ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7570/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7570/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea de chemare în judecata

înregistrată la data de 09 februarie 2005 pe rolul Judecătoriei Sector 1

București, ulterior precizată și completată, reclamanta I.M. a chemat în

judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul

București prin Primar General, Primăria Municipiului București, Ministerul

Finanțelor Publice, SC R.V. SA solicitând obligarea acestora la plata unor

despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului, teren și construcție, la

valoarea de circulație a acestuia pe piața imobiliară, imobil situat în București,

daune-interese și spezele contractului de vânzare anulat, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei

și Finanțelor, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și cerere

de chemare în garanție a SC R.V. SA pentru restituirea comisionului de 1%, care

să fie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului.

La data de 15 aprilie 2010, pârâta SC

R.V. SA a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive cu motivarea

că a avut doar calitatea de administrator al imobilului din litigiu, astfel că nu

se creează raporturi juridice directe între cumpărător și vânzătoare.

Prin sentința civilă 2053 5 din 21

octombrie 2010, pronunțată în Dosarul

nr. 2112/299/2009, Judecătoria

Sectorului 1 București, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu

și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta I.M., în

contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, Municipiul București

prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și

parata-chemată în garanție SC R.V. SA, în favoarea Tribunalului București, secția

civilă, astfel cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București secția

a V-a Civilă la data de 27.12.2010.

Prin sentința civilă nr. 317 din data de

16.02.2011 Tribunalul București -Secția a-V-a Civilă, a admis în parte acțiunea

completă, formulată de reclamanta I.M., a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice în favoarea acesteia la plata sumei de 19.690,74 RON, reprezentând

valoarea actualizată a prețului achitat în baza contractului de vânzare cumpărare

nr. 279/112/1996.

A admis cererea de chemare în garanție

a SC R.V. SA formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat

chemata în garanție, în favoarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

la plata sumei de 196.9 RON, reprezentând comision reactualizat, încasat de SC

R.V. SA la data încheierii contractului de vânzare cumpărare.

Au fost respinse celelalte capete de cerere,

precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și a SC R.V. SA.

Au fost obligați pârâții în favoarea reclamantei

la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată parțiale și s-a respins cererea

expertului I.N. privind suplimentarea onorariului.

În

motivarea sentinței s-au reținut următoarele.

În

baza Legii nr. 112/1995, pârâta SC R.V. SA, în calitate de

vânzătoare a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1996 cu numita

C.E., antecesoarea reclamantei, cu privire la imobilul situat în București, iar

prin decizia civilă nr. 566 din 23 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul București,

irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat între SC R.V. SA și C.E.

În

considerentele acestei decizii s-a reținut, cu putere de lucru

judecat, că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătoarea nu a

fost de bună-credință Astfel, din mențiunile existente pe nota privind imobilul

situat în București, ce a stat la baza întocmirii contractului de vânzare -cumpărare,

se menționează că imobilul figurează pe listele Primăriei restituire în natură,

nota întocmită la data de 21 martie 1997 fiind depusă la dosarul cauzei de către

pârâta SC R.V. SA.

Totodată, instanța a reținut că imobilul

în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil.

Față de situația de fapt reținută, instanța

a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

potrivit cărora cumpărătorii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate

cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

irevocabile, au dreptul la restituirea prețului actualizat.

Coroborând aceste prevederi cu cele ale

art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea lucrului

vândut, instanța a constatat că pretențiile reclamantei sunt întemeiate fiind îndreptățită

însă, doar la prețul reactualizat al apartamentului, astfel că a admis acțiunea

și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata

în favoarea reclamantei a sumei de 19.690,74 RON, reprezentând valoarea actualizată

a prețului achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 279/112/1996.

Având în vedere și culpa societății vânzătoare,

respectiv a SC R.V. SA la perfectarea vânzării apartamentului din litigiu, aceasta

întocmind nota din care rezultă faptul că pentru acest imobil era înregistrată cerere

de restituire în natură, instanța în baza

disp. art. 60

C. proc. civ. a admis cererea de chemare

în garanție formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, prin

urmare, a obligat chemata în garanție, în favoarea acestuia din urmă, la plata sumei

de 196,9 RON, reprezentând comision reactualizat încasat la data încheierii contractului

de vânzare-cumpărare.

