ÎCCJ, Decizia nr. 28/2005

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 1 octombrie 1998, la Judecătoria sectorului 1 București, reclamanta O.E. a chemat în judecată Consiliul General al municipiului București, solicitând să se constate caracterul abuziv al Decretului nr. 92/1950, cu privire la poziția nr. 4652 din anexa pentru București, referitor la naționalizarea a două apartamente și a garsonierei nr. 2a și b, situate la etajul I al imobilului din București, sectorul 1 și să se dispună să-i fie lăsate, în deplină proprietate și posesie, apartamentele și garsoniera menționate.

În motivarea acțiunii, invocând dispozițiile art. 480-482 C. civ., reclamanta a relevat că este proprietară a celor două apartamente și a garsonierei, care i-au fost lăsate moștenire, prin testament, de către M.E., decedată la 22 februarie 1990. Reclamanta a mai învederat că imobilul a fost construit de tatăl autoarei, care era arhitect, cu credit de la stat, astfel că era exceptat de la dispozițiile de naționalizare ale Decretului nr. 92/1950. Judecătoria sectorului 1, prin sentința civilă nr. 4652 din 24 martie 1999, și-a declinat competența de a judeca, în favoarea Tribunalului București. La data de 19 octombrie 1999, reclamanta și-a precizat cererea, în sensul că a solicitat: - introducerea în cauză a numitei M.S., a soților N.M.

și N.P., precum și a SC H.N. SA; - anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 729 din 17 aprilie 1997, încheiat între SC H.N. SA și M.S., precum și a contractului de vânzare-cumpărare nr. 378 din 22 ianuarie 1997, încheiat între SC H.N. SA și soții N.I. și N.P. În cuprinsul cererii prin care s-au făcut aceste precizări, s-a susținut că ambele contracte, fiind încheiate după trecerea a aproximativ 2 ani de la data apariției Legii nr. 112/1995, au la bază vădita rea-credință, atât din partea vânzătorului SC H.N. SA, cât și din partea cumpărătorilor. Prin întâmpinare, N.M. și N.P.

au solicitat respingerea acțiunii, susținând că imobilul a fost edificat în scopul vânzării și închirierii, iar nu pentru a servi ca locuință proprietarului, că în raport cu prevederile art. III din Decretul nr. 218/1960, era prescris dreptul reclamantei, la acțiune, iar contractul prin care au dobândit apartamentul, nu poate fi anulat, deoarece ei au fost de bună-credință la încheierea acestuia. În rândul său, M.S. a susținut, prin întâmpinarea ce a depus-o, că apartamentul pe care l-a cumpărat, nu era supus, la data încheierii contractului, nici unei revendicări, încât a avut toate temeiurile să creadă că acesta aparținea statului român, care și-a exercitat drepturile, prin intermediul societății vânzătoare.

S-a mai susținut, prin această întâmpinare, că reclamanta O.E. nu are calitate procesuală activă, deoarece dreptul de a revendica imobilul s-a stins odată cu decesul autoarei M.E., care nu l-a revendicat. În final, s-a mai susținut, prin această întâmpinare, că aplicarea măsurii naționalizării s-a făcut în mod legal, deoarece persoanele ce-l aveau atunci în proprietate, nu erau exceptate de la o astfel de măsură. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 165 din 20 mai 2001, a respins, ca nefondată, acțiunea, astfel cum a fost formulată și completată de reclamanta O.E. S-a motivat că, la încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare, contestate de reclamantă, au fost respectate condițiile prevăzute de art. 948 C. civ., deoarece bunurile ce au făcut obiectul vânzării, se aflau în circuitul civil.

Subliniindu-se că reclamanta nu a întreprins nici un demers pentru a aduce la cunoștință pârâților persoane fizice, că imobilul este proprietatea sa, se impune să se rețină că, în momentul încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, pârâții au fost cumpărători de bună-credință, fiecare dintre ei considerând că a dobândit apartamentul, de la adevăratul proprietar. S-a relevat că din moment ce cererea de restituire a imobilului în natură a fost promovată de reclamantă, abia la 1 octombrie 1998, după ce pârâții, persoane fizice, dobândiseră dreptul de proprietate asupra apartamentelor, în temeiul Legii nr. 112/1995, capătul de cerere privind constatarea nulității celor două contracte este nefondat, deoarece încheierea contractelor respective s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare.

