ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 896/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 896/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

459 din 05 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, în dosarul nr. 24318/3/2007, în urma declinării competenței

soluționării cauzei prin sentința civilă nr. 3935 din 06 iunie 2007 a

Judecătoriei Sectorului 5 București, a fost respinsă

acțiunea precizată

formulată de reclamanții P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G., în

contradictoriu cu pârâții P.M.B. prin P.G. și SC C. SA, ca fiind introdusă

împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, respingându-se,

totodată, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active.

A fost admisă

acțiunea precizată formulată de aceiași reclamanți, în contradictoriu cu pârâta

M.M., dispunându-se obligarea pârâtei să lase reclamanților, în deplină

proprietate și posesie, apartamentul nr. 15 situat în imobilul din București,

str. P-ța Mihail Kogălniceanu.

În motivarea sentinței,

tribunalul a reținut că

prin

încheierea din 7 noiembrie 2007 a fost admisă excepția lipsei calității

procesuale a pârâților P.M.B. prin P.G., și SC C. SA, astfel încât a respins,

în consecință, acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active, tribunalul a reținut că prin

apărările aduse în susținerea excepției, aceasta apare ca o veritabilă

chestiune de fond ce implică analizarea a valabilității titlului statului

pentru a se putea stabili dacă bunul respectiv a ieșit sau nu în mod valabil

din patrimoniul autorilor reclamanților.

În ceea ce privește

problema dacă instanța poate sau nu să analizeze valabilitatea titlului

statului, tribunalul a reținut, în primul rând, că în cauză reclamanții au

invocat dispozițiile de drept comun în materia apărării dreptului de

proprietate, precum și dispozițiile Legii nr. 10/2001, în al doilea rând, că dispozițiile

art. 2 au un caracter exemplificativ și, oricum, Legea nr. 10/2001 nu interzice

analizarea modalității preluării imobilului de către stat. Art. 2 vorbește de

preluare abuzivă, fără a face distincția între preluare fără titlu și preluare fără

titlu valabil, noțiuni juridice direct aplicabile într-o astfel de cauză.

Pe de altă parte,

instanța a fost cea care a calificat acțiunea ca având un singur capăt de

cerere, ceea ce, coroborat cu valoarea obiectului cererii de chemare în

judecată astfel calificată, a dus la declinarea competenței.

În aceste condiții,

dacă ar fi considerat că acțiunea introductivă presupune două capete distincte,

chiar dacă unul ar fi fost inadmisibil, pârâta ar fi trebuit să invoce aceste

susțineri în cadrul recursului îndreptat împotriva hotărârii de declinare și nu

în fața instanței învestite ca urmare a declinării.

De asemenea,

tribunalul a apreciat că simplul fapt că problema analizării valabilități

titlului statului nu poate fi făcută ca urmare a existenței unui capăt distinct

de cerere nu înseamnă că nu poate fi analizată în cadrul acțiunii în

revendicare. Dacă s-ar adopta poziția contrară ar însemna că, de exemplu,

constatarea unei situații de fapt care este inadmisibilă ca si cerere

întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., să nu poată fi reținută în

cadrul unei acțiuni în realizare. Cu atât constatarea existenței/inexistenței

unui drept trebuie să fie făcută în cadrul prezentei acțiuni.

Mai mult, prin

decizia civilă nr. 810/2005, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

reținut tocmai nevalabilitatea titlului statului pentru a putea face aplicarea art.

46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Dincolo de aceste

argumente de drept intern, prin hotărârea V.G.V. contra României, C.E.D.O. a

reținut că

neanalizarea

pe fond a unui mijloc de apărare vizând neconstituționalitatea unor decrete de

preluare a imobilului reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 6 alin. (1)

din C.E.D.O., o astfel de analiză fiind decisivă pentru a se stabili caracterul

ilegal/legal al transferului dreptului de proprietate.

În consecință,

tribunalul a reținut că se impune analizarea valabilității titlului statului.

