ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5935/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5935/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 15 octombrie 2007, reclamanta G.G.V. a

solicitat obligarea pârâților Ș.M. și SC T. SA București să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul construcție situat în municipiul

București, sector 3, precum și a terenului în suprafață de 212 mp și să se

constate nevalabilitatea titlului în baza căruia pârâtul Ș.M. deține imobilul

în litigiu.

În drept, reclamanta a invocat

incidența dispozițiilor art. 480 și urm. C. civ.

În motivarea cererii, reclamanta a

susținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea autoarei sale, D.H., că

acesta a fost preluat de stat prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950,

iar notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată.

Reclamanta a arătat, totodată, că

imobilul a fost înstrăinat de stat către Ș.M., în baza contractului de

vânzare-cumpărare, în condițiile în care statul nu era titularul unui drept de

proprietatea valabil dobândit, caz în care nici cumpărătorul nu poate invoca

dobândirea valabilă a dreptului de proprietate, titlul său de proprietate fiind

preferabil.

La termenul de judecată din 16 aprilie

2008, tribunalul a încuviințat citarea în proces, în calitate de pârâtă, a

numitei Ș.A., în calitate de cumpărătoare a imobilului în litigiu, alături de Ș.M.

Prin încheierea de ședință de la

aceeași dată, instanța a respins excepția inadmisibilității cererii în

revendicare deduse judecății, motivat de faptul că este îndreptată împotriva

unui terț dobânditor al imobilului, iar dispozițiile Legii nr. 10/2001

reglementează doar raporturile dintre stat și foștii proprietari.

Prin încheierea de ședință din 3

septembrie 2008, tribunalul a dispus citarea în proces, în calitate de pârâți

și a numiților A.E. și A.T., în calitate de subdobânditori ai imobilului în

litigiu, prin cumpărare de la Ș.M.

Prin sentința civilă nr. 197 din 11

februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea și a

obligat pe pârâții Ș.M., SC T. SA, G. (fostă Ș.) A., A.E. și A.T. să lase

reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

municipiul București, sector 3, compus din teren și construcție, astfel cum

acestea au fost identificate prin rapoartele de expertiză topometrică întocmite

de expertul S.V. și, respectiv, construcții, de expertul T.M.

Prin aceeași sentință, s-a luat act de

renunțarea reclamantei la judecata capătului de cerere privind constatarea

nulității absolute a contactelor de vânzare-cumpărare.

În motivarea sentinței, instanța a

reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil,

întrucât Decretul nr. 92/1950, invocat drept temei al preluării, a fost un act

normativ abuziv, care contravenea prevederilor art. 8, 10 și 16 din Constituția

României din 1948, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art.

481 C. civ.

Instanța a reținut, totodată, că

imobilul în litigiu a fost înstrăinat de stat, prin contractul de vânzare

cumpărare din 26 februarie 1997, către Ș.M. și G. (fostă Ș.) A., iar, ulterior,

prin contractul de vânzare cumpărare din 5 iunie 2007 de BNP B.N., către A.E.

și A.M.

Procedând la compararea titlurilor de

proprietate invocate de reclamantă, pe de o parte, și de către pârâți, pe de

altă parte, instanța a apreciat că titlul reclamantei este mai bine

caracterizat, întrucât provine de la adevăratul proprietar, cu mențiunea că

buna credință a cumpărătorilor în dobândirea imobilului de la un neproprietar

nu prezintă relevanță în procesul de revendicare.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut și faptul că raportului juridic de revendicare dedus judecății,

intervenit între persoane fizice, nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001,

incidență doar raporturilor dintre persoanele fizice și stat și nici

dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată

după pronunțarea sentinței.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel pârâții Ș.M., A.E. și A.T.

În motivarea apelului, pârâții au

susținut, în esență, că raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile

prevederile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, că reclamanta, în scopul

obținerii unei reparații pentru deposedarea de către stat a autoarei sale de

imobilul în litigiu, avea a finaliza procedura Legii nr. 10/2001, respectiv, că

prin admiterea cererii în revendicare se aduce atingere dreptului de

proprietate dobândit de ei în baza unor contracte de vânzare-cumpărare valabil

încheiate, fapt care contravine deciziei în interesul legii invocate.

Prin Decizia civilă nr. 535 din 2

februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca

nefondat, apelul declarat de pârâți, pentru aceleași considerente reținute și

de prima instanță.

Instanța de apel a reținut, totodată,

că soluția se impune și în raport de prevederile deciziei în interesul Legii nr.

33/2008, întrucât, potrivit acestei decizii acțiunea în revendicare întemeiată pe

prevederile art. 480 C. civ. este admisibilă în raport de prevederile Legii nr.

10/2001.

