ÎCCJ, Decizia nr. 28/2005

ÎCCJ, Decizia nr. 28/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului în anulare

de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 1 octombrie 1998, la Judecătoria sectorului 1 București, reclamanta

O.E. a chemat în judecată Consiliul General al municipiului București,

solicitând să se constate caracterul abuziv al Decretului nr. 92/1950, cu

privire la poziția nr. 4652 din anexa pentru București, referitor la

naționalizarea a două apartamente și a garsonierei nr. 2a și b, situate la

etajul I al imobilului din București, sectorul 1 și să se dispună să-i fie

lăsate, în deplină proprietate și posesie, apartamentele și garsoniera

menționate.

În motivarea acțiunii,

invocând dispozițiile art. 480-482 C. civ., reclamanta a relevat că este

proprietară a celor două apartamente și a garsonierei, care i-au fost lăsate

moștenire, prin testament, de către M.E., decedată la 22 februarie 1990.

Reclamanta a mai învederat

că imobilul a fost construit de tatăl autoarei, care era arhitect, cu credit de

la stat, astfel că era exceptat de la dispozițiile de naționalizare ale

Decretului nr. 92/1950.

Judecătoria sectorului 1, prin

sentința civilă nr. 4652 din 24 martie 1999, și-a declinat competența de a

judeca, în favoarea Tribunalului București.

La data de 19 octombrie

1999, reclamanta și-a precizat cererea, în sensul că a solicitat:

- introducerea în cauză a

numitei M.S., a soților N.M. și N.P., precum și a SC H.N. SA;

- anularea contractelor de

vânzare-cumpărare nr. 729 din 17 aprilie 1997, încheiat între SC H.N. SA și M.S.,

precum și a contractului de vânzare-cumpărare nr. 378 din 22 ianuarie 1997,

încheiat între SC H.N. SA și soții N.I. și N.P.

În cuprinsul cererii prin

care s-au făcut aceste precizări, s-a susținut că ambele contracte, fiind

încheiate după trecerea a aproximativ 2 ani de la data apariției Legii nr. 112/1995,

au la bază vădita rea-credință, atât din partea vânzătorului SC H.N. SA, cât și

din partea cumpărătorilor.

Prin întâmpinare, N.M. și N.P.

au solicitat respingerea acțiunii, susținând că imobilul a fost edificat în

scopul vânzării și închirierii, iar nu pentru a servi ca locuință

proprietarului, că în raport cu prevederile art. III din Decretul nr. 218/1960,

era prescris dreptul reclamantei, la acțiune, iar contractul prin care au

dobândit apartamentul, nu poate fi anulat, deoarece ei au fost de bună-credință

la încheierea acestuia.

În rândul său, M.S. a susținut,

prin întâmpinarea ce a depus-o, că apartamentul pe care l-a cumpărat, nu era

supus, la data încheierii contractului, nici unei revendicări, încât a avut

toate temeiurile să creadă că acesta aparținea statului român, care și-a

exercitat drepturile, prin intermediul societății vânzătoare.

S-a mai susținut, prin

această întâmpinare, că reclamanta O.E. nu are calitate procesuală activă,

deoarece dreptul de a revendica imobilul s-a stins odată cu decesul autoarei M.E.,

care nu l-a revendicat.

În final, s-a mai susținut,

prin această întâmpinare, că aplicarea măsurii naționalizării s-a făcut în mod

legal, deoarece persoanele ce-l aveau atunci în proprietate, nu erau exceptate

de la o astfel de măsură.

Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 165 din 20 mai 2001, a respins, ca

nefondată, acțiunea, astfel cum a fost formulată și completată de reclamanta O.E.

S-a motivat că, la

încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare, contestate de reclamantă,

au fost respectate condițiile prevăzute de art. 948 C. civ., deoarece bunurile

ce au făcut obiectul vânzării, se aflau în circuitul civil.

