ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3025/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3025/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin sentința civilă

nr. 121 din 2 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în dosarul nr. 35346/3/2008, s-a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a Consiliului General al Municipiului București și s-a respins acțiunea

în revendicare formulată de reclamanta F.M.C.M. în contradictoriu cu acest

pârât, pentru lipsa calității procesuale pasive; s-a respins ca neîntemeiată,

acțiunea în revendicare formulată de reclamanta F.M.C.M. în contradictoriu cu

pârâții T.N. și T.M.R.

Pentru a pronunța

această soluție tribunalul a reținut că prin încheierea din ședința publică de

la 24 noiembrie 2008, tribunalul a respins excepția netimbrării cererii de

chemare în judecată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a R.A.

A.P.P.S. București, a respins excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare și a admis excepția lipsei de interes pe capătul de cerere privind

constatarea nevalabilității titlului statului, pentru considerentele expuse în

încheierea de la acea dată.

Reclamanta si-a

întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 480 C. civ.,

tinzând la readucerea bunului imobil solicitat în patrimoniul său. Ori, cum

acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului

neproprietar și cum pârâtul Consiliului General al Municipiului București nu

are posesia bunului, tribunalul a apreciat că nu există identitate între acesta

și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus

judecății.

Prin Decizia nr. 1660

din 19 mai 1987, imobilul situat în București sector 5 a fost trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, urmare a faptului că

fostul proprietar a părăsit țara, proprietarul (așa cum precizează și

reclamanta) primind despăgubiri în cuantum de 80.000 lei în anul 1987, prin

decizia nr. 808.

După anul 1989, toate

bunurile aparținând fostei Gospodării de Partid au trecut în proprietatea

statului prin Decretul Lege nr. 30/1990.

Prin contractul nr.

60 din 04 septembrie 1990 încheiat între SC C. SA și T.N., acesta din urmă a

dobândit calitatea de chiriaș al imobilului.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 16

ianuarie 1997, sub nr. 458/1997, reclamantul T.N. a chemat în judecată pârâții

Consiliul Local al Municipiului București, SC C. SA și R.A.A.P.P.S. București,

solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se suplinească

consimțământul pârâtelor la încheierea contractului de vânzare cumpărare cu

reclamantul, pentru imobilul situat în București sector 5.

Față de această

situație, imobilul în litigiu se numără, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, printre cele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al

acestei legi speciale.

Legea nr. 10/2001

cuprinde și dispoziții de drept material care reglementează raporturile dintre

fostul și actualul proprietar, în situația în care imobilul pentru care s-a formulat

notificare a fost înstrăinat de către stat chiriașului în temeiul Legii nr.

112/1995. Din acest punct de vedere tribunalul nu poate face abstracție de

aceste dispoziții legale, care trebuie corelate cu dispozițiile de drept

material din Codul Civil.

Sub acest aspect,

tribunalul a reținut aplicabilitatea dispozițiilor legii speciale, întrucât

potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu

valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație.

Prin urmare, acțiunea

în revendicare, admisibilă în garantarea principiului accesului liber la

justiție, urmează a fi analizată și prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001,

lege specială derogatorie sub anumite aspecte (și în ceea ce privește

criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun,

art. 480 C. civ., instanța fiind ținută de obiectul acțiunii și cauza acesteia

- situația de drept calificată juridic, iar nu de textul de lege indicat de

parte.

Tribunalul a reținut

că pârâtul a dobândit imobilul prin efectul sentinței civile nr. 2331 din 08

martie 2000, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 3053/A

din 05 octombrie 2000, după ce anterior, prin H.G. nr. 858 din 26 septembrie 1996

imobilul fusese trecut în administrarea R.A.-A.P.P.S.

Este important în

cauză faptul că dreptul de proprietate al pârâtului este statuat printr-o

hotărâre judecătorească prin care s-a suplinit consimțământul vânzătorilor la

încheierea contractului de vânzare cumpărare cu acesta în calitate de

cumpărător.

În aceste condiții,

tribunalul a reținut că pârâtul a încheiat contractul de vânzare cumpărare cu

respectarea dispozițiilor legale în vigoare, fără a frauda legea.

