ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4844/2004

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria

sectorului 1 București sub nr. 16513 din 10 august 2000 cu modificările

ulterioare, S.S. din București, a chemat în judecată civilă pe pârâții

Consiliul General al Municipiului București, SC R. SA București și N.A.F.,

cerând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

nr. 572/112 din 14 februarie 1997 încheiat între V.E. antecesoarea pârâtei N.A.

în calitate de cumpărător și pârâta SC R. SA vânzător mandatat de Consiliul

General al Municipiului București, în temeiul Legii nr. 112/1995 și totodată să

se dispună obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie apartamentul nr. 2, din București.

În subsidiar s-a cerut obligarea

pârâtului Consiliul General al Municipiului București la plata unei despăgubiri

reprezentând prețul apartamentului vândut la valoarea de circulație de la data

soluționării litigiului.

În calitate de moștenitoare legală a

proprietarilor imobilului situat în București, trecut în proprietatea statului

în temeiul Decretului nr. 92/1950 și ulterior retrocedat prin sentința civilă definitivă

nr. 2352 din 19 februarie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București,

pronunțată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și SC

R. SA București, reclamanta S.S.M. a susținut în esență, că pârâta N.A.F. ocupă

apartamentul nr. 2 din imobil, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare

încheiat cu rea credință și cu încălcarea cerințelor legale de către autoarea

sa V.E. și SC R. SA în temeiul Legii nr. 112/1995.

Soluționând cauza în primă instanță

după declinarea competenței materiale de către instanța mai întâi sesizată,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 233 din 19

februarie 2002, a admis acțiunea în revendicare imobiliară prin compararea titlurilor

și a obligat pe pârâta N.A.F. să lase apartamentul în deplină proprietate și

posesie reclamantei, respingând ca neîntemeiată cererea pentru constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Instanța de fond a respins totodată

capătul de cerere pentru daune compensatorii ca rămas fără obiect și a obligat

pe pârâta N.A.F. să plătească cheltuieli de judecată reclamantei.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a

considerat că reclamanta nu a făcut dovada relei credințe a pârâtei la cumpărarea

imobilului așa încât nu s-ar putea reține cauza ilicită ca motiv de nulitate a

contractului.

Analizându-se cererea de revendicare

imobiliară prin compararea titlurilor de proprietate, instanța a considerat ca

fiind mai bine caracterizat titlul reclamantei, întrucât emană de la adevărații

proprietari și a fost recunoscut ca valabil și preexistent cu putere de lucru

judecat prin sentința civilă nr. 2352 din 19 februarie 1998 a Judecătoriei sectorului

1 București, spre deosebire de titlul pârâtei care provine de la un

neproprietar.

Hotărârea instanței de fond a fost

menținută prin decizia civilă nr. 476 din 27 noiembrie 2002 a Curții de Apel

București, secția IV civilă, prin respingerea apelurilor declarate de

reclamanta cât și de pârâta N.A.F.

Împotriva hotărârii menționate au

declarat recurs atât reclamanta cât și pârâta.

În ceea ce privește pe pârâta N.A.F.,

se constată că deși au fost formulate două declarații de recurs, prima datată „17

decembrie 2002” a fost depusă la instanța de fond, adică încălcându-se

dispozițiile art. 302 C. proc. civ., care prevăd sub sancțiunea nulității că

recursul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, iar a doua, înregistrată

la 8 ianuarie 2003 a fost depusă la Curtea de Apel București, peste termenul de

recurs de 15 zile de la comunicarea hotărârii, prevăzut de art. 301 C. proc.

civ.

Constatând și că hotărârea

pronunțată de Curtea de Apel București a fost comunicată pârâtei la 5 decembrie

2002, instanța urmează să constate în raport de prima cerere, nulitatea recursului

și în raport de cea de-a doua tardivitatea.

Prin recursul reclamantei s-a

invocat lipsa de temei legal a hotărârii atacate ca urmare a aplicării greșite

a legii, în partea privind respingerea cererii pentru constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Recurenta a susținut că instanțele

au reținut greșit nedovedirea intenției frauduloase a părților la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare și astfel a cauzei ilicite ca motiv de

nulitate.

Critica nu este întemeiată.

Ca expresie a cauzei, poziția

subiectivă a părților față de actul juridic asumat, este guvernată de prezumția

bunei credințe, reaua credință trebuind să fie dovedită.

Ori, cum s-a reținut pe deplin

justificat prin hotărârea atacată, reclamanta nu a reușit să demonstreze prin

dovezile administrate în cauză, că autoarea pârâtei, astăzi decedată, a

cunoscut la data încheierii contractului faptul că apartamentul nu mai

aparținea vânzătorului SC R. SA și că în acest mod cumpără de la un

neproprietar.

În același timp, din verificarea

înscrisurilor înfățișate de părți rezultă că V.E. îndeplinea condițiile

prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru cumpărarea apartamentului.

Așa fiind recursul reclamantei se va

respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta S.S.M. împotriva deciziei civile 476 din 27 noiembrie 2002 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Constată nul recursul declarat de pârâta N.A.F.

la 18 decembrie 2002 și tardiv recursul declarat de aceeași parte la 8 ianuarie

2003.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2004.