În acest sens, având

în vedere puterea de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nr. 810/2005

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, tribunalul a constatat

că preluarea imobilului în litigiu de către stat s-a făcut fără titlu valabil,

astfel încât imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorului

reclamanților și deci, al reclamanților; neindicarea acestui bun în certificatul

de moștenitor nu este relevantă, având în vedere că certificatul de moștenitor

face dovada întinderii masei succesorale până la proba contrară.

În ceea ce privește

problema admisibilității acțiunii în revendicare, inclusiv asupra incidenței în

cauză a Legii nr. 10/2001, instanța s-a pronunțat prin încheierea din 07

noiembrie 2007, găsindu-și aplicabilitatea decizia LIII a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, obligatorie doar cu privire la modul de

interpretare a art. 35 din Legea nr. 33/1994, nu și cu privire la aplicabilitatea

sau nu a art. 480 C. civ.

Stabilirea caracterului

de bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. are în primul rând importanță pentru a se stabili competența C.E.D.O. de a soluționa o anumită

plângere.

În prezenta cauză instanța

nu a negat dreptul de proprietate al pârâtei, aceștia neavând doar un drept de

creanță, astfel cum susține pârâta, ci, constatând că ambele părți justifică un

titlu valabil de proprietate, urmează ca, prin procedeul comparării acestora,

să se determine care ar fi mai bine caracterizat.

Pe de altă parte,

principiul proprietății aparente, cât și buna credință și deci, art. 46 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 nu își găsesc aplicabilitatea în ceea ce privește

acțiunea în revendicare prin compararea de titluri, conducând doar la

menținerea valabilității titlului pârâților și făcând astfel posibilă

compararea de titluri.

Mai mult izvorul

dreptului de proprietate al pârâtei îl reprezintă contractul de vânzare

cumpărare încheiat și nu chiar legea, deoarece modul de dobândire al dreptului

de proprietate îl reprezintă convenția încheiată în aplicarea unor dispoziții

legale care permiteau și stabileau condițiile în care se pot încheia astfel de

contracte.

În contextul

comparării titlurilor de proprietate ale părților, s-a apreciat că titlurile

pârâților nu sunt preferabile în considerarea modului în care a fost

reglementată problema acordării de reparații persoanelor deposedate abuziv și

pentru a asigura stabilitatea circuitului civil. Dispozițiile art. 480 C. civ.,

au menirea de a apăra dreptul de proprietate privată și de a asigura repararea

prejudiciului cauzat prin încălcarea acestuia. Or referitor la posibilitatea

acoperirii prejudiciului în condițiile Legii nr. 10/2001 tribunalul a constatat

că această lege, datorită procedurii greoaie, neclare și ineficiente, cât și a

faptul că F.P. nu funcționează în mod eficient, nu poate conduce la o reparație

rapidă și efectivă a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a bunului, o

astfel de reparare efectivă putându-se face doar prin restituirea în natură a

bunului.

Mai mult, în mod

constant, C.E.D.O. a obligat la restituirea în natură a bunului, reținându-se

că procedura Legii nr. 10/2001 nu conduce la o reparație efectivă a încălcării

dreptului de proprietate, chiar și atunci când bunul nu se mai afla în posesia

statului. Concluzia nu poate fi decât una singură și anume că inclusiv C.E.D.O.

consideră că cea mai bună reparație a abuzului este aceea a restituirii

bunului. Urmează ca, la rândul său, pârâta să-și reglementeze propriile

raporturi cu vânzătorul izvorâte din încheierea contractului de vânzare

cumpărare și pierderea ulterioară a bunului în condițiile dreptului comun

aplicabil în această materie.

Concluzia

tribunalului a fost aceea că Legea nr. 10/2001 nu acordă preferință

dobânditorului imobilului de la stat în contra adevăratului proprietar,

trebuind să se de-a prevalență principiului fundamental al respectării

dreptului de proprietate și apărării eficiente a acestuia.

În ceea ce privește

compararea propriu-zisă a titlurilor părților, pe lângă cele reținute,

tribunalul a constatat că titlul reclamanților provine de la adevăratul

proprietar, fiind mai vechi, în timp ce titlul pârâților, ulterior, provine de

la un neproprietar.

La data de 24 iunie 2008,

pârâta M.M. a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la

data de 30 iunie 2008

Prin decizia civilă nr.

