ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 896/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 459 din 05 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 24318/3/2007, în urma declinării competenței soluționării cauzei prin sentința civilă nr. 3935 din 06 iunie 2007 a Judecătoriei Sectorului 5 București, a fost respinsă acțiunea precizată formulată de reclamanții P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G., în contradictoriu cu pârâții P.M.B. prin P.G. și SC C. SA, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, respingându-se, totodată, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active. A fost admisă acțiunea precizată formulată de aceiași reclamanți, în contradictoriu cu pârâta M.M., dispunându-se obligarea pârâtei să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, apartamentul nr. 15 situat în imobilul din București, str. P-ța Mihail Kogălniceanu.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că prin încheierea din 7 noiembrie 2007 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale a pârâților P.M.B. prin P.G., și SC C. SA, astfel încât a respins, în consecință, acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, tribunalul a reținut că prin apărările aduse în susținerea excepției, aceasta apare ca o veritabilă chestiune de fond ce implică analizarea a valabilității titlului statului pentru a se putea stabili dacă bunul respectiv a ieșit sau nu în mod valabil din patrimoniul autorilor reclamanților.

În ceea ce privește problema dacă instanța poate sau nu să analizeze valabilitatea titlului statului, tribunalul a reținut, în primul rând, că în cauză reclamanții au invocat dispozițiile de drept comun în materia apărării dreptului de proprietate, precum și dispozițiile Legii nr. 10/2001, în al doilea rând, că dispozițiile art. 2 au un caracter exemplificativ și, oricum, Legea nr. 10/2001 nu interzice analizarea modalității preluării imobilului de către stat. Art. 2 vorbește de preluare abuzivă, fără a face distincția între preluare fără titlu și preluare fără titlu valabil, noțiuni juridice direct aplicabile într-o astfel de cauză. Pe de altă parte, instanța a fost cea care a calificat acțiunea ca având un singur capăt de cerere, ceea ce, coroborat cu valoarea obiectului cererii de chemare în judecată astfel calificată, a dus la declinarea competenței.

În aceste condiții, dacă ar fi considerat că acțiunea introductivă presupune două capete distincte, chiar dacă unul ar fi fost inadmisibil, pârâta ar fi trebuit să invoce aceste susțineri în cadrul recursului îndreptat împotriva hotărârii de declinare și nu în fața instanței învestite ca urmare a declinării. De asemenea, tribunalul a apreciat că simplul fapt că problema analizării valabilități titlului statului nu poate fi făcută ca urmare a existenței unui capăt distinct de cerere nu înseamnă că nu poate fi analizată în cadrul acțiunii în revendicare. Dacă s-ar adopta poziția contrară ar însemna că, de exemplu, constatarea unei situații de fapt care este inadmisibilă ca si cerere întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc.

civ., să nu poată fi reținută în cadrul unei acțiuni în realizare. Cu atât constatarea existenței/inexistenței unui drept trebuie să fie făcută în cadrul prezentei acțiuni. Mai mult, prin decizia civilă nr. 810/2005, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a reținut tocmai nevalabilitatea titlului statului pentru a putea face aplicarea art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Dincolo de aceste argumente de drept intern, prin hotărârea V.G.V. contra României, C.E.D.O. a reținut că neanalizarea pe fond a unui mijloc de apărare vizând neconstituționalitatea unor decrete de preluare a imobilului reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., o astfel de analiză fiind decisivă pentru a se stabili caracterul ilegal/legal al transferului dreptului de proprietate.

În consecință, tribunalul a reținut că se impune analizarea valabilității titlului statului. În acest sens, având în vedere puterea de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nr. 810/2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, tribunalul a constatat că preluarea imobilului în litigiu de către stat s-a făcut fără titlu valabil, astfel încât imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorului reclamanților și deci, al reclamanților; neindicarea acestui bun în certificatul de moștenitor nu este relevantă, având în vedere că certificatul de moștenitor face dovada întinderii masei succesorale până la proba contrară.