Făcându-se referire la capătul de cerere privind revendicarea în natură a imobilului, formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al municipiului București, s-a constatat că imobilul în litigiu nu se mai află în posesia acestui pârât, fiind înstrăinat către persoane fizice, conform prevederilor Legii nr. 112/1995, față de care reclamanta nu a înțeles să promoveze acțiune în revendicare. Împotriva sentinței, reclamanta O.E. a declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 551 din 15 noiembrie 2001, a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin considerentele acestei decizii s-a subliniat că tribunalul a reținut corect că acțiunea privind revendicarea imobilului a fost formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al municipiului București, deși bunul respectiv nu se mai afla în proprietatea acestuia, fiind înstrăinat în condițiile Legii nr. 112/1995, către pârâții persoane fizice, împotriva cărora nu a fost promovată acțiune în revendicare. În legătură cu critica formulată de apelanta-reclamantă, referitoare la lipsa titlului statului asupra imobilului în litigiu, s-a motivat că, din moment ce s-a făcut dovada, cu acte, că toate apartamentele deținute în proprietate de E.M., au fost închiriate, încât aceasta era exceptată de la dispozițiile de naționalizare, nu se poate considera că acele apartamente ar fi fost dobândite de stat fără titlu.

S-a motivat, de asemenea, că susținerea făcută în sensul că părțile din actele de vânzare-cumpărare ar fi fost de rea-credință, nu este fondată, deoarece reclamanta nu a făcut dovada că le-ar fi încunoștințat cu privire la calitatea sa de proprietar și la contestarea calității de proprietar a statului, încât corect s-a reținut de prima instanță, că nu a fost răsturnată prezumția de bună-credință a cumpărătorilor, care au avut reprezentarea că dobândesc bunurile ce au făcut obiectul convenției, de la adevăratul proprietar. Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 1498 din 11 aprilie 2003, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.E., împotriva deciziei menționate.

În motivarea acestei decizii s-a arătat, între altele, că din actele dosarului rezultă că M.E. a închiriat cele două apartamente și garsoniera în litigiu, în întreaga perioadă 1938 - 1950, astfel că, din moment ce titlul statului a fost considerat în mod corect, ca valabil, problema bunei-credințe a pârâților cumpărători, la încheierea contractelor, își pierde relevanța juridică. S-a subliniat, însă, că instanțele au stabilit, pe baza probelor administrate, că nu există nici o dovadă a relei-credințe a pârâților cumpărători. S-a reliefat, în această privință, că au fost respectate condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 112/1995, ceea ce rezultă și din împrejurarea că, la data încheierii contractelor, nu exista nici un demers cunoscut din partea reclamantei, care să fi vizat revendicarea imobilelor, cererea ce face obiectul cauzei, fiind formulată abia după aproape doi ani de la încheierea contractelor, astfel că se atestă, odată în plus, valabilitatea lor.

Invocând prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data când hotărârile au rămas irevocabile, precum și dispozițiile art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 58/2003, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare. S-a susținut că toate cele trei hotărâri, vizate prin recursul în anulare, au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. De asemenea, s-a susținut că hotărârile pronunțate în cauză sunt și vădit netemeinice. S-a relevat în acest sens că, în raport cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, era necesar ca instanțele judecătorești să efectueze controlul asupra constituționalității Decretului nr. 92/1950 și să verifice concordanța lui cu legislația internă și cu dispozițiile din convențiile internaționale la care România a aderat.

Subliniindu-se că dispozițiile decretului menționat au contravenit prevederilor art. 8, 10 și 11 din Constituția în vigoare la data adoptării lui, precum și că nu erau în concordanță cu prevederile art. 481 C. civ. și cu cele ale art. 17 alin. (1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, s-a arătat că se impunea să se constate, de către instanțe, că preluarea celor două apartamente și a garsonierei în litigiu s-a făcut în mod abuziv, astfel că statul, neavând titlu valabil pentru ele, nu mai puteau forma obiectul aplicării dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile, cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului.

S-a mai susținut că din probele administrate rezultă că moștenitoarea fostei proprietare s-a adresat, încă din anul 1996, Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 din Cadrul Primăriei sectorului 1, solicitând să i se restituie, în natură, întregul imobil naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, astfel că reaua-credință a statului, în calitatea sa de vânzător, este vădită. S-a învederat că nici cumpărătorii nu pot invoca buna-credință, deoarece demersul făcut de reclamantă în anul 1996, în vederea restituirii imobilului, demonstrează că exista o piedică la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a celor două apartamente și a garsonierei. Sub acest aspect, s-a arătat că pârâții cumpărători aveau obligația să depună minime diligențe pentru a cunoaște situația juridică a apartamentelor, înainte de încheierea contractelor.

Subliniindu-se că, pentru stabilirea bunei-credințe, nu este suficientă dovedirea împrejurării că proprietarul nu a atenționat pe cumpărători, ci era necesar ca aceștia să se informeze personal cu privire la situația juridică a apartamentelor, astfel că, nedovedind că au depus aceste minime diligențe, nu mai pot invoca buna-credință. Conchizându-se, s-a arătat că ambele contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu încălcarea prevederilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, încât în mod greșit s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, referitoare la buna-credință a cumpărătorilor. În concluzie, s-a cerut casarea hotărârilor atacate, iar pe fond admiterea acțiunii reclamantei O.E., astfel cum a fost formulată și completată.