Cât privește celelalte capete de cerere

referitoare la daune-interese și spezele contractului, instanța de fond le-a respins

ca neîntemeiate, având în vedere reaua-credință a antecesoarei reclamantei la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare.

Prima instanța a respins ca neîntemeiată

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice față de dispozițiile art. 50 alin. (3) și art. 48 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC

R.V. SA, față de dispozițiile art. 1337 C. civ.

În

baza disp. art. 276 C. proc. civ., instanța a obligat pârâții,

în favoarea reclamantei, la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată parțiale,

reprezentând onorariu expert.

Față de complexitatea raportului de expertiză

efectuat în cauză, instanța a

apreciat că nu se impune suplimentarea

onorariului expertului I.N., motiv pentru care a respins ca neîntemeiată cererea

acestuia.

Împotriva sentinței au formulat apel reclamanta

I.M. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.

a Municipiului București.

Prin decizia civilă nr. 228 A din 4 octombrie

2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelurile declarate,

ca nefondate .

În

ceea ce privește apelul reclamantei, curtea a reținut următoarele.

Desființarea contractului de vânzare -

cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, inclusiv prin constatarea nulității

absolute a actului, reprezintă cauza juridică a acțiunii în pretenții la îndemâna

cumpărătorului al cărui titlu a fost desființat, ca efect al restabilirii situației

juridice anterioare constatării nulității.

Legea nr. 10/2001, pe temeiul căreia s-a

dispus desființarea contractului, se preocupă, de asemenea, de cazurile și condițiile

în care are loc dezdăunarea cumpărătorului.

Fiind un act normativ cu caracter special,

dispozițiile sale derogă de la dreptul comun reprezentat de C. civ., ce reglementează

obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune, totodată, de principiile

ce guvernează efectele nulității unui act juridic civil, inclusiv cel al restabilirii

situației anterioare sancțiunii nulității.

Derogarea operează în limitele reglementării

speciale, respectiv în ceea ce privește obiectul raportului juridic născut din faptul

desființării, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, a unui contract de vânzare-cumpărare

încheiat, după caz, cu respectarea sau prin eludarea Legii nr. 112/1995, dar și

părțile raportului obligațional.

Este nefondata critica în ceea ce privește

respingerea cererii de despăgubire la valoarea de circulație, cu argumentarea că

pârâtele sunt răspunzătoare de evicțiune, deoarece acesta a fost, de altfel temeiul

avut în vedere de prima instanța, care a apreciat că sunt incidente dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora cumpărătorii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, au dreptul la restituirea

prețului actualizat.

Coroborând aceste prevederi cu cele ale

art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea lucrului

vândut, instanța a constatat că pretențiile reclamantei sunt întemeiate, fiind îndreptățită

însă, doar la prețul reactualizat al apartamentului.

Sunt incidente în speță, dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001, în forma de la data pronunțării sentinței, astfel

cum a fost conturată prin Legea nr. 1/2009 de modificare și completare a Legii

nr. 10/2001.

Normele de drept substanțial din conținutul

său se aplică și litigiilor pendinte, în virtutea principiului aplicării imediate

a legii noi situațiilor juridice în curs de derulare.

Ca atare, nu există nicio rațiune pentru

a nu face aplicarea legii speciale, instanța având obligația determinării legii

aplicabile în speță, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de

finalitatea urmărită de reclamant prin demersul judiciar promovat, în exercitarea

rolului său activ, potrivit art. 129 alin. (5) și alin. (6) C. proc. civ.

Prin admiterea acțiunii în constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 279/112/1996 încheiat

între SC R.V. SA și C.E., au fost anulate definitiv efectele juridice ale contractului

de vânzare-cumpărare prin care chiriașii se legitimau ca proprietari.

Dispozițiile art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, republicată, nou introdus prin Legea nr. 1/2009, pe care reclamanta

își întemeiază pretențiile, nu sunt aplicabile în cauză.

Conform acestui text legal, „proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață

al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Valoarea

despăgubirilor se stabilește prin expertiză".

Ca atare, pentru incidența acestei norme

este necesar ca încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a

constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, să se fi realizat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

Or, în speță, s-a reținut în mod irevocabil

faptul că încheierea contractului a avut loc cu eludarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995.

Astfel, prin decizia civilă nr. 566

din 23 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC R.V.

SA și C.E., iar instanța a reținut, cu putere de lucru judecat, că la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătoarea nu a fost de bună-credință.