În analiza

comparativă a titlurilor de proprietate ale părților, instanța a avut în vedere

criteriile de preferință instituite de Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect s-a

reținut că dispozițiile art. 480 C. civ. - temeiul de drept general al acțiunii

în revendicare imobiliară, nu stabilește expres criteriile de comparare a

titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante, acestea fiind

dezvoltate de doctrină și jurisprudență.

Având în vedere

situația juridică particulară a imobilului revendicat, respectiv faptul că

acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv în perioada martie

1945-decembrie 1989, tribunalul a apreciat că titlul de proprietate al

pârâtului este preferabil celui deținut de către reclamantă, întrucât

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu mai permit aplicarea regulilor create de

literatura de specialitate și de practica judiciară pentru compararea

titlurilor pornind de la prevederile art. 480 C. civ.

Conform art. 18 lit.

c) din Legea nr. 10/2001 este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin

echivalent în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul a

fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Tribunalul a

constatat că prin această dispoziție legală, pentru asigurarea stabilității

circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menținerii situației juridice

create în mod valabil și se instituie indirect un criteriu de preferință în

favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în

temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil în soluționarea

acțiunii în revendicare.

Susținerile

reclamantei privind preferabilitatea titlului ei ca urmare a aplicării

dispozițiilor art. 480 C. civ., în urma comparării celor două titluri, nu pot

fi primite, întrucât pe această cale se urmărește valorificarea drepturilor sale

eludând dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001 cu privire la procedura

de restituire, modalitatea de restituire în natură sau prin echivalent și

condițiile restituirii în natură.

Această soluție se

impune în cazul tuturor imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, după

intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a reglementat în mod

expres condițiile în care are loc restituirea în natură și, în subsidiar, prin

echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989, condiții care

sunt diferite de cele ale acțiunii clasice în revendicare întemeiate pe

dispozițiile art. 480 C. civ.

Obiectul de

reglementare a Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială

față de Codul Civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare,

iar în raportul dintre o normă specială și una generală, norma specială urmează

a se aplica cu prioritate.

Prin decizia

pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la

acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în data de 9

iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite a decis că „concursul

între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este

prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între

legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel,

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității juridice.”

Tribunalul a apreciat

că solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat nu intră sub

protecția articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană.

Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.

Aprecierea reclamantei că dreptul său de proprietate există și solicitarea ca

titlul său să fie comparat cu cel al pârâtului nu sunt suficiente pentru a

reține existenta unui bun actual. Noțiunea autonomă de bun care circumscrie

domeniul de aplicare al articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO presupune ca reclamanta să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea

patrimonială respectivă. Or, în cauza de față, reclamanta nu are nici măcar o

asemenea speranță.

De altfel, în

jurisprudența sa, în cauzele împotriva României, în situații similare, Curtea

Europeană a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu

reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauza Poenaru contra

României - cererea nr. 51864 decizia Curții de inadmisibilitate din 13

noiembrie 2001).

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta F.M.C.M.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 119 A din 16 februarie 2010,

a admis apelul declarat de apelanta reclamantă F.M.C.M., a desființat sentința

apelată și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Prin acțiunea

introductivă de instanță reclamanta F.M.C.M. a solicitat în contradictoriu cu C.G.M.B.,

R.A.A.P.P.S. și T.N. să se constate nevalabilitatea titlului de preluare a

imobilului situat în București, sector 5, compus din construcție și teren în

suprafață de 360 mp și să fie obligat pârâtul T.N. a-i lăsa în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul în cauză.

Prin cererea

precizatoare (fila 118 - dosar 12080/302/2007), reclamanta a solicitat

introducerea în cauză și a pârâtei T.E., reiterând cele două capete de cerere

din acțiunea introductivă.

În speță, în mod

greșit instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a R.A.A.P.P.S.

prin încheierea din 24 noiembrie 2008 și a C.G.M.B. prin sentința civilă nr.

