ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1498/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta O.E.împotriva deciziei nr. 551 din 15 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția a IV-a Civilă. La apelul nominal s-au prezentat: recurenta-reclamantă O.E., personal și asistată de avocat C.A., intimații-pârâți Consiliul General al Municipiului București, reprezentat de consilier juridic O.O., intimații-pârâți N.M., personal și asistat de avocat A.P., N.E.P., în reprezentarea aceluiași avocat, M.S., prin avocat N.I., lipsind intimata-pârâtă S.C.”H.N.”SA. Procedura completă.

Avocat A.C.depune taxă judiciară de timbru de 8.185.180 lei, conform chitanței Seria CF nr. 1504065 emisă de Direcția Regională de Poștă București – Oficiul 31, satisfăcând astfel obligația legală de timbrare pentru toate fazele procesuale, având în vedere petitul privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 378/1 din 22 ianuarie 1997 și nr.725/17 aprilie 1997. Curtea a acordat cuvântul în dezbaterea recursului cu care a fost învestită. Avocat A.C.solicită admiterea recursului, modificarea deciziei Curții de Apel și a celei pronunțate în primă instanță de Tribunalul București, Secția a IV – a Civilă, în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamanta O.E. și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 312 alin. (2) din C.proc.civ.

Consilier juridic O.O. solicită respingerea recursului ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) teza a II-a din același cod. Avocat A.P. solicită, la rându-i, respingerea recursului ca nefondat, învederând că primul motiv, referitor la omisiunea cuprinderii în conținutul hotărârii judecătorești a numelui avocaților și a numerelor mandatelor de reprezentare nu sunt de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 105 din C.proc.civ., potrivit cu care, vătămarea actului susceptibil de nulitate ar putea duce la înlăturarea acestuia.

Cu privire la critica ce vizează administrarea probatoriilor și aceasta este înlăturată de concluziile orale și scrise prezentate de aceeași avocată pentru argumentele expuse în întâmpinare, iar în ceea ce privește valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare este reafirmată teoria bunei-credințe, care trebuie interpretată, în cazul concret dedus judecății, în care situația terțului dobânditor de bună-credință, nu a fost răsturnată prin probe utile, concludente și pertinente care să justifice reaua-credință, ce trebuia dovedită de reclamantă în cadrul probatoriilor amplu administrate. În concluzie se solicită respingerea recursului ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) teza a II – a din C.proc.civ.

și menținerea ca legale și temeinice a hotărârilor judecătorești pronunțate. Avocat N.I., în reprezentarea intimatei-pârâte M.S. pune aceleași concluzii în sensul respingerii recursului. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta O.E. s-a adresat la data de 1 octombrie 1998 Judecătoriei sectorului 1, solicitând ca în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București: - să se constate caracterul abuziv al măsurii naționalizării pentru cele două apartamente și garsoniera proprietatea sa, situate în București, str. Washington nr. 2, etaj 1, sector 1; - să fie obligat pârâtul a-i lăsa bunul în deplină proprietate și posesie; În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este moștenitoarea proprietarului originar al imobilului, M.E..

Bunul a fost naționalizat în mod ilegal, cu încălcarea prevederilor Decretului nr.92/1950, în condițiile în care fusese dobândit de un funcționar, cu credit de la stat. Reclamanta și-a precizat ulterior în mod succesiv acțiunea, înțelegând să revendice și terenul aferent construcției, în suprafață de 504 m.p. Prin sentința civilă nr. 4652 din 24 martie 1999, Judecătoria sectorului 3 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, conform prevederilor art. 2 pct. 1 lit. b C.proc.civ., reținând că valoarea obiectului acțiunii depășește 150.000.000 lei. La Tribunalul București, secția a IV – a civilă cauza a fost înregistrată cu nr.1844 din 29 aprilie 1999. La data de 19 octombrie 1999 reclamanta și-a completat și precizat din nou acțiunea, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâți a numiților M.S., respectiv N.M.

și N.P., S.C.„H.N.”SA, solicitând să se depună anularea contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentele nr. 2 și 3 prin care foștii chiriași au devenit proprietari în condițiile Legii nr.112/1995. S-a arătat că aceste contracte au fost încheiate cu rea-credință atât din partea vânzătorului cât și a cumpărătorilor, deoarece reclamanta depusese cerere de restituire imediat după adoptarea Legii nr.112/1995. Pârâții M. și N. au formulat întâmpinări, arătând în esență că naționalizarea imobilului s-a făcut în mod legal. În ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare, au susținut că acestea sunt valabile, fiind încheiate cu respectarea Legii nr.112/1995 și în condiții de perfectă bună-credință, astfel încât urmează să-și mențină efectele.

Examinând probatoriile cu înscrisuri, interogatorii și expertiză tehnică efectuate, Tribunalul București, secția a IV- a civilă nr. 165 din 20 februarie 2001, a respins acțiunea ca nefondată. Instanța a reținut în esență că: - reclamanta are calitate procesuală activă, fiind unica moștenitoare a defunctei proprietare M.E.; - vânzarea-cumpărarea apartamentelor către pârâții M. și N. a fost legală, bunurile aflându-se în circuitul civil; - au fost respectate întocmai prevederile Legii nr. 112/1995 iar reclamanta nu a făcut nici un demers pentru a aduce la cunoștința pârâților intenția sa de a revendica; în aceste condiții, pârâții – persoane fizice au dobândit cu bună-credință; - în privința cererii vizând revendicarea, s-a apreciat că pârâtul Consiliul General al Municipiului București nu este un „posesor neproprietar”, bunurile fiind înstrăinate în mod legal persoanelor fizice pârâte înainte de începerea procesului.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe, și prin care a susținut în principal că: - instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de restituire în natură a bunurilor; - naționalizarea s-a făcut în mod abuziv, deci titlul statului nu a fost valabil; - în mod greșit s-a reținut buna-credință a pârâților – persoane fizice la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 551 din 15 noiembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV – a civilă. Instanța de control judiciar a reținut că tribunalul s-a pronunțat în limitele în care a fost investit, examinând toate capetele de cerere din acțiune, astfel cum aceasta a fost completată și precizată în mai multe rânduri.