Instanța de apel a statuat și că

împrejurarea necontestării de către reclamantă în justiție a valabilității

contractelor de vânzare cumpărare a imobilului în litigiu nu este de natură să

conducă la concluzia dobândirii de către cumpărători a unui drept de

proprietate valabil, cât timp statul vânzător nu era titularul unui astfel de

drept de proprietate.

Aceasta, întrucât vânzarea de către

stat a imobilului în litigiu, chiar dacă este anterioară confirmării în

justiție, în mod definitiv, a dreptului de proprietate al reclamantei, cât timp

este însoțită de lipsa totală a unei despăgubiri, se constituie într-o privare

de bun, contrară prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care soluția de

retrocedare a imobilului către reclamantă vine să respecte exigențele impuse de

prevederile convenționale arătate.

Prin Decizia nr. 5577 din 27 octombrie

2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală a admis recursul declarat de pârâții Ș.M., A.E. și A.T., a casat

decizia recurată, și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel.

În motivarea deciziei, instanța a

reținut că reclamanta a dedus judecății, pe calea dreptului comun, o acțiune în

revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., caz în care, raportului

juridic îi sunt aplicabile dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33 din 9

iunie 2008 a Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie

prin care s-a statuat cu privire la concursul dintre legea generală și legea

specială, în sensul că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale.

S-a reținut și că, prin aceeași

decizie în interesul legii, s-a statuat, că prioritatea normelor Convenției

Europene a Drepturilor Omului se analizează în cazul constatării unor

neconcordanțe între reglementările cuprinse în aceste norme și cele ale legii

speciale, cu ocazia soluționării unor acțiuni în revendicare formulate pe calea

dreptului comun și aceasta numai în cazul în care nu s-ar aduce astfel atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Instanța de recurs a observat, de

asemenea, că în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun

ambele părți pot să se prevaleze de existența unui bun, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional, caz în care instanțele au a analiza și verifica, cu

observarea principiului securității raporturilor juridice, îndeplinirea condițiilor

relative la existența bunului în persoana ambelor părți litigante și nu doar a

uneia, astfel cum s-a procedat în speța supusă analizei, într-o manieră

superficială și contradictorie, doar în persoana reclamantei.

În atare condiții, instanța de recurs a

reținut se impune casarea deciziei instanței de apel, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare, urmând ca instanța de trimitere să stabilească cu claritate

circumstanțele de fapt ale cauzei și, în raport de acestea, să procedeze la

aplicarea dispozițiilor deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 și a

principiilor statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin Decizia nr. 693/ A din 7

septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul

declarat de pârâții A.E., A.T. și Ș.M. și a schimbat în parte sentința, în

sensul că a respins cererea privind revendicarea imobilului, ca nefondată,

păstrând celelalte dispoziții ale acesteia.

În motivarea deciziei, instanța a

reținut că reclamanta, în scopul obținerii unei reparații pentru imobilul în

litigiu, de care autoarea sa a fost deposedată în mod abuziv de stat, a apelat

atât la calea legii speciale, a Legii nr. 10/2001, formulând notificarea

înregistrată sub nr. 863 din 10 august 2001, cât și la calea dreptului comun,

formulând cererea în revendicare dedusă judecății în prezentul dosar,

întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.

Analizând cererea în revendicare,

instanța de apel a reținut că reclamanta nu deține un bun actual, în

accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum

această sintagmă a fost definită în considerentele hotărârii Măria Atanasiu și

alții împotriva României, dat fiind că nu deține o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie, după momentul ratificării Convenției, prin care

instanțele judecătorești să-i fi recunoscut calitatea de proprietar actual

asupra imobilului în litigiu, preluat de statul comunist, și prin dispozitivul

căreia să fi dispus în mod expres restituirea în favoarea sa.

Instanța de apel a constatat și că, în

raport de considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, nu pot fi

primite apărările reclamantei privitoare la pretinsul conflict între legislația

națională și Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul

îndreptățirii sale la restituirea imobilului în litigiu, preluat de stat din

patrimoniul autoarei sale prin naționalizare, imobil al cărui regim juridic

este reglementat prin dispozițiile legii speciale, anume prin dispozițiile

Legii nr. 10/2001, act normativ la a cărui procedură, de altminteri, reclamanta

a apelat.

Cât privește contractul de vânzare

cumpărare încheiat de pârâți cu statul, instanța de apel a reținut că, deși a

fost încheiat cu un proprietarul aparent, este apt să transmită valabil dreptul

de proprietate, atâta timp cât titlul statului nu era contestat la momentul

înstrăinării, iar, ulterior, contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat

sub motiv că ar fi fost încheiat cu nerespectarea prevederilor art. 9 din Legea

nr. 112/1995.

