ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2485/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 31 martie 1999 sub nr. 5771 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanta N.S. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul local al sectorului 1 și O.P. solicitând instanței în principal: - anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1883 din 19 decembrie 1996 încheiat între H.N. SA București, și pârâta O.P. privind apartamentul nr. 12 situat în București: - atribuirea acestui apartament în deplină proprietate și liniștită posesie. În subsidiar solicită obligarea Consiliului Local sector 1 București la plata de despăgubiri pentru acest apartament. În motivarea acțiunii reclamanta arată că solicită acest apartament în calitate de unică moștenitoare a soțului său, care, la rândul său, îl moștenise de la tatăl său.

Se mai arată că apartamentul a fost naționalizat în baza Decretului 92/1950 cu încălcarea prevederilor art. II din decret deoarece proprietarul apartamentului făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare. La data de 14 iunie 1999 reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți a (C.G.M.B.) și SA H.N. București. Prin sentința civilă nr. 19122 din 15 noiembrie 1999 Judecătoria sectorului 1 București și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București având în vedere valoarea de impunere a apartamentului. Tribunalul București, secția a V-a, prin sentința civilă nr. 229 din 22 martie 2000, la rândul său și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București și constatând existența unui conflict negativ de competență a trimis cauza Curții de apel București pentru soluționarea conflictului.

Curtea de apel București, secția a III-a, prin sentința civilă nr. 111 din 10 mai 2000 a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că obiectul acțiunii îl constituie revendicarea unui imobil a cărei valoare de inventar este de 273.791.970 lei, precum și prevederile art. 2 pct. 2 C. proc. civ. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a sub nr. 3246/2000 și reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a chemat în judecată în calitate de pârâtă și pe T.E.G. Prin sentința civilă nr. 215 din 18 martie 2002 Tribunalul București secția a V-a, a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantă și a obligat pe pârâtele O.P.

și T.E.G. să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul 12. A respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare. S-a reținut de către instanță că apartamentul în litigiu proprietatea autorului reclamantei a fost trecut în proprietatea statului abuziv. S-a reținut de asemenea că apartamentul în litigiu a fost transformat în două unități locative distincte care au fost vândute prin contractele de vânzare cumpărare cu nr. 1883/23657 din 19 decembrie 1996 și 1884/23656 din 11 decembrie 1996, pârâtelor O.P. și T.E.G. În situația existenței a două titluri, al reclamantei și al pârâtelor, instanța a procedat la cumpărarea lor și a acordat preferință titlului reclamantei care provine de la adevăratul proprietar; este mai vechi și este transcris, spre deosebire de titlul pârâtelor care provine de la un neproprietar.

În consecință a obligat pârâtele să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei apartamentul în litigiu. A respins capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâtelor, reținând că reclamanta nu a invocat în cererea sa nici un motiv de nulitate și deci cererea este neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri au declarat apeluri pârâții O.P. și T.E.G., Consiliul local sector 1 București, Municipiul București prin Primarul General și reclamanta N.S. La apelul lor pârâtele O.P. și T.E.G. susțin în esență că apartamentul a trecut legal în proprietatea statului în baza Decretului 92/1950, iar contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispozițiunilor Legii 112/1995.

Prin apelul declarat de Consiliul local sector 1 București, acesta susține că nu are calitatea procesual pasivă, întrucât nu deține sub nici o formă imobilul revendicat și că, imobilul respectiv s-a aflat în administrarea Primăriei Municipiului București. Municipiul București prin Primarul General, prin apelul său susține că în mod greșit instanța de fond a reținut nevalabilitatea titlului statului, întrucât imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului 92/1950 și că din momentul naționalizării s-a stins dreptul de proprietate al fostului proprietar. Se susține deasemenea că vânzarea apartamentului în litigiu a fost făcută cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995.

Reclamanta N.S., în apelul său, consideră parțial nelegală și netemeinică hotărârea, respectiv în ceea ce privește respingerea capătului de acțiune privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare. Susține, în esență că a făcut dovada ca vânzătoarea a fraudat legea când a vândut apartamentul deoarece la data respectivă există o cerere înregistrată la Primărie (notificarea din 20 decembrie 1991) și cererea din 15 iulie 1996 făcută la Comisia pentru aplicarea Legii 112/1995 și cu toate acestea instanța de fond, în mod greșit a respins acest capăt de cerere. Curtea de apel București, secția a III-a, prin decizia civilă nr. 46 A din 31 ianuarie 2003, a admis apelurile declarate de pârâții O.P.

