ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3820/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 13

august 2002 pe rolul Judecătoriei sectorului II București, reclamanta S.L.

născută G. a chemat în judecată pe pârâții G.G.G., C.D.(fostă M.), Municipiul

București prin Primarul General și SC F. SA pentru ca în temeiul art. 46 alin.

(2) Legea nr. 10/2001 și dispozițiile codului civil să se constate nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între Municipiul

București și pârâții persoane fizice pentru apartamentele din imobilul situat

în Bd. P. S-a mai solicitat totodată constatarea că reclamanta refuză oferta

constând în măsuri reparatorii.

Nulitatea absolută a contractului

nr. 3002 din 22 aprilie 1997, încheiat cu G.G.G. și, respectiv, nr. 2884 din 27

februarie 1997, încheiat cu C.D., a fost solicitată față de preluarea fără

titlu de către stat a imobilului și față de reaua-credință a părților

contractante.

Pârâții au formulat o cerere

reconvențională solicitând obligarea reclamantei la contravaloarea

îmbunătățirilor aduse apartamentelor care reprezintă o refacere din temelie a

imobilului. Au mai solicitat constatarea unui drept de retenție asupra

imobilului până la achitarea sumei pretinse.

Aceiași pârâți au formulat o cerere

de chemare în garanție împotriva Ministerului Finanțelor Publice și Primăriei Municipiului

București pentru obligarea la despăgubiri în eventualitatea că se va constata

că imobilul a fost preluat fără titlu de către stat.

Judecătoria sectorului II București

prin încheierea din 16 octombrie 2002 în dosarul nr. 10441/2002 a admis excepția

de litispendență și a trimis dosarul la Tribunalul București pentru a fi

conexat la dosarul nr. 1906/2002, în care aceeași reclamantă a chemat în

judecată la 25 februarie 2002, pe pârâta Primăria Municipiului București pentru

restituirea în natură a imobilului și constatarea că cele două contracte de

vânzare-cumpărare încheiate de această pârâtă cu pârâții M.D. și G.G.G. sunt

lovite de nulitate absolută.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința civilă nr. 293 din 18 martie 2003 a respins ca

neîntemeiată acțiunea reclamantei și cererile reconvenționale ale pârâților

M.D. și G.G.G. Au fost totodată respinse ca neîntemeiate cererile de chemare în

garanție.

Pentru a pronunța această soluție

instanța a reținut următoarele:

Imobilul a fost preluat în

proprietatea statului cu titlu, prin Decretul nr. 223/1974 dar în mod abuziv.

În baza acestui act normativ a fost emisă decizia nr. 283 din 3 martie 1977

prin care imobilul a fost trecut în proprietatea statului, cu plată. S-a mai

reținut că s-a creat astfel aparența unui titlu valabil iar persoanele

abilitate să vândă imobilele în temeiul Legii nr. 112/1995 nu aveau competența

de a verifica legalitatea dispoziției administrative de preluare. S-a mai

constatat că buna-credință a cumpărătorului este prezumată și nu a fost

răsturnată de nici o probă din dosar. S-a mai dovedit că imobilul la data

vânzării nu era revendicat.

Nu s-au reținut situațiile de fapt

referitoare la transformarea apartamentului în spațiu comercial de către

pârâtul G.G.G. precum și plecarea definitivă din țară a pârâtei C.D., pentru că

aceste aspecte reprezintă motive ulterioare încheierii contractelor.

S-a conchis așadar că în cauză au

fost bine aplicate dispozițiile art. 18 lit. l) din Legea nr. 10/2001 și s-a

dispus acordarea de despăgubiri bănești.

Pe cale de consecință au fost

respinse ca neîntemeiate și celelalte cereri reconvenționale și de chemare în

garanție.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia civilă nr. 431 A din 18 septembrie 2003 a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantă.

Reclamanta a criticat soluția

instanței de fond pentru că s-a inversat ordinea logică de tratare a cererilor

formulate.

Instanța a analizat valabilitatea

contractelor, omițând să soluționeze problema valabilității titlului statului

de care depindea vânzarea imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, analiză ce

se impunea în raport de art. 6 din Legea nr. 213/1998. S-a mai criticat faptul

că s-a ignorat Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei Municipiului București

pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 în raport de care se interzicea vânzarea

imobilelor cu privire la care nu era clarificată situația juridică.

Curtea a reținut că soluția primei

instanțe este legală și temeinică. Ordinea soluționării capetelor de cerere, în

raport de Legea nr. 10/2001, nu este de natură să afecteze soluția de vreme ce

nu s-a făcut dovada relei-credințe a terților dobânditori. S-a mai reținut că

este indiferentă lipsa comunicării deciziei administrative emise în baza

prevederilor Decretului nr. 223/1974, deoarece trecerea în proprietatea

statului a operat în virtutea legii. S-a mai arătat că legalitatea titlului se

apreciază la momentul întocmirii acestuia iar la data vânzării apartamentelor

aprecierea s-a făcut în mod corect numai în raport de Legea nr. 112/1995, Legea

nr. 213/1958 nefiind încă în vigoare.

