ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7184/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7184/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea din data de 4 martie 2009, înregistrată la Judecătoria Sectorului 2

București sub nr. 2827/300/2009, reclamanții C.L.M. și C.I. au chemat în

judecată pe pârâții Consiliul general al municipiului București, Municipiul

București, prin primarul general și SC A. SA, solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța să-i oblige pe cei trei pârâți (fie solidar, fie

alternativ) la restituirea contravalorii prețului vânzării imobilului în

valoare reactualizată de 250.000 euro (1.062.500 RON), realizată prin

contractul de vânzare - cumpărare a cărui nulitate absolută s-a constatat prin

decizia civilă nr. 803/A din 26 aprilie 2002 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III -a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului și,

totodată, să-i oblige pe pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul Municipiul București a depus întâmpinare,

prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și, totodată, a

formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice în temeiul

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor 60 - 63

C. proc. civ.

Chematul în garanție Ministerul Finanțelor

Publice a depus, la rândul său, întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței

materiale și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție.

De asemenea, chematul în garanție a chemat, la rândul său, în garanție pe pârâta

SC A. SA pentru ca în cazul în care va cădea în pretenții să fie obligată societatea

menționată la restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare nr. C1. din 23 decembrie 1996.

Pârâta chemată în garanție SC A. SA a formulat

întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și a

susținut netemeinicia cererii de chemare în garanție.

La termenul din 16 decembrie 2009, reclamanții

au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât și a Ministerului Economiei

și Finanțelor, instanța luând act de cererea modifîcatore a acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 10032 din 18

decembrie 2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, a fost admisă

excepția necompetenței materiale a judecătoriei și a fost declinată competența soluționării

cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, având în vedere dispozițiile

art. 2 pct. 1 lit. b) teza a I-a din C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul

București, secția a

IV

-a civilă, sub nr. 9413/3/2010.

Prin sentința civilă nr. 1456 din 25

octombrie 2010, pronunțată în dosarul menționat anterior, s-a admis în parte cererea

principală, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general;

a fost obligat Municipiul București să plătească reclamanților suma de 27.021.020

ROL, actualizată în raport cu indicele anual de inflație; a fost respinsă cererea

principală în contradictoriu cu SC A. SA și Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind

introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost anulată

cererea formulată în contradictoriu cu Consiliul general al municipiului București;

a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de Municipiul București,

în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice; a fost obligat Ministerul Finanțelor

Publice să plătească Municipiului București suma de 27.021.020 ROL, actualizată

cu indicele anual de inflație; a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată

de Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu SC A. SA, ca neîntemeiată,

și a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de SC A. SA, ca rămasă

fără obiect.

În

motivarea sentinței, s-a reținut, în esență, că prin cererea

de chemare în judecată reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata valorii

de piață a imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil cu privire

la care s-a admis acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Prin decizia civilă nr. 803 din 26

aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, definitivă și irevocabilă,

s-a reținut ca apartamentul nu era susceptibil de a fi înstrăinat în temeiul Legii

nr. 112/1995.

În

cauză, sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, potrivit cărora chiriașii au dreptul la restituirea prețului actualizat

al apartamentelor dobândite cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

prevede că „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face

de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

recunoaște dreptul la valoarea de circulație a bunului proprietarilor ale căror

contracte au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile. Prin „contracte

desființate", în sensul art. menționat, urmează a se înțelege ipoteza celor

împotriva cărora au fost admise acțiuni în revendicare. Reclamanții nu se regăsesc

într-o astfel de situație, contractul acestora de vânzare-cumpărare fiind constatat

nul pentru încălcarea unor norme imperative prevăzute de Legea nr. 112/1995.

Obligația de despăgubire revine Municipiului

București, întrucât cererea se întemeiază pe raporturile juridice născute între

părți ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, precum și pe efectele

pe care le-a produs asupra acestor raporturi juridice declararea nulității absolute

a acestui contract.

