ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4445/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea introductivă de instanță, formulată la data de 16 ianuarie 2008, reclamanta N.A.L., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și V.I.O., să se constate că statul nu a preluat cu titlu valabil imobilul, la data naționalizării, iar capătul doi de cerere viza lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului situat în București, sector 2. În motivarea acțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 480 și urm. C. civ., reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a defunctului său tată G.M., moștenitor testamentar al numitului I.C.E., proprietar al imobilului, de la care acesta a fost naționalizat ilegal, iar pârâta este succesoarea mamei sale decedate, V.E., care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995.

Municipiul București, prin Primarul General, a invocat prin întâmpinare excepția lipsei de interes în constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului de către stat, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 247/2005. Prin întâmpinare, pârâta V.I.O. a invocat excepția inadmisibilității capătului 1 din cerere, deoarece prin acesta nu se pretinde un drept, ci se solicită constatarea unui fapt, și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, cu referire la dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. S-a invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București care nu are această calitate procesuală în capătul de cerere în revendicare.

S-a solicitat a se constata prescripția dreptului de opțiune succesorală al autorului reclamantei și ca urmare, lipsa calității procesual active a reclamantei, deoarece, din analiza actelor privind certificatul de calitate de moștenitor, testamentul și codicilul întocmit la 09 decembrie 1948 de către numitul I.E., prin care se testează imobilul în litigiu, cu titlu particular, către tatăl reclamantei G.M.l, actul de vânzare-cumpărare din 1936 autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, contractul de construire din 01 iulie 1936, procesul-verbal din 1940, pe de o parte nu rezultă actul juridic prin care G.M. a acceptat legatul cu titlu particular menționat în codicilul din testamentul întocmit la 12 decembrie 1945, iar pe de altă parte, dreptul de opțiune succesorală al reclamantei este prescris, întrucât nu s-a făcut dovada că autorul reclamantei a acceptat legatul cu titlu particular de la I.E.

în termenul legal. Pe cale reconvențională, pârâta a solicitat a se constata existența dreptului său de proprietate asupra apartamentului, dobândit cu bună credință, fiind incidență prescripția achizitivă de la 10 la 20 de ani. Pârâta a chemat în garanție Municipiul București, prin Primarul General, și Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, suma definitivă urmând a fi stabilită printr-o expertiză de evaluare. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în raport de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, considerând că Primăria Municipiului București, ca parte contractantă, are calitate procesuală pasivă în obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza contractului de vânzare-cumpărare.

În subsidiar, în situația respingerii excepției invocate, s-a solicitat respingerea cererii, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv nu există hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți. Prin sentința civilă nr. 8177 din 01 octombrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București s-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., având în vedere valoarea imobilului de peste 500.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 466 din 27 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-au respins ca nefondate excepțiile lipsei de interes, a inadmisibilității capătului 1 și 2 din acțiunea principală și ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București pe capătul de cerere privind revendicarea; totodată, s-a constatat prescris dreptul de opțiune succesorală a autorului reclamantei față de moștenirea defunctului I.C.E.

și, în consecință, s-a constatat că reclamanta nu are calitate procesuală activă privind revendicarea pe calea dreptului comun, fiind respinsă acțiunea pe acest temei, pe ambele capete de cerere și a fost admisă excepția prescripției achizitive a dreptului de proprietate de 10 ani față de imobil, în patrimoniul pârâtei-reclamante V.I.O., fiind respinsă ca rămasă fără obiect, cererea reclamanților și cererea de chemare în garanție a chemaților în garanție Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și SC A. SA. S-a constatat admisibil capătul de cerere prin care reclamanta pretinde a se constata preluarea fără titlu valabil a imobilului de către stat, în condițiile art. 6 pct. 3 din Legea nr. 213/1998 atribuie instanțelor de judecată competența în stabilirea valabilității titlului statului.

A fost respinsă și excepția lipsei de interes a aceluiași capăt de cerere, deoarece reclamanta întemeindu-și cererea pe dreptul comun, are interesul în a se constata valabilitatea/nevalabilitatea actului naționalizării față de pretinsul său autor. În considerarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respinsă ca nefondată și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun. În condițiile în care instanța de apel a constatat că reclamanta avea calitate de proprietar și deci, avea calitate procesual activă, trebuia să facă aplicarea art. 296 C. proc. civ., și nu a art. 297 C. proc.

civ., respectiv să dispună schimbarea în parte a sentinței, în sensul respingerii excepțiilor prescripției dreptului de opțiune succesorală și a calității procesual active și menținerii excepției prescripției achizitive deoarece, prin admiterea motivului de apel, reclamantei i se recunoaște calitatea procesual activă și, implicit, calitatea de proprietar, având în vedere că instanța de fond a analizat condițiile de admisibilitate a prescripției achizitive. Un alt motiv de recurs este încadrat de către pârâtă în dispozițiile art. 304 pct. 7, raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările pârâtei referitoare la admisibilitatea excepției prescripției achizitive, câtă vreme, prin întâmpinare pârâta a arătat că reclamanta deține un bun în sensul C.E.D.O., o hotărâre judecătorească care nu este opozabilă recurentei, însă care produce efecte față de Consiliul General al Municipiului București și SC A. SA. Examinând recursul, din prisma criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: O primă critică adusă deciziei recurate, vizează greșita reținere de către instanța de apel, a puterii lucrului judecat conferită de sentința civilă nr. 4251 din 06 martie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București.

