ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6171/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele :

Prin cererea înregistrată la data de 1

februarie 2000 sub nr. 710 pe rolul Tribunalului București reclamanta N.I.D. a

chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC

H.N. SA solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige

pe pârâți să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul

nr. 1 situat în București și terenul aferent.

În motivarea acțiunii reclamanta arată că

este moștenitoarea tatălui său proprietarul apartamentului revendicat care a

fost naționalizat de la acesta cu toate că făcea parte din categoria

persoanelor exceptate de la naționalizare fiind avocat.

La data de 12 iunie 2000 M.A. și M.I. formulează

o cerere de intervenție în interes propriu în contradictoriu cu reclamanta și

cu pârâții solicitând instanței respingerea acțiunii formulată de către

reclamantă și admiterea cererii de intervenție și constatarea valabilității

titlului de proprietate asupra apartamentului nr. 4 situat la parter cumpărat

prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 346/22196 din 3 octombrie 1996.

Această cerere a fost admisă în principiu

prin încheierea din 12 iunie 2000.

L.N. la data de 9 octombrie formulează o

cerere de intervenție în interes propriu în contradictoriu cu reclamanta și pârâții,

solicitând instanței respingerea acțiunii formulate de către reclamantă și

admiterea cererii de intervenție și constatarea valabilității titlului său de

proprietate asupra apartamentului nr. 1, situat la parter cumpărat prin contractul

de vânzare-cumpărare nr. 568/23251 din 29 octombrie 1996.

Această cerere a fost admisă în

principiu prin încheierea din 9 octombrie 2000.

La rândul său reclamanta și-a completat

acțiunea solicitând constatarea nulității celor două contracte de

vânzare-cumpărare încheiate de către intervenienții în interes personal.

În motivarea acestei cereri reclamanta

arată că respectivele contracte au fost încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995

ale cărei dispoziții nu sunt incidente în speță, întrucât imobilul a fost

trecut în proprietatea statului fără titlu și în consecință contractele de

vânzare s-au făcut cu fraudarea legii.

În cauză a fost făcută o expertiză

tehnică care a constatat că vechiul apartament 1 situat la parterul imobilului plus

2 boxe și 2 camere la subsol, proprietatea autorului reclamantei a fost

împărțit după naționalizare în două unități locative: apartamentul 1 și

apartamentul nr. 4, care inițial au fost închiriate și apoi cumpărate de către

intervenienți.

Tribunalul București, secția a V-a, prin

sentința civilă nr. 361 din 28 mai 2001 a admis acțiunea formulată de către

reclamantă și a obligat pârâtele să lase în deplină proprietate și posesie

apartamentul nr. 1 situat la parter în imobilul din str. N.B. cu terenul

aferent, reținând că imobilul a fost naționalizat cu încălcarea prevederilor

privind exceptarea de la naționalizare a unor categorii de persoane din care

făcea parte și autorul reclamantei.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel pârâtul Consiliul General al Municipiului București și intervenienții M.I.,

M.A. și L.N., invocând motive de nelegalitate și netemeincie.

Curtea de Apel București, secția a IV-a,

prin decizia civilă nr. 67 din 19 februarie 2002, a admis apelurile, a anulat

hotărârea primei instanțe și a fixat termen pentru judecarea fondului cauzei.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de apel a reținut că instanța de fond fusese investită cu o acțiune în

revendicare, inițial, care a fost ulterior completată cu o cerere de anulare a

contractului de vânzare-cumpărare și cu cererile de intervenție în interes

propriu formulate de către L.N. și de M.I. și M.A. Aceste cereri au fost admise

în principiu însă instanța a omis să se pronunțe pe fondul celor două cereri de

intervenție lăsându-le nesoluționate.

S-a reținut de asemenea că procedând în

acest mod instanța de fond a nesocotit limitele investirii sale, ceea ce face

ca hotărârea să fie lovită de nulitate în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

Curtea de Apel București, secția a IV-a,

procedând la evocarea fondului, prin decizia civilă nr. 26 din 28 ianuarie

2003, a respins acțiunea formulată de către reclamantă astfel cum a fost

completată, a admis cererile de intervenție în interes propriu și a constatat

valabilitatea titlurilor de proprietate ale acestora.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța a reținut că imobilul în litigiu a fost naționalizat în baza

Decretului nr. 92/1950 cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din decret întrucât

proprietarul imobilului, autorul reclamantei, făcea parte din categoriile

socio-profesionale exceptate de la naționalizare, fiind avocat.

Pe de altă parte însă instanța a reținut

că intervenienții au avut calitatea inițial de chiriași în apartamentul în

litigiu, care după naționalizare a fost despărțit în două unități locative

distincte, intervenienții ulterior cumpărând fiecare câte un apartament.

A mai reținut instanța că reclamanta nu a

făcut nici un demers prin care să sesizeze pe cumpărători că ea intenționează

să revendice imobilul.

Singura manifestare de voință a

reclamantei pentru revendicarea imobilului fiind făcută la data de 1 februarie

2000 când a înregistrat prezenta acțiune.

În consecință intervenienții nu au avut

nici un moment reprezentarea că nu ar fi cumpărat imobilele de la adevăratul

proprietar.

În aceste condiții, constatându-se

valabilitatea titlurilor de proprietate ale intervenienților, acțiunea

reclamantei a fost respinsă.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs reclamanta invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.

Se susține că instanța a făcut o aplicare

greșită a legii întrucât în situația în care s-a constatat că imobilul a fost

preluat de stat prin încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950

statul nu a avut un titlu valabil și deci înstrăinarea imobilului reprezintă

vânzarea lucrului altuia și era lovită de nulitate absolută.

