ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1947/2003

Asupra recursului

de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la 11 iulie 2000, reclamanții D.V. și D.C. au chemat în

judecată pe pârâții P.S. și S.C. H.N. S.A., solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 104/21896 din 11 septembrie 1996 încheiat între Primăria

Municipiului București prin S.C. H.N. S.A. și pârâtul P.S. privind apartamentul

nr. 2 din imobilul situat în București.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că

sunt moștenitorii proprietarului imobilului, trecut la stat în mod abuziv, iar

prin sentința civilă nr. 1907 din 4 februarie 1999 a Judecătoriei sectorului 1

li s-a recunoscut calitatea de titulari ai dreptului de proprietate, însă până

la pronunțarea sentinței, când litigiul era în curs de derulare, apartamentul

nr. 2 a fost vândut pârâtului P.S., prin contractul a cărui anulare o solicită.

În drept sunt invocate prevederile art. 1803 C.

civ., art. 966 și art. 968 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 1

alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Tribunalul București, secția a III-a civilă,

prin sentința nr. 1232 din 5 noiembrie 2001 a respins ca nefondată acțiunea

precizată formulată de reclamanți.

Instanța a reținut calitatea de proprietari a

reclamanților asupra imobilului, recunoscută prin sentința civilă nr. 1907/1999,

faptul că pârâtul a dobândit prin cumpărare corpul B din imobil, în timpul

soluționării litigiului având ca obiect acțiunea în revendicare promovată de

reclamanți, dar existența procesului nu a fost adusă la cunoștința pârâtului

care, în aceste condiții a fost de bună credință la data dobândirii imobilului,

titlul de proprietate al pârâtului este preferabil celui prezentat de

reclamanți conform noilor reglementări ale Legii nr. 10/2001, ceea ce atrage

respingerea acțiunii reclamanților.

Apelul introdus de reclamanți împotriva

sentinței a fost respins de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

prin decizia nr. 150/A din 21 martie 2002.

S-a reținut în considerentele deciziei că

motivele de apel învederate de reclamanți sunt nefondate, cererea lor de a se

compara titlurile de proprietate și a se da preferință celui pe care autorul

lor l-a deținut prin cumpărare din 1937, nu poate fi acceptată pentru că Legea

nr. 10/2001, lege specială și de imediată aplicabilitate, reglementează în art.

18 alin. (1) lit. d), text coroborat cu prevederile art. 46 alin. (1) și (2),

măsuri reparatorii pentru foștii proprietari numai în echivalent în cazul în

care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995.

Așadar, titlul de proprietate al intimatului

pârât, dobândit prin cumpărare fără a fi notificat în prealabil de apelanți

asupra intenției de a cere retrocedarea imobilului, este valabil, cum corect a

stabilit prima instanță în temeiul Legii nr. 10/2001 și apelanții sunt

îndreptățiți doar la măsuri reparatorii în echivalent potrivit art. 18 lit. d)

din Legea nr. 10/2001, nu la restituirea în natură a bunului pretins.

Împotriva deciziei pronunțate în apel au

declarat recurs reclamanții.

Recurenții, invocând prevederile art. 304 pct. 7,

8, 9 și 10 C. proc. civ., critică decizia care a refuzat desființarea

contractului de cumpărare a imobilului de către intimatul pârât, deși Legea nr.

112/1995 și normele ei de aplicare interzic vânzarea imobilelor litigioase, cum

este cel din prezenta cauză, instanțele au ignorat principiul conform căruia

nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are, iar statul nu a fost

niciodată proprietar, pentru că imobilul a fost abuziv preluat, cu încălcarea

chiar și a actelor normative de preluare, așadar preferabil este titlul de

proprietate al recurenților, nu al intimatului pârât, dobândit în condițiile

menționate.

Instanțele, mai arată recurenții, în încercarea

de a argumenta soluțiile date, au dat o interpretare proprie prevederilor Legii

nr. 10/2001, care nici nu era aplicabilă litigiului, promovat în anul 1999,

deci anterior adoptării legii.

Recurenții solicită casarea deciziei atacate și

în fond admiterea acțiunii lor.

Din examinarea deciziei în raport de criticile

recurenților se constată că recursul este fondat.

Recurenții reclamanți au introdus acțiunea

împotriva intimaților pârâți la data de 11 iulie 1999 și au invocat temeiurile

de drept menționate în cererea introductivă de instanță, anume art. 966 și art.

968 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 1 alin. (6) din Legea nr.

112/1995.

Instanțele au fost investite cu soluționarea

acțiunii, a cărui obiect este, potrivit precizării din 11 septembrie 2000,

revendicarea imobilului prin compararea titlurilor de proprietate și pe cale

accesorie desființarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 104/21896 din 11

septembrie 1996, încheiat între intimații pârâți S.C. H.N. S.A. și P.S.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că

instanța de apel a examinat problema esențială a cauzei, constând în compararea

titlurilor de proprietate ale părților asupra imobilului și acordarea

preferinței unuia dintre ele, prin referire la dispozițiile Legii nr. 10/2001,

act normativ intrat în vigoare la 14 februarie 2001, după data sesizării

instanței, 11 iulie 1999, ignorând în analiza efectuată de instanță prevederile

legale invocate ca suport de drept al acțiunii recurenților.

Întrucât Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare

după promovarea acțiunii, ea nu este aplicabilă cauzei. De altfel, prevederile

acestei legi nu au fost invocate de recurenții reclamanți ca fundament juridic

al acțiunii lor, instanța soluționând litigiul pe alte temeiuri de drept decât

cele arătate de recurenți, deși prerogativa indicării motivelor de drept ale

cererii de chemare în judecată aparține reclamanților, conform art. 112 pct. 4 C.

proc. civ., nu instanței de judecată.

În consecință se va admite recursul recurenților

reclamanți, se va casa decizia recurată și se va trimite cauza la instanța de

apel pentru rejudecarea ei, în raport de temeiurile de drept din cererea

introductivă de instanță, urmând a se lua în examinare și celelalte motive de

recurs.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții D.V. și D.C.G.I. împotriva deciziei nr. 150/A din 21 martie 2002 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează și trimite

cauza la aceeași instanță, pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 mai

2003.