În ceea ce privește problema admisibilității acțiunii în revendicare, inclusiv asupra incidenței în cauză a Legii nr. 10/2001, instanța s-a pronunțat prin încheierea din 07 noiembrie 2007, găsindu-și aplicabilitatea decizia LIII a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie doar cu privire la modul de interpretare a art. 35 din Legea nr. 33/1994, nu și cu privire la aplicabilitatea sau nu a art. 480 C. civ. Stabilirea caracterului de bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. are în primul rând importanță pentru a se stabili competența C.E.D.O. de a soluționa o anumită plângere. În prezenta cauză instanța nu a negat dreptul de proprietate al pârâtei, aceștia neavând doar un drept de creanță, astfel cum susține pârâta, ci, constatând că ambele părți justifică un titlu valabil de proprietate, urmează ca, prin procedeul comparării acestora, să se determine care ar fi mai bine caracterizat.

Pe de altă parte, principiul proprietății aparente, cât și buna credință și deci, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu își găsesc aplicabilitatea în ceea ce privește acțiunea în revendicare prin compararea de titluri, conducând doar la menținerea valabilității titlului pârâților și făcând astfel posibilă compararea de titluri. Mai mult izvorul dreptului de proprietate al pârâtei îl reprezintă contractul de vânzare cumpărare încheiat și nu chiar legea, deoarece modul de dobândire al dreptului de proprietate îl reprezintă convenția încheiată în aplicarea unor dispoziții legale care permiteau și stabileau condițiile în care se pot încheia astfel de contracte. În contextul comparării titlurilor de proprietate ale părților, s-a apreciat că titlurile pârâților nu sunt preferabile în considerarea modului în care a fost reglementată problema acordării de reparații persoanelor deposedate abuziv și pentru a asigura stabilitatea circuitului civil.

Dispozițiile art. 480 C. civ., au menirea de a apăra dreptul de proprietate privată și de a asigura repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestuia. Or referitor la posibilitatea acoperirii prejudiciului în condițiile Legii nr. 10/2001 tribunalul a constatat că această lege, datorită procedurii greoaie, neclare și ineficiente, cât și a faptul că F.P. nu funcționează în mod eficient, nu poate conduce la o reparație rapidă și efectivă a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a bunului, o astfel de reparare efectivă putându-se face doar prin restituirea în natură a bunului. Mai mult, în mod constant, C.E.D.O. a obligat la restituirea în natură a bunului, reținându-se că procedura Legii nr. 10/2001 nu conduce la o reparație efectivă a încălcării dreptului de proprietate, chiar și atunci când bunul nu se mai afla în posesia statului.

Concluzia nu poate fi decât una singură și anume că inclusiv C.E.D.O. consideră că cea mai bună reparație a abuzului este aceea a restituirii bunului. Urmează ca, la rândul său, pârâta să-și reglementeze propriile raporturi cu vânzătorul izvorâte din încheierea contractului de vânzare cumpărare și pierderea ulterioară a bunului în condițiile dreptului comun aplicabil în această materie. Concluzia tribunalului a fost aceea că Legea nr. 10/2001 nu acordă preferință dobânditorului imobilului de la stat în contra adevăratului proprietar, trebuind să se de-a prevalență principiului fundamental al respectării dreptului de proprietate și apărării eficiente a acestuia. În ceea ce privește compararea propriu-zisă a titlurilor părților, pe lângă cele reținute, tribunalul a constatat că titlul reclamanților provine de la adevăratul proprietar, fiind mai vechi, în timp ce titlul pârâților, ulterior, provine de la un neproprietar.

La data de 24 iunie 2008, pârâta M.M. a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 30 iunie 2008 Prin decizia civilă nr. 228/ A din 09 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins excepția autorității lucrului judecat și a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta – pârâtă M.M. împotriva sentinței menționate. Prin decizia civilă nr. 2835 din 07 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul declarat de pârâta M.M. împotriva acestei decizii, pe care a casat-o și a trimis, în consecință, cauza spre rejudecare la aceeași instanță, apreciind că la motivarea deciziei nu au fost respectate dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., instanța de apel nerăspunzând punctual criticilor formulate. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie sub nr. 4805/2/2010, iar prin decizia civilă nr. 97 din 30 februarie 2011, această instanță a admis apelul formulată de apelanta – pârâtă M.M.; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, menținând restul dispozițiilor sentinței apelate.