228/ A din 09 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins excepția autorității lucrului

judecat și a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta – pârâtă M.M. împotriva

sentinței menționate.

Prin decizia civilă nr.

2835 din 07 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis

recursul declarat de pârâta M.M. împotriva acestei decizii, pe care a casat-o

și a trimis, în consecință, cauza spre rejudecare la aceeași instanță,

apreciind că la motivarea deciziei nu au fost respectate dispozițiile art. 261 pct.

5 C. proc. civ., instanța de apel nerăspunzând punctual criticilor formulate.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie sub nr. 4805/2/2010, iar prin decizia

civilă nr. 97 din 30 februarie 2011, această instanță a admis apelul formulată

de apelanta – pârâtă M.M.; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a

respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost

precizată, menținând restul dispozițiilor sentinței apelate.

Examinând motivele de

apel referitoare la excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii în

revendicare și excepția inadmisibilității acestei acțiuni, Curtea a constatat

că susținerile apelantei pârâte sunt corecte, în sensul că Legea nr. 10/2001

conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse

anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un

drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în

revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea

suspendării judecății acțiuni în revendicare până la finalizarea procedurii Legii

nr. 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.

Este adevărat că

legea specială nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și foștii

chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, decât sub

aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare,

care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș. În concepția

sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor

vândute în baza Legii nr. 112/1995 este posibilă numai dacă se obține de către

fostul proprietar anularea contractului de vânzare cumpărare în condițiile

dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Problema raportului

dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun,

atât sub aspectul admisibilității, cât și din punct de vedere al interesului legitim

de a formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a

fost tranșată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul Legii nr.

33/2008.

Din această decizie

se desprind elementele pe care instanța, învestită cu o acțiune în revendicare,

trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile cauzei:

existența unui bun în sensul C.E.D.O. în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și

stabilitatea circuitului juridic civil, astfel încât să nu se aducă atingere unui

alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de

lege.

Prima cerință

referitoare la existența unui bun în patrimoniul reclamantului este esențială

pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanței în

privința celorlalte chestiuni. Altfel spus, legitimitatea interesului

reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul

comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui

bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției. Această concepție

promovată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii

pornește de la natura care i se atribuie acțiunii în revendicare în actualul

context legislativ și anume aceea de remediu procedural, până la intervenția

legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiențe de ordin legislativ și

instituțional care există în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001și care

îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparații echitabile, în ceea ce

privește cuantumul și timpul până la momentul efectiv al plății.

În ceea ce privește

chestiunea existenței unui bun în sensul C.E.D.O., în patrimoniul

reclamanților, Curtea, analizând întregul probatoriu al cauzei, a reținut că

aceștia beneficiază de o hotărârea judecătorească definitivă, reprezentată de

decizia civilă nr. 810/2005 a Tribunalului București, prin care s-a reținut

caracterul nevalabil al titlului statului, cu consecința faptului că preluarea

abuzivă a imobilului, realizată în baza Decretului nr. 92/1950, nu a transferat

în mod legal decât posesia imobilului în stăpânirea statului, dreptul de

proprietate conservându-se în patrimoniul foștilor proprietari.

Așa cum rezultă din

relațiile furnizate de P.M.B., reclamanții au formulat notificare în baza Legii

nr. 112/1995, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul

situat în București, P-ța M Kogălniceanu, notificarea fiind soluționată prin Hotărârea

nr. 1599/1998 în sensul acordării de despăgubiri în sumă totală de 229033200

lei (ROL) pentru apartamentele nr. 4-18 și camerele 4 și 5, suma acordată

reprezentând plafonul maxim de valoarea totală stabilită de comisia de aplicare

a Legii nr. 112/1995 de 722750198 lei (ROL).

Reclamanții au uzat

și de dispozițiile Legii nr. 10/2001, notificarea fiind soluționată favorabil

prin dispoziția nr. 4329/2005 emisă de P.G.M.B., în sensul restituirii în

natură a imobilului, cu excepția apartamentelor deja înstrăinate în baza dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, printre care figurează și apartamentul în litigiu.