Recursul în anulare nu este fondat. Așa cum s-a relevat, toate cele trei instanțe care s-au pronunțat în cauză, au ajuns la concluzia, întemeiată pe ansamblul probator administrat în cauză, că trecerea în proprietatea statului, a celor două apartamente și a garsonierei revendicate de reclamantă, nu s-a făcut în mod abuziv, deoarece s-a stabilit că autoarea reclamantei nu le-a folosit niciodată ca locuință proprie, ci le-a închiriat, și nici nu s-a dovedit că aceasta ar fi făcut parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, potrivit dispozițiilor art. II din acest decret, modificat prin Decretul nr. 524/1955. Pe de altă parte, este de subliniat că, atât la data când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu soții N.M.

și N.P., cât și la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu M.S., reclamanta nu formulase încă acțiune pentru revendicarea celor două apartamente și nici nu a înștiințat în vreun fel pe cumpărătorii respectivi, că acele apartamente s-ar afla în litigiu. În aceste condiții, prezumția de bună-credință a celor trei cumpărători menționați nu putea fi pusă la îndoială, mai ales că, pentru ei, era de presupus că SC H.N. SA, prin intermediul căreia autoritatea locală competentă a efectuat vânzarea, a realizat și verificările necesare cu privire la situația juridică a imobilului în care se aflau apartamentele. Rezultă, deci, că instanțele au apreciat corect că nu există elemente de fapt în raport cu care să se poată reține reaua-credință a cumpărătorilor N.M.

și N.P., precum și a cumpărătorului M.S., încât anularea titlului de proprietate al vânzătorului nu ar fi de natură a atrage nulitatea titlurilor de proprietate ale acestor cumpărători de bună-credință. Este de observat, în această privință, că prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se prevede că „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință”. Chiar dacă prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile, totuși, în raport cu celelalte dispoziții existente în materie, care permiteau invocarea bunei-credințe de către cumpărători, nu se poate considera că titlurile, în baza cărora cei trei pârâți, persoane fizice, au dobândit apartamentele, ar fi lovite de nulitate.

Sub acest aspect, este de reținut că prevederea legală menționată a preluat principii de drept consolidate de Codul civil, a căror aplicabilitate în speță este neîndoielnică. În adevăr, prin Legea nr. 10/2001 au fost instituite dispoziții cu privire la valoarea și efectele juridice ale bunei-credințe în materie de revendicare, dar o atare distincție nu a fost prevăzută pentru prima dată de această lege specială, buna-credință, creație a jurisprudenței, fiind reglementată în țara noastră, încă din anul 1865, în Codul civil, prin ale cărui dispoziții a fost definită și s-au stabilit condițiile în care produce efecte juridice.

Chiar dacă se referă la condițiile în care se pot invoca prescripțiile, prevederea de la art. 1898 alin. (2) C. civ., potrivit căreia „buna-credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”, ca și precizarea făcută, prin alin. (2) al aceluiași articol, în sensul că „este destul ca buna-credință să fi existat în momentul câștigării imobilului”, stabilesc trăsăturile definitorii ale acestui important principiu ce guvernează relațiile din domeniul dreptul civil și limitele în care acționează. În acest fel, buna-credință prezumându-se, sarcina probei revenea în speță reclamantei, care a invocat reaua-credință a celor trei pârâți cumpărători ai apartamentelor.

Or, așa cum s-a subliniat și prin considerentele hotărârilor pronunțate de cele trei instanțe, reclamanta nu a infirmat această prezumție legală, ea nefăcând dovada că pârâții cunoșteau că statul nu era proprietar și că alte persoane pretindeau că aveau drept de proprietate asupra apartamentelor în discuție. În atare situație, față de incontestabila aplicabilitate în cauză a principiului menționat, care constituie o excepție de la principiul rezoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, actele juridice de vânzare-cumpărare, încheiate cu bună-credință de către pârâții N.M. și N.P., precum și de pârâta M.S., nu sunt susceptibile de a fi lovite de nulitate, chiar dacă titlul de proprietate al vânzătorului ar fi desființat.

Așa fiind, devine inutilă examinarea celorlalte critici aduse hotărârilor atacate, câtă vreme nu pot fi desființate cele două titluri juridice în baza cărora cumpărătorii menționați au devenit proprietari ai apartamentelor în litigiu. În consecință, nu se poate reține că s-ar fi comis încălcări esențiale ale legii, care să fi determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și nici nu se justifică aprecierea că hotărârile pronunțate ar fi vădit netemeinice în accepțiunea prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. pen., încât recursul în anulare urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 165 din 20 februarie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, deciziei civile nr. 551 din 15 noiembrie 2001, a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și deciziei nr. 1498 din 11 aprilie 2003, a Curții Supreme de Justiție, secția civilă. Pronunțată în ședință publică, azi 7 februarie 2005.