ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4445/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea introductivă de instanță,

formulată la data de 16 ianuarie 2008, reclamanta N.A.L., a solicitat, în contradictoriu

cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și V.I.O., să se constate

că statul nu a preluat cu titlu valabil imobilul, la data naționalizării, iar capătul

doi de cerere viza lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului situat

în București, sector 2.

În motivarea acțiunii, întemeiată pe dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 480 și urm. C. civ., reclamanta a arătat că

este unica moștenitoare a defunctului său tată G.M., moștenitor testamentar al numitului

I.C.E., proprietar al imobilului, de la care acesta a fost naționalizat ilegal,

iar pârâta este succesoarea mamei sale decedate, V.E., care a cumpărat apartamentul

în temeiul Legii nr. 112/1995.

Municipiul București, prin Primarul General,

a invocat prin întâmpinare excepția lipsei de interes în constatarea preluării fără

titlu valabil a imobilului de către stat, în raport de dispozițiile art. 1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 247/2005.

Prin întâmpinare, pârâta V.I.O. a invocat

excepția inadmisibilității capătului 1 din cerere, deoarece prin acesta nu se pretinde

un drept, ci se solicită constatarea unui fapt, și excepția inadmisibilității acțiunii

în revendicare, cu referire la dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

S-a invocat și excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Municipiul București care nu are această calitate

procesuală în capătul de cerere în revendicare.

S-a solicitat a se constata prescripția

dreptului de opțiune succesorală al autorului reclamantei și ca urmare, lipsa calității

procesual active a reclamantei, deoarece, din analiza actelor privind certificatul

de calitate de moștenitor, testamentul și codicilul întocmit la 09 decembrie 1948

de către numitul I.E., prin care se testează imobilul în litigiu, cu titlu particular,

către tatăl reclamantei G.M.l, actul de vânzare-cumpărare din 1936 autentificat

de Tribunalul Ilfov, secția notariat, contractul de construire din 01 iulie 1936,

procesul-verbal din 1940, pe de o parte nu rezultă actul juridic prin care G.M.

a acceptat legatul cu titlu particular menționat în codicilul din testamentul întocmit

la 12 decembrie 1945, iar pe de altă parte, dreptul de opțiune succesorală al reclamantei

este prescris, întrucât nu s-a făcut dovada că autorul reclamantei a acceptat legatul

cu titlu particular de la I.E. în termenul legal.

Pe cale reconvențională, pârâta a solicitat

a se constata existența dreptului său de proprietate asupra apartamentului, dobândit

cu bună credință, fiind incidență prescripția achizitivă de la 10 la 20 de ani.

Pârâta a chemat în garanție Municipiul

București, prin Primarul General, și Statul Român, prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, suma definitivă urmând a fi stabilită printr-o expertiză de evaluare.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei

și Finanțelor, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în raport

de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, considerând că Primăria

Municipiului București, ca parte contractantă, are calitate procesuală pasivă în

obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza contractului de vânzare-cumpărare.

În subsidiar, în situația respingerii excepției invocate, s-a solicitat respingerea

cererii, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, respectiv nu există hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să

se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți.

Prin sentința civilă nr. 8177 din 01

octombrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București s-a declinat competența

soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București în raport de dispozițiile

art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., având în vedere valoarea imobilului de peste

500.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 466 din 27

martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-au respins

ca nefondate excepțiile lipsei de interes, a inadmisibilității capătului 1 și 2

din acțiunea principală și ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale

pasive a Municipiului București pe capătul de cerere privind revendicarea; totodată,

s-a constatat prescris dreptul de opțiune succesorală a autorului reclamantei față

de moștenirea defunctului I.C.E. și, în consecință, s-a constatat că reclamanta

nu are calitate procesuală activă privind revendicarea pe calea dreptului comun,

fiind respinsă acțiunea pe acest temei, pe ambele capete de cerere și a fost admisă

excepția prescripției achizitive a dreptului de proprietate de 10 ani față de imobil,

în patrimoniul pârâtei-reclamante V.I.O., fiind respinsă ca rămasă fără obiect,

cererea reclamanților și cererea de chemare în garanție a chemaților în garanție

Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și SC A. SA.