Subliniindu-se că reclamanta

nu a întreprins nici un demers pentru a aduce la cunoștință pârâților persoane

fizice, că imobilul este proprietatea sa, se impune să se rețină că, în

momentul încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, pârâții au fost

cumpărători de bună-credință, fiecare dintre ei considerând că a dobândit

apartamentul, de la adevăratul proprietar.

S-a relevat că din moment ce

cererea de restituire a imobilului în natură a fost promovată de reclamantă,

abia la 1 octombrie 1998, după ce pârâții, persoane fizice, dobândiseră dreptul

de proprietate asupra apartamentelor, în temeiul Legii nr. 112/1995, capătul de

cerere privind constatarea nulității celor două contracte este nefondat,

deoarece încheierea contractelor respective s-a făcut cu respectarea

dispozițiilor legale în vigoare.

Făcându-se referire la

capătul de cerere privind revendicarea în natură a imobilului, formulată în

contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al municipiului București, s-a

constatat că imobilul în litigiu nu se mai află în posesia acestui pârât, fiind

înstrăinat către persoane fizice, conform prevederilor Legii nr. 112/1995, față

de care reclamanta nu a înțeles să promoveze acțiune în revendicare.

Împotriva sentinței,

reclamanta O.E. a declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin

decizia civilă nr. 551 din 15 noiembrie 2001, a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Prin considerentele acestei

decizii s-a subliniat că tribunalul a reținut corect că acțiunea privind

revendicarea imobilului a fost formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul

General al municipiului București, deși bunul respectiv nu se mai afla în

proprietatea acestuia, fiind înstrăinat în condițiile Legii nr. 112/1995, către

pârâții persoane fizice, împotriva cărora nu a fost promovată acțiune în

revendicare.

În legătură cu critica

formulată de apelanta-reclamantă, referitoare la lipsa titlului statului asupra

imobilului în litigiu, s-a motivat că, din moment ce s-a făcut dovada, cu acte,

că toate apartamentele deținute în proprietate de E.M., au fost închiriate,

încât aceasta era exceptată de la dispozițiile de naționalizare, nu se poate

considera că acele apartamente ar fi fost dobândite de stat fără titlu.

S-a motivat, de asemenea, că

susținerea făcută în sensul că părțile din actele de vânzare-cumpărare ar fi

fost de rea-credință, nu este fondată, deoarece reclamanta nu a făcut dovada că

le-ar fi încunoștințat cu privire la calitatea sa de proprietar și la

contestarea calității de proprietar a statului, încât corect s-a reținut de

prima instanță, că nu a fost răsturnată prezumția de bună-credință a

cumpărătorilor, care au avut reprezentarea că dobândesc bunurile ce au făcut

obiectul convenției, de la adevăratul proprietar.

Curtea Supremă de Justiție, secția

civilă, prin decizia nr. 1498 din 11 aprilie 2003, a respins, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta O.E., împotriva deciziei menționate.

În motivarea acestei decizii

s-a arătat, între altele, că din actele dosarului rezultă că M.E. a închiriat

cele două apartamente și garsoniera în litigiu, în întreaga perioadă 1938 - 1950,

astfel că, din moment ce titlul statului a fost considerat în mod corect, ca valabil,

problema bunei-credințe a pârâților cumpărători, la încheierea contractelor,

își pierde relevanța juridică.

S-a subliniat, însă, că

instanțele au stabilit, pe baza probelor administrate, că nu există nici o

dovadă a relei-credințe a pârâților cumpărători. S-a reliefat, în această

privință, că au fost respectate condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 112/1995,

ceea ce rezultă și din împrejurarea că, la data încheierii contractelor, nu

exista nici un demers cunoscut din partea reclamantei, care să fi vizat

revendicarea imobilelor, cererea ce face obiectul cauzei, fiind formulată abia

după aproape doi ani de la încheierea contractelor, astfel că se atestă, odată

în plus, valabilitatea lor.

Invocând prevederile art. 330

pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data când hotărârile au rămas irevocabile,

precum și dispozițiile art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 58/2003, Procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a

declarat recurs în anulare.