În atare condiții, instanța de apel a

reținut că se impune constatarea potrivit căreia actele de înstrăinare invocate

de pârâți sunt preferabile titlului reclamantei, respectiv, concluzia potrivit

căreia pârâții sunt îndreptățiți să păstreze bunul dobândit în aceste condiții.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta G.G.V., invocând incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanta

susține că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 166

C. proc. civ., relative la excepția puterii lucrului judecat, precum și a

dispozițiilor art. 129 alin. ultim și art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

relative la obligativitatea pronunțării de către judecători numai asupra

obiectului cererilor formulate de părți, respectiv, obligativitatea respectării

îndrumărilor statuate prin deciziile de casare cu trimitere.

În dezvoltarea criticii de

nelegalitate, reclamanta susține că instanța de apel, în rejudecare, s-a

pronunțat asupra unor motive care nu au fost invocate de pârâți prin apelurile

deduse judecății, și a procedat, în mod greșit, la rejudecarea fondului cauzei,

deși acesta intrase în puterea lucrului judecat.

Anume, reclamanta susține că, pe calea

apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 197 din 11 februarie 2009 a

Tribunalului București, pârâții au cerut a se constata, în raport de

prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare dedusă judecății pe

calea dreptului comun, sub motiv că reclamanta avea a urma calea legii

speciale, anume a Legii nr. 10/2001.

Reclamanta susține că pârâții, prin

acest motiv de apel, nu au criticat și soluția pronunțată cu privire la fondul

cauzei, caz în care dispoziția de admitere a cererii în revendicare, ca

fondată, dispusă de prima instanță a rămas definitivă și irevocabilă,

respectiv, a intrat în puterea lucrului judecat, și nu mai putea fi repusă în

discuție după casarea cu trimitere.

Cât privește soluția pronunțată cu

privire la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, reclamanta susține că nu

a fost criticată de pârâți prin primul recurs, prin care au invocat, pentru

prima oară, doar critici care vizau soluția asupra fondului acțiunii, anume,

faptul că ar fi dobândit cu bună credință imobilul în litigiu, prin cumpărare,

situație în care ar fi titularii unui bun și ar beneficia de protecția

conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, respectiv,

faptul că raportului juridic dedus judecății i-ar fi aplicabile decizia în

interesul Legii nr. 33/2008.

În aceste condiții, reclamanta susține

că atât soluția asupra admisibilității acțiunii în revendicare, necriticată pe

calea recursului, cât și soluția asupra caracterului fondat al cererii în

revendicare deduse judecății, cu privire la care s-au formulat critici omisso

medio pe calea recursului, au intrat în autoritate de lucru judecat și nu mai

putea face obiectul analizei instanței de apel, cu ocazia rejudecării apelului

declarat de pârâți.

Reclamanta susține că a învederat

aceste aspecte și în fața instanței de apel, prin concluziile orale și scrise,

dar că nu au fost analizate, cu mențiunea că în ședința din 7 septembrie 2011,

această instanță a constatat însă că motivele de apel suplimentare, formulate

de pârâți la 1 septembrie 2011, prin care se invocau aspecte ce vizau fondul

litigiului, nu pot fi analizate, întrucât au fost depuse în afara termenului

legal.

În aceste condiții, reclamanta susține

că instanța de trimitere a interpretat greșit îndrumările statuate prin decizia

de casare, ca fiind în sensul schimbării soluției, când, în realitate, acestea

erau doar în sensul ca soluția pronunțată să fie motivată atât prin prisma

legislației interne, cât și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Reclamanta susține, totodată, că

instanța de trimitere a interpretat și aplicat eronat în cauză dispozițiile

deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, cu consecința schimbării greșite a

soluției primei instanțe.

Anume, reclamanta susține că are un

bun susceptibil de protecția conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional, noțiune care poate cuprinde atât „bunuri existente", cât și

valori patrimoniale cu privire la care partea poate pretinde cel puțin o

„speranță Legitimă".

Aceasta, întrucât, astfel cum s-a

statuat în Cauza Măria Atanasiu și alții contra României și Cauza Broniowschi

contra Poloniei, atunci când un stat contract, după ce a ratificat Convenția,

adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor

confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație

generează un nou de drept de proprietate în beneficul persoanelor care

întrunesc condițiile de restituire.

Reclamanta reiterează, totodată,

argumentele relative la preferabilitatea titlului său, care provine de la

adevăratul proprietar, dreptul transmițându-se prin moștenire, la faptul

preluării abuzive a imobilului de către stat, situație în care statul nu poate

invoca că ar fi dobândit valabil dreptul de proprietate și afirmă că acesta

aspecte au intrat în puterea lucrului judecat, cât timp, constatate fiind de

prima instanță, nu au fost criticate pe calea apelului.

