ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 05.02.2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 967/2004

HOTĂRÂRE
05.02.2004
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 967/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea din 20 aprilie 2000

precizată ulterior, S.E. a chemat în judecată pe O.M. și O.A. solicitând

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1760 din

23 decembrie 1996 încheiat de pârâți în baza Legii nr. 112/1995 cu S.C. A. S.A.

În motivarea cererii, reclamanta a

învederat că prin sentința civilă nr. 354 din 14 ianuarie 2000 a Judecătoriei

sectorului 2 București s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat în

contradictoriu cu Consiliul General al municipiului București că imobilul

situat în București, str. Precupeții Vechi, corp B și terenul aferent de 192 mp

a fost preluat de stat fără titlu și a fost obligat pârâtul să lase reclamantei

S.E. în deplină proprietate și posesie menționatul imobil.

Cum prin Legea nr. 112/1995 făceau

obiectul înstrăinării către chiriașii deținători numai imobilele preluate de

stat cu titlu, iar cel în litigiu nu făcea parte din această categorie,

contractul de vânzare-cumpărare nr. 01760 din 23 decembrie 1996 intervenit

între S.C. A. S.A. și pârâții O.M. și A. era lovit de nulitate absolută pentru

fraudă la lege.

Pârâții au formulat cerere de

chemare în garanție a Primăriei municipiului București și S.C. A. S.A.

solicitând ca în cazul admiterii acțiunii să fie despăgubiți cu c/val. prețului

reactualizat pentru imobil, asigurarea locuinței corespunzătoare pentru

întreaga familie și daune morale de 50.000.000 lei.

Municipiul București prin primarul

general a formulat o cerere de intervenție în interesul pârâților O.M. și O.A.

cu motivarea că a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. 01760 din

23 decembrie 1996 a cărui nulitate absolută s-a solicitat să se constate, fiind

reprezentată de S.C. A. S.A., ca vânzător.

Judecătoria sectorului 2 București,

prin sentința civilă nr. 17354 din 14 decembrie 2000 a admis acțiunea precizată

împotriva pârâților O.M. și O.A. și chemata în garanție Primăria municipiului

București și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

nr. 01760 din 23 decembrie 1996 privind imobilul din București, str. Precupeții

Vechi.

A respins, ca neîntemeiată cererea

de intervenție în interesul pârâților formulată de municipiul București prin

primarul general.

A disjuns judecarea cererii de

chemare în garanție și a acordat termen în cunoștința la 18 ianuarie 2001.

Instanța a reținut că prin sentința

civilă nr. 354 din 14 ianuarie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București,

definitivă și irevocabilă, s-a stabilit că imobilul în discuție a fost preluat

de stat fără titlu și s-a dispus restituirea lui în deplină proprietate și

posesie către reclamantă. În atare situație respectivul imobil nu intra sub

incidența Legii nr. 112/1995 ci erau aplicabile prevederile art. 9

1

din H.G. nr. 11/1997 care reglementează condițiile în care poate interveni

nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriașii imobilelor

cu destinație de locuințe preluate de stat în temeiul menționatei legi mai ales

că autoarea reclamantei, F.M., formulase la 8 iulie 1996 o cerere de restituire

în natură a imobilului adresată comisiei constituite conform Legii nr. 112/1995

de pe lângă Primăria sectorului 2 București.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin decizia nr. 2117/ A din 18 iunie 2001 a admis apelurile declarate

de municipiul București prin primarul general și respectiv O.M. și O.A.

împotriva sentinței civile nr. 17354 din 14 decembrie 2000 a Judecătoriei

sectorului 2 București pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins

acțiunea principală ca nefondată.

A admis cererea de intervenție în

interesul pârâților formulată de municipiul București prin primarul general.

A respins cererea de chemare în

garanție.

În motivarea soluției, instanța de

apel a reținut că pârâții O.M. și O.A. au fost de bună credință la perfectarea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 01760 din 23 decembrie 1996 și prin

urmare respectivul contract nu putea fi desființat dacă se avea în vedere

principiul ocrotirii bunei credințe în raporturile juridice civile și disp.

art. 46 din Legea nr. 10/2001 aplicabile în speță. Astfel, reclamanta a promovat

acțiunea în revendicare posterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare

a cărui desființare s-a cerut și nici nu i-a notificat pe pârâți că intenționa

să-și recupereze imobilul în natură.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 168 din 23 ianuarie 2002, a respins, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 2117/ A din 18 iunie

2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, cu motivarea că cererea

adresată de autoarea reclamantei comisiei constituită în baza Legii nr.