Această decizie a

fost completată ulterior prin Dispozițiile nr. 9015/2007 și 10974/2008, prin

care s-a dispus restituirea în natură a apartamentelor nr. 7, 9 și 17, în urma

constatării pe cale judiciară a nulității absolute a contractelor de vânzare

cumpărare încheiate de foștii chiriași în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995,

dându-se astfel eficiență dispozițiilor art. 45 coroborate cu dispozițiile art.

18 lit. c) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere că

reclamanții, în calitate de succesori a fostului proprietar al imobilului

preluat abuziv, le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului

atât prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă cât și prin

intermediul actelor administrative de acordare a măsurilor reparatorii, în

conformitate cu dispozițiile celor două legi speciale de reparație edictate de

legiuitor în materia restituirii proprietăților imobiliare, trecute abuziv în

proprietatea statului în perioada regimului comunist, Curtea, față de

prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O., a apreciat că

aceștia se pot prevala de un bun în sensul Convenției.

Pentru a stabili

conținutul concret al noțiunii de bun, care se află în patrimoniul

reclamanților și care le legitimează demersul judiciar întreprins în acest

dosar, confirmând totodată și admisibilitatea unei astfel de acțiuni, prin

raportare la cele expuse anterior cu privire la această chestiune, Curtea a considerat

necesară examinarea și a celorlalte criterii statuate de Decizia nr. 33/2008,

precum și de soluția la care face referire instanță supremă în cadrul aceleași

decizii, în situația în care ambele părți pot invoca protecția dispozițiilor art.

1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O., având în vedere și conținutul

larg conferit de jurisprudența C.E.D.O. noțiunii de bun.

În ceea ce privește calitatea

procesuală activă, Curtea a apreciat că prin cele expuse anterior, referitoare

la existența unui bun în sensul C.E.D.O., în patrimoniul reclamanților, s-a

răspuns implicit acestei critici a apelantei.

Atât timp cât s-a

constatat pe cale judiciară, cu caracter definitiv și irevocabil,

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, la momentul

naționalizării, a avut loc un transfer ilicit al posesiei bunului, titularul

inițial al dreptului conservând calitatea de proprietar al imobilului.

Pentru a ajunge la

această concluzie, Curtea a avut în vedere și dispozițiile art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, deși abrogate în prezent, aceste dispoziții legale, deoarece

principiul pe care îl consacrau, și anume cel al legalității, este încă deplin

aplicabil, în situațiile în care s-a tranșat asupra valabilității titlului

statului.

Faptul că în

testamentul olograf depus la dosar, se menționează că defunctul I.P. instituie

legată universală pe G.A., lăsându-i toată averea inclusiv despăgubirile la

care eventual va avea dreptul pentru bunurile naționalizate, nu este de natură

să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care voința testatorului a

fost de a lăsa legatarei dreptul la măsuri reparatorii cuvenite pentru bunurile

de care a fost deposedat abuziv de către statul comunist.

Având în vedere că

acțiunea în revendicare este acceptată drept un remediu pentru

disfuncționalitățile sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, în condițiile

în care permite să se dea prioritate C.E.D.O. (dacă reclamantul se poate

prevala de existența unui bun în sensul C.E.D.O., însă cu respectarea tuturor

criteriilor impuse de instanța supremă prin decizia civilă nr. 33/2008), Curtea

a apreciat că reclamanții au legitimitatea procesuală activă să solicite

valorificarea pretențiilor lor pe calea procedurală aleasă, a acțiunii de drept

comun.

În ceea ce privește efectele

Deciziei civile nr. 810/2005 a Tribunalului București, irevocabilă prin decizia

civilă nr. 1758/2006 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care s-a

respins acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare

cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de către apelantă, s-a constatat

că are putere de lucru judecat în cauză, în sensul că nu este permisă

reanalizarea valabilității titlului de proprietate al intimatelor, din

perspectiva cerințelor impuse de Legea nr. 112/1995.

Pe cale de

consecință, apelanta pârâtă, ca titulară a dreptului de proprietate asupra

apartamentului în litigiu, se poate prevala de existența unui bun în sensul C.E.D.O.

