmărită de reclamant prin demersul judiciar promovat, în exercitarea rolului său activ, potrivit art. 129 alin. (5) și alin. (6) C. proc. civ. Prin admiterea acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 279/112/1996 încheiat între SC R.V. SA și C.E., au fost anulate definitiv efectele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare prin care chiriașii se legitimau ca proprietari. Dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, nou introdus prin Legea nr. 1/2009, pe care reclamanta își întemeiază pretențiile, nu sunt aplicabile în cauză.

Conform acestui text legal, „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză". Ca atare, pentru incidența acestei norme este necesar ca încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, să se fi realizat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Or, în speță, s-a reținut în mod irevocabil faptul că încheierea contractului a avut loc cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Astfel, prin decizia civilă nr. 566 din 23 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC R.V. SA și C.E., iar instanța a reținut, cu putere de lucru judecat, că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătoarea nu a fost de bună-credință. Ca atare, împrejurarea încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, a fost irevocabil stabilită prin hotărâre judecătorească, astfel că această problematică nu mai poate fi pusă în discuție în alt cadru procesual.

Întrucât așa cum s-a statuat irevocabil, autoarea reclamantei nu a fost proprietar de bună-credință, care să fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanta, în calitate de moștenitor nu este îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit prin expertiză conform standardelor internaționale de evaluare. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul doar la restituirea prețului actualizat plătit.

Contractul de vânzare - cumpărare fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, este întrunită ipoteza prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce presupune îndreptățirea cumpărătorului exclusiv la restituirea prețului actualizat. Restituirea se face de Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. În conformitate cu dispozițiile pct. 50.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, actualizarea sumelor se face prin aplicarea indicelui anual de inflație din anul plății la anul introducerii acțiunii, iar pentru sumele plătite în rate, actualizarea se face în funcție de anul aferent ratelor plătite în acel interval.

În ceea ce privește solicitarea apelantei-reclamante, formulată în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc. civ., de obligare a pârâților și la plata dobânzilor legale aferente sumei acordată cu titlu de despăgubiri, precum și la actualizarea cu rata inflației, Curtea constata ca prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a solicitat, în subsidiar, și restituirea prețului achitat la data contractării, cu aplicarea indicelui de inflație pentru perioada de la data cumpărării, până la data plății efective și nici plata dobânzilor legale aferente sumei acordată cu titlu de despăgubiri. Deși dispozițiile art. 294 alin. (2) C. proc.

civ., prevăd că se vor putea cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, această cerere trebuie să fi constituit obiect al judecății fondului, nefiind posibilă solicitarea direct în apel a ratelor și dobânzilor care curg după momentul pronunțării sentinței, pentru că altfel, cererea este considerată nouă, depășind derogarea de la limitele efectului devolutiv al apelului. În ceea ce privește apelul pârâtului curtea a reținut următoarele. Critica apelantului pârât ce vizează modalitatea de soluționare a excepției procesuale pasive, se retine a fi vădit nefondata. Calitatea procesuala pasiva presupune existenta unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde ca este obligat în raportul juridic dedus judecății.

Reclamantul fiind cel care pornește acțiunea, este ținut sa justifice atât calitatea procesuala activa, cât și pe cea pasiva, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa. În raport de obiectul acțiunii reclamanților - angajarea răspunderii vânzătorului prin evicțiune totala - Curtea constată ca prima instanța a reținut în mod judicios ca pârâtul Statul Român are calitate procesuala pasiva. C.E.D.O. a statuat în jurisprudența sa, că titlul de proprietate al subdobânditorului de buna-credință constituit în baza Legii nr. 112/1995 și validat. În dreptul intern printr-o hotărâre irevocabilă, este protejat prin art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană.

Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproporționate, astfel încât, persoanele care și-au dobândit bunurile cu buna-credință sa nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri. Orice măsura care interferează cu dreptul la „pașnica folosire" a proprietății, trebuie sa găsească un echilibru corect între cererile interesului general al comunității și necesitățile de protejare ale drepturilor fundamentale ale individului. Este necesar sa existe o relație rezonabila de proporționalitate între mijloacele angajate și scopul urmărit a fi realizat de orice măsura de deposedare a unei persoane, statul fiind responsabil de realizarea acestei relații de proporționalitate.