121 din 2 februarie 2009, deoarece, față de primul capăt de cerere prin care

s-a solicitat constatarea nevalabilității titlului de preluare a imobilului,

aceste două pârâte aveau calitate procesuală pasivă.

De asemenea, în mod

greșit, prin încheierea din 24 noiembrie 2008, tribunalul a respins ca lipsit

de interes primul capăt de cerere, motivând că instanța fiind investită cu o

acțiune în revendicare, prin comparare de titluri, urmează a face analiza

titlului statului, în cadrul acțiunii în revendicare, care are aceeași

finalitate.

Reclamanta în cauză

are un interes real și actual de a solicita constatarea nevalabilității

titlului de preluare a imobilului în litigiu și a motivat acest capăt de cerere

pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, arătând că în anul 1984, după ce

autoarea sa E.P. s-a stabilit în Germania, imobilul a fost trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974. Instanța de judecată

este cea care poate decide asupra nevalabilității preluării imobilului în

proprietatea statului, în raport de solicitările reclamantei, conform

dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Chiar dacă prin Legea

nr. 10/2001, în art. 2 alin. (1) a fost definită noțiunea de imobile preluate

în mod abuziv, conform art. 2 alin. (1) lit. h) reclamanta are interesul de a

se constata nevalabilitatea titlului statului, deoarece în raport cu alin. (2)

al aceluiași articol, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu

valabil, își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care

și-o exercită după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire.

Prin primul capăt de

cerere s-a solicitat să se analizeze caracterul neconstituțional al Decretului

nr. 223/1974, prin care a fost preluat imobilul în litigiu, în raport de

dispozițiile Constituției din anul 1965, care garantau în art. 36 dreptul de

proprietate.

Soluționarea primului

capăt de cerere are o relevanță hotărâtoare asupra celui de al doilea capăt de

cerere, deoarece aspectul trecerii valabile sau nevalabile în proprietatea

statului a acestui imobil, este principalul punct de pornire în analiza

titlurilor părților.

Nu se poate reține

susținerea intimaților pârâți, în sensul că există autoritate de lucru judecat

asupra acestui aspect, în raport de soluția pronunțată prin decizia civilă nr.

3164 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. În această hotărâre s-a

reținut că T.N. a fost chiriaș în imobilul din sector 5, calitate în care a

solicitat să i se aprobe cumpărarea locuinței în baza Legii nr. 112/1995.

Imobilul a trecut în administrarea CLMB de la MAE și, respectiv de la fostul T.A.G.C., ca urmare a dispoziției nr. 1688/V/P.R. din 23 aprilie 1990 a Primului

Ministru și aplicării Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea

transmiterii bunurilor proprietatea statului. La data de 21 septembrie 1996

chiriașul a cerut cumpărarea imobilului, iar la data de 26 septembrie 1996, s-a

modificat anexa H.G. nr. 39 din 30 noiembrie 1996 și imobilul a fost trecut în

administrarea R.A.A.P.P.S. T.N. a fost considerat că este îndreptățit să

cumpere locuința ce o ocupa în calitate de chiriaș, astfel încât, s-a suplinit

consimțământul pârâtelor C.G.M.B., R.A.A.P.P.S. și SC C. SA la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu.

Prin sentința civilă

nr. 2331 din 8 martie 2000 a Judecătoriei Sectorului 5 București, definitivă și

irevocabilă, s-a stabilit prețul de vânzare al imobilului de 313.645.135 lei și

s-a constatat transferat dreptul de proprietate asupra acestuia în persoana lui

T.N.

In nici una din

hotărârile judecătorești menționate nu s-a stabilit că imobilul a trecut cu

titlu în proprietatea statului, astfel încât dispozițiile art. 1201 C. civ.

referitoare la autoritatea de lucru judecat, nu sunt incidente în cauză. Mai

mult decât atât, ulterior pronunțării celor două hotărâri, Statul Român prin

adoptarea Legii nr. 10/2001 a înțeles să-și reconsidere întreaga legislație

anterioară în privința regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 945 - 22 decembrie 1989, iar Decretul nr. 223/1974 a fost