Așa cum s-a reținut

în cele ce preced, reclamanții intimați au de asemenea un bun în sensul

Convenției. Având în vedere că specific mecanismului de soluționare a acțiunii

în revendicare este compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți,

în cazul în care acțiunea în revendicare are ca obiect un imobil preluat de

către stat în perioada regimului comunist, stabilirea preferabilității titlului

unei părți făcându-se cu luarea în considerare și a celorlalte criterii din Decizia

civilă nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii.

În situația în care

imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 iar instanța de judecată

a confirmat validitatea contractului, obiectul revendicării se convertește

într-o pretenție de despăgubiri, nemaiexistând posibilitatea readucerii bunului

în patrimoniul revendicantului.

Practic, în cazul

reclamanților, reținând aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la C.E.D.O., prin noțiunea de bun se protejează dreptul de

creanță al acestora, care are ca obiect valoarea reală de circulație a

apartamentului înstrăinat, în condițiile în care sistemul reparator al Legii nr.

10/2001 a fost calificat de instanța de contencios european în materia

drepturilor omului, ca fiind ineficient (cauzele K., F.) acesta reprezentând și

argumentul principal pentru care instanța de apel a apreciat că Legea nr. 10/2001

este neconformă Convenției.

Astfel, reclamanților

li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru apartamentele care nu au fost

restituite, deoarece au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995,

despăgubiri care se acordă în condițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005,

respectiv prin intermediul

F.P., capitalul său fiind constituit în majoritate din

active ale statului la diferite întreprinderi. Deși acțiunile F.P. au fost

cotate la Bursă, până în prezent nu există nicio dovadă că acest fond ar fi

început sa funcționeze de o maniera care să fie considerată echivalentă cu

acordarea unei despăgubiri efective, cum statuează C.E.D.O. în hotărârea

pronunțată în cauza F. contra R. În orice caz, listarea la bursă a F.P. reprezintă

o inițiativă de eficientizare a sistemului reparator instituit de Legea nr. 10/2001,

aspect căruia instanța de apel înțelege să-i dea relevanța cuvenită în actualul

context legislativ.

În ceea ce privește

posibilitatea reclamantului de a obține despăgubiri pentru imobilul preluat

abuziv prin intermediul unei acțiuni în justiție, Curtea constată că practica

judiciară a validat certitudinea acestui demers procedural, devenind în aceste

condiții o modalitate legală și reală pentru fostul proprietar de a obține o

reparație echitabilă, care să răspundă principiului proporționalității atât sub

aspectul cuantumului despăgubirii, cât și din punctul de vedere al timpului de

acordare a acesteia.

Această soluție se

impune și în considerarea celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curți,

în sensul că în acest mod se asigură stabilitatea circuitului juridic civil, nu

se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege și

se respectă protecția și valoarea conferită de legiuitor bunei credințe a

cumpărătorului în sistemul reparator al Legii nr. 10/2001.

Curtea a avut în

vedere și faptul că reclamanții au uzat de căile de reparație puse la

dispoziție de legislația specială, formulând notificări atât în temeiul Legii nr.

112/1995, cât și în baza Legii nr. 10/2001 și au obținut măsurile reparatorii

conform prevederilor acestora. Astfel, în privința apartamentelor înstrăinate

potrivit Legii nr. 112/1995 și pentru care, actualmente, sistemul reparatoriu

al Legii nr. 10/2001 nu poate oferi garanția plății despăgubirilor atât din

punct de vedere al modalității de plată (despăgubiri bănești sau acțiuni la F.P.)

cât și a perioadei de timp până la primirea efectivă a acestor reparații, care

trebuie să răspundă cerinței de echitate, Curtea a constatat că reclamanții au

mijloace procedurale legale pentru valorificarea dreptului de creanță, constând

în despăgubiri la valoarea de piață, motiv pentru care a considerat fondată

critica apelantei pârâte pe acest aspect.