De asemenea, art. 1337 C. civ. dispune ca vânzătorul este de drept obligat sa garanteze pe cumpărător de evicțiunea totala sau parțială a lucrului vândut, iar art. 511 din Legea nr. 10/2001 modificata prin Legea nr. 1/2009, reprezintă o aplicație a instituției răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular - cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945-11 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună-credință în baza Legii nr. 112/1995. Prin Legea nr. 112/1995 statul a înțeles să dispună de locuințele deținute în patrimoniul sau în anul 1995, într-un anumit context social, vânzarea fiind făcută la preturi inferioare valorii de piață a locuințelor înstrăinate.

Aceste dispoziții legale au constituit masuri de politica sociala, asupra oportunității lor, numai statul putând aprecia. În speță, se retine ca raportul juridic ce rezulta din contractul de vânzare-cumpărare s-a legat între Statul Român, în calitate de vânzător și autoarea reclamantei, în calitate de comparatoare, situație în care obligația de garanție pentru evicțiune incumba Statului Român. Disp. art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 nu fac decât sa arate ca despăgubirile acordate foștilor proprietari se acorda dintr-un fond extrabugetar, constituit la dispoziția Ministerului de Finanțe. De asemenea art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 arata ca, în ipoteza în care chiriașul comparator a fost evins, restituirea prețului sau a valorii de circulație a imobilului, după caz, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare.

Acest lucru nu echivalează însă cu faptul ca Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuala pasiva în astfel de cereri, el este un simplu reprezentant al statului, singurul responsabil pentru evicțiunea chiriașului cumpărător al unui apartament dobândit în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995. Or, în speță, se retine ca vânzătorul locuinței a fost Statul Român, care a înstrăinat locuința închiriata, prin intermediul unui mandatar legal, unitate specializata în administrarea și vânzarea locuințelor ce făceau parte din fondul locativ de stat. În temeiul Legii nr. 112/1995, adevăratul titular al dispoziției asupra imobilului a fost statul, având în vedere ca vânzarea s-a realizat în contextul stabilit prin legea speciala data tocmai în realizarea politicilor sociale stabilite de stat.

În lipsa actului normativ menționat, unitatea administrativ-teritoriala, prin intermediul regiei de administrare a fondului locativ de stat, nu ar fi putut dispune în mod legal de imobil. Curtea retine ca locuința în litigiu a fost înstrăinată de pârât printr-un mandatar, însă acest mandatar nu răspunde pentru evicțiune, cu excepția cazului în care acesta s-ar fi purtat ca vânzător aparent (mandat simulat prin interpunere de persoane), ceea ce nu este cazul în speță. Comisionul de 1% nu reprezintă decât prețul legal al mandatului, care poate fi restituit în cadrul unei acțiuni invocate din contractul de mandat, cauza de răspundere neavând izvor în același raport juridic. Pentru considerentele expuse, se va retine ca prima instanța a soluționat în mod judicios excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, criticile apelantului, sub acest aspect, urmând a fi respinse ca nefondate.

Susținerea privind faptul că instanța trebuia să admită cererea de chemare în garanție și trebuia să oblige mandatarul Primăriei Municipiului București, să restituie comisionul încasat la valoare actualizată, deoarece la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996 SC A. SA a încasat un comision de 1% din prețul contractului, este de asemenea nefondata, deoarece chiar în aceasta modalitate a dispus instanța de judecata îndeplinirea obligațiilor, respectiv a admis cererea de chemare în garanție a SC R.V. SA, formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat chemata în garanție, în favoarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 196, 9 RON reprezentând comision reactualizat încasat de SC R.V.