Examinând motivele de apel referitoare la excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii în revendicare și excepția inadmisibilității acestei acțiuni, Curtea a constatat că susținerile apelantei pârâte sunt corecte, în sensul că Legea nr. 10/2001 conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea suspendării judecății acțiuni în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.

Este adevărat că legea specială nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, decât sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș. În concepția sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 este posibilă numai dacă se obține de către fostul proprietar anularea contractului de vânzare cumpărare în condițiile dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001. Problema raportului dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilității, cât și din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranșată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul Legii nr. 33/2008.

Din această decizie se desprind elementele pe care instanța, învestită cu o acțiune în revendicare, trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile cauzei: existența unui bun în sensul C.E.D.O. în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, astfel încât să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege. Prima cerință referitoare la existența unui bun în patrimoniul reclamantului este esențială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanței în privința celorlalte chestiuni.

Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției. Această concepție promovată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii pornește de la natura care i se atribuie acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume aceea de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiențe de ordin legislativ și instituțional care există în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001și care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparații echitabile, în ceea ce privește cuantumul și timpul până la momentul efectiv al plății.

În ceea ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul C.E.D.O., în patrimoniul reclamanților, Curtea, analizând întregul probatoriu al cauzei, a reținut că aceștia beneficiază de o hotărârea judecătorească definitivă, reprezentată de decizia civilă nr. 810/2005 a Tribunalului București, prin care s-a reținut caracterul nevalabil al titlului statului, cu consecința faptului că preluarea abuzivă a imobilului, realizată în baza Decretului nr. 92/1950, nu a transferat în mod legal decât posesia imobilului în stăpânirea statului, dreptul de proprietate conservându-se în patrimoniul foștilor proprietari.

Așa cum rezultă din relațiile furnizate de P.M.B., reclamanții au formulat notificare în baza Legii nr. 112/1995, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în București, P-ța M Kogălniceanu, notificarea fiind soluționată prin Hotărârea nr. 1599/1998 în sensul acordării de despăgubiri în sumă totală de 229033200 lei (ROL) pentru apartamentele nr. 4-18 și camerele 4 și 5, suma acordată reprezentând plafonul maxim de valoarea totală stabilită de comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 de 722750198 lei (ROL). Reclamanții au uzat și de dispozițiile Legii nr. 10/2001, notificarea fiind soluționată favorabil prin dispoziția nr. 4329/2005 emisă de P.G.M.B., în sensul restituirii în natură a imobilului, cu excepția apartamentelor deja înstrăinate în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, printre care figurează și apartamentul în litigiu.

Această decizie a fost completată ulterior prin Dispozițiile nr. 9015/2007 și 10974/2008, prin care s-a dispus restituirea în natură a apartamentelor nr. 7, 9 și 17, în urma constatării pe cale judiciară a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de foștii chiriași în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, dându-se astfel eficiență dispozițiilor art. 45 coroborate cu dispozițiile art. 18 lit. c) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere că reclamanții, în calitate de succesori a fostului proprietar al imobilului preluat abuziv, le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului atât prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă cât și prin intermediul actelor administrative de acordare a măsurilor reparatorii, în conformitate cu dispozițiile celor două legi speciale de reparație edictate de legiuitor în materia restituirii proprietăților imobiliare, trecute abuziv în proprietatea statului în perioada regimului comunist, Curtea, față de prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O., a apreciat că aceștia se pot prevala de un bun în sensul Convenției.