S-a reținut, astfel, că reclamantul a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare cu pârâtul Municipiul București, acesta din urmă

fiind reprezentat la încheierea contractului de SC A. SA.

Prin urmare, raportul juridic dedus judecății

vizează pe reclamanți, pe de o parte și pe pârâtul Municipiul București, pe de altă

parte, astfel încât acestuia din urmă, în calitate de vânzător, îi revine obligația

de restituire a prețului.

Pentru aceste motive, cererea a fost găsită

întemeiată numai în parte, reclamanții fiind îndreptățiți numai la restituirea prețului

actualizat cu indicele de inflație, iar nu la valoarea de circulație a bunului.

Asupra cererilor de chemare în garanție,

s-au reținut următoarele:

Cererea de chemare în garanție formulată

de Municipiul București împotriva Ministerului Finanțelor Publice a fost admisă,

dându-se astfel eficiență dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

și art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, potrivit cărora s-a reținut că Municipiul

București, deși vânzător, nu a reținut prețul menționat în contract, ci l-a virat

în contul extrabugetar constituit la Ministerul Finanțelor Publice.

Cererea de chemare în garanție formulată

de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu SC A. SA, a fost

respinsă ca neîntemeiată, deoarece raporturile juridice existente între SC A.

SA și Primăria municipiului București sunt specifice unui contract de mandat, comisionul

de 1% reglementat de Legea nr. 112/1995 și de Normele Metodologice de aplicare ale

acesteia fiind prețul contractului de mandat, contraprestație pentru obligația asumată

de mandatar, de a încheia în numele și pe seama mandantului Primăria municipiului

București contractul de vânzare-cumpărare. Acest contract de mandat a fost executat,

dovada acestui fapt fiind încheierea contractului de vânzare-cumpărare, motiv pentru

care mandatarul a fost îndreptățit la primirea comisionului și păstrarea lui.

Tribunalul a arătat că declararea nulității

contractului de vânzare-cumpărare nu are nici un efect asupra contractului de mandat,

soarta contractului de mandat nedepinzând de cea a contractului ce a format obiectul

său.

Cererile de chemare în garanție formulată

de SC A. SA au fost respinse ca rămase tară obiect ca urmare a respingerii cererii

de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, prin decizia nr. 841 A din 3 noiembrie 2011, a respins, ca nefondate, apelurile

declarate de apelanții reclamanți C.I., C.L.M., și de apelantul pârât Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.M.B, reținând următoarele;

Prima instanță a observat corect că, urmare

a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în

baza Legii nr. 112/1995, apelanții - reclamanți au dreptul doar la restituirea prețului

plătit actualizat, în condițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Nu pot

fi primite susținerile apelanților - reclamanți conform cărora contractul nr.

C1./1996 ar fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, deoarece

dacă s-ar proceda în acest fel s-ar nesocoti aspectele de drept statuate cu putere

de lucru judecat prin decizia civilă nr. 803/A/2002. Nulitatea este tocmai sancțiunea

civilă care intervine în cazul încheierii unui act juridic cu nerespectarea dispozițiilor

legale edictate pentru valabila sa întocmire.

Prima instanță a reținut greșită că obligația

de restituire a prețului plătit actualizat revine pârâtului Municipiul București

în calitate de cocontractant, deoarece există o dispoziție legală specială prin

care se stabilește obligația de restituire a prețului actualizat în sarcina Ministerului

Finanțelor. Este vorba de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

care derogă de la dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., însă prima instanță

a avut în vedere dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 atunci când

a admis cererea de chemare în garanție formulată de Municipiul București împotriva

Ministerului Finanțelor Publice.

Față de cele arătate, Curtea a reținut

că în cauză trebuia obligat Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului

plătit.

Cu toate acestea, Curtea nu a schimbat

hotărârea primei instanțe în sensul arătat, deoarece a apreciat că dacă s-ar proceda

în acest fel s-ar agrava situația Ministerului Finanțelor Publice în propria cale

de atac, în condițiile în care Municipiul București, prin primar general, nu a atacat

sentința, iar reclamanții nu critică sentința sub acest aspect, ci doresc doar să

li se acorde valoarea de circulație a imobilului.

