ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2485/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 31 martie 1999 sub nr. 5771 pe rolul

Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanta N.S. a chemat în judecată pe

pârâții Consiliul local al sectorului 1 și O.P. solicitând instanței în

principal:

- anularea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 1883 din 19 decembrie 1996 încheiat între H.N. SA

București, și pârâta O.P. privind apartamentul nr. 12 situat în București:

- atribuirea acestui apartament în

deplină proprietate și liniștită posesie.

În subsidiar solicită obligarea

Consiliului Local sector 1 București la plata de despăgubiri pentru acest

apartament.

În motivarea acțiunii reclamanta

arată că solicită acest apartament în calitate de unică moștenitoare a soțului

său, care, la rândul său, îl moștenise de la tatăl său.

Se mai arată că apartamentul a fost

naționalizat în baza Decretului 92/1950 cu încălcarea prevederilor art. II din

decret deoarece proprietarul apartamentului făcea parte din categoriile

socio-profesionale exceptate de la naționalizare.

La data de 14 iunie 1999 reclamanta

a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți a (C.G.M.B.) și SA

H.N. București.

Prin sentința civilă nr. 19122 din

15 noiembrie 1999 Judecătoria sectorului 1 București și-a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București având în vedere

valoarea de impunere a apartamentului.

Tribunalul București, secția a V-a,

prin sentința civilă nr. 229 din 22 martie 2000, la rândul său și-a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1

București și constatând existența unui conflict negativ de competență a trimis

cauza Curții de apel București pentru soluționarea conflictului.

Curtea de apel București, secția a

III-a, prin sentința civilă nr. 111 din 10 mai 2000 a stabilit competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că obiectul

acțiunii îl constituie revendicarea unui imobil a cărei valoare de inventar

este de 273.791.970 lei, precum și prevederile art. 2 pct. 2 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a sub nr. 3246/2000 și reclamanta și-a

precizat acțiunea în sensul că a chemat în judecată în calitate de pârâtă și pe

T.E.G.

Prin sentința civilă nr. 215 din 18

martie 2002 Tribunalul București secția a V-a, a admis în parte acțiunea

formulată de către reclamantă și a obligat pe pârâtele O.P. și T.E.G. să lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul 12.

A respins ca neîntemeiat capătul de

cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare.

S-a reținut de către instanță că

apartamentul în litigiu proprietatea autorului reclamantei a fost trecut în

proprietatea statului abuziv.

S-a reținut de asemenea că

apartamentul în litigiu a fost transformat în două unități locative distincte

care au fost vândute prin contractele de vânzare cumpărare cu nr. 1883/23657

din 19 decembrie 1996 și 1884/23656 din 11 decembrie 1996, pârâtelor O.P. și

T.E.G.

În situația existenței a două

titluri, al reclamantei și al pârâtelor, instanța a procedat la cumpărarea lor

și a acordat preferință titlului reclamantei care provine de la adevăratul

proprietar; este mai vechi și este transcris, spre deosebire de titlul

pârâtelor care provine de la un neproprietar.

În consecință a obligat pârâtele să

lase în deplină proprietate și posesie reclamantei apartamentul în litigiu.

A respins capătul de cerere privind

anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâtelor, reținând că

reclamanta nu a invocat în cererea sa nici un motiv de nulitate și deci cererea

este neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apeluri pârâții O.P. și T.E.G., Consiliul local sector 1 București,

Municipiul București prin Primarul General și reclamanta N.S.

La apelul lor pârâtele O.P. și

T.E.G. susțin în esență că apartamentul a trecut legal în proprietatea statului

în baza Decretului 92/1950, iar contractele de vânzare-cumpărare au fost

încheiate cu respectarea dispozițiunilor Legii 112/1995.

Prin apelul declarat de Consiliul

local sector 1 București, acesta susține că nu are calitatea procesual pasivă,

întrucât nu deține sub nici o formă imobilul revendicat și că, imobilul

respectiv s-a aflat în administrarea Primăriei Municipiului București.

Municipiul București prin Primarul

General, prin apelul său susține că în mod greșit instanța de fond a reținut

nevalabilitatea titlului statului, întrucât imobilul revendicat a trecut în

proprietatea statului în baza Decretului 92/1950 și că din momentul

naționalizării s-a stins dreptul de proprietate al fostului proprietar.

Se susține deasemenea că vânzarea

apartamentului în litigiu a fost făcută cu respectarea dispozițiilor Legii

112/1995.

Reclamanta N.S., în apelul său,

consideră parțial nelegală și netemeinică hotărârea, respectiv în ceea ce

privește respingerea capătului de acțiune privind anularea contractelor de

vânzare-cumpărare.

Susține, în esență că a făcut dovada

ca vânzătoarea a fraudat legea când a vândut apartamentul deoarece la data

respectivă există o cerere înregistrată la Primărie (notificarea din 20

decembrie 1991) și cererea din 15 iulie 1996 făcută la Comisia pentru aplicarea

Legii 112/1995 și cu toate acestea instanța de fond, în mod greșit a respins

acest capăt de cerere.