SA la data încheierii contractului de vânzare cumpărare. În ceea ce privește cheltuielile de judecata, respectiv greșita obligare a apelantului-parat la plata acestora, pe considerentul invocat, anume acela de a nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare nu poate fi sancționat procedural, Curtea arata ca principiul care rezulta din dispozițiile înscrise în art. 274 C. proc. civ., la baza căruia sta culpa procesuala a părții care a căzut în pretenții, precum și unicitatea procesului civil, impune ca aceste cheltuieli făcute cu procesul în toate fazele sale, sa fie în sarcina celui care a pierdut. În speță, se retine tribunalul a făcut o corecta aplicare a dispozițiilor art. 276 C. proc.

civ., obligând apelantul pârât numai la o parte din cheltuielile de judecata efectuate de intimata reclamanta, proporțional cu valoarea pretențiilor admise. În raport de considerentele mai sus expuse se retine ca hotărârea primei instanțe nu este lipsita de temei legal, tribunalul făcând o corecta aplicare la speță atât a dispozițiilor C. civ. român, cât și a Convenției Europene a Drepturilor Omului - Protocolul 1 la C.E.D.O. și a jurisprudenței Curții Europene, care fac parte, conform dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție din dreptul intern și sunt obligatorii pentru judecătorul național. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta I.M., și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

a municipiului București. 1. în motivarea recursului reclamanta I.M. a arătat următoarele. Decizia este netemeinica și nelegala în ceea ce privește respingerea despăgubirii la valoarea de circulație, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere ca paratele sunt răspunzătoare de evicțiune, fiind aplicabil art. 1337 C. civ. Nu se poate afirma, ca declararea nulității unui contract lipsește pe cumpărător de dreptul de a pretinde vânzătorului, plata despăgubirilor pentru evicțiune astfel cum legea stipulează. Dreptul de proprietate asupra imobilului reprezintă în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, un bun actual, a fortiori o speranța legitima - același regim juridic avându-l cu necesitate și suma de bani ce înlocuiește acest bun în patrimoniul apelantei.

A dobândit acest drept în anul 1996 prin contractul din 12 noiembrie 1996, prin urmare operațiunea juridica de cumpărare și orice acțiune în despăgubiri rezultând din acest contract, este supusa principiului tempus regit actum. La acea epoca, nici Legea nr. 10/2001 nici Legea nr. 1/2009 nu erau în vigoare, fiind prin urmare inaplicabile cauzei, evicțiunea urmând calea dreptului comun. Transferul dreptului de proprietate în patrimoniul său a operat chiar la data vânzării - 1996, acest bun existând în mod valabil în patrimoniul său pana pe data desființării actului prin sentința civila nr. 566 din 23 iunie 2004. Declararea nulității absolute produce efecte ex tune pe data rămânerii irevocabile, însă dreptul de proprietate dobândit rămâne guvernat de legea în vigoare pe data achiziției, aceeași data impunând textele normative aplicabile în cazul despăgubirilor.

Chiar daca s-ar aprecia ca ar fi incidența legislația la epoca evingerii irevocabile, nu pot fi aplicate prevederile Legii 1/2009, fiind deci aplicabile prevederile ce guvernează evicțiunea în dreptul comun. Raportul de expertiza necontestat a stabilit în mod corect valoarea de circulație a apartamentului și implicit valoarea evicțiunii la 130.000 euro, care trebuia acordata în respectul art. 1 din Protocolul Adițional la Convenție, fata de existenta unui bun actual și ca reparație pentru lipsirea de însuși dreptul de proprietate, prin analizarea prevederilor Legii nr. 1/2009 și interpretarea corecta a acestora. Instanța de judecata a apreciat eronat și problema relei sau bunei-credințe.

Chiar și așa, distincțiile legate de reaua sau buna credința nu pot opera decât în limitele Legii nr. 1/2009, și dacă aceasta este înlăturată de la aplicare, dreptul comun conserva obligația de despăgubire a vânzătorului căreia ii corespunde dreptul său de a fi despăgubită, la valoarea de circulație a bunului, fără a face vreo distincție intre cumpărătorul de rea-credința ori de buna-credința. Instanța de apel a făcut o greșita aplicare a legii, arătând ca a aplicat legea specială coroborată cu legea generală dar fără a se arăta în ce mod au fost puse de acord aceste prevederi în aplicare. Prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 1/2009 îi sunt favorabile.