Pentru a stabili conținutul concret al noțiunii de bun, care se află în patrimoniul reclamanților și care le legitimează demersul judiciar întreprins în acest dosar, confirmând totodată și admisibilitatea unei astfel de acțiuni, prin raportare la cele expuse anterior cu privire la această chestiune, Curtea a considerat necesară examinarea și a celorlalte criterii statuate de Decizia nr. 33/2008, precum și de soluția la care face referire instanță supremă în cadrul aceleași decizii, în situația în care ambele părți pot invoca protecția dispozițiilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O., având în vedere și conținutul larg conferit de jurisprudența C.E.D.O. noțiunii de bun. În ceea ce privește calitatea procesuală activă, Curtea a apreciat că prin cele expuse anterior, referitoare la existența unui bun în sensul C.E.D.O., în patrimoniul reclamanților, s-a răspuns implicit acestei critici a apelantei.

Atât timp cât s-a constatat pe cale judiciară, cu caracter definitiv și irevocabil, nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, la momentul naționalizării, a avut loc un transfer ilicit al posesiei bunului, titularul inițial al dreptului conservând calitatea de proprietar al imobilului. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a avut în vedere și dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deși abrogate în prezent, aceste dispoziții legale, deoarece principiul pe care îl consacrau, și anume cel al legalității, este încă deplin aplicabil, în situațiile în care s-a tranșat asupra valabilității titlului statului. Faptul că în testamentul olograf depus la dosar, se menționează că defunctul I.P.

instituie legată universală pe G.A., lăsându-i toată averea inclusiv despăgubirile la care eventual va avea dreptul pentru bunurile naționalizate, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care voința testatorului a fost de a lăsa legatarei dreptul la măsuri reparatorii cuvenite pentru bunurile de care a fost deposedat abuziv de către statul comunist. Având în vedere că acțiunea în revendicare este acceptată drept un remediu pentru disfuncționalitățile sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, în condițiile în care permite să se dea prioritate C.E.D.O. (dacă reclamantul se poate prevala de existența unui bun în sensul C.E.D.O., însă cu respectarea tuturor criteriilor impuse de instanța supremă prin decizia civilă nr. 33/2008), Curtea a apreciat că reclamanții au legitimitatea procesuală activă să solicite valorificarea pretențiilor lor pe calea procedurală aleasă, a acțiunii de drept comun.

În ceea ce privește efectele Deciziei civile nr. 810/2005 a Tribunalului București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1758/2006 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de către apelantă, s-a constatat că are putere de lucru judecat în cauză, în sensul că nu este permisă reanalizarea valabilității titlului de proprietate al intimatelor, din perspectiva cerințelor impuse de Legea nr. 112/1995. Pe cale de consecință, apelanta pârâtă, ca titulară a dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, se poate prevala de existența unui bun în sensul C.E.D.O.

Așa cum s-a reținut în cele ce preced, reclamanții intimați au de asemenea un bun în sensul Convenției. Având în vedere că specific mecanismului de soluționare a acțiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, în cazul în care acțiunea în revendicare are ca obiect un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, stabilirea preferabilității titlului unei părți făcându-se cu luarea în considerare și a celorlalte criterii din Decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii. În situația în care imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 iar instanța de judecată a confirmat validitatea contractului, obiectul revendicării se convertește într-o pretenție de despăgubiri, nemaiexistând posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul revendicantului.

Practic, în cazul reclamanților, reținând aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O., prin noțiunea de bun se protejează dreptul de creanță al acestora, care are ca obiect valoarea reală de circulație a apartamentului înstrăinat, în condițiile în care sistemul reparator al Legii nr. 10/2001 a fost calificat de instanța de contencios european în materia drepturilor omului, ca fiind ineficient (cauzele K., F.) acesta reprezentând și argumentul principal pentru care instanța de apel a apreciat că Legea nr. 10/2001 este neconformă Convenției. Astfel, reclamanților li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru apartamentele care nu au fost restituite, deoarece au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, despăgubiri care se acordă în condițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005, respectiv prin intermediul F.P., capitalul său fiind constituit în majoritate din active ale statului la diferite întreprinderi.

Deși acțiunile F.P. au fost cotate la Bursă, până în prezent nu există nicio dovadă că acest fond ar fi început sa funcționeze de o maniera care să fie considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri efective, cum statuează C.E.D.O. în hotărârea pronunțată în cauza F. contra R. În orice caz, listarea la bursă a F.P. reprezintă o inițiativă de eficientizare a sistemului reparator instituit de Legea nr. 10/2001, aspect căruia instanța de apel înțelege să-i dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ.

