ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1498/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1498/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta

O.E.împotriva deciziei nr. 551  din 15 noiembrie 2001   a Curții de Apel

București, Secția a IV-a Civilă.

La apelul

nominal s-au prezentat: recurenta-reclamantă O.E., personal și asistată de

avocat C.A., intimații-pârâți Consiliul General al Municipiului București,

reprezentat de consilier juridic O.O., intimații-pârâți N.M., personal și

asistat de avocat A.P., N.E.P., în reprezentarea aceluiași avocat, M.S., prin

avocat N.I., lipsind intimata-pârâtă S.C.”H.N.”SA.

Procedura

completă.

Avocat

A.C.depune taxă judiciară de timbru de 8.185.180 lei, conform chitanței Seria

CF nr. 1504065 emisă de Direcția Regională de Poștă București – Oficiul 31,

satisfăcând astfel obligația legală de timbrare pentru toate fazele procesuale,

având în vedere petitul privind constatarea nulității absolute a contractelor

de vânzare-cumpărare nr. 378/1 din 22 ianuarie 1997 și nr.725/17 aprilie 1997.

Curtea a

acordat cuvântul în dezbaterea recursului cu care a fost învestită.

Avocat

A.C.solicită admiterea recursului, modificarea deciziei Curții de Apel și a

celei pronunțate în primă instanță de Tribunalul București, Secția a IV – a

Civilă, în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamanta O.E. și

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, în temeiul

art. 312 alin. (2) din C.proc.civ.

Consilier juridic

O.O. solicită respingerea recursului ca nefondat, conform art. 312 alin. (1)

teza a II-a din același cod.

Avocat A.P.

solicită, la rându-i, respingerea recursului ca nefondat, învederând că primul

motiv, referitor la omisiunea cuprinderii în conținutul hotărârii judecătorești

a numelui avocaților și a numerelor mandatelor de reprezentare  nu sunt de

natură a atrage incidența dispozițiilor art. 105 din C.proc.civ., potrivit cu

care, vătămarea actului susceptibil de nulitate ar putea duce la înlăturarea acestuia.

Cu privire la

critica ce vizează administrarea probatoriilor și aceasta este înlăturată de

concluziile orale și scrise prezentate de aceeași avocată pentru argumentele

expuse în întâmpinare, iar în ceea ce privește valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare

este reafirmată teoria bunei-credințe, care trebuie interpretată, în cazul

concret dedus judecății, în care situația terțului dobânditor de bună-credință,

nu a fost răsturnată prin probe utile, concludente și pertinente care să

justifice reaua-credință, ce trebuia dovedită de reclamantă în cadrul

probatoriilor amplu administrate.

În concluzie

se solicită respingerea recursului ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) teza

a II – a din C.proc.civ. și menținerea ca legale și temeinice a hotărârilor

judecătorești pronunțate.

Avocat N.I.,

în reprezentarea intimatei-pârâte M.S. pune aceleași concluzii în sensul

respingerii recursului.

C U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta O.E.

s-a adresat la data de 1 octombrie 1998 Judecătoriei sectorului 1, solicitând

ca în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București:

- să se

constate caracterul abuziv al măsurii naționalizării pentru cele două

apartamente și garsoniera proprietatea sa, situate în București, str.

Washington nr. 2, etaj 1, sector 1;

- să fie

obligat pârâtul a-i lăsa bunul în deplină proprietate și posesie;

În motivarea

acțiunii reclamanta a arătat că este moștenitoarea proprietarului originar al

imobilului, M.E..

Bunul a fost

naționalizat în mod ilegal, cu încălcarea prevederilor Decretului nr.92/1950,

în condițiile în care fusese dobândit de un funcționar, cu credit de la stat.

Reclamanta

și-a precizat ulterior în mod succesiv acțiunea, înțelegând să revendice și

terenul aferent construcției, în suprafață de 504 m.p.

Prin sentința

civilă nr. 4652 din 24 martie 1999, Judecătoria sectorului 3 și-a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, conform

prevederilor art. 2 pct. 1 lit. b C.proc.civ., reținând că valoarea obiectului

acțiunii depășește 150.000.000 lei.

La Tribunalul

București, secția a IV – a civilă cauza a fost înregistrată cu nr.1844 din 29

aprilie 1999.