Instanța a reținut acest text pe motiv ca în speța, contractul de vânzare, perfectat în baza Legii nr. 112/1995, a fost anulat fiind deci încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995. În realitate, prevederile art. 50 alin. (2) al alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 1/2009 sunt contradictorii, întrucât în ipoteza în care contractul de vânzare cumpărare este încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, acesta se consolidează retroactiv, drept consecința nemaiputând fi anulat. În aceste condiții este evident ca prețul ce are a fi primit de către apelantă, cu titlu de despăgubire pentru evictiune este acela reprezentând valoarea de circulație a imobilului, în caz contrar ipoteza avuta în vedere de art. 50 alin. (2 1 ) fiind imposibil de realizat.

Ca și în cazul convențiilor, principiul de interpretare a textului de lege este acela al producerii de efecte juridice și nu acela al ineficientei - "actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat". Instanța de apel, a respins în mod greșit și fără temei legal cererea formulata în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc. civ., constând în obligarea paraților și la plata dobânzilor legale aferente acestei sume precum și la actualizarea cu rata inflației. Aceasta cerere nu este o cerere noua în apel ci una speciala, întemeiata pe chiar prevederile art. 294 alin. (2) C. proc. civ. care stabilește cu titlu de excepție, ca se vor putea cere - prin excepție de la alin. (1) care interzice cereri noi în apel, dobânzi/rate/venituri ajunse la termen și oricare altele asemenea ivite după pronunțarea hotărârii în fond.

Cum sumele solicitate sunt cele născute ulterior pronunțării hotărârii instanței de fond, temeiul de drept invocat și reținut de către instanța este deplin aplicabil și conduce la acordarea sumelor solicitate. 2. În motivarea recursului pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiul București a arătat următoarele. Hotărârea pronunțata de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a fost data cu încălcarea și aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, instanța de fond a pus semnul egalității intre Ministerul Finanțelor Publice și Statul Roman fără a ține seama ca acesta este un subiect de drept distinct care acționează prin Ministerul Finanțelor Publice, iar pe de alta parte Ministerul Finanțelor Publice este, de asemenea, un subiect de drept distinct, care poate acționa în in nume propriu, sau în calitatea de reprezentant al Statului Roman. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț. Or, Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanți, este terț fata de acest contract.

În situația evingerii cumpărătoarei, prin deposedarea acesteia de imobilul pe care l-a deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia sa fie instituita obligația de garanție pentru evictiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ. Aceasta dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturata prin nici o dispoziție speciala contrara, fiind așadar pe deplin aplicabila intre părțile din prezentul litigiu. Se solicită a se avea în vedere și dispozițiile art. 1344 din C. civ.

Dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifica obligarea Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice la achitarea prețului la valoarea de circulație al imobilului întrucât este evident ca instituția Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice nu este una și aceeași cu cea a Ministerului Finanțelor Publice și nici nu ar putea fi vreodată confundate.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001, reglementează în mod expres situația în care Ministerul Finanțelor Publice, iar nu Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, poate fi obligat la restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și anume aceste contracte sa fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Prin urmare, cel care poate fi obligat eventual la restituirea prețului actualizat numai în situația în care sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 50 din Legea nr. 10/2001 este Ministerul Finanțelor Publice și nicidecum Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice.