În privința modului în care a fost aplicată măsura naționalizării, Curtea de Apel a reținut că din nici o probă a dosarului nu rezultă că M.E. ar fi făcut parte din vreuna din categoriile socio-profesionale exceptate, menționate în art. II din același act normativ. Ea s-a încadrat în muncă abia din anul 1952 iar prin înscrisuri necombătute, emise de Administrația Financiară sector 1 rezultă că în perioada 1945 – 1950, atât cele 2 apartamente cât și garsoniera au fost închiriate. În fine, s-a apreciat că în mod corect instanța de fond a reținut buna-credință a pârâților – persoane fizice, în condițiile în care aceștia nu cunoșteau și nici nu aveau cum să cunoască împrejurarea că reclamanta va revendica bunurile.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în sensul prevederilor art.304 pct. 9 C.proc.civ.și arătând în esență că: - hotărârea este lovită de nulitate întrucât nu cuprinde toate elementele prevăzute de art. 261 C.proc.civ., neprecizându-se numele avocaților și numerele mandatelor acestora, pentru a se putea verifica legalitatea reprezentării părților; - insanțele au încălcat prevederile art. 129 și 130 C.proc.civ., nestăruind pentru aflarea adevărului, inclusiv prin suplimentarea probatoriilor; - în mod greșit s-a apreciat că titlul statului, rezultat din aplicarea Decretului nr.92/1950 este valabil, în realitate autoarea reclamantei făcând parte din categoriile exceptate de la naționalizare menționate în art. II din același act normativ.

- pârâții-persoane fizice au fost de rea-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. Pârâții M. și N.au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefundat și susținând că hotărârile pronunțate sunt legale și temeinice. Examinând întregul material probator administrat în cauză, în lumina susținerilor părților, Curtea reține următoarele: Motivul de casare referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 261 C.proc.civ.este neîntemeiat. Este real că textul se referă la pct. 2, între altele, la menționarea numelui avocaților. Această omisiune a instanței de apel se raportează însă la prevederile art. 105 alin. 2 C.proc.civ., potrivit cărora actele se vor declara nule „numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor”.

Or, reclamanta nu a putut menționa, și cu atât mai mult proba, ce vătămare i-a produs nemenționarea în decizie a numelui avocaților părților adverse. De altfel, în fața Curții Supreme de Justiție reclamanta însăși încalcă (mult mai grav) aceste reguli, depunând prin poștă un recurs semnat indescifrabil de un avocat, fără ștampilă și fără delegație, pentru ca abia după 8 luni, la primul termen de judecată, să se depună o delegație avocațială fără dată. Curtea nu a intrat în detalii asupra acestor aspecte, care puteau pune chiar problema unei neregularități grave de declarare a recursului, însă le menționează în raport de principiul potrivit căruia drepturile subiective, inclusiv cele procesuale, trebuie exercitate cu bună-credință.

La fel de vădit nefondată este și critica referitoare la pretinsa lipsă de rol activ a instanțelor. Atât tribunalul cât și Curtea de Apel au stăruit pentru stabilirea raporturilor juridice reale dintre părți, dispunând și din oficiu probatorii cu înscrisuri. Au fost efectuate, în diversele faze procesuale, zeci de adrese la diferite autorități ale statului pentru lămurirea situației juridice a bunurilor și s-a insistat (uneori mai mult decât reclamanta) ca relațiile necesare să fie obținute. De altfel, reclamanta nu menționează care probatorii ar mai fi trebuit administrate, pentru ca, în cuprinsul acelorași motive de recurs, să arate că instanțele au avut la dispoziție un material probator complet pentru a trage concluziile necesare.

Cel de-al treilea motiv de recurs, referitor la aplicarea prevederilor Decretului nr.92/1950, este de asemenea nefondat. Orice excepție, inclusiv cele prevăzute de art.II din Decretul nr.92/1950, este de strictă interpretare. Reclamanta nu a făcut nici o dovadă că autoarea sa se încadra în categoriile socio-profesionale exceptate, singurul element probant fiind acela al încadrării în muncă în anul 1952. Pe de altă parte, din dovezile administrate rezultă că M.E. a închiriat etajul I al imobilului (deci cele două apartamente și garsoniera în litigiu), pe toată perioada anilor 1938 – 1950, numiților I.B., F.C.și A.S. Această situație rezultă din pct.8 al Actului de partaj de ascendent și din adresa Administrației Financiare a sectorului 1, nefiind combătută.

În aceste condiții, cum corect titlul statului a fost considerat ca fiind valabil, problema bunei-credințe a pârâților cumpărători la încheierea contractelor își pierde relevanța juridică. Totuși, instanțele au stabilit, întemeiat pe probatoriile administrate, că nu există nici o dovadă a relei-credințe a părților. Au fost respectate condițiile și termenele prevăzute de Legea nr.112/1995, neexistând, la data încheierii contractelor, nici un demers al reclamantei vizând revendicarea imobilelor (cerere, notificare, acțiune în justiție). Prezenta cerere în revendicare s-a formulat după doi ani de la încheierea contractelor, ceea ce atestă o dată în plus, valabilitatea acestora. Așa fiind, cum hotărârile pronunțate în cauză sunt în întregime legale și temeinice, recursul formulat de reclamantă va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta O.E. împotriva deciziei 551 din 15 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția a IV – a Civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2003.