Ca atare, împrejurarea încheierii contractului

de vânzare-cumpărare cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, a fost irevocabil

stabilită prin hotărâre judecătorească, astfel că această problematică nu mai poate

fi pusă în discuție în alt cadru procesual.

Întrucât

așa cum s-a statuat irevocabil, autoarea

reclamantei nu a fost proprietar de bună-credință, care să fi încheiat contractul

de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanta,

în calitate de moștenitor nu este îndreptățită la restituirea prețului de piață

al imobilului, stabilit prin expertiză conform standardelor internaționale de evaluare.

Așa cum rezultă din dispozițiile art. 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

republicată, proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii

nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

au dreptul doar la restituirea prețului actualizat plătit.

Contractul de vânzare - cumpărare fiind

încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, este întrunită ipoteza prevăzută

de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce presupune îndreptățirea cumpărătorului

exclusiv la restituirea prețului actualizat.

Restituirea se face de Ministerul Finanțelor

Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. În conformitate cu dispozițiile pct. 50.3

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, aprobate

prin H.G. nr. 250/2007, actualizarea sumelor se face prin aplicarea indicelui anual

de inflație din anul plății la anul introducerii acțiunii, iar pentru sumele plătite

în rate, actualizarea se face în funcție de anul aferent ratelor plătite în acel

interval.

În

ceea ce privește solicitarea apelantei-reclamante, formulată

în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc. civ., de obligare a pârâților și la plata

dobânzilor legale aferente sumei acordată cu titlu de despăgubiri, precum și la

actualizarea cu rata inflației, Curtea constata ca prin cererea de chemare în judecată,

reclamanta nu a solicitat, în subsidiar, și restituirea prețului achitat la data

contractării, cu aplicarea indicelui de inflație pentru perioada de la data cumpărării,

până la data plății efective și nici plata dobânzilor legale aferente sumei acordată

cu titlu de despăgubiri.

Deși dispozițiile art. 294 alin. (2) C.

proc. civ., prevăd că se vor putea cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen

și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, această cerere

trebuie să fi constituit obiect al judecății fondului, nefiind posibilă solicitarea

direct în apel a ratelor și dobânzilor care curg după momentul pronunțării sentinței,

pentru că altfel, cererea este considerată nouă, depășind derogarea de la limitele

efectului devolutiv al apelului.

În

ceea ce privește apelul pârâtului curtea a reținut următoarele.

Critica apelantului pârât ce vizează modalitatea

de soluționare a excepției procesuale pasive, se retine a fi vădit nefondata. Calitatea

procesuala pasiva presupune existenta unei identități între persoana pârâtului și

cel despre care se pretinde ca este obligat în raportul juridic dedus judecății.

Reclamantul fiind cel care pornește acțiunea,

este ținut sa justifice atât calitatea procesuala activa, cât și pe cea pasiva,

prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se

întemeiază pretenția sa.

În

raport de obiectul acțiunii reclamanților - angajarea răspunderii

vânzătorului prin evicțiune totala - Curtea constată ca prima instanța a reținut

în mod judicios ca pârâtul Statul Român are calitate procesuala pasiva.

C.E.D.O. a statuat în jurisprudența sa,

că titlul de proprietate al subdobânditorului de buna-credință constituit în baza

Legii nr. 112/1995 și validat.

În

dreptul intern printr-o hotărâre irevocabilă, este protejat

prin art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană.

Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie

sa creeze noi prejudicii disproporționate, astfel încât, persoanele care și-au dobândit

bunurile cu buna-credință sa nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității

statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Orice măsura care interferează cu dreptul

la „pașnica folosire" a proprietății, trebuie sa găsească un echilibru corect

între cererile interesului general al comunității și necesitățile de protejare ale

drepturilor fundamentale ale individului. Este necesar sa existe o relație rezonabila

de proporționalitate între mijloacele angajate și scopul urmărit a fi realizat de

orice măsura de deposedare a unei persoane, statul fiind responsabil de realizarea

acestei relații de proporționalitate.

De asemenea, art. 1337 C. civ. dispune

ca vânzătorul este de drept obligat sa garanteze pe cumpărător de evicțiunea totala

sau parțială a lucrului vândut, iar art. 511 din Legea nr. 10/2001 modificata prin

Legea nr. 1/2009, reprezintă o aplicație a instituției răspunderii pentru evicțiune

într-un domeniu particular - cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada

06 martie 1945-11 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună-credință

în baza Legii nr. 112/1995.