în mod constant declarat ca un act abuziv de preluare a imobilului, atât în

jurisprudența națională, cât și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Față de aceste

aspecte, chiar dacă intimații pârâți susțin, indirect, că prin vânzarea imobilului

către T.N. în baza Legii nr. 112/1995, s-a apreciat că acesta este trecut cu

titlu în proprietatea statului, nu se poate reține că această situație se

menține și după apariția Legii nr. 10/2001, care a declarat abuzive toate actele

de preluare din perioada 1945-1989 și a dat posibilitatea foștilor proprietari,

respectiv a moștenitorilor acestora, de a formula notificări pentru restituirea

acestor imobile, inclusiv pentru cei care nu acceptaseră în termenul legal

moștenirea autorilor, cât și pentru cei cărora li se respinsese în mod

definitiv și irevocabil - anterior apariției legii speciale - cererile de

revendicare a acestor imobile.

Concluzionând

acțiunea în revendicare formulată de către reclamantă, chiar dacă aceasta nu a

formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, este admisibilă, aspect stabilit

în mod corect de către tribunal.

Prin urmare, Curtea

de apel având în vedere că instanța de fond în mod greșit a respins ca lipsit

de interes primul capăt de cerere prin care s-a solicitat constatarea

nevalabilității titlului de preluare a imobilului situat în București, sector

5, compus din construcție și teren în suprafață de 360 mp și a constatat lipsa

calității procesuale pasive a pârâtelor C.G.M.B. și R.A.A.P.P.S., în raport

doar cu cel de-al doilea capăt de cerere, apreciază că se impune în baza art.

296 raportat la art. 297 alin. (1) C. proc. civ., admiterea apelului,

desființarea sentinței civile apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță - Tribunalul București.

Cu ocazia rejudecării,

va fi soluționată pe fond acțiunea în integralitatea sa, urmând să se analizeze

cererea de constatare a nevalabilității titlului de preluare conform art. 6 din

Legea nr. 213/1998, în raport de dispozițiile Constituției din anul 1965 - art.

36 și să se compare apoi titlurile părților.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții T.M.R. și T.N.

Criticile formulate

de pârâta T.M.R. se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. și vizează, în esență, aspecte legate de admisibilitatea acțiunii în

revendicare și caracterul prioritar al reglementărilor Legii nr. 10/2001 față

de dreptul comun, aplicabilitatea Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite, stabilitatea

circuitului civil în condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare ale

subdobânditorilor sunt în ființă, nefiind anulate, precum și de soluționarea pe

fond a acțiunii deduse judecății.

În acest sens se

arată că, în mod nelegal, instanța de apel a apreciat că tribunalul nu a

judecat pe fond acțiunea în revendicare și nu a analizat comparativ titlurile

de proprietate ale părților. Tribunalul a judecat cu preponderență cererea de

revendicare și a făcut o analiză amănunțită a titlurilor de proprietate

deținute de părți. Este evident că titlul recurenților pârâți, constituit din

cele două hotărâri judecătorești pronunțate, a făcut obiectul unei analize mai

ample decât cel al intimatei reclamante care nici nu a fost supus vreunei

contestații de altfel.

Prin decizia recurată,

Curtea de apel a făcut ample referiri la cazuistica CEDO stabilind că, în urma rejudecării,

instanța de trimitere trebuie să analizeze temeinicia și admisibilitatea

acțiunii în revendicare formulată de reclamantă.

Cât privește

aplicarea Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în Secțiile Unite, trebuie spus că prin hotărârea recurată,

Curtea de apel a făcut o interpretare „strâmtă”, fără să respecte spiritul respectivei

decizii care dă dezlegare obligatorie pentru instanțe în problema de drept

referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare, formulată după apariția

Legii speciale nr. 10/2001. Înalta Curte s-a pronunțat, statuând cu forță

obligatorie, că „Trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în

revendicare nu are la rândul său un bun în sensul Convenției - o hotărâre

judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra

imobilul”. Această ipoteză este prezentă în cauza de față.

Așadar dreptul de

proprietate pe care recurenții pârâți îl au asupra imobilului nu poate fi

ignorat, iar modalitatea de dobândire nu poate fi pusă sub semnul întrebării

și, cu atât mai mult, al nelegalității.