Curtea a reținut,

totodată, că, în cadrul criteriilor speciale stabilite de instanța supremă prin

Decizia civilă nr. 33/2008, o importanță aparte se acordă bunei credințe a

fostului chiriaș cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, Înalta Curte făcând

trimitere la cele statuate de C.E.D.O. în cauza R. Această concepție este în

acord cu soluția dată de Legea nr. 10/2001 în ipoteza în care chiriașul se

dovedește a fi de bună credință, iar contractul sau de vânzare cumpărare s-a

consolidat fie prin expirarea termenului de prescripție pentru constatarea

nulității absolute fie prin respingerea irevocabilă a acțiunii cu acest obiect.

Având în vedere că

excepția dobânditorului de bună credință cu titlu oneros reprezintă o aplicare

a teoriei proprietarului aparent, ce conduce la validarea actului de

înstrăinare, Curtea a apreciat că a răspuns tuturor chestiunilor invocate de

pârâtă în susținerea ultimului motiv de apel.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții, criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

susținând, în esență, următoarele:

Motivarea instanței

de apel se referă doar la apărările apelantei-parate, în sensul că admiterea

acțiunii în revendicare este de natură a aduce atingere dreptului de proprietate

al apelantei-pârâte și securității raporturilor juridice, fără a analiza

obiectul acțiunii în revendicare și raportându-se doar la jurisprudența C.E.D.O.

Instanța trebuia să

aibă în vedere că acțiunea în revendicare prin comparare de titluri a fost promovată

tocmai din cauza nerespectării raporturilor juridice și a dreptului de

proprietate.

Recurenții-reclamanți

sunt proprietarii apartamentului în litigiu, sunt titularii unui drept de

proprietate ca urmare a nevalabilității transferului de proprietate către stat.

Principiul

proprietății aparente, cât și buna credință, deci, art. 45 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, nu își găsesc aplicabilitatea în ceea ce privește acțiunea în

revendicare prin compararea de titluri, conducând doar la menținerea

valabilității titlului pârâților și făcând astfel posibilă compararea de

titluri.

Mai mult, izvorul

dreptului de proprietate al pârâților îl reprezintă contractul de

vânzare-cumpărare încheiat, nu chiar legea.

Așadar, buna credință

nu poate constitui un criteriu de preferință în cadrul unei acțiuni reale petitorii,

cum este revendicarea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în acest

sens fiind aplicabilă și jurisprudența relevantă a C.E.D.O., în care s-au pus

in discuție situații litigioase similare ca vânzarea unei părți a bunului

reclamanților, în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu permitea să se vândă

decât bunurile dobândite legal și împiedica pe aceștia să beneficieze de

dreptul lor, fără acordarea de despăgubiri.

Dispozițiile art. 480

C. civ., au menirea de a apăra dreptul de proprietate privat și de a asigura

repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestuia. Or, referitor la

posibilitatea acoperirii prejudiciului în condițiile Legii nr. 10/2001, din

cauza procedurii greoaie, neclare și ineficiente, cât și a faptului că F.P. nu

funcționează în mod eficient, nu poate conduce la o reparare rapidă și efectivă

a prejudiciului cauzat prin preluarea abuziva a bunului, o astfel de reparare

efectivă putându-se face doar prin restituirea în natură a bunului.

Mai mult, în mod

constant, C.E.D.O. a obligat la restituirea în natură a bunului, reținându-se că

procedura Legii nr. 10/2001 nu conduce la o reparare efectivă a încălcării

dreptului de proprietate, chiar și atunci când bunul nu se mai află în posesia

statului.

Legea nr. 10/2001 nu

acordă nicăieri preferință dobânditorului imobilului de la stat în contra

adevăratului proprietar, trebuind să se dea prevalență principiului fundamental

al respectării dreptului de proprietate și apărării eficiente a acestuia.

Reținând că imobilul în

litigiu a trecut cu titlul valabil în proprietatea statului și recunoscând

implicit, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al recurenților-reclamanți,

trebuie constatat că aceștia dețin un bun în sensul art. l din Protocolul nr. 1

Adițional la C.E.D.O., iar prin vânzarea imobilului către chiriași s-a realizat

o privare a recurenților reclamanți de proprietatea lor.

În cazul comparării

de titluri, trebuie luat în considerare că imobilul a fost preluat de stat fără

titlu valabil, iar recurenții-reclamanți își păstrează calitatea de proprietar

avută de autorul său la momentul preluării bunului. Or, într-o asemenea

situație, nu se poate susține că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului, drept pe care să îl poată ulterior transmite pe calea unui contract

de vânzare-cumpărare către alte persoane.