În cauza Ministerul Finanțelor Publice asigura numai reprezentarea Statului Roman, situație în care nu poate fi obligat în nume propriu și de asemenea nici persoanei reprezentate nu i se pot imputa obligațiile personale ale reprezentantului, și în consecința apreciem ca hotărârea instanței de fond este nelegala. De altfel, instanța de fond, obligând Statul Roman la plata prețului la valoarea de circulație, încalcă și normele referitoare la repartiția bugetară, deoarece contul din care se fac plăți pentru obligațiile Statului Roman nu este identic cu cel constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Recurentul pârât a arătat în continuare că în mod greșit instanța de apel a menținut obligația de plata a prețului actualizat în sarcina instituției recurente având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ.

care instituie răspunderea vânzătorului pentru evictiune totala sau parțiala prin fapta unui terț. Aceasta dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturata prin nici o dispoziție speciala contrara, fiind așadar pe deplin aplicabila intre părțile din prezentul litigiu, mai ales în situația în care contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva și irevocabila. Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natura să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și sa ii acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitiva și irevocabila, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Aceasta tulburare de drept, este de natura sa angajeze răspunderea contractuala pentru evicțiune totala a vânzătorului, respectiv Municipiul București, fata de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauza. Nu poate fi antrenata răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere ca în prezenta acțiune nu exista culpa instituției recurente, în același sens fiind și dispozițiile art. 1344 C. civ.

Recurentul pârât a criticat în continuare hotărârea din apel și în ceea ce privește menținerea obligației de plata a cheltuielilor de judecata în sarcina Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului Finanțelor Publice, arătând că Ministerul Finanțelor Publice nu are obligația de a plați cheltuieli de judecata, deoarece culpa procesuala nu ii aparține acestuia, ci Primăriei Municipiului București prin mandatar SC R.V. SA - parte în contractul de vânzare-cumpărare, iar în lipsa textului art. 5 alin. (3) O.U.G. nr. 184/2002, Ministerul Finanțelor Publice nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei. Mai mult, este necesar sa se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere ca Primăria Municipiului București, prin mandatarul sau -SC R.V.

SA, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu autoarea reclamantei, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovada de rea credința, neglijenta, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecata. Neexistând culpa procesuala, principiu consacrat de procedura civila, potrivit art. 274 C. proc. civ. și neexistând temei legal, este inadmisibilă obligarea la plata cheltuielilor de judecata. Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.

1.Referitor la recursul declarat de către reclamantă Înalta Curte a constatat nefondate susținerile recurentei în sensul că ar fi aplicabile regulile de la răspunderea pentru evicțiune, pentru determinarea despăgubirii cuvenite, având în vedere că, în speță, pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului a intervenit ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1996 încheiat de către autoarea sa cu SC R.V. SA. Or, urmare a constatării nulității contractului se aplică regulile de la efectele nulității, iar nu de la efectele contractului. Nu se pune problema răspunderii pentru evicțiune, care este un efect al contractului de vânzare cumpărare, și pentru că acest contract nu mai există, urmare a constatării nulității, ca atare nu mai poate produce nici un efect.

De altfel, nici răspunderea pentru evicțiune nu operează dacă cumpărătorul a cunoscut cauza evicțiunii la data încheierii contractului. Efectele nulității sunt guvernate de trei principii, relevante pentru cazul de față fiind retroactivitatea efectelor nulității (efectele se produc din momentul încheierii actului) și repunerea în situația anterioară (restitutio in integrum, restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat). Aplicând aceste principii rezultă că reclamanta are dreptul doar la restituirea prețului actualizat, aceasta fiind prestația pe care a efectuat-o autoarea reclamantei în realizarea contractului constatat nul. Ca atare, în speță nu se poate susține întemeiat că instanța a aplicat retroactiv o dispoziție legală diferită de cea aplicabilă la data încheierii contractului, acestea fiind regulile efectelor nulității și la acel moment, Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare neaducând nicio schimbare din acest punct de vedere.