Înalta Curte a mai

statuat că „unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este

principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o

soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată”.

Așadar, în condițiile

în care dreptul pârâților a fost confirmat prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, orice demers de îndepărtare a acestora din imobil

apare în profundă contradicție cu decizia Înaltei Curți și cu legislația

europeană.

Practica Curții

Europene (a se vedea, spre exemplu, cauza Raicu contra României, citată amplu

în decizia 33/2008 a I.C.C.J), a stabilit că nu poți face un act de dreptate

prin comiterea altei nedreptăți, așa încât, de îndată ce titlul de proprietate

a fost dobândit în condițiile legii și atâta timp cât nu a fost desființat, nu

se poate da proprietatea altei persoane, care și ei i s-a făcut cândva un act

de nedreptate.

În consecință, se

solicită să se admită recursul formulat și, modificând hotărârea atacată, să se

respingă apelul declarat de reclamantă, luând act că nu se solicită cheltuieli

de judecată.

Criticile formulate

de pârâtul T.N. se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

coroborate cu dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. și, în acest sens, se

invocă următoarele aspecte:

Instanța de apel a

statuat

extra petita

, depășind limitele devoluțiunii judecății în apel,

astfel cum acestea au fost stabilite prin temeiurile cererii de apel. S-au încălcat,

astfel, dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., deoarece instanța de

apel a depășit „limitele cererii de apel” cu privire la stabilirea cadrului

obiectiv și subiectiv al judecații.

Totodată, în apel nu

a fost supusă dezbaterii contradictorii a părților problematica calității

procesuale pasive a R.A.A.P.P.S. ori a Consiliului General al Municipiului

București; nu s-a dezbătut și nu s-au pus concluzii în legătură cu existența/inexistența

interesului legitim al capătului de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului statului.

Apelanta-reclamantă

nu a solicitat, prin apel, examinarea încheierii din 24 noiembrie 2008 (f.

31-32 dosar tribunal), sub aspectul soluțiilor date excepțiilor invocate de R.A.A.P.P.S.

(privind calitatea procesuală pasivă și excepția lipsei de interes în formularea

capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului de proprietate

al statului asupra imobilului revendicat).

Din cuprinsul cererii

intitulate „Motive de apel” rezultă că sentința civilă nr. 121 din 02 februarie

2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost criticată sub aspectul

interpretării eronate a art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, al inopozabilității

hotărârii care statuează „dreptul de proprietate al pârâților”, al incidenței

art. 18 lit. d) și al art. 45 din Legea nr. 10/2001 în analiza preferabilității

titlurilor, precum și al incidenței deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J. - Secțiile

Unite și art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la CEDO.

Printre aceste motive

de apel nu se identifică și critici relative la modalitatea în care au fost

soluționate excepțiile privind lipsa calității procesuale a R.A.A.P.P.S. și a C.G.M.B.,

ori cu privire la modul de soluționare a excepției lipsei de interes a cererii

privind constatarea nevalabilității titlului de proprietate al statului asupra

imobilului revendicat.

Potrivit art. 295 C.

proc. civ., instanța de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea

situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Dispoziția legală

consacră regula limitării efectului devolutiv al apelului, ca expresie a

respectării principiului disponibilității procesuale, potrivit căruia instanța

ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la

motivele indicate în cererea de apel.

Jurisprudența și doctrina

sunt unanime sub acest aspect, astfel încât teza potrivit căreia instanța de

apel nu se poate pronunța asupra altor motive decât acelea cuprinse în cererea

de apel este o veritabilă constantă a principiilor judecății în apel.

Ca o consecință a

acestei situații, părțile nu au pus concluzii, în apel, cu privire la

legalitatea și temeinicia încheierii de ședință din 24 noiembrie 2008.

Încălcând principiul

disponibilității părților, instanța de apel a statuat că „prima instanță de

fond în mod greșit a respins ca lipsit de interes capătul de cerere, prin care

s-a solicitat constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la

imobilul revendicat”.