112/1995 pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu la 5 iulie 1996 a

fost înregistrată după depășirea termenului de 6 luni prevăzut de Legea nr.

112/1995 și prin urmare nu putea fi avută în vedere de instanță.

De asemenea, s-a stabilit că

reclamanta a promovat acțiunea în revendicarea imobilului în discuție posterior

cumpărării de către pârâți a locuinței pe care o dețineau cu chirie astfel că

la data perfectării vânzării, 23 decembrie 1996, asupra imobilului nu exista nici

un litigiu.

În aceste condiții, reclamanta nu a

probat reaua credință a pârâților la încheierea tranzacției și prin urmare

corect tribunalul a menținut contractul de vânzare-cumpărare al acestora.

Împotriva deciziilor pronunțate în

apel și recurs, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., a declarat recurs în

anulare procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție considerând că acestea au fost pronunțate cu încălcarea esențială a

legii, și totodată erau vădit netemeinice.

Astfel, s-a învederat că prin

hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit că imobilul în discuție nu

intra sub incidența Legii nr. 115/1995, întrucât statul nu deținea un titlu

valabil de proprietate situație în care contractul de vânzare-cumpărare

intervenit între S.C. A. S.A. ca reprezentantă a Primăriei municipiului

București și pârâții O.M. și O.A. în temeiul Legii nr. 112/1995 era lovit de

nulitate absolută conform art. 9

1

din H.G. nr. 11/1997.

Pe de altă parte s-a reținut că

reclamanta a răsturnat prezumția de bună credință a pârâților la încheierea

respectivului contract, întrucât a probat că autoarea sa F.M. s-a adresat

comisiei constituite conf. Legii nr. 112/1995 cu o cerere de retrocedare a

imobilului în litigiu la 8 iulie 1996, anterior încheierii contractului în

discuție, astfel că pârâții fiind și vecini cu reclamanta cu minime diligențe,

puteau afla situația juridică a imobilului.

S-au mai invocat disp. art. 2 alin.

(2) teza 1 din Legea nr. 10/2001, prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O. ratificată prin Legea nr. 30/1994.

Recursul în anulare este fondat

pentru motivele ce succed.

Din dosar a rezultat că prin

sentința civilă nr. 354 din 14 ianuarie 2000 a Judecătoriei sectorului 2

București, definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea promovată de S.E. în

contradictoriu cu C.G.B.M. și s-a constatat că pârâtul deține imobilul din

București, str. Precupeții Vechi, corp B, „fără titlu”.

A fost obligat pârâtul să lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul corp B și terenul

aferent în suprafață de 192 mp situat în București, str. Precupeții Vechi.

Anterior, prin contractul de donație

autentificat sub nr. 10043 din 22 iunie 1989 de Notariatul de stat al

sectorului 2 București, reclamanta S.E. a dobândit de la fiul ei S.S.P. corpul

A parter și mansardă din cadrul aceluiași imobil.

De asemenea, reclamanta a probat că

la 8 iulie 1996, autoarea sa F.M., s-a adresat comisiei constituite în baza

Legii nr. 112/1995 cu cerere, solicitând restituirea în natură sau despăgubiri

pentru corpul B al imobilului în discuție naționalizat conform Decretului nr.

12/1950.

Instanța de apel a ignorat acest

înscris reținând doar faptul că reclamanta a promovat acțiunea în revendicare

posterior cumpărării de către pârâți a bunului în litigiu care nici nu au fost

încunoștințați despre acest demers, situație în raport de care a făcut „teoria

subdobânditorului de bună credință cu titlu oneros” invocând și dispozițiile

art. 46 din Legea nr. 10/2001.

La rândul ei, instanța de recurs a apreciat

că autoarea reclamantei a formulat cererea nr. 1009 din 8 iulie 1996 peste

termenul de 6 luni prevăzut de Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea

situației juridice a unor imobile cu destinație de locuințe, trecute în

proprietatea statului și prin urmare era lipsită de efecte juridice.

Ambele concluzii sunt însă greșite.