S-a constatat admisibil capătul de cerere

prin care reclamanta pretinde a se constata preluarea fără titlu valabil a imobilului

de către stat, în condițiile art. 6 pct. 3 din Legea nr. 213/1998 atribuie instanțelor

de judecată competența în stabilirea valabilității titlului statului.

A fost respinsă și excepția lipsei de interes

a aceluiași capăt de cerere, deoarece reclamanta întemeindu-și cererea pe dreptul

comun, are interesul în a se constata valabilitatea/nevalabilitatea actului naționalizării

față de pretinsul său autor.

În considerarea dispozițiilor Legii

nr. 10/2001 și a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a

fost respinsă ca nefondată și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare

întemeiată pe dreptul comun.

În condițiile în care instanța de apel

a constatat că reclamanta avea calitate de proprietar și deci, avea calitate procesual

activă, trebuia să facă aplicarea art. 296 C. proc. civ., și nu a art. 297 C.

proc. civ., respectiv să dispună schimbarea în parte a sentinței, în sensul respingerii

excepțiilor prescripției dreptului de opțiune succesorală și a calității procesual

active și menținerii excepției prescripției achizitive deoarece, prin admiterea

motivului de apel, reclamantei i se recunoaște calitatea procesual activă și, implicit,

calitatea de proprietar, având în vedere că instanța de fond a analizat condițiile

de admisibilitate a prescripției achizitive.

Un alt motiv de recurs este încadrat de

către pârâtă în dispozițiile art. 304 pct. 7, raportat la art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ. Decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate

apărările pârâtei referitoare la admisibilitatea excepției prescripției achizitive,

câtă vreme, prin întâmpinare pârâta a arătat că reclamanta deține un bun în sensul

C.E.D.O., o hotărâre judecătorească care nu este opozabilă recurentei, însă care

produce efecte față de Consiliul General al Municipiului București și SC A. SA.

Examinând recursul, din prisma criticilor

formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată următoarele:

O primă critică adusă deciziei recurate,

vizează greșita reținere de către instanța de apel, a puterii lucrului judecat conferită

de sentința civilă nr. 4251 din 06 martie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București.

Prin această hotărâre judecătorească obținută

de reclamantă, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București

și SC A. SA, i-a fost consacrat reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilului

în litigiu, astfel că aceasta poate invoca un bun în sensul prevăzut de art. 1 din

Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Acest aspect este consacrat în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului prin numeroase hotărâri, cum ar fi cauza Păduraru

contra României pronunțată în 01 decembrie 2005 și publicată în M. Of. nr. 214/14.06.2006

și cauza Străin contra României din 21 iulie 2005 publicată în M. Of. nr. 99/02.02.2006.

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două

manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C. civ.

și art. 166 C. proc. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze

ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți [conform art. 1200 pct. 4,

art. 1202 alin. (2) C. civ.].

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului

judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă

dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare

a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de

ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii

judecătorești.

Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire

la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, această prezumție are caracter

absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să pretindă

stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior. Astfel, în

speța de față, instanța nu putea repune în discuție, sau contrazice, calitatea de

proprietar a reclamantei, tranșată prin hotărârea judecătorească sus-menționată.

Prin urmare, în mod just instanța de apel

a ținut cont de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și de modalitatea

în care, în litigiul anterior, s-a tranșat asupra chestiunii dreptului de proprietate

pretins de către reclamantă.

Critica privitoare la aplicarea greșită

a dispozițiilor art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 7/1996, privind cadastrul

și publicitatea imobiliară, nu poate fi primită. Astfel, alin. (1) al acestui articol,

arată că, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față

de terți, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune,

vânzare silită și uzucapiune, iar alin. (2) prevede că, în aceleași condiții sunt

opozabile față de terți și drepturile reale dobândite de stat și de orice persoană,

prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătorești.