S-a mai reținut, cât privește

deturnarea spațiului de locuit către alte destinații, că soluția este corectă,

înscrisurile depuse în cauză nefiind lămuritoare pentru identificarea exactă a

spațiului în care își desfășoară activitatea societatea de turism, nefiind

specificat numărul apartamentului destinat acestei activități, în imobil

existând mai multe apartamente.

Împotriva acestei soluții reclamanta

a declarat, în termen legal, recurs invocând motivele prevăzute de art. 304,

pct. 8, 9 și 10, C. proc. civ.

În esență, în motivarea recursului

s-a arătat că s-au aplicat greșit dispozițiile legale pentru considerentul că

Decretul nr. 223/1974 ar fi constituit un titlu valabil pentru Statul Român de

preluare a proprietății.

Nelegalitatea a vizat două aspecte:

decretul a fost aplicat retroactiv, plecarea definitivă din țară a reclamantei

petrecându-se în 18 august 1963 și s-au nesocotit art. 4 și 5 din decretul

amintit potrivit cărora identificarea și trecerea bunurilor în proprietatea

statului se făcea printr-o decizie administrativă care avea caracter

constitutiv de drepturi, decizie care nu a fost comunicată.

S-a mai arătat că s-au încălcat

dispozițiile Legii nr. 112/1995 care nu îngăduie vânzarea decât a imobilelor

preluate cu titlu, or în cauză este vorba despre un imobil preluat fără titlu.

S-a mai criticat soluția instanțelor

care nu au analizat momentul cumpărării apartamentului de către M.D., în pragul

plecării ei definitive din țară, cumpărarea având loc la 27 februarie 1997 și

nu la 24 martie 1997. Nu s-a analizat nici împrejurarea că al doilea

cumpărător, G.G.G. s-a mutat în apartamentul de la etaj rămas liber după

plecarea pârâtei D.M. și a închiriat apartamentul de la parter, cumpărat de el

în temeiul Legii nr. 112/1995, unei agenții de turism, prin fraudarea Legii nr.

112/1995.

Reclamanta a mai invocat

împrejurarea că instanțele nu s-au pronunțat cu privire la dreptul său asupra

terenului.

Sub acest aspect reclamanta a arătat

că nemaiavând cetățenia română solicită numai un drept special de folosință

asupra terenului.

Recursul este fondat și se va admite

pentru considerentele ce urmează:

Instanțele au făcut o greșită

aplicare a legii când au considerat că imobilul revendicat de reclamantă a

trecut în proprietatea statului ope legis, în virtutea Decretului nr. 223/1974.

Potrivit art. 4 al acestui decret

identificarea bunurilor, precum și preluarea sau trecerea lor în proprietatea

statului, se face prin decizia comitetului executiv al consiliului popular

județean sau al Municipiului București, în a cărui rază teritorială sunt

situate bunurile.

Pe cale de consecință, titlul de

trecere în proprietatea statului îl reprezintă decizia sus-menționată (și nu

legea, Decretul nr. 223/1974) în condițiile prevăzute de lege.

Sub acest aspect obligativitatea

comunicării deciziei pentru ca ea să rămână definitivă și să producă efecte,

derivă din lege (art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974).

Este de asemenea de reținut că

abilitarea instanțelor de judecată de a se purta asupra valabilității titlului

de proprietate, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1996

se apreciază în raport de acțiunea cu care acestea au fost investite și nu în

raport cu data actului a cărui valabilitate urmează a fi apreciată de instanță.

Ca urmare, la momentul la care au

fost sesizate cu prezenta acțiune și la data când au judecat, instanțele erau

îndreptățite să facă analiza impusă de art. 6 sus-citat.

Ca urmare, premiza de la care au

pornit instanțele în soluționarea cauzei, în sensul că imobilul a trecut cu

titlu în proprietatea statului, fiind greșită, se impune casarea celor două

soluții și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond care va

analiza cererile și sub aspectul celorlalte critici formulate prin motivele de

recurs.

Pentru considerentele arătate se va

admite recursul reclamantei și se vor casa decizie nr. 431/2003 a Curții de

Apel București și sentința civilă nr. 243/2003 a Tribunalului București, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare în fond acestei din urmă instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta S.L. împotriva deciziei civile nr. 431 A din 18 septembrie 2003 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Casează decizia atacată, precum și

sentința civilă nr. 293 din 18 martie 2003 a Tribunalului București, secția a

III-a civilă.

Trimite cauza spre rejudecare în

fond la Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2005.