Prin această hotărâre judecătorească obținută de reclamantă, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și SC A. SA, i-a fost consacrat reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel că aceasta poate invoca un bun în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acest aspect este consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin numeroase hotărâri, cum ar fi cauza Păduraru contra României pronunțată în 01 decembrie 2005 și publicată în M. Of. nr. 214/14.06.2006 și cauza Străin contra României din 21 iulie 2005 publicată în M. Of. nr. 99/02.02.2006. Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C. civ.

și art. 166 C. proc. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți [conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.]. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești. Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

Astfel, în speța de față, instanța nu putea repune în discuție, sau contrazice, calitatea de proprietar a reclamantei, tranșată prin hotărârea judecătorească sus-menționată. Prin urmare, în mod just instanța de apel a ținut cont de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și de modalitatea în care, în litigiul anterior, s-a tranșat asupra chestiunii dreptului de proprietate pretins de către reclamantă. Critica privitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 7/1996, privind cadastrul și publicitatea imobiliară, nu poate fi primită.

Astfel, alin. (1) al acestui articol, arată că, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită și uzucapiune, iar alin. (2) prevede că, în aceleași condiții sunt opozabile față de terți și drepturile reale dobândite de stat și de orice persoană, prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătorești. Prin urmare, din textele enunțate rezultă că, în speța de față, reclamanta, fiind posesoare a unei hotărâri judecătorești irevocabile, nu era necesară înscrierea în cartea funciară, dreptul acesteia de proprietate fiind opozabil față de terți, deci inclusiv față de recurenta-pârâtă.

Critica referitoare la greșita reținere de către instanța de apel a faptului că dreptul de proprietate al reclamantei este opozabil pârâtei, întrucât aceasta a efectuat operațiunile de publicitate imobiliară, este nefondată. Instanța a apreciat că dreptul de proprietate al reclamantei, reprezentat de hotărârea judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, sub aspectul calității de proprietar a acesteia, este opozabil terților, chiar și fără înscriere în carte funciară, iar reținerea că sentința civilă nr. 4251/1998 a Judecătoriei sectorului 2 București a fost înscrisă în registrul de inscripțiuni și transcripțiuni din 21 mai 1998 nu reprezintă, nicidecum, o tranșare a preferabilității titlului acesteia, așa cum tinde să inducă recurenta.

Prin urmare, în mod just instanța de apel a constatat că sentința civilă nr. 4251/1998 a Judecătoriei sectorului 2 București este opozabilă pârâtei, incidente fiind în speță dispozițiile art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora drepturile reale dobândite prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătorești, sunt opozabile față de terți, fără înscriere în cartea funciară. Faptul că această sentință, rămasă irevocabilă, a fost transcrisă în registrul de inscripțiuni și transcripțiuni, nu face decât să întărească argumentele referitoare la opozabilitatea acesteia față de terți. Susținerea recurentei potrivit căreia, instanța de apel nu a observat că autoarea pârâtei a transcris în 18 noiembrie 1996, în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, contractul de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu poate fi primită, câtă vreme cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe.

O altă critică de nelegalitate a deciziei atacate o reprezintă aceea potrivit căreia, instanța de apel trebuia să aplice dispozițiile art. 296 C. proc. civ., și nu cele prevăzute de art. 297 din același cod. Recurenta omite că decizia atacată vizează o soluție de admitere a apelului, de desființare a sentinței apelate și de trimitere a cauzei spre rejudecare, în cuprinsul căreia există dispoziții privind analizarea capătului de cerere referitor la uzucapiunea de scurtă durată, întrucât hotărârea de fond conține considerente contradictorii referitoare la constatarea lipsei calității procesuale active a reclamantei și admiterea excepției prescripției achizitive a dreptului de proprietate, în condițiile uzucapiunii de 10-20 ani.

Astfel, pe de o parte, s-a reținut lipsa calității procesual active a reclamantei, în condițiile în care uzucapiunea trebuia soluționată în contradictoriu cu adevăratul proprietar. Prin urmare, în mod judicios în apel s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., întrucât hotărârea instanței de fond conținea considerente contradictorii, nefiind stabilit nici cadrul procesual corect, în condițiile în care mama pârâtei a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, aceasta fiind adevăratul posesor al imobilului, urmată fiind de către pârâtă. Recurenta mai susține că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările pârâtei referitoare la admisibilitatea excepției prescripției achizitive.

Din lecturarea considerentelor deciziei recurate, se observă că instanța de apel a reținut că uzucapiunea trebuia analizată din perspectiva adevăratului posesor al imobilului - V.E., urmat de pârâta V.I.O., în raport de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 și de justul titlu invocat în cauză, precum și din prisma calităților posesiei. Prin urmare, instanța de apel nu a înlăturat apărările pârâtei, ci a trimis cauza spre rejudecare, instanța de fond fiind cea care va reanaliza din perspectiva celor enunțate mai sus, incidența uzucapiunii de scurtă durată, în prezenta cauză. Față de cele redate anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de pârâta V.I.O.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta V.I.O. împotriva deciziei civile nr. 329 A din 11 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2011.