În ceea ce privește posibilitatea reclamantului de a obține despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv prin intermediul unei acțiuni în justiție, Curtea constată că practica judiciară a validat certitudinea acestui demers procedural, devenind în aceste condiții o modalitate legală și reală pentru fostul proprietar de a obține o reparație echitabilă, care să răspundă principiului proporționalității atât sub aspectul cuantumului despăgubirii, cât și din punctul de vedere al timpului de acordare a acesteia. Această soluție se impune și în considerarea celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curți, în sensul că în acest mod se asigură stabilitatea circuitului juridic civil, nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege și se respectă protecția și valoarea conferită de legiuitor bunei credințe a cumpărătorului în sistemul reparator al Legii nr. 10/2001.

Curtea a avut în vedere și faptul că reclamanții au uzat de căile de reparație puse la dispoziție de legislația specială, formulând notificări atât în temeiul Legii nr. 112/1995, cât și în baza Legii nr. 10/2001 și au obținut măsurile reparatorii conform prevederilor acestora. Astfel, în privința apartamentelor înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995 și pentru care, actualmente, sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 nu poate oferi garanția plății despăgubirilor atât din punct de vedere al modalității de plată (despăgubiri bănești sau acțiuni la F.P.) cât și a perioadei de timp până la primirea efectivă a acestor reparații, care trebuie să răspundă cerinței de echitate, Curtea a constatat că reclamanții au mijloace procedurale legale pentru valorificarea dreptului de creanță, constând în despăgubiri la valoarea de piață, motiv pentru care a considerat fondată critica apelantei pârâte pe acest aspect.

Curtea a reținut, totodată, că, în cadrul criteriilor speciale stabilite de instanța supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008, o importanță aparte se acordă bunei credințe a fostului chiriaș cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, Înalta Curte făcând trimitere la cele statuate de C.E.D.O. în cauza R. Această concepție este în acord cu soluția dată de Legea nr. 10/2001 în ipoteza în care chiriașul se dovedește a fi de bună credință, iar contractul sau de vânzare cumpărare s-a consolidat fie prin expirarea termenului de prescripție pentru constatarea nulității absolute fie prin respingerea irevocabilă a acțiunii cu acest obiect. Având în vedere că excepția dobânditorului de bună credință cu titlu oneros reprezintă o aplicare a teoriei proprietarului aparent, ce conduce la validarea actului de înstrăinare, Curtea a apreciat că a răspuns tuturor chestiunilor invocate de pârâtă în susținerea ultimului motiv de apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: Motivarea instanței de apel se referă doar la apărările apelantei-parate, în sensul că admiterea acțiunii în revendicare este de natură a aduce atingere dreptului de proprietate al apelantei-pârâte și securității raporturilor juridice, fără a analiza obiectul acțiunii în revendicare și raportându-se doar la jurisprudența C.E.D.O. Instanța trebuia să aibă în vedere că acțiunea în revendicare prin comparare de titluri a fost promovată tocmai din cauza nerespectării raporturilor juridice și a dreptului de proprietate.

Recurenții-reclamanți sunt proprietarii apartamentului în litigiu, sunt titularii unui drept de proprietate ca urmare a nevalabilității transferului de proprietate către stat. Principiul proprietății aparente, cât și buna credință, deci, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu își găsesc aplicabilitatea în ceea ce privește acțiunea în revendicare prin compararea de titluri, conducând doar la menținerea valabilității titlului pârâților și făcând astfel posibilă compararea de titluri. Mai mult, izvorul dreptului de proprietate al pârâților îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare încheiat, nu chiar legea.