Prin Legea nr. 112/1995 statul a înțeles

să dispună de locuințele deținute în patrimoniul sau în anul 1995, într-un anumit

context social, vânzarea fiind făcută la preturi inferioare valorii de piață a locuințelor

înstrăinate. Aceste dispoziții legale au constituit masuri de politica sociala,

asupra oportunității lor, numai statul putând aprecia.

În

speță, se retine ca raportul juridic ce rezulta din contractul

de vânzare-cumpărare s-a legat între Statul Român, în calitate de vânzător și autoarea

reclamantei, în calitate de comparatoare, situație în care obligația de garanție

pentru evicțiune incumba Statului Român.

Disp. art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995 nu fac decât sa arate ca despăgubirile acordate foștilor proprietari se

acorda dintr-un fond extrabugetar, constituit la dispoziția Ministerului de Finanțe.

De asemenea art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 arata ca, în ipoteza în care

chiriașul comparator a fost evins, restituirea prețului sau a valorii de circulație

a imobilului, după caz, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995

cu modificările ulterioare. Acest lucru nu echivalează însă cu faptul ca Ministerul

Economiei și Finanțelor are calitate procesuala pasiva în astfel de cereri, el este

un simplu reprezentant al statului, singurul responsabil pentru evicțiunea chiriașului

cumpărător al unui apartament dobândit în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Or, în speță, se retine ca vânzătorul locuinței

a fost Statul Român, care a înstrăinat locuința închiriata, prin intermediul unui

mandatar legal, unitate specializata în administrarea și vânzarea locuințelor ce

făceau parte din fondul

locativ de stat.

În

temeiul Legii nr. 112/1995, adevăratul titular al dispoziției

asupra imobilului a fost statul, având în vedere ca vânzarea s-a realizat în contextul

stabilit prin legea speciala data tocmai în realizarea politicilor sociale stabilite

de stat.

În

lipsa actului normativ menționat, unitatea administrativ-teritoriala,

prin intermediul regiei de administrare a fondului locativ de stat, nu ar fi putut

dispune în mod legal de imobil.

Curtea retine ca locuința în litigiu a

fost înstrăinată de pârât printr-un mandatar, însă acest mandatar nu răspunde pentru

evicțiune, cu excepția cazului în care acesta s-ar fi purtat ca vânzător aparent

(mandat simulat prin interpunere de persoane), ceea ce nu este cazul în speță.

Comisionul de 1% nu reprezintă decât prețul

legal al mandatului, care poate fi restituit în cadrul unei acțiuni invocate din

contractul de mandat, cauza de răspundere neavând izvor în același raport juridic.

Pentru considerentele expuse, se va retine

ca prima instanța a soluționat în mod judicios excepția lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român, criticile apelantului, sub acest aspect, urmând a fi respinse

ca nefondate.

Susținerea privind faptul că instanța trebuia

să admită cererea de chemare în garanție și trebuia să oblige mandatarul Primăriei

Municipiului București, să restituie comisionul încasat la valoare actualizată,

deoarece la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 1996 SC

A. SA a încasat un comision de 1% din prețul contractului, este de asemenea nefondata,

deoarece chiar în aceasta modalitate a dispus instanța de judecata îndeplinirea

obligațiilor, respectiv a admis cererea de chemare în garanție a SC R.V. SA, formulată

de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat chemata în garanție,

în favoarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de

196, 9 RON reprezentând comision reactualizat încasat de SC R.V. SA la data încheierii

contractului de vânzare cumpărare.

În

ceea ce privește cheltuielile de judecata, respectiv greșita

obligare a apelantului-parat la plata acestora, pe considerentul invocat, anume

acela de a nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare nu poate

fi sancționat procedural, Curtea arata ca principiul care rezulta din dispozițiile

înscrise în art. 274 C. proc. civ., la baza căruia sta culpa procesuala a părții

care a căzut în pretenții, precum și unicitatea procesului civil, impune ca aceste

cheltuieli făcute cu procesul în toate fazele sale, sa fie în sarcina celui care

a pierdut.

În

speță, se retine tribunalul a făcut o corecta aplicare a dispozițiilor

art. 276 C. proc. civ., obligând apelantul pârât numai la o parte din cheltuielile

de judecata efectuate de intimata reclamanta, proporțional cu valoarea pretențiilor

admise.