La data de 19

octombrie 1999 reclamanta și-a completat și precizat din nou acțiunea,

solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâți a numiților M.S.,

respectiv N.M. și N.P., S.C.„H.N.”SA, solicitând să se depună anularea

contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentele nr. 2 și 3 prin care

foștii chiriași au devenit proprietari în condițiile Legii nr.112/1995.

S-a arătat că

aceste contracte au fost încheiate cu rea-credință atât din partea vânzătorului

cât și a cumpărătorilor, deoarece reclamanta depusese cerere de restituire

imediat după adoptarea Legii nr.112/1995.

Pârâții M. și

N. au formulat întâmpinări, arătând în esență că naționalizarea imobilului s-a

făcut în mod legal. În ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare, au

susținut că acestea sunt valabile, fiind încheiate cu respectarea Legii

nr.112/1995 și în condiții de perfectă bună-credință, astfel încât urmează

să-și mențină efectele.

Examinând

probatoriile cu înscrisuri, interogatorii și expertiză tehnică

efectuate,       Tribunalul București, secția a IV- a civilă nr. 165 din 20

februarie 2001, a respins acțiunea ca nefondată.

Instanța a

reținut în esență că:

- reclamanta

are calitate procesuală activă, fiind unica moștenitoare a defunctei

proprietare M.E.;

-

vânzarea-cumpărarea apartamentelor către pârâții M. și N. a fost legală,

bunurile aflându-se în circuitul civil;

- au fost

respectate întocmai prevederile Legii nr. 112/1995 iar reclamanta nu a făcut

nici un demers pentru a aduce la cunoștința pârâților intenția sa de a

revendica; în aceste condiții, pârâții – persoane fizice au dobândit cu

bună-credință;

- în privința

cererii vizând revendicarea, s-a apreciat că pârâtul Consiliul General al

Municipiului București nu este un „posesor neproprietar”, bunurile fiind

înstrăinate în mod legal persoanelor fizice pârâte înainte de începerea

procesului.

Apelul

declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe, și prin care a susținut în

principal că:

- instanța nu

s-a pronunțat asupra cererii de restituire în natură a bunurilor;

-

naționalizarea s-a făcut în mod abuziv, deci titlul statului nu a fost valabil;

- în mod

greșit s-a reținut buna-credință a pârâților – persoane fizice la încheierea

contractelor de vânzare-cumpărare, a fost respins ca nefondat prin decizia

civilă nr. 551 din 15 noiembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București –

secția a IV – a civilă.

Instanța de

control judiciar a reținut că tribunalul s-a pronunțat în limitele în care a

fost investit, examinând toate capetele de cerere din acțiune, astfel cum

aceasta a fost completată și precizată în mai multe rânduri.

În privința

modului în care a fost aplicată măsura naționalizării, Curtea de Apel a reținut

că din nici o probă a dosarului nu rezultă că M.E. ar fi făcut parte din vreuna

din categoriile socio-profesionale exceptate, menționate în art. II din același

act normativ. Ea s-a încadrat în muncă abia din anul 1952 iar prin înscrisuri

necombătute, emise de Administrația Financiară sector 1 rezultă că în perioada

1945 – 1950, atât cele 2 apartamente cât și garsoniera au fost închiriate.

În fine, s-a

apreciat că în mod corect instanța de fond a reținut buna-credință a pârâților

– persoane fizice, în condițiile în care aceștia nu cunoșteau și nici nu aveau

cum să cunoască împrejurarea că reclamanta va revendica bunurile.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate

în sensul prevederilor art.304 pct. 9 C.proc.civ.și arătând în esență că:

- hotărârea

este lovită de nulitate întrucât nu cuprinde toate elementele prevăzute de art.

261 C.proc.civ., neprecizându-se  numele avocaților și numerele mandatelor

acestora, pentru a se putea verifica legalitatea reprezentării părților;

- insanțele au

încălcat prevederile art. 129 și 130 C.proc.civ., nestăruind pentru aflarea

adevărului, inclusiv prin suplimentarea probatoriilor;

- în mod

greșit s-a apreciat că titlul statului, rezultat din aplicarea Decretului

nr.92/1950 este valabil, în realitate autoarea reclamantei făcând parte din

categoriile exceptate de la naționalizare menționate în art. II din același act

normativ.