Potrivit dispozițiilor art. 296 teza a

II-a C. proc. civ., apelantului nu i se poate agrava situația în propria cale de

atac.

Reținând că soluția de obligare a Municipiul

București, prin primarul general, la restituirea prețului plătit cu ocazia încheierii

contractului de vânzare-cumpărare a rămas irevocabilă prin neapelarea acesteia de

către persoana obligată, Curtea a constatat că nu se poate admite excepția prescripției

dreptului la acțiune invocată de către Ministerul Finanțelor Publice, în privința

obligației principale, deoarece dacă s-ar proceda în acest fel s-ar nesocoti aspectele

de drept soluționate prin partea de hotărâre intrată în puterea lucrului judecat.

Excepția prescripției dreptului la acțiune,

din perspectiva cererii de chemare în garanție, nu a fost primită, cu motivarea

că în privința acestui raport juridic nu s-a împlinit termenul de prescripție, care

începe să curgă de la momentul obligării Municipiului București la restituirea prețului.

întrucât temeiul admiterii cererii de chemare în garanție este dispoziția legală

specială, chematul în garanție nu se poate deroba de obligația de garanție prin

intermediul excepției reglementate prin art. 1351 (vechiul C. civ.), care ar fi

putut fi invocată doar în raporturile dintre cumpărător și vânzător, dacă acesta

din urmă nu a fost introdus în proces și probează că ar fi avut mijloace necesare

pentru a câștiga judecata.

Pentru motivele arătate, Curtea a constatat

că necesitatea respectării principiilor care guvernează judecata în apel (non reformatio

in pejus și tantum devolutum cuantum apellatum) face posibilă doar o singură soluție

în prezenta cale de atac și anume respingerea apelurilor ca nefondate,și că,de altfel,

soluția primei instanțe are, în final, aceleași efecte ca și soluția prin care Ministerul

Finanțelor Publice ar fi fost obligat direct către reclamanți la restituirea prețului

actualizat plătit cu ocazia încheierii vânzării.

Aprecierile primei instanțe relative la

respingerea cererii de chemare în garanție a SC A. SA au fost găsite de către Curte

ca fiind corecte, deoarece contractul de prestări servicii (de mandat în exprimarea

primei instanțe) are o existență de sine stătătoare, iar restituirea prestațiilor

executate în baza acestuia nu poate fi dispusă într-un cadru procesual al cărui

obiect nu este respectivul contract.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții C.I. și C.L.M. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.F.F.P.

a municipiului București.

Prin recursul lor, reclamanții C.I. și

C.L.M. au criticat hotărârea recurată ca fiind lipsită de temei legal, potrivit

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate au arătat

că instanța de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată, acordându-le

doar prețul din contractul de vânzare-cumpărare actualizat cu rata inflației.

Pentru a ajunge la aceasta concluzie, instanța

de fond a reținut în mod eronat că actul de vânzare a fost încheiat cu încălcarea

unor norme imperative prevăzute de Legea nr. 112/1995 și astfel trebuie să fie sancționați,

fără însă să precizeze în concret dispozițiile legale imperative încălcate, deși

aceștia au depus diligente pentru aflarea situației juridice a apartamentului la

data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, și astfel se încadrează în prevederile

legii speciale privind despăgubirea cu prețul reactualizat, conform expertizei tehnice

care a fost admisă de instanța de fond.

Prin recursul său, pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice prin D.F.F.P. a municipiului București, a criticat decizia recurată pentru

nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.).

În

primul rând, s-a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Finanțelor Publice, în ceea ce privește cererea de chemare

în garanție formulată de Municipiul București, având în vedere următoarele considerente:

În

mod greșit, s-a apreciat că în cauza dedusă judecații are

calitate procedură pasivă Ministerul Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia

obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, întrucât, avându-se în vedere principiul relativității efectelor

contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici

profita și nici dauna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind

parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria municipiului București,

prin mandatar SC A. SA, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar

al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului

București.