Chiar dacă legea este

un mod de dobândire a proprietății, această naștere ex lege a dreptului

cumpărătorului nu s-ar putea face decât în detrimentul dreptului adevăratului

proprietar deposedat de statul comunist, căci nu pot exista doi proprietari

asupra aceluiași bun (cu excepția coproprietății).

Așadar, a da câștig

de cauză chiriașului cumpărător și a constata că el este proprietar, înseamnă

negarea dreptului de proprietate asupra imobilului al celui deposedat de statul

comunist, deci confiscarea proprietății de la adevăratul proprietar. Acesta și-ar

pierde dreptul de proprietate ca efect al Legii nr. 10.2001 (sau al Legii nr. 112/1995,

în funcție de legea considerată ca reprezentând izvorul dreptului cumpărătorului),

concomitent cu constituirea în favoarea cumpărătorului chiriaș a dreptului de

proprietate.

Nu se poate susține că

această expropriere a proprietarului deposedat de statul comunist nu operează, întrucât

acestuia i-ar fi recunoscut dreptul la despăgubiri consacrat de art. 18 lit. d)

din Legea nr. 10/2001.

Dreptul la

despăgubiri este un drept de creanță, distinct de însuși dreptul de proprietate,

drept real, care se exercita direct asupra bunului. Substituirea dreptului de

proprietate cu un drept de creanță având ca obiect o sumă de bani sau măsuri

echivalente reprezintă întocmai o expropriere și este chiar definiția exproprierii

data de Constituția României, adică lipsirea de dreptul de proprietate ca drept

real și acordarea în schimb a unei compensații bănești sau de altă natură.

Or, instanța este

datoare să interpreteze Legea nr. 10/2001 în mod sistematic, prin raportare la

normele juridice superioare ca forță juridică într-un mod care să respecte

principiul fundamental al respectării dreptului de proprietate, iar daca se

constată totuși că această interpretare coroborată nu este posibilă, în

aplicarea legii nu poate da relevanță interpretării unei norme juridice dintr-o

lege care contravine principiilor fundamentale consacrate în convențiile

internaționale la care România este parte și în Constituție, au conchis

recurenții – reclamanți.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte

apreciază că recursul nu este fondat.

Motivele de recurs

vizează modul de soluționare, de către instanța de apel, a cererii în

revendicare a unui imobil preluat fără titlu de către stat, în baza Decretului nr.

92/1950, susținându-se, în esență, că titlul de proprietate al reclamanților

este preferabil celui al pârâtei, reprezentat de contractul de vânzare –

cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Premisa acestor

motive este reprezentată de existența unui „bun” în patrimoniul reclamanților,

constând în dreptul de proprietate asupra imobilului, recunoscut printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă, în contradictoriu cu unitatea

administrativ – teritorială.

Înalta Curte constată

că, deși reclamanții dețin un „bun”, în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.L.F., această împrejurare nu este suficientă pentru admiterea

cererii în revendicare, avându-se în vedere conținutul noțiunii de „bun”,

astfel cum a fost conturat chiar în jurisprudența instanței europene.

Instanța de apel a

procedat corect raportându-se, în evaluarea temeiniciei cererii în revendicare,

la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, prin care s-a

tranșat atât chestiunea concursului între legea specială, care reglementează

regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001,

și dreptul comun în materia revendicării, Codul civil, cât și aspectul criteriilor

de soluționare a unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun.

Decizia dată în

interesul legii nu putea fi ignorată în cauză,

producându-și efectele la data

soluționării apelului, în virtutea dispozițiilor

art. 329 alin. (3) C. proc. civ.,

potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în

interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

În acest context,

instanța de apel a constatat că, deși, ca regulă, nu există posibilitatea unei

opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la

dreptul comun, prin promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul

civil, totuși, trebuie recunoscută posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează

de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la

justiție.