Așadar, buna credință nu poate constitui un criteriu de preferință în cadrul unei acțiuni reale petitorii, cum este revendicarea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în acest sens fiind aplicabilă și jurisprudența relevantă a C.E.D.O., în care s-au pus in discuție situații litigioase similare ca vânzarea unei părți a bunului reclamanților, în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu permitea să se vândă decât bunurile dobândite legal și împiedica pe aceștia să beneficieze de dreptul lor, fără acordarea de despăgubiri. Dispozițiile art. 480 C. civ., au menirea de a apăra dreptul de proprietate privat și de a asigura repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestuia. Or, referitor la posibilitatea acoperirii prejudiciului în condițiile Legii nr. 10/2001, din cauza procedurii greoaie, neclare și ineficiente, cât și a faptului că F.P.

nu funcționează în mod eficient, nu poate conduce la o reparare rapidă și efectivă a prejudiciului cauzat prin preluarea abuziva a bunului, o astfel de reparare efectivă putându-se face doar prin restituirea în natură a bunului. Mai mult, în mod constant, C.E.D.O. a obligat la restituirea în natură a bunului, reținându-se că procedura Legii nr. 10/2001 nu conduce la o reparare efectivă a încălcării dreptului de proprietate, chiar și atunci când bunul nu se mai află în posesia statului. Legea nr. 10/2001 nu acordă nicăieri preferință dobânditorului imobilului de la stat în contra adevăratului proprietar, trebuind să se dea prevalență principiului fundamental al respectării dreptului de proprietate și apărării eficiente a acestuia.

Reținând că imobilul în litigiu a trecut cu titlul valabil în proprietatea statului și recunoscând implicit, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al recurenților-reclamanți, trebuie constatat că aceștia dețin un bun în sensul art. l din Protocolul nr. 1 Adițional la C.E.D.O., iar prin vânzarea imobilului către chiriași s-a realizat o privare a recurenților reclamanți de proprietatea lor. În cazul comparării de titluri, trebuie luat în considerare că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar recurenții-reclamanți își păstrează calitatea de proprietar avută de autorul său la momentul preluării bunului. Or, într-o asemenea situație, nu se poate susține că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, drept pe care să îl poată ulterior transmite pe calea unui contract de vânzare-cumpărare către alte persoane.

Chiar dacă legea este un mod de dobândire a proprietății, această naștere ex lege a dreptului cumpărătorului nu s-ar putea face decât în detrimentul dreptului adevăratului proprietar deposedat de statul comunist, căci nu pot exista doi proprietari asupra aceluiași bun (cu excepția coproprietății). Așadar, a da câștig de cauză chiriașului cumpărător și a constata că el este proprietar, înseamnă negarea dreptului de proprietate asupra imobilului al celui deposedat de statul comunist, deci confiscarea proprietății de la adevăratul proprietar. Acesta și-ar pierde dreptul de proprietate ca efect al Legii nr. 10.2001 (sau al Legii nr. 112/1995, în funcție de legea considerată ca reprezentând izvorul dreptului cumpărătorului), concomitent cu constituirea în favoarea cumpărătorului chiriaș a dreptului de proprietate.

Nu se poate susține că această expropriere a proprietarului deposedat de statul comunist nu operează, întrucât acestuia i-ar fi recunoscut dreptul la despăgubiri consacrat de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001. Dreptul la despăgubiri este un drept de creanță, distinct de însuși dreptul de proprietate, drept real, care se exercita direct asupra bunului. Substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanță având ca obiect o sumă de bani sau măsuri echivalente reprezintă întocmai o expropriere și este chiar definiția exproprierii data de Constituția României, adică lipsirea de dreptul de proprietate ca drept real și acordarea în schimb a unei compensații bănești sau de altă natură.

Or, instanța este datoare să interpreteze Legea nr. 10/2001 în mod sistematic, prin raportare la normele juridice superioare ca forță juridică într-un mod care să respecte principiul fundamental al respectării dreptului de proprietate, iar daca se constată totuși că această interpretare coroborată nu este posibilă, în aplicarea legii nu poate da relevanță interpretării unei norme juridice dintr-o lege care contravine principiilor fundamentale consacrate în convențiile internaționale la care România este parte și în Constituție, au conchis recurenții – reclamanți. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.