Se susține de asemenea că întrucât

vânzarea s-a făcut cu rea-credință și de către vânzător și de către cumpărător,

aceștia din urmă, respectiv intervenienții M. încheind cu autorul reclamantei

un act de vânzare-cumpărare pentru niște dependințe de la subsolul imobilului.

Se mai susține că a mai făcut demersuri

pentru restituirea apartamentului.

A fost depus ca act nou în recurs

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20299 din 1 mai 1994

încheiat între autorul reclamantei și M.M. cu privire la cumpărarea unor

dependințe de la subsolul imobilului.

Recursul este nefondat. Instanța de apel

care a soluționat cauza a avut în vedere faptul că pe de o parte reclamanta,

prin acțiunea în revendicare solicită obligarea pârâților Consiliul General al

Municipiului București și SC H.N. să lase în deplină proprietate și posesie

imobilul iar prin completarea acțiunii solicitase constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către intervenienți cu privire

la imobilul în litigiu, iar pe de altă parte intervenienții în interes personal

solicitau tocmai să se constate valabilitatea acestor contracte.

În aceste condiții a reținut în primul

rând că imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, însă cu

încălcarea prevederilor art. II al acestui act normativ întrucât proprietarul

imobilului, autorul reclamantei, făcea parte din categoriile socio-profesionale

exceptate de la naționalizare, fiind avocat.

Critica formulată în recurs în sensul că

instanța a făcut o greșită aplicare a legii privește modul în care au fost

soluționate cererea de constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare

făcută prin completarea acțiunii principale de către reclamantă și implicit a

cererilor de constatare a valabilității acestor contracte făcute prin cererile

de intervenție în interes propriu.

Textele a căror aplicare greșită se

invocă sunt dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995 și art. 46 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001.

Pentru a putea analiza acest aspect este

necesar a se reține că în legătură cu titlul de proprietate legiuitorul

folosește mai multe sintagme și anume: „cu titlu valabil” și „fără titlu”.

În cazul în speță imobilul a trecut la

stat în baza Decretului nr. 92/1950 deci aparent cu titlu, dar astfel cum s-a

reținut mai înainte nu au fost respectate chiar dispozițiile din actul de

naționalizare, deci imobilul a trecut la stat fără titlu valabil.

Ipoteza privind actele juridice de înstrăinare

având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil este prevăzută în art. 46

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și statuează ca regulă generală că actele sunt

lovite de nulitate absolută, existând însă și o excepție și anume, în afară de

cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

În consecință critica privind aplicarea

greșită a legii nu este fondată întrucât voința legiuitorului exprimată ferm („în

afară de”) a fost să excepteze cazul încheierii actelor de înstrăinare cu bună

credință, iar instanța a rezolvat această problemă verificând existența sau

neexistența bunei credințe a cumpărătorilor.

Cu privire la acest aspect urmează a

constata că instanța a reținut în mod temeinic că până la data la care s-au

încheiat cele două contracte de vânzare-cumpărare, reclamanta nu a făcut nici

un demers prin care să-i atenționeze pe cumpărători că ar fi contestat titlul

statului.

Nu s-a făcut dovada existenței unor

cereri adresate instituțiilor cu atribuții în legătură cu administrarea bunului

sau cu realizarea formalităților de vânzare-cumpărare a acestuia sau să

notifice faptul că bunul nu poate fi înstrăinat.

Urmează a mai reține că în conformitate

cu art.1899 alin. (2) C. civ., buna credință se prezumă, sarcina probei cu

privire la existența relei credințe este în sarcina celui ce susține existența

ei (art. 1169 C. civ.)

Pentru aceste considerente instanța de

apel care a soluționat cauza prin evocarea fondului a constatat legal și

temeinic valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de către

intervenienți și pe cale de consecință a respins cererea reclamantei de

constatare a nulității acestora.

De menționat că prin actul nou depus în

recurs, respectiv contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 1 mai

1994 între autorul reclamantei și M.M., care nu este parte în proces, dar și în

ipoteza în care aceasta ar fi parte în proces, nu se poate dovedi că

proprietarul apartamentului în litigiu a notificat în vreun fel dorința ca

cineva să nu cumpere apartamentul de la parter.

Mai mult chiar prin acest contract

proprietarul a vândut niște dependințe aflate la demisolul imobilului,

respectiv o cameră de serviciu și o pivniță, împrejurare care ar duce la

concluzia că nu ar dori retrocedarea apartamentului situat la parterul aceluiași

imobil.

Distinct de cele mai înainte arătate

urmează a mai reține și faptul că reclamanta, prin cererea completatoare a

solicitat instanței numai constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate de către intervenienții în interes propriu,

nerevendicând de la aceștia apartamentul în litigiu.

În această situație instanța nu a putut

soluționa complet acțiunile reținând pe de o parte că apartamentul revendicat

de către reclamantă a fost preluat de către stat fără titlu valabil, iar pe de

altă parte că titlurile cumpărătorilor sunt valabile.

Acțiunea în revendicare fiind acțiunea

proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, iar în cazul

exhibării unui titlu de către posesor soluția este compararea titlurilor care

nu s-a putut efectua întrucât acțiunea în revendicare nu era îndreptată și

împotriva intervenienților ci doar a pârâților Consiliul General al

Municipiului București și SC H.N. SA care nu mai erau posesorii imobilului.

Astfel fiind față de considerentele mai

înainte arătate urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta N.I.D. împotriva deciziei nr. 67 din 19 februarie 2002 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, și a deciziei nr. 26 din 28 februarie

2003.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 noiembrie 2004.