În mod corect,

instanța de apel a apreciat că „bunul” deținut de reclamanți rezidă într-un

drept de creanță, astfel cum le-a fost recunoscut în procedura Legii nr. 10/2001,

susceptibil a fi valorificat în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Astfel, reclamanții

nu au un drept la restituirea bunului, care să susțină pretențiile părții în

acțiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare

de fapt.

Distincția între

dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza

A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se

fixează semnificații ale noțiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod

constant în jurisprudența sa.

Astfel,

se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați

abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului

(paragrafe 140 și 143).

În

caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului

statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora

doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).

Se observă, în

jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit pe

tiparul cauzei P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele S.

și P., pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica

ulterioară, invocată prin motivele de recurs, în ceea ce privește conținutul

noțiunii de „bun”.

Astfel,

în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri

judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a

constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul

1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza

imposibilității

exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor

vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare

care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este

incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 (

cauza Străin, paragraf 39; cauza P., paragraf

35; cauza A.M. și alții, hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20, pentru a

da un exemplu recent).

S-a

apreciat că reclamanții au chiar un „bun actual” în măsura în care vânzarea

către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un

„interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași

valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței

unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în

cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de

pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza P., paragrafe 83 – 87, precum

și în cauza P., paragraf 33).

Dacă

s-ar fi menținut această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze, în

speță, că recunoașterea, în cauza de față, a caracterului necontestat abuziv al

preluării imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui bun

actual în patrimoniul reclamanților, nefiind necesară pronunțarea unei hotărâri

judecătorești prin care să se dispună restituirea bunului.

Cu

toate acestea, nu poate fi ignorată hotărârea curții europene pronunțată în

ultima cauză românească soluționată, dată fiind importanța deosebită a

hotărârii, pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării

esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, impunându-se a fi aplicată

și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție.

Schimbarea

de abordare în analiza cerinței bunului este justificată tocmai de aplicarea în

cauza A. a procedurii hotărârii, pilot, prin instituirea în sarcina S.R. a

obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să

garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art.

1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A.,

măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea

obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata

despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea

de proceduri simplificate și eficiente (paragraf 232) echivalează, în același

timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către

fostul chiriaș.

Se

observă că instanța de contencios european nu a mai condiționat recunoașterea

existenței unui „bun” în patrimoniul titularului de nefuncționalitatea F.P., ce

reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului

la restituire.

De

altfel, nu s-a mai făcut referire la mecanismul actual, din moment ce

cuantificarea și plata despăgubirilor cuvenite titularilor din cauze identice

sau similare celor soluționate de către instanța europeană urmează a se efectua

în conformitate cu noile proceduri, pe care S.R. este chemat să le adopte în

termenul de 18 luni, întocmai ca și despăgubirile neachitate până la acest

moment.

Așadar,

proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât

despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță,

că reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la

redobândirea posesiei, contrar susținerilor acestuia, situație în care Înalta

Curte constată că recurenții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1

din Protocolul 1.

Raționamentul

juridic expus prin prezenta decizie, întemeiat pe Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008

dată în interesul legii și pe jurisprudența C.E.D.O., nu echivalează cu o nouă

expropriere a reclamanților, astfel cum se susține prin motivele de recurs,

întrucât repararea prejudiciului creat prin deposedarea abuzivă de către stat

anterior anului 1989 se poate face exclusiv în condițiile legii speciale, din

moment ce reclamanții nu au un drept la restituire recunoscut printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, iar legea specială nu prevede posibilitatea

restituirii în natură în cazul unui imobil înstrăinat chiriașului – cumpărător,

al cărui titlu a fost confirmat pe cale judecătorească, respingându-se cererea

în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare.

Astfel,

reclamanții sunt îndreptățiți doar la despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001

și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 ori printr-un alt

mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18

luni stabilită de C.E.D.O. prin hotărârea – pilot.

Reclamanții neavând

un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, este

inutilă evaluarea, din perspectiva motivelor de recurs, a cerinței existenței

unui „bun” și în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza

criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de reclamanții P.D.A., T.A.M., G.(N.)O.C., P.I.R., C.A.G. împotriva

deciziei nr. 97/ A din 3 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2012.