Ceea ce a schimbat Legea nr. 10/2001 a constat în transferarea calității de plătitor al despăgubirilor în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, cel mai probabil pentru a nu încărca excesiv bugetul primăriilor, dar recurenta nu susține că i s-ar aduce vreun prejudiciu rezultând din această modificare. Ca atare, nu poate decurge din aplicarea, în determinarea cuantumului despăgubirii, a principiilor efectelor nulității vreo încălcare a dreptului de proprietate din perspectiva art. 1 Primul Protocol adițional la C.E.D.O. În ceea ce privește motivul de recurs legat de neacordarea dobânzii legale, cerere formulată direct în apel, Înalta Curte a constatat că prevederile art. 294 alin. (2) C. proc.

civ., se referă la despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, în timp ce dobânda legală solicitată de către recurenta reclamantă privește în principal perioada anterioară formulării acțiunii. De altfel și în cazul aplicării art. 294 alin. (2) C. proc. civ. este esențial ca prin cererea de chemare în judecată să se fi cerut expres obligarea pârâtului la plata dobânzilor, ratelor, veniturilor acest text de lege permițând doar solicitarea și a sumelor cu caracter de periodicitate viitoare, raportat la momentul formulării acțiunii și al pronunțării hotărârii, și care astfel nu puteau fi cunoscute cu certitudine la acel moment.

În ceea ce privește actualizarea cu rata inflației ulterioară momentului efectuării expertizei în fața primei instanțe de fond, atâta timp cât în apel nu s-a cerut întocmirea unei expertize care să actualizeze acest calcul, și nu se poate imputa instanței de apel vreo nelegalitate sub acest aspect, partea având la dispoziție în acest scop procedura prevăzută la art. 371 2 alin. (3) C. proc. civ. 2. în ceea ce privește recursul declarat de către pârât, sunt nefondate susținerile privind lipsa calității procesuale pasive pentru capătul de cerere privind obligarea la plata prețului actualizat având în vedere că potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării acțiunii, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Dispozițiile art. 50 alin. (2) se referă expres la restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, în speță, este vorba tocmai despre un asemenea contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1996 încheiat de către SC R. cu E.C., antecesoarea reclamantei, cu privire la imobilul situat în București, care a fost constatat nul prin decizia civilă nr. 566 din 23 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă. Instanța a reținut că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătoarea nu a fost de bună-credință și că imobilul în litigiu a fost preluat de stat tară titlu valabil, contractul fiind astfel încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Ca atare, nu are corespondent în actele dosarului susținerea recurentului-pârât în sensul că în speță contractul nu ar fi fost anulat. Argumentele recurentului-pârât referitoarea la principiul relativității efectelor contractului, îndeplinirea condițiilor referitoare la răspunderea pentru evicțiune, nu au legătură cu cauza juridică a litigiului, cu textul de lege aplicabil în speță, care conține dispoziții foarte clare. De asemenea, recurentul ignoră principiul potrivit căruia dispozițiile speciale, cum sunt cele ale Legii nr. 10/2001, menționate anterior, derogă de la normele generale, norme la care acesta face trimitere în motivarea recursului.

Este nefondat și motivul de recurs prin care se susține că ar fi fost obligat în mod nelegal la plata acestor despăgubiri Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care nu ar avea calitate procesuală pasivă prin raportare la prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, unde este prevăzută obligația plății despăgubirilor direct în sarcina Ministerului Finanțelor Publice. Înalta Curte a constatat că în cadrul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, în executarea unei obligații asumată de stat Ministerul Economiei și Finanțelor fiind doar instituția statului împuternicită să facă plata acestor despăgubiri, în lege indicându-se și contul din care se va face această plată.

Ca atare, nu se poate reține nici argumentul recurentului pârât în sensul că prin obligarea Statului Roman la plata prețului, încalcă și normele referitoare la repartiția bugetara, plata urmând a se face din contul menționat în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acesta fiind temeiul reținut pentru admiterea acțiunii. Sunt nefondate și motivele de recurs prin care se critică obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, alături de ceilalți pârâți, având în vedere că potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Culpa procesuală este determinată de atitudinea părții pe parcursul procesului.

În sarcina pârâtului nu s-ar fi putut reține obligația plății cheltuielilor de judecată dacă ar fi recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului, conform art. 275 C. proc. civ. Or, nu se poate reține îndeplinirea acestor dispoziții legale atâta timp cât chiar și în recurs acesta contestă dreptul reclamantei la plata sumelor în cauză. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta I.M., și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. a municipiului București împotriva deciziei nr. 228 A din 4 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2012.