Cu referire la aplicarea în speță a

disp. art. 46 din Legea nr. 10/2001 a unor raporturi juridice născute anterior

intrării ei în vigoare este de remarcat faptul că un atare procedeu este

contrar dispozițiilor constituționale care consacră principiul potrivit căruia

legea dispune numai pentru viitor (art. 15).

De asemenea, potrivit art. 14 din

Legea nr. 112/1995 persoanele îndreptățite la restituirea în natură a

apartamentelor sau, după caz, la acordarea de despăgubiri, puteau depune

cererile în acest sens, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii.

Cum legea a intrat în vigoare la 31 ianuarie 1996, rezultă că petiția formulată

de autoarea F.M. se plasează în interiorul termenului de 6 luni înscris în

acest act normativ.

Astfel fiind, apare că instanțele de

apel și recurs au exprimat puncte de vedere fără să fi analizat menționatul

înscris și semnificația lui juridică în aprecierea bunei credințe a pârâților

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi

constatată. Totodată potrivit art. 17 din Legea nr. 112/1995 comisiile locale

aveau obligația de a soluționa cererile persoanelor îndreptățite în termen de

60 de zile de la înregistrarea lor, iar în speță, nu s-a probat că menționata

cerere ar fi fost examinată și rezolvată.

Față de această situație instanțele trebuiau să

analizeze în ce condiții a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.

01760 din 23 decembrie 1996 intervenit între pârâții O.M. și O.A. și municipiul

București prin S.C. A. S.A. cât timp comisia locală nu a dat o rezolvare

cererii autoarei F.M.

De asemenea, în aprecierea bunei

credințe a pârâților O.M. și O.A. la perfectarea vânzării instanțele trebuiau

să aibă în vedere un tip mijlociu de conduită socială corectă care în speță

este diligența obișnuită pe care trebuie s-o depună orice individ prudent și

care poate conduce la descoperirea situației juridice reale a imobilului în

discuție.

Or, în cauză, așa cum deja s-a relevat,

instanțele nu s-au preocupat să analizeze pe acest aspect, probele

administrate, respectiv cererea autoarei.

F.M. din 8 iulie 1996, răspunsul la

interogator al pârâților și afirmația pârâților din întâmpinare potrivit căreia

reclamanta le era vecină, iar dacă le considerau insuficiente să dispună

administrarea și a altor dovezi, astfel că hotărârile pronunțate apar a fi

vădit netemeinice.

În fine, susținerea din recursul în

anulare potrivit căreia în cauză ar fi incidente disp. art. 9

1

din

H.G. nr. 11/1997 nu poate fi primită cât timp actul normativ menționat a intrat

în vigoare posterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1760 din

23 decembrie 1996 dată la care era în exercițiu H.G. nr. 20/1996 emisă în

aplicarea Legii nr. 112/1995.

Cu ocazia rejudecării, urmează a se

clarifica și situația cererii de chemare în garanție formulată de pârâții O.M.

și A., cerere ce fusese disjunsă la instanța de fond.

Astfel fiind, recursul în anulare

urmează a fi admis, a casa hotărârile atacate și a trimite cauza la Tribunalul

București pentru rejudecarea apelurilor.

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva deciziei nr. 168 din 23 ianuarie 2002 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, precum și a deciziei nr. 2117/ A din 18 iunie

2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Casează hotărârile atacate și

trimite cauza la Tribunalul București pentru rejudecarea apelurilor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 5 februarie 2004.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2002-12-05
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4844/2004
Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 București sub nr. 16513 din 10 august 2000 cu modificările ulterioare, S.S. din București, a chem
ÎCCJ 2005-02-24
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1481/2005
tori de bună-credință întrucât reclamantul nu a făcut „nici un fel de diligențe” nici înainte și nici după apariția Legii nr. 112/1995, iar bunul le-a fost vândut cu mult înainte de introducerea acțiunii în revendicare. În cursul litigiului
ÎCCJ 2004-03-19
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2284/2004
Asupra recursurilor de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: La data de 1 aprilie 1999, M.A. și M.Ș.H. au chemat în judecată pe Municipiul București, C.M. și V.V. cerând, prin acțiune modificată și comp
ÎCCJ 2004-01-27
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 533/2004
Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 11.090 din 3 septembrie 1999, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București au fost admise acțiunea formulată de re
ÎCCJ 2005-06-14
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5160/2005
Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București la 8 iulie 1999, reclamanta C.C. a chemat în judecată pe pârâții G.M., G.R. și S
Sursă