și T.E.G., Consiliul local sector 1 București, Municipiul București prin Primarul General și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de către reclamantă. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, întrucât reclamanta nu a făcut nici o dovadă din care să rezulte că au fost încălcate prevederile Decretului de naționalizare 92/1950. S-a reținut deasemenea că reclamanta a formulat acțiunea de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare după termenul de 3 ani de la înstrăinarea lor și, ori cum, cumpărătorul se bucură de prezumția bunei credințe. S-a mai reținut că instanța a procedat greșit comparând titlurile de proprietate în situația în care titlul de proprietate al reclamantei a fost stins prin naționalizare, iar titlul pârâtelor a fost obținut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel constată în ceea ce privește cererea subsidiară privind despăgubirile, formulată de către reclamantă că pârâtul Consiliul local sector 1 nu poate fi obligat la plata lor, întrucât nu a deținut niciodată imobilul în litigiu, reclamanții având posibilitatea să le obțină prin procedura prevăzută de Legea 10/2001. Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs, reclamanta solicitând în principal casarea cu trimitere a hotărârii pronunțate de către instanța de apel, întrucât aceasta nu s-a pronunțat cu privire la apelul pe care l-a formulat. În subsidiar recurenta solicită modificarea hotărârii recurate și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului se arată că imobilul a trecut în proprietate statului fără titlu valabil întrucât proprietarul imobilului făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare prin prevederile art. II din decret.

Se mai susține că întrucât imobilul a fost preluat fără titlu valabil, consecința era ca el să fie restituit și acest lucru se putea face astfel cum a reținut instanța de fond, prin compararea titlului reclamantei cu titlurile opuse de către pârâte. În orice caz contractele de vânzare–cumpărare, prin acre pârâtele au cumpărat apartamentul, au fost încheiate în frauda legii și cu rea credință. O ultimă susținere este aceea în legătură cu cererea subsidiară făcută în acțiune, respectiv de acordarea despăgubirilor, arătând că sunt de acord în principiu cu opinia instanței de apel, în sensul că pârâtul Consiliul local sector 1 nu poate fi obligat la plata unor despăgubiri din moment ce nu a deținut în nici un fel imobilul în litigiu, dar în această ipoteză instanța de apel care a admis apelul pârâtelor trebuia să se pronunțe cu privire la această cerere subsidiară, în sensul cine trebuie să plătească despăgubirile pentru imobil.

Recursul este fondat. Este de reținut în primul rând că reclamanta a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 215 din 18 martie 2002 Tribunalului București secția a V-a (fila 42 dosar apel). La termenul din 24 ianuarie 2003 când părțile au pus concluzii în apeluri s-au purtat discuții în legătură cu termenul în care a fost formulat apelul de către reclamantă, constatându-se că pe dovada de comunicare a hotărârii instanței de fond există modificări. De menționat că instanța nu s-a pronunțat în nici un fel cu privire la faptul că apelul reclamantei este sau nu declarat în termen, acordând cuvântul părților. De reținut că reclamanta a dezvoltat oral motivul din apel, solicitând admiterea, iar pârâtele, prin avocat, au solicitat respingerea apelului formulat de către reclamantă ca nefondat, nu ca tardiv.

În atare situație instanța de apel, analizând criticile formulate de către pârâte în apelurile formulate, trebuie să analizeze concomitent criticile exprimate de către reclamanta în apelul său. Neprocedând în acest mod, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, motiv pentru care urmează a admite recursul și a casa sentința recurată, cu trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru judecarea tuturor apelurilor formulate. Cu ocazia rejudecării apelurilor pârâților și a judecării apelului reclamantei instanța urmează să pună în discuție considerentul menționat în decizie prin care se constată că acțiunea de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare a fost formulată de către reclamantă după 3 ani de la înstrăinare.

Punerea în discuție este necesară pentru a se elucida dacă a fost o excepție de tardivitate constatată în timpul deliberării sau a fost doar o constatare a unei situații de fapt. O altă problemă care urmează a fi pusă în discuția părților este aceea în legătură cu un alt considerent al deciziei pronunțată de instanța de apel, și anume dacă dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică fără cererea reclamantei conform art. 47 din această lege, în cazul în speță. În funcție de soluția ce urmează a se pronunța în cauză, instanța de apel trebuie să rezolve și cererea subsidiară privind despăgubirile solicitate de către reclamantă, respectiv dacă sunt datorate și de către pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta N.S. împotriva deciziei nr. 46 A din 31 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor formulate de către aceasta și pârâții O.P, T.E.G., Consiliul local al sectorului 1 București și municipiul București împotriva sentinței civile nr. 215 din 18 martie 2002 a Tribunalului București, secția a V-a. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2005.