Prin „calitate procesuală" se înțelege

titlul sau modul în care o persoană participă în raportul juridic, îndreptățind-o

să fie parte în proces. Calitatea procesuală pasivă presupune existenta identității

între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic.

Stabilirea calității procesuale pasive

implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial,

anume natura obligației reprezentând restituirea prețului actualizat, mai precis

izvorul acestei obligații,care nu poate fi întemeiat decât pe principiile efectelor

nulității actelor juridice, anume al retroactivității.

S-a mai arătat, că, în plan procesual,

calitatea procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea

administrativ-teritoriala vânzătoare (în speța Municipiul București, prin mandatar

SC A. SA) și nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, pentru faptul ca acesta nu

a fost parte contractantă în actul de vânzare-cumpărare, nerevenindu-i astfel obligația

de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul. Prevederile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin

care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice, întrucât

prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001, introdus prin O.U.G.

184/2002, s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura

celor care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauza, fără însă ca prin

aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite

să primească restituirea prețului actualizat, corespunzător contractului anulat

prin sentință judecătorească și Ministerul Finanțelor Publice, care numai administrează

fondul cu această destinație.

Pe fondul cauzei, s-a criticat hotărârea

instanței de apel și din perspectiva respectării dispozițiilor art. 1337, art. 1341

și următoarele din C. civ., motiv pentru care s-a solicitat să se instituie răspunderea

vânzătorului, respectiv a Primăriei municipiului București prin mandatar SC A.

SA, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, dispoziție de drept

comun, ce nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind

așadar pe deplin aplicabile între părțile din prezentul litigiu.

De asemenea, s-a arătat că dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta

cauza a Ministerului Finanțelor Publice și să-i acorde calitate procesuală acestei

instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai

larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamanților de imobilul ce

face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept

prin fapta unui terț, iar această tulburare de drept este de natură să angajeze

răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, Primăria municipiului

București, prin mandatar SC A. SA, față de pretențiile privind restituirea prețului

pentru imobilul în cauză, actualizat cu indicele de inflație.

De asemenea, s-a arătat că hotărârea instanței

de fond în ceea ce privește respingerea cererii de chemare în garanție formulată

de Ministerul Finanțelor Publice împotriva pârâtei SC A. SA, precum și de obligare

a acesteia la plata comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului

de vânzare-cumpărare nr. C1. din 23 decembrie 1996, este nelegală.

Examinând decizia în limita criticilor

formulate de recurenții reclamanți și recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice

prin D.F.F.P. a municipiului București, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9

C. proc. civ., instanța constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente:

Prin recursul lor, reclamanții, susținând

că în mod greșit instanțele de fond și apel le-au acordat doar prețul din contractul

de vânzare-cumpărare actualizat cu rata inflației, reținând că actul de vânzare-cumpărare

a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, deși aceștia au depus

diligente pentru a cunoaște situația juridică a imobilului, invocă implicit nelegalitatea

deciziei recurate ca fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

În

raport de situația de fapt pe deplin stabilită de instanțele

fondului și necontestată de părți, potrivit căreia, prin decizia civilă nr. 803

din 26 aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, definitivă

și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

nr. C1. din 23 decembrie 1996, încheiat între Primăria municipiului București, prin

SC A. SA, în calitate de vânzător și pârâții C.I. și C.L.M., reclamanții din prezentul

litigiu, cu motivarea că apartamentul ce a făcut obiectul acestui contract nu era

susceptibil de înstrăinare în condițiile Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, se constată că actul de vânzare-cumpărare

nu a devenit ineficace în urma promovării acțiunii în revendicare de către verus

dominus, astfel că, în speță, devin incidente prevederile art. 50 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora reclamanții au dreptul doar la restituirea

prețului plătit actualizat și nu dispozițiile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, republicată, potrivit cărora chiriașul cumpărător al cărui contract a fost

desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, are dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare.