În

raport de considerentele mai sus expuse se retine ca hotărârea

primei instanțe nu este lipsita de temei legal, tribunalul făcând o corecta aplicare

la speță atât a dispozițiilor C. civ. român, cât și a Convenției Europene a Drepturilor

Omului

- Protocolul 1 la C.E.D.O. și a jurisprudenței Curții Europene, care fac parte,

conform dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție din dreptul intern și sunt obligatorii

pentru judecătorul național.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanta I.M., și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. a municipiului București.

a arătat următoarele.

Decizia este netemeinica și nelegala în

ceea ce privește respingerea despăgubirii la valoarea de circulație, în temeiul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere ca paratele sunt răspunzătoare de

evicțiune, fiind aplicabil art. 1337 C. civ.

Nu se poate afirma, ca declararea nulității

unui contract lipsește pe cumpărător de dreptul de a pretinde vânzătorului, plata

despăgubirilor pentru evicțiune astfel cum legea stipulează. Dreptul de proprietate

asupra imobilului reprezintă în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție,

un bun actual, a fortiori o speranța legitima - același regim juridic avându-l cu

necesitate și suma de bani ce înlocuiește acest bun în patrimoniul apelantei.

A dobândit acest drept în anul 1996 prin

contractul din 12 noiembrie 1996, prin urmare operațiunea juridica de cumpărare

și orice acțiune în despăgubiri rezultând din acest contract, este supusa principiului

tempus regit actum. La acea epoca, nici Legea nr. 10/2001 nici Legea nr. 1/2009

nu erau în vigoare, fiind prin urmare inaplicabile cauzei, evicțiunea urmând calea

dreptului comun.

Transferul dreptului de proprietate în

patrimoniul său a operat chiar la data vânzării - 1996, acest bun existând în mod

valabil în patrimoniul său pana pe data desființării actului prin sentința civila

nr. 566 din 23 iunie 2004. Declararea nulității absolute produce efecte ex tune

pe data rămânerii irevocabile, însă dreptul de proprietate dobândit rămâne guvernat

de legea în vigoare pe data achiziției, aceeași data impunând textele normative

aplicabile în cazul despăgubirilor. Chiar daca s-ar aprecia ca ar fi incidența legislația

la epoca evingerii irevocabile, nu pot fi aplicate prevederile Legii 1/2009, fiind

deci aplicabile prevederile ce guvernează evicțiunea în dreptul comun.

Raportul de expertiza necontestat a stabilit

în mod corect valoarea de circulație a apartamentului și implicit valoarea evicțiunii

la 130.000 euro, care trebuia acordata în respectul art. 1 din Protocolul Adițional

la Convenție, fata de existenta unui bun actual și ca reparație pentru lipsirea

de însuși dreptul de proprietate, prin analizarea prevederilor Legii nr. 1/2009

și interpretarea corecta a acestora.

Instanța de judecata a apreciat eronat

și problema relei sau bunei-credințe. Chiar și așa, distincțiile legate de reaua

sau buna credința nu pot opera decât în limitele Legii nr. 1/2009, și dacă aceasta

este înlăturată de la aplicare, dreptul comun conserva obligația de despăgubire

a vânzătorului căreia ii corespunde dreptul său de a fi despăgubită, la valoarea

de circulație a bunului, fără a face vreo distincție intre cumpărătorul de rea-credința

ori de buna-credința.

Instanța de apel a făcut o greșita aplicare

a legii, arătând ca a aplicat legea specială coroborată cu legea generală dar fără

a se arăta în ce mod au fost puse de acord aceste prevederi în aplicare. Prevederile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificata prin

Legea nr. 1/2009 îi sunt favorabile.

Instanța a reținut acest text pe motiv

ca în speța, contractul de vânzare, perfectat în baza Legii nr. 112/1995, a fost

anulat fiind deci încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995. În realitate, prevederile

art. 50 alin. (2) al alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost

modificata prin Legea nr. 1/2009 sunt contradictorii, întrucât în ipoteza în care

contractul de vânzare cumpărare este încheiat cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, acesta se consolidează retroactiv, drept consecința nemaiputând fi

anulat. În aceste condiții este evident ca prețul ce are a fi primit de către apelantă,

cu titlu de despăgubire pentru evictiune este acela reprezentând valoarea de circulație

a imobilului, în caz contrar ipoteza avuta în vedere de art. 50 alin. (2

1

)

fiind imposibil de realizat. Ca și în cazul convențiilor, principiul de interpretare

a textului de lege este acela al producerii de efecte juridice și nu acela al ineficientei

- "actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat".