În susținerea

soluției de desființare a sentinței apelate, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare, instanța de apel a reținut că soluționarea primului capăt de cerere

pe fondul său are o relevanță hotărâtoare asupra celui de-al doilea capăt de

cerere, deoarece aspectul trecerii valabile sau nevalabile în proprietatea

statului a acestui imobil este principalul punct de pornire în analiza

titlurilor părților.

Nu se motivează, în concret,

argumentele pentru care soluția dată de prima instanță excepțiilor procesuale

în discuție ar fi incorectă.

Modul în care a

procedat instanța de apel, nesesizată cu critici exprese la adresa soluțiilor

date de prima instanță sub aceste aspecte, dând o dezlegare excepțiilor

procesuale admise de prima instanță și necriticate în apel, pentru a determina

rejudecarea pricinii într-un cadru procesual nefiresc, fără respectarea

dreptului la apărare și a principiului contradictorialității și cel al oralității,

a determinat o soluție incorectă, ce poate fi redresată prin modificarea

deciziei recurate.

Din perspectiva dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticile formulate vizează, în esență,

următoarele aspecte: au fost incorect interpretate și aplicate dispozițiile

legale și principiile incidente în cauză, cu referire la incidența art. 1201 C.

civ. și art. 1200 pct. 4 C. civ., a Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a I.C.C.J.

- Secțiile Unite, a art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor

juridice.

Instanța de apel a

analizat inutil problematica admisibilității acțiunii în revendicare, în contextul

deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J. - Secțiile Unite. Considerentele deciziei

recurate sunt în sensul că această chestiune a admisibilității procedurale a

acțiunii în revendicare a fost stabilită în mod corect de către tribunal. În consecință,

toate trimiterile relative la jurisprudența CEDO, ori cele relative la funcționarea/nefuncționarea

Fondului Proprietatea sunt considerente inutile.

Soluția dată pe fondul

acțiunii de prima instanță, este cea corectă.

În speță, tribunalul

a reținut admisibilitatea acțiunii în revendicare și necesitatea soluționării

ei, pe fond, cu respectarea Legii nr. 10/2001, a principiilor în materie și a

criteriilor stabilite prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a I.C.C.J. -

Secțiile Unite. Interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. și ale prevederilor

Legii nr. 10/2001 în raport de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la CEDO de către prima instanță s-a făcut cu analiza corectă și

completă a tuturor circumstanțelor relevante ale cauzei.

Examinând recursurile

declarate de pârâții T.M.R. și T.N., prin prisma criticilor formulate, Înalta

Curte a constatat că sunt fondate.

Analizând cu

prioritate critica din recursul recurentului pârât, privind încălcarea

dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., respectiv instanța de apel a

depășit „limitele cererii de apel” cu privire la stabilirea cadrului obiectiv

și subiectiv al judecății, Înalta Curte constată că este întemeiată.

Astfel, apelanta-reclamantă

nu a solicitat, prin motivele de apel, examinarea încheierii din 24 noiembrie 2008,

sub aspectul soluțiilor date excepțiilor invocate de R.A.A.P.P.S. privind

calitatea procesuală pasivă și excepția lipsei de interes în formularea

capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului de proprietate

al statului asupra imobilului revendicat.

De asemenea, nu a

criticat sentința civilă nr. 121 din 02 februarie 2009 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă, sub aspectul reținerii excepției lipsei calității

procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului București și

respingerii acțiunii față de acest pârât.

Mai mult, în apel, nu

a fost supusă dezbaterii contradictorii problematica calității procesuale

pasive a R.A.A.P.P.S., ori a Consiliului General al Municipiului București; de

asemenea, nu a fost supusă dezbaterii și nu s-au pus concluzii în legătură cu

existența/inexistența interesului legitim în formularea capătului de cerere

privind constatarea nevalabilității titlului statului.

Din cuprinsul cererii

intitulate „Motive de apel” rezultă că sentința civilă nr. 121 din 02 februarie

2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost criticată numai sub

aspectul interpretării eronate a art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, al

inopozabilității hotărârii care statuează „dreptul de proprietate al

pârâților”, al incidenței art. 18 lit. d) și al art. 45 din Legea nr. 10/2001

în analiza preferabilității titlului pârâților, precum și al incidenței

deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J. - Secțiile Unite și al art. 1 din Primul

Protocol adițional la CEDO.