-

pârâții-persoane fizice au fost de rea-credință la încheierea contractelor de

vânzare-cumpărare.

Pârâții M. și

N.au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefundat și

susținând că hotărârile pronunțate sunt legale și temeinice.

Examinând

întregul material probator administrat în cauză, în lumina susținerilor

părților, Curtea reține următoarele:

Motivul de

casare referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 261 C.proc.civ.este

neîntemeiat.

Este real că

textul se referă la pct. 2, între altele, la menționarea numelui avocaților.

Această omisiune a instanței de apel se raportează însă la prevederile art. 105

alin. 2 C.proc.civ., potrivit cărora actele se vor declara nule „numai dacă

prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin

anularea lor”.

Or, reclamanta

nu a putut menționa, și cu atât mai mult proba, ce vătămare i-a produs

nemenționarea în decizie a numelui avocaților părților adverse.

De altfel, în

fața Curții Supreme de Justiție reclamanta însăși încalcă (mult mai grav)

aceste reguli, depunând prin poștă un recurs semnat indescifrabil de un avocat,

fără ștampilă și fără delegație, pentru ca abia după 8 luni, la primul termen

de judecată, să se depună o delegație avocațială fără dată.

Curtea nu a

intrat în detalii asupra acestor aspecte, care puteau pune chiar problema unei

neregularități grave de declarare a recursului, însă le menționează în raport

de principiul potrivit căruia drepturile subiective, inclusiv cele procesuale,

trebuie exercitate cu bună-credință.

La fel de

vădit nefondată este și critica referitoare la pretinsa lipsă de rol activ a

instanțelor.

Atât

tribunalul cât și Curtea de Apel au stăruit pentru stabilirea raporturilor

juridice reale dintre părți, dispunând și din oficiu probatorii cu înscrisuri.

Au fost efectuate, în diversele faze procesuale, zeci de adrese la diferite

autorități ale statului pentru lămurirea situației juridice a bunurilor și s-a

insistat (uneori mai mult decât reclamanta) ca relațiile necesare să fie obținute.

De altfel,

reclamanta nu menționează care probatorii ar mai fi trebuit administrate,

pentru ca, în cuprinsul acelorași motive de recurs, să arate că instanțele au

avut la dispoziție un material probator complet pentru a trage concluziile

necesare.

Cel de-al

treilea motiv de recurs, referitor la aplicarea prevederilor Decretului

nr.92/1950, este de asemenea nefondat.

Orice

excepție, inclusiv cele prevăzute de art.II din Decretul nr.92/1950, este de

strictă interpretare. Reclamanta nu a făcut nici o dovadă că autoarea sa se

încadra  în categoriile socio-profesionale exceptate, singurul element probant

fiind acela al  încadrării în muncă în anul 1952.

Pe de altă

parte, din dovezile administrate rezultă că M.E. a închiriat etajul I al

imobilului (deci cele două apartamente și garsoniera în litigiu), pe toată

perioada anilor 1938 – 1950, numiților I.B., F.C.și A.S. Această situație

rezultă din pct.8 al Actului de partaj de ascendent și din adresa

Administrației Financiare a sectorului 1, nefiind combătută.

În aceste

condiții, cum corect titlul statului a fost considerat ca fiind valabil,

problema bunei-credințe a pârâților cumpărători la încheierea contractelor își

pierde relevanța juridică.

Totuși,

instanțele au stabilit, întemeiat pe probatoriile administrate, că nu există

nici o dovadă a relei-credințe a părților. Au fost respectate condițiile și

termenele prevăzute de Legea nr.112/1995, neexistând, la data încheierii

contractelor, nici un demers al reclamantei vizând revendicarea imobilelor

(cerere, notificare, acțiune în justiție). Prezenta cerere în revendicare s-a

formulat după doi ani de la încheierea contractelor, ceea ce atestă o dată în

plus, valabilitatea acestora.

Așa fiind, cum

hotărârile pronunțate în cauză sunt în întregime legale și temeinice, recursul

formulat de reclamantă va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanta O.E. împotriva deciziei  551 din 15

noiembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția a IV – a Civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi  11 aprilie   2003.