Instanța de apel, a respins în mod greșit

și fără temei legal cererea formulata în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc.

civ., constând în obligarea paraților și la plata dobânzilor legale aferente acestei

sume precum și la actualizarea cu rata inflației.

Aceasta cerere nu este o cerere noua în

apel ci una speciala, întemeiata pe chiar prevederile art. 294 alin. (2) C.

proc. civ. care stabilește cu titlu de excepție, ca se vor putea cere - prin excepție

de la alin. (1) care interzice cereri noi în apel, dobânzi/rate/venituri ajunse

la termen și oricare altele asemenea ivite după pronunțarea hotărârii în fond.

Cum sumele solicitate sunt cele născute

ulterior pronunțării hotărârii instanței de fond, temeiul de drept invocat și reținut

de către instanța este deplin aplicabil și conduce la acordarea sumelor solicitate.

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiul București

a arătat următoarele.

Hotărârea pronunțata de Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

conflicte de muncă și asigurări sociale a fost data cu încălcarea și aplicarea greșita

a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, instanța de fond a pus semnul egalității

intre Ministerul Finanțelor Publice și Statul Roman fără a ține seama ca acesta

este un subiect de drept distinct care acționează prin Ministerul Finanțelor Publice,

iar pe de alta parte Ministerul Finanțelor Publice este, de asemenea, un subiect

de drept distinct, care poate acționa în in nume propriu, sau în calitatea de reprezentant

al Statului Roman.

Potrivit principiului relativității efectelor

contractului, acesta produce efecte numai intre părțile contractante, neputând nici

profita și nici dauna unui terț. Or, Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice,

nefiind parte la încheierea

contractului dintre Primăria

Municipiului București și reclamanți, este terț fata de acest contract.

În

situația evingerii cumpărătoarei, prin deposedarea acesteia

de imobilul pe care l-a deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia

sa fie instituita obligația de garanție pentru evictiune a vânzătoarei Primăria

Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ. Aceasta

dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturata prin nici o dispoziție speciala

contrara, fiind așadar pe deplin aplicabila intre părțile din prezentul litigiu.

Se solicită a se avea în vedere și dispozițiile art. 1344 din C. civ.

Dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea

nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului

Finanțelor Publice care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu

justifica obligarea Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice la achitarea

prețului la valoarea de circulație al imobilului întrucât este evident ca instituția

Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice nu este una și aceeași cu cea

a Ministerului Finanțelor Publice și nici nu ar putea fi vreodată confundate.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001, reglementează

în mod expres situația în care Ministerul Finanțelor Publice, iar nu Statul Roman

prin Ministerul Finanțelor Publice, poate fi obligat la restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și anume aceste contracte sa fi fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Prin urmare, cel care poate fi obligat

eventual la restituirea prețului actualizat numai în situația în care sunt îndeplinite

condițiile impuse de art. 50 din Legea nr. 10/2001 este Ministerul Finanțelor Publice

și nicidecum Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice.

În

cauza Ministerul Finanțelor Publice asigura numai reprezentarea

Statului Roman, situație în care nu poate fi obligat în nume propriu și de asemenea

nici persoanei reprezentate nu i se pot imputa obligațiile personale ale reprezentantului,

și în consecința apreciem ca hotărârea instanței de fond este nelegala.

De altfel, instanța de fond, obligând Statul

Roman la plata prețului la valoarea de circulație, încalcă și normele referitoare

la repartiția bugetară, deoarece contul din care se fac plăți pentru obligațiile

Statului Roman nu este identic cu cel constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995.

Recurentul pârât a arătat în continuare

că în mod greșit instanța de apel a menținut obligația de plata a prețului actualizat

în sarcina instituției recurente având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ.

care instituie răspunderea vânzătorului pentru evictiune totala sau parțiala prin

fapta unui terț. Aceasta dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturata prin

nici o dispoziție speciala contrara, fiind așadar pe deplin aplicabila intre părțile

din prezentul litigiu, mai ales în situația în care contractul de vânzare cumpărare

nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva și irevocabila.

Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, nu sunt de natura să determine introducerea în prezenta cauză

a Ministerului Finanțelor Publice și sa ii acorde calitate procesuală pasivă acestei

instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai

larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamantului de imobilul ce

face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare

printr-o hotărâre definitiva și irevocabila, întrunește condițiile unei tulburări

de drept prin fapta unui terț.

Aceasta tulburare de drept, este de natura

sa angajeze răspunderea contractuala pentru evicțiune totala a vânzătorului, respectiv

Municipiul București, fata de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul

în cauza. Nu poate fi antrenata răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având

în vedere ca în prezenta acțiune nu exista culpa instituției recurente, în același

sens fiind și dispozițiile art. 1344 C. civ.

Recurentul pârât a criticat în continuare

hotărârea din apel și în ceea ce privește menținerea obligației de plata a cheltuielilor

de judecata în sarcina Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului

Finanțelor Publice, arătând că Ministerul Finanțelor Publice nu are obligația de

a plați cheltuieli de judecata, deoarece culpa procesuala nu ii aparține acestuia,

ci Primăriei Municipiului București prin mandatar SC R.V. SA - parte în contractul

de vânzare-cumpărare, iar în lipsa textului art. 5 alin. (3) O.U.G. nr. 184/2002,

Ministerul Finanțelor Publice nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei.

Mai mult, este necesar sa se facă aplicabilitatea

art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în

vedere ca Primăria Municipiului București, prin mandatarul sau -SC R.V. SA, a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare cu autoarea reclamantei, contract încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995. Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovada

de rea credința, neglijenta, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin

urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor

de judecata. Neexistând culpa procesuala, principiu consacrat de procedura civila,

potrivit art. 274 C. proc. civ. și neexistând temei legal, este inadmisibilă obligarea

la plata cheltuielilor de judecata.

Înalta Curte a constatat nefondate recursurile

pentru considerentele expuse mai jos.

1.Referitor la recursul declarat de către

reclamantă Înalta Curte a constatat nefondate susținerile recurentei în sensul că

ar fi aplicabile regulile de la răspunderea pentru evicțiune, pentru determinarea

despăgubirii cuvenite, având în vedere că, în speță, pierderea dreptului de proprietate

asupra imobilului a intervenit ca urmare a constatării nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1996 încheiat de către autoarea sa cu SC

R.V. SA.

Or, urmare a constatării nulității contractului

se aplică regulile de la efectele nulității, iar nu de la efectele contractului.

Nu se pune problema răspunderii pentru

evicțiune, care este un efect al contractului de vânzare cumpărare, și pentru că

acest contract nu mai există, urmare a constatării nulității, ca atare nu mai poate

produce nici un efect. De altfel, nici răspunderea pentru evicțiune nu operează

dacă cumpărătorul a cunoscut cauza evicțiunii la data încheierii contractului.

Efectele nulității sunt guvernate de trei

principii, relevante pentru cazul de față fiind retroactivitatea efectelor nulității

(efectele se produc din momentul încheierii actului) și repunerea în situația anterioară

(restitutio in integrum, restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului juridic

anulat).

Aplicând aceste principii rezultă că reclamanta

are dreptul doar la restituirea prețului actualizat, aceasta fiind prestația pe

care a efectuat-o autoarea reclamantei în realizarea contractului constatat nul.

Ca atare, în speță nu se poate susține

întemeiat că instanța a aplicat retroactiv o dispoziție legală diferită de cea aplicabilă

la data încheierii contractului, acestea fiind regulile efectelor nulității și la

acel moment, Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare neaducând nicio schimbare

din acest punct de vedere.

Ceea ce a schimbat Legea nr. 10/2001 a

constat în transferarea calității de plătitor al despăgubirilor în sarcina Ministerului

Finanțelor Publice, cel mai probabil pentru a nu încărca excesiv bugetul primăriilor,

dar recurenta nu susține că i s-ar aduce vreun prejudiciu rezultând din această

modificare.

Ca atare, nu poate decurge din aplicarea,

în determinarea cuantumului despăgubirii, a principiilor efectelor nulității vreo

încălcare a dreptului de proprietate din perspectiva art. 1 Primul Protocol adițional

la C.E.D.O.