Prin urmare, din textele enunțate rezultă

că, în speța de față, reclamanta, fiind posesoare a unei hotărâri judecătorești

irevocabile, nu era necesară înscrierea în cartea funciară, dreptul acesteia de

proprietate fiind opozabil față de terți, deci inclusiv față de recurenta-pârâtă.

Critica referitoare la greșita reținere

de către instanța de apel a faptului că dreptul de proprietate al reclamantei este

opozabil pârâtei, întrucât aceasta a efectuat operațiunile de publicitate imobiliară,

este nefondată. Instanța a apreciat că dreptul de proprietate al reclamantei, reprezentat

de hotărârea judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, sub aspectul calității

de proprietar a acesteia, este opozabil terților, chiar și fără înscriere în carte

funciară, iar reținerea că sentința civilă nr. 4251/1998 a Judecătoriei sectorului

2 București a fost înscrisă în registrul de inscripțiuni și transcripțiuni din

21 mai 1998 nu reprezintă, nicidecum, o tranșare a preferabilității titlului acesteia,

așa cum tinde să inducă recurenta.

Prin urmare, în mod just instanța de apel

a constatat că sentința civilă nr. 4251/1998 a Judecătoriei sectorului 2 București

este opozabilă pârâtei, incidente fiind în speță dispozițiile art. 26 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora drepturile reale dobândite prin efectul

legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătorești, sunt opozabile față de

terți, fără înscriere în cartea funciară. Faptul că această sentință, rămasă irevocabilă,

a fost transcrisă în registrul de inscripțiuni și transcripțiuni, nu face decât

să întărească argumentele referitoare la opozabilitatea acesteia față de terți.

Susținerea recurentei potrivit căreia, instanța de apel nu a observat că autoarea

pârâtei a transcris în 18 noiembrie 1996, în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni,

contractul de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu poate fi

primită, câtă vreme cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe.

O altă critică de nelegalitate a deciziei

atacate o reprezintă aceea potrivit căreia, instanța de apel trebuia să aplice dispozițiile

art. 296 C. proc. civ., și nu cele prevăzute de art. 297 din același cod.

Recurenta omite că decizia atacată vizează

o soluție de admitere a apelului, de desființare a sentinței apelate și de trimitere

a cauzei spre rejudecare, în cuprinsul căreia există dispoziții privind analizarea

capătului de cerere referitor la uzucapiunea de scurtă durată, întrucât hotărârea

de fond conține considerente contradictorii referitoare la constatarea lipsei calității

procesuale active a reclamantei și admiterea excepției prescripției achizitive a

dreptului de proprietate, în condițiile uzucapiunii de 10-20 ani. Astfel, pe de

o parte, s-a reținut lipsa calității procesual active a reclamantei, în condițiile

în care uzucapiunea trebuia soluționată în contradictoriu cu adevăratul proprietar.

Prin urmare, în mod judicios în apel s-a

făcut aplicarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., întrucât hotărârea instanței

de fond conținea considerente contradictorii, nefiind stabilit nici cadrul procesual

corect, în condițiile în care mama pârâtei a încheiat contractul de vânzare-cumpărare

în temeiul Legii nr. 112/1995, aceasta fiind adevăratul posesor al imobilului, urmată

fiind de către pârâtă.

Recurenta mai susține că decizia atacată

nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările pârâtei referitoare

la admisibilitatea excepției prescripției achizitive. Din lecturarea considerentelor

deciziei recurate, se observă că instanța de apel a reținut că uzucapiunea trebuia

analizată din perspectiva adevăratului posesor al imobilului - V.E., urmat de pârâta

V.I.O., în raport de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 și de justul titlu

invocat în cauză, precum și din prisma calităților posesiei. Prin urmare, instanța

de apel nu a înlăturat apărările pârâtei, ci a trimis cauza spre rejudecare, instanța

de fond fiind cea care va reanaliza din perspectiva celor enunțate mai sus, incidența

uzucapiunii de scurtă durată, în prezenta cauză.

Față de cele redate anterior, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de

pârâta V.I.O.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta V.I.O.

împotriva deciziei civile nr. 329 A din 11 mai 2010 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26

mai 2011.