Susținerea reclamanților în sensul că au

depus diligente pentru aflarea situației juridice a apartamentului la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare și, astfel, „se încadrează în prevederile legii

speciale privind despăgubirea lor cu prețul plătit reactualizat, conform expertizei

tehnice care a fost admisă de instanța de fond", referindu-se la prețul de

piață al imobilului în litigiu, nu poate fi primită și analizată, întrucât dacă

s-ar proceda astfel s-ar încălca puterea lucrului judecat a hotărârii judecătorești

prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, ce a constituit

titlul pârâților, ceea ce nu este admisibil.

Prin urmare, recursul declarat de reclamanți

este nefondat, urmând a fi respins în consecință.

Recursul declarat de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice prin D.F.F.P. a municipiului București este, de asemenea, nefondat.

Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, republicată, „Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

)

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit

în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Așadar, în cauză, pentru ipoteze dedusă

judecății, ce se circumscrie dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimarea procesuală pasivă în restituirea

prețului actualizat, potrivit textului de lege mai sus indicat.

Este nefondată și critica potrivit căreia

nu Ministerul Finanțelor Publice, ci Municipiul București are calitate procesuală

pasivă în speță, dat fiind faptul că acesta din urmă a fost parte contractantă în

actul de vânzare-cumpărare, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 1337 C.

civ., care instituie obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune.

Astfel, deși prima instanță a reținut greșit,

față de prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care derogă de la dispozițiile

art. 1337 și următoarele C. civ., că obligația de restituire a prețului plătit actualizat

revine pârâtului Municipiul București, în calitate de parte contractantă, dispoziție

intrată în puterea lucrului judecat, întrucât nu s-au formulat critici împotriva

acesteia pe calea apelului de către partea obligată și care astfel nu a mai putut

fi reformată în căile de atac, se constată că instanțele de fond și apel au făcut

aplicarea corectă a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, când

au stabilit în sarcina recurentului pârât obligația de restituire a prețului plătit

actualizat cu indicele de inflație urmare a admiterii cererii de chemare în garanție

formulată de Municipiul București.

Aceasta deoarece prevederile speciale derogă

de la dreptul comun în materie, conform principiului „specialia generalibus derogant",

astfel încât, în speță, nu-și mai găseau aplicarea, în privința restituirii prețului

de piață al imobilului, prevederile C. civ., care reglementează obligația vânzătorului

de garanție contra evicțiunii - art. 1377, art. 1341-1345 C. proc. civ., ci dispozițiile

speciale, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar prin adoptarea acestor dispoziții

cu caracter special s-a urmărit evitarea în litigii de natura celui de față a unui

întreg șir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului

răspunzător de garanție contra evicțiunii, acesta la rândul său urmând să se regreseze

pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanțelor Publice, prin acțiune separată,

în cazul în care nu a formulat în cadrul aceluiași proces cerere de chemare în garanție,

dat fiind că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act

normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era

virat direct Ministerului Finanțelor Publice.

Critica potrivit căreia greșit s-a respins

cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice împotriva

pârâtei SC A. SA, pentru obligarea acesteia la plata comisionului de 1% încasat

cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. C1. din 23 decembrie

1996, este, de asemenea, nefondată, deoarece contractul de prestări servicii are

o existență de sine stătătoare, iar restituirea prestațiilor executate în baza acestuia

nu poate fi dispusă într-un cadru procesual al cărui obiect nu îl constituie respectivul

contract.

Pentru considerentele expuse, instanța,

în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va dispune respingerea recursurilor declarate

de reclamanți și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.F.F.P. a municipiului

București, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții C.I. și C.L.M. și de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice prin D.F.F.P. a municipiului București împotriva deciziei

nr. 841 A din 3 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2012.