Curtea de apel București, secția a

III-a, prin decizia civilă nr. 46 A din 31 ianuarie 2003, a admis apelurile

declarate de pârâții O.P. și T.E.G., Consiliul local sector 1 București,

Municipiul București prin Primarul General și a schimbat în tot sentința

apelată în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de către

reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de apel a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului cu

titlu valabil, întrucât reclamanta nu a făcut nici o dovadă din care să rezulte

că au fost încălcate prevederile Decretului de naționalizare 92/1950.

S-a reținut deasemenea că reclamanta

a formulat acțiunea de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare după

termenul de 3 ani de la înstrăinarea lor și, ori cum, cumpărătorul se bucură de

prezumția bunei credințe.

S-a mai reținut că instanța a

procedat greșit comparând titlurile de proprietate în situația în care titlul

de proprietate al reclamantei a fost stins prin naționalizare, iar titlul

pârâtelor a fost obținut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel constată în ceea ce

privește cererea subsidiară privind despăgubirile, formulată de către

reclamantă că pârâtul Consiliul local sector 1 nu poate fi obligat la plata

lor, întrucât nu a deținut niciodată imobilul în litigiu, reclamanții având

posibilitatea să le obțină prin procedura prevăzută de Legea 10/2001.

Împotriva acestei decizii a

declarat, în termen legal, recurs, reclamanta solicitând în principal casarea

cu trimitere a hotărârii pronunțate de către instanța de apel, întrucât aceasta

nu s-a pronunțat cu privire la apelul pe care l-a formulat.

În subsidiar recurenta solicită

modificarea hotărârii recurate și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a

fost formulată.

În motivarea recursului se arată că

imobilul a trecut în proprietate statului fără titlu valabil întrucât proprietarul

imobilului făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare

prin prevederile art. II din decret.

Se mai susține că întrucât imobilul

a fost preluat fără titlu valabil, consecința era ca el să fie restituit și

acest lucru se putea face astfel cum a reținut instanța de fond, prin

compararea titlului reclamantei cu titlurile opuse de către pârâte.

În orice caz contractele de

vânzare–cumpărare, prin acre pârâtele au cumpărat apartamentul, au fost

încheiate în frauda legii și cu rea credință.

O ultimă susținere este aceea în

legătură cu cererea subsidiară făcută în acțiune, respectiv de acordarea

despăgubirilor, arătând că sunt de acord în principiu cu opinia instanței de

apel, în sensul că pârâtul Consiliul local sector 1 nu poate fi obligat la

plata unor despăgubiri din moment ce nu a deținut în nici un fel imobilul în

litigiu, dar în această ipoteză instanța de apel care a admis apelul pârâtelor

trebuia să se pronunțe cu privire la această cerere subsidiară, în sensul cine

trebuie să plătească despăgubirile pentru imobil.

Recursul este fondat.

Este de reținut în primul rând că

reclamanta a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 215 din 18 martie

2002 Tribunalului București secția a V-a (fila 42 dosar apel).

La termenul din 24 ianuarie 2003

când părțile au pus concluzii în apeluri s-au purtat discuții în legătură cu

termenul în care a fost formulat apelul de către reclamantă, constatându-se că

pe dovada de comunicare a hotărârii instanței de fond există modificări.

De menționat că instanța nu s-a

pronunțat în nici un fel cu privire la faptul că apelul reclamantei este sau nu

declarat în termen, acordând cuvântul părților.

De reținut că reclamanta a dezvoltat

oral motivul din apel, solicitând admiterea, iar pârâtele, prin avocat, au

solicitat respingerea apelului formulat de către reclamantă ca nefondat, nu ca

tardiv.

În atare situație instanța de apel,

analizând criticile formulate de către pârâte în apelurile formulate, trebuie

să analizeze concomitent criticile exprimate de către reclamanta în apelul său.

Neprocedând în acest mod, instanța

de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, motiv pentru care urmează a admite

recursul și a casa sentința recurată, cu trimiterea cauzei la aceeași instanță

pentru judecarea tuturor apelurilor formulate.

Cu ocazia rejudecării apelurilor

pârâților și a judecării apelului reclamantei instanța urmează să pună în

discuție considerentul menționat în decizie prin care se constată că acțiunea

de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare a fost formulată de către

reclamantă după 3 ani de la înstrăinare.

Punerea în discuție este necesară

pentru a se elucida dacă a fost o excepție de tardivitate constatată în timpul

deliberării sau a fost doar o constatare a unei situații de fapt.

O altă problemă care urmează a fi

pusă în discuția părților este aceea în legătură cu un alt considerent al

deciziei pronunțată de instanța de apel, și anume dacă dispozițiile Legii nr.

10/2001 se aplică fără cererea reclamantei conform art. 47 din această lege, în

cazul în speță.

În funcție de soluția ce urmează a

se pronunța în cauză, instanța de apel trebuie să rezolve și cererea subsidiară

privind despăgubirile solicitate de către reclamantă, respectiv dacă sunt

datorate și de către pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta N.S. împotriva deciziei nr. 46 A din 31 ianuarie 2003 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează și trimite cauza

aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor formulate de către aceasta și

pârâții            O.P, T.E.G., Consiliul local al sectorului 1 București și

municipiul București împotriva sentinței civile nr. 215 din 18 martie 2002 a

Tribunalului București, secția a V-a.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2005.