S-a susținut că toate cele trei

hotărâri, vizate prin recursul în anulare, au fost pronunțate cu încălcarea

esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

De asemenea, s-a susținut că hotărârile pronunțate în cauză sunt și vădit

netemeinice.

S-a relevat în acest sens

că, în raport cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, era necesar ca

instanțele judecătorești să efectueze controlul asupra constituționalității

Decretului nr. 92/1950 și să verifice concordanța lui cu legislația internă și

cu dispozițiile din convențiile internaționale la care România a aderat.

Subliniindu-se că

dispozițiile decretului menționat au contravenit prevederilor art. 8, 10 și 11

din Constituția în vigoare la data adoptării lui, precum și că nu erau în

concordanță cu prevederile art. 481 C. civ. și cu cele ale art. 17 alin. (1)

din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948,

s-a arătat că se impunea să se constate, de către instanțe, că preluarea celor

două apartamente și a garsonierei în litigiu s-a făcut în mod abuziv, astfel că

statul, neavând titlu valabil pentru ele, nu mai puteau forma obiectul

aplicării dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995 privind

reglementarea situației juridice a unor imobile, cu destinația de locuințe,

trecute în proprietatea statului.

S-a mai susținut că din

probele administrate rezultă că moștenitoarea fostei proprietare s-a adresat,

încă din anul 1996, Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 din Cadrul Primăriei

sectorului 1, solicitând să i se restituie, în natură, întregul imobil

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, astfel că reaua-credință a

statului, în calitatea sa de vânzător, este vădită.

S-a învederat că nici

cumpărătorii nu pot invoca buna-credință, deoarece demersul făcut de reclamantă

în anul 1996, în vederea restituirii imobilului, demonstrează că exista o

piedică la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a celor două

apartamente și a garsonierei.

Sub acest aspect, s-a arătat

că pârâții cumpărători aveau obligația să depună minime diligențe pentru a

cunoaște situația juridică a apartamentelor, înainte de încheierea

contractelor.

Subliniindu-se că, pentru

stabilirea bunei-credințe, nu este suficientă dovedirea împrejurării că

proprietarul nu a atenționat pe cumpărători, ci era necesar ca aceștia să se

informeze personal cu privire la situația juridică a apartamentelor, astfel că,

nedovedind că au depus aceste minime diligențe, nu mai pot invoca

buna-credință.

Conchizându-se, s-a arătat

că ambele contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu încălcarea

prevederilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, încât în mod greșit s-a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, referitoare la

buna-credință a cumpărătorilor.

În concluzie, s-a cerut

casarea hotărârilor atacate, iar pe fond admiterea acțiunii reclamantei O.E.,

astfel cum a fost formulată și completată.

Recursul în anulare nu este

fondat.

Așa cum s-a relevat, toate

cele trei instanțe care s-au pronunțat în cauză, au ajuns la concluzia,

întemeiată pe ansamblul probator administrat în cauză, că trecerea în

proprietatea statului, a celor două apartamente și a garsonierei revendicate de

reclamantă, nu s-a făcut în mod abuziv, deoarece s-a stabilit că autoarea reclamantei

nu le-a folosit niciodată ca locuință proprie, ci le-a închiriat, și nici nu

s-a dovedit că aceasta ar fi făcut parte din categoriile socio-profesionale

exceptate de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, potrivit dispozițiilor art. II

din acest decret, modificat prin Decretul nr. 524/1955.

Pe de altă parte, este de

subliniat că, atât la data când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare

cu soții N.M. și N.P., cât și la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare cu M.S., reclamanta nu formulase încă acțiune pentru

revendicarea celor două apartamente și nici nu a înștiințat în vreun fel pe

cumpărătorii respectivi, că acele apartamente s-ar afla în litigiu.

În aceste condiții,

prezumția de bună-credință a celor trei cumpărători menționați nu putea fi pusă

la îndoială, mai ales că, pentru ei, era de presupus că SC H.N. SA, prin

intermediul căreia autoritatea locală competentă a efectuat vânzarea, a

realizat și verificările necesare cu privire la situația juridică a imobilului

în care se aflau apartamentele.