Motivele de recurs vizează modul de soluționare, de către instanța de apel, a cererii în revendicare a unui imobil preluat fără titlu de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950, susținându-se, în esență, că titlul de proprietate al reclamanților este preferabil celui al pârâtei, reprezentat de contractul de vânzare – cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Premisa acestor motive este reprezentată de existența unui „bun” în patrimoniul reclamanților, constând în dreptul de proprietate asupra imobilului, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, în contradictoriu cu unitatea administrativ – teritorială. Înalta Curte constată că, deși reclamanții dețin un „bun”, în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.L.F., această împrejurare nu este suficientă pentru admiterea cererii în revendicare, avându-se în vedere conținutul noțiunii de „bun”, astfel cum a fost conturat chiar în jurisprudența instanței europene.

Instanța de apel a procedat corect raportându-se, în evaluarea temeiniciei cererii în revendicare, la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, prin care s-a tranșat atât chestiunea concursului între legea specială, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și dreptul comun în materia revendicării, Codul civil, cât și aspectul criteriilor de soluționare a unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun. Decizia dată în interesul legii nu putea fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării apelului, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe. În acest context, instanța de apel a constatat că, deși, ca regulă, nu există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, prin promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil, totuși, trebuie recunoscută posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În mod corect, instanța de apel a apreciat că „bunul” deținut de reclamanți rezidă într-un drept de creanță, astfel cum le-a fost recunoscut în procedura Legii nr. 10/2001, susceptibil a fi valorificat în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Astfel, reclamanții nu au un drept la restituirea bunului, care să susțină pretențiile părții în acțiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt. Distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificații ale noțiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența sa.

Astfel, se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143). Se observă, în jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele S. și P., pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, invocată prin motivele de recurs, în ceea ce privește conținutul noțiunii de „bun”.

Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 ( cauza Străin, paragraf 39; cauza P., paragraf 35; cauza A.M. și alții, hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).

S-a apreciat că reclamanții au chiar un „bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza P., paragrafe 83 – 87, precum și în cauza P., paragraf 33). Dacă s-ar fi menținut această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze, în speță, că recunoașterea, în cauza de față, a caracterului necontestat abuziv al preluării imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul reclamanților, nefiind necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună restituirea bunului.

Cu toate acestea, nu poate fi ignorată hotărârea curții europene pronunțată în ultima cauză românească soluționată, dată fiind importanța deosebită a hotărârii, pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată tocmai de aplicarea în cauza A. a procedurii hotărârii, pilot, prin instituirea în sarcina S.R. a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A., măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (paragraf 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Se observă că instanța de contencios european nu a mai condiționat recunoașterea existenței unui „bun” în patrimoniul titularului de nefuncționalitatea F.P., ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire. De altfel, nu s-a mai făcut referire la mecanismul actual, din moment ce cuantificarea și plata despăgubirilor cuvenite titularilor din cauze identice sau similare celor soluționate de către instanța europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care S.R.

este chemat să le adopte în termenul de 18 luni, întocmai ca și despăgubirile neachitate până la acest moment.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, contrar susținerilor acestuia, situație în care Înalta Curte constată că recurenții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul 1. Raționamentul juridic expus prin prezenta decizie, întemeiat pe Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în interesul legii și pe jurisprudența C.E.D.O., nu echivalează cu o nouă expropriere a reclamanților, astfel cum se susține prin motivele de recurs, întrucât repararea prejudiciului creat prin deposedarea abuzivă de către stat anterior anului 1989 se poate face exclusiv în condițiile legii speciale, din moment ce reclamanții nu au un drept la restituire recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar legea specială nu prevede posibilitatea restituirii în natură în cazul unui imobil înstrăinat chiriașului – cumpărător, al cărui titlu a fost confirmat pe cale judecătorească, respingându-se cererea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare.

Astfel, reclamanții sunt îndreptățiți doar la despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de C.E.D.O. prin hotărârea – pilot. Reclamanții neavând un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, este inutilă evaluarea, din perspectiva motivelor de recurs, a cerinței existenței unui „bun” și în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanții P.D.A., T.A.M., G.(N.)O.C., P.I.R., C.A.G. împotriva deciziei nr. 97/ A din 3 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2012.