Printre aceste motive

de apel nu se identifică, așadar, și critici relative la modalitatea în care au

fost soluționate excepțiile privind lipsa calității procesuale a R.A.A.P.P.S.

și a C.G.M.B., ori cu privire la modul de soluționare a excepției lipsei de

interes a cererii privind constatarea nevalabilității titlului de proprietate

al statului asupra imobilului revendicat.

Potrivit principiilor

de procedură civilă, apelul făcut de o parte este devolutiv numai în privința

punctelor atacate cu apel.

Instanța de apel nu

poate examina decât punctele deduse judecății prin petiția de apel, întrucât

orice alte puncte neaduse în apel rămân definitiv judecate între părți și nu

mai pot fi puse din nou în discuție fără a știrbi un drept definitiv câștigat

de celălalt litigant.

Potrivit art. 295

alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel verifică, în limitele cererii de

apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Dispoziția legală

consacră regula limitării efectului devolutiv al apelului, ca expresie a

respectării principiilor procesuale, respectiv, dreptul la apărare, principiul

disponibilității și cel al contradictorialității.

În speță, instanța de

apel acordând cuvântul părților „în susținerea, respectiv combaterea apelului

declarat în cauză”, cu ocazia judecății pricinii în apel, practic nu a pus în

dezbarea părților și nu a acordat cuvântul pe aspectele analizate în considerentele

deciziei pronunțate, în susținerea soluției de desființare a sentinței apelate,

cu trimiterea cauzei spre rejudecare, sens în care a reținut că soluționarea

primului capăt de cerere pe fondul său are o relevanță hotărâtoare asupra celui

de-al doilea capăt de cerere, deoarece aspectul trecerii valabile sau

nevalabile în proprietatea statului a acestui imobil este principalul punct de

pornire în analiza titlurilor părților.

Prin urmare, s-a

produs o încălcare a dreptului la apărare al părților, garantat de art. 24 din

Constituție, hotărârea pronunțată în aceste condiții fiind nulă conform art.

105 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, lăsând

necercetate criticile ce au făcut obiectul apelului și întemeindu-și soluția pe

argumente străine, curtea de apel a încălcat principiul disponibilității în

materie civilă, trimițând cauza spre rejudecare la prima instanță pentru motive

neinvocate de părți și lăsând astfel nesoluționat apelul declarat.

Pronunțând această

soluție, având în vedere alte împrejurări, respectiv modalitatea în care au

fost soluționate excepțiile privind lipsa calității procesuale a R.A.A.P.P.S.

și a C.G.M.B., ori modul de soluționare a excepției lipsei de interes a cererii

privind constatarea nevalabilității titlului de proprietate al statului asupra

imobilului revendicat, pe care nu le-a pus în discuția părților, instanța de

apel a încălcat principiul contradictorialității, care guvernează procesul

civil.

Acest principiu

presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției

părților, pentru ca fiecare parte să aibă posibilitatea de a se exprima cu

privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății.

Instanța nu poate

pronunța hotărârea reținând aspecte pe care nu le-a pus, în prealabil, în dezbaterea

părților, fără a încălca principiile contradictorialității și al dreptului la

apărare, astfel încât, în speță, părțile au fost vătămate, iar această vătămare

nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură pronunțat în

aceste condiții, devenind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 și art.

312 alin. (5) C. proc. civ., care atrag casarea hotărârii recurate și

trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În rejudecare,

instanța de trimitere urmează să analizeze apelul declarat de reclamantă,

exclusiv în limitele investirii, iar în măsura în care găsește întemeiat apelul

în baza unor excepții, care ar face inutilă analiza motivelor de apel, instanța

de apel este obligată să le pună în discuția părților, pentru a nu le vătăma în

exercitarea drepturilor lor procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

pârâții T.M.R. și T.N. împotriva deciziei nr. 119 A din 16 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 31 martie 2011.