În

ceea ce privește motivul de recurs legat de neacordarea dobânzii

legale, cerere formulată direct în apel, Înalta Curte a constatat că prevederile

art. 294 alin. (2) C. proc. civ., se referă la despăgubiri ivite după darea hotărârii

primei instanțe, în timp ce dobânda legală solicitată de către recurenta reclamantă

privește în principal perioada anterioară formulării acțiunii. De altfel și în cazul

aplicării art. 294 alin. (2) C. proc. civ. este esențial ca prin cererea de chemare

în judecată să se fi cerut expres obligarea pârâtului la plata dobânzilor, ratelor,

veniturilor acest text de lege permițând doar solicitarea și a sumelor cu caracter

de periodicitate viitoare, raportat la momentul formulării acțiunii și al pronunțării

hotărârii, și care astfel nu puteau fi cunoscute cu certitudine la acel moment.

În

ceea ce privește actualizarea cu rata inflației ulterioară

momentului efectuării expertizei în fața primei instanțe de fond, atâta timp cât

în apel nu s-a cerut întocmirea unei expertize care să actualizeze acest calcul,

și nu se poate imputa instanței de apel vreo nelegalitate sub acest aspect, partea

având la dispoziție în acest scop procedura prevăzută la art. 371

2

alin. (3) C. proc. civ.

de către pârât, sunt nefondate susținerile privind lipsa calității procesuale pasive

pentru capătul de cerere privind obligarea la plata prețului actualizat având în

vedere că potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării

acțiunii, restituirea prețului

prevăzut la alin. (2)

și (2

1

) se face de către Ministerul

Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Dispozițiile art. 50 alin. (2) se referă

expres la restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, în speță, este vorba tocmai despre

un asemenea contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare

din 12 noiembrie 1996 încheiat de către SC R. cu E.C., antecesoarea reclamantei,

cu privire la imobilul situat în București, care a fost constatat nul prin decizia

civilă nr. 566 din 23 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă.

Instanța a reținut că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătoarea

nu a fost de bună-credință și că imobilul în litigiu a fost preluat de stat tară

titlu valabil, contractul fiind astfel încheiat cu eludarea prevederilor Legii

nr. 112/1995.

Ca atare, nu are corespondent în actele

dosarului susținerea recurentului-pârât în sensul că în speță contractul nu ar fi

fost anulat.

Argumentele recurentului-pârât referitoarea

la principiul relativității efectelor contractului, îndeplinirea condițiilor referitoare

la răspunderea pentru evicțiune, nu au legătură cu cauza juridică a litigiului,

cu textul de lege aplicabil în speță, care conține dispoziții foarte clare. De asemenea,

recurentul ignoră principiul potrivit căruia dispozițiile speciale, cum sunt cele

ale Legii nr. 10/2001, menționate anterior, derogă de la normele generale, norme

la care acesta face trimitere în motivarea recursului.

Este nefondat și motivul de recurs prin

care se susține că ar fi fost obligat în mod nelegal la plata acestor despăgubiri

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care nu ar avea calitate procesuală

pasivă prin raportare la prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, unde

este prevăzută obligația plății despăgubirilor direct în sarcina Ministerului Finanțelor

Publice.

Înalta Curte a constatat că în cadrul dispozițiilor

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că restituirea prețului prevăzut

la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare, în executarea unei obligații asumată de stat Ministerul

Economiei și Finanțelor fiind doar instituția statului împuternicită să facă plata

acestor despăgubiri, în lege indicându-se și contul din care se va face această

plată.

Ca atare, nu se poate reține nici argumentul

recurentului pârât în sensul că prin obligarea Statului Roman la plata prețului,

încalcă și normele referitoare la repartiția bugetara, plata urmând a se face din

contul menționat în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acesta fiind temeiul

reținut pentru admiterea acțiunii.

Sunt nefondate și motivele de recurs prin

care se critică obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

la plata cheltuielilor de judecată, alături de ceilalți pârâți, având în vedere

că potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Culpa procesuală este determinată de atitudinea

părții pe parcursul procesului. În sarcina pârâtului nu s-ar fi putut reține obligația

plății cheltuielilor de judecată dacă ar fi recunoscut la prima zi de înfățișare

pretențiile reclamantului, conform art. 275 C. proc. civ. Or, nu se poate reține

îndeplinirea acestor dispoziții legale atâta timp cât chiar și în recurs acesta

contestă dreptul reclamantei la plata sumelor în cauză.

În

consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de reclamanta I.M., și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin D.G.F.P. a municipiului București împotriva deciziei nr. 228 A din 4 octombrie

2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12

decembrie 2012.