Rezultă, deci, că instanțele

au apreciat corect că nu există elemente de fapt în raport cu care să se poată

reține reaua-credință a cumpărătorilor N.M. și N.P., precum și a cumpărătorului

M.S., încât anularea titlului de proprietate al vânzătorului nu ar fi de natură

a atrage nulitatea titlurilor de proprietate ale acestor cumpărători de

bună-credință.

Este de observat, în această

privință, că prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se prevede că

„actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de

privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite

de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu

bună-credință”.

Chiar dacă prevederile art. 46

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece s-ar

încălca principiul neretroactivității legii civile, totuși, în raport cu

celelalte dispoziții existente în materie, care permiteau invocarea

bunei-credințe de către cumpărători, nu se poate considera că titlurile, în

baza cărora cei trei pârâți, persoane fizice, au dobândit apartamentele, ar fi

lovite de nulitate.

Sub acest aspect, este de

reținut că prevederea legală menționată a preluat principii de drept

consolidate de Codul civil, a căror aplicabilitate în speță este neîndoielnică.

În adevăr, prin Legea nr. 10/2001

au fost instituite dispoziții cu privire la valoarea și efectele juridice ale

bunei-credințe în materie de revendicare, dar o atare distincție nu a fost

prevăzută pentru prima dată de această lege specială, buna-credință, creație a

jurisprudenței, fiind reglementată în țara noastră, încă din anul 1865, în

Codul civil, prin ale cărui dispoziții a fost definită și s-au stabilit

condițiile în care produce efecte juridice.

Chiar dacă se referă la

condițiile în care se pot invoca prescripțiile, prevederea de la art. 1898 alin.

(2) C. civ., potrivit căreia „buna-credință este credința posesorului că, cel

de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i

putea transmite proprietatea”, ca și precizarea făcută, prin alin. (2) al

aceluiași articol, în sensul că „este destul ca buna-credință să fi existat în

momentul câștigării imobilului”, stabilesc trăsăturile definitorii ale acestui

important principiu ce guvernează relațiile din domeniul dreptul civil și

limitele în care acționează.

În acest fel, buna-credință

prezumându-se, sarcina probei revenea în speță reclamantei, care a invocat

reaua-credință a celor trei pârâți cumpărători ai apartamentelor.

Or, așa cum s-a subliniat și

prin considerentele hotărârilor pronunțate de cele trei instanțe, reclamanta nu

a infirmat această prezumție legală, ea nefăcând dovada că pârâții cunoșteau că

statul nu era proprietar și că alte persoane pretindeau că aveau drept de

proprietate asupra apartamentelor în discuție.

În atare situație, față de

incontestabila aplicabilitate în cauză a principiului menționat, care

constituie o excepție de la principiul

rezoluto jure dantis resolvitur jus

accipientis,

actele juridice de vânzare-cumpărare, încheiate cu

bună-credință de către pârâții N.M. și N.P., precum și de pârâta M.S., nu sunt

susceptibile de a fi lovite de nulitate, chiar dacă titlul de proprietate al

vânzătorului ar fi desființat.

Așa fiind, devine inutilă

examinarea celorlalte critici aduse hotărârilor atacate, câtă vreme nu pot fi

desființate cele două titluri juridice în baza cărora cumpărătorii menționați

au devenit proprietari ai apartamentelor în litigiu.

În consecință, nu se poate

reține că s-ar fi comis încălcări esențiale ale legii, care să fi determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond și nici nu se justifică aprecierea că

hotărârile pronunțate ar fi vădit netemeinice în accepțiunea prevederilor art. 330

pct. 2 C. proc. pen., încât recursul în anulare urmează să fie respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 165 din 20

februarie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, deciziei civile nr.

551 din 15 noiembrie 2001, a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și

deciziei nr. 1498 din 11 aprilie 2003, a Curții Supreme de Justiție, secția

civilă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 7 februarie 2005.