Totodată, reclamanta susține că, în

mod nelegal, instanța de apel a statuat că pârâții ar avea un bun susceptibil

de protecția conferită de normele convenționale, cât timp imobilul nu cădea în

sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995, deoarece nu fusese preluat de stat cu

titlu și cât timp, cumpărătorii Ș. nu erau persoane îndreptățite la cumpărarea

imobilului, dat fiind că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995,

nu aveau calitatea de chiriași.

Referitor la pârâții A., reclamanta

susține că nu pot invoca buna-credință în dobândirea imobilului, deoarece nu au

întreprins demersuri pentru a verifica condițiile în care imobilul fusese

preluat de stat și, ulterior înstrăinat, respectiv, demersuri pentru a verifica

dacă foștii proprietari, deposedați de stat, urmăreau redobândirea acestuia.

Analizând criticile formulate de

reclamantă care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În drept, potrivit prevederilor art. 315

alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Cât privește analiza motivele de

recurs care au fundamentat soluția de casare cu trimitere și limitele casării,

acestea sunt în competența instanței de recurs care a dispus această soluție și

ele nu pot reiterate, din nou, pe calea unui nou recurs, în scopul obținerii

unei noi judecății cu privire la aceste motive.

În speța supusă analizei, se constată

că prin Decizia civilă nr. 5577/2010, instanța de recurs a dispus casarea

deciziei nr. 535 din 2 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, reținând că, judecând litigiul, această instanță nu a stabilit pe

deplin circumstanțele cauzei și nu a făcut o analiză a fondului dreptului dedus

judecății prin raportare la dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008

și la principiile degajate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului în această materie, expuse pe larg în cuprinsul hotărârii de casare.

Soluția de casare a avut în vedere

faptul că pârâții, prin apelul declarat, au criticat soluția ca fiind contrară

prevederilor deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, prin care s-a statuat cu

privire la regulile aplicabile acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, inclusiv din punct de vedere al analizei relative la

admisibilitatea acestora, critică reiterată și pe calea recursului.

Instanța de recurs a statuat,

totodată, că în rejudecare se va avea în vedere, în operațiunea de comparare a

titlurilor de proprietate invocate de părți litigante în argumentarea faptului

că ar fi, fiecare, titularele unui bun actual aflat sub protecția dispozițiilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, și considerentele relevante

ale hotărârii din cauza pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României.

Potrivit îndrumărilor instanței de

recurs, instanța de trimitere avea a verifica, de asemenea, dacă prin admiterea

cererii în revendicare, se aduce sau nu atingere unui alt drept de proprietate

ori securității raporturilor juridice, cerințe impuse în cadrul proceselor în

revendicarea imobilelor preluate de statul comunist atât prin dispozițiile

deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, cât și prin jurisprudența C.E.D.O. detaliată

în considerentele deciziei de casare.

În concluzie, urmare a pronunțării

deciziei de casare, instanța de apel a fost investită cu rejudecarea în fond,

în totalitate, a acțiunii în revendicare dedusă judecății de reclamantă.

În atare condiții, criticile formulate

prin prezentul recurs de reclamantă, potrivit cărora, pe calea primului recurs,

anumite aspecte relative la fondului procesului ar fi fost invocate omisso

medio, caz în care nu erau admisibile, iar cele relative la inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare nu ar fi fost deloc criticate, situație în care soluția

primei instanțe atât asupra fondului litigiului, cât și asupra excepției

inadmisibilității acțiunii în revendicare au intrat în puterea lucrului judecat

și, în raport de prevederile art. 166 C. proc. civ., nu mai puteau fi analizate

de instanța de trimitere, nu pot fi primite.

Aceste critici, care vizează chestiuni

privind chestiuni de drept soluționate printr-o decizie a unei instanțe de

recurs, de altminteri, nu pot fi invocate printr-un al doilea recurs, întrucât

ar presupune o nouă judecată și un control judiciar cu privire la aspecte

statuate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce nu este permis.

Pentru aceleași argumente, se constată

că nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia, instanța de trimitere

avea doar a completa considerentele hotărârii casate, nu și competența de a

analiza și schimba soluția primei instanțe cu privire la fondul cererii în

revendicare deduse judecății.

Cât privește critica privind greșita

aplicare de către instanța de trimitere a prevederilor deciziei în interesul Legii

nr. 33/2008 și a principiilor degajate din jurisprudența C.E.D.O., Înalta Curte

constată că este străină considerentelor reținute în decizia recurată.

Astfel, potrivit considerentelor

deciziei recurate, instanța de apel a reținut că reclamanta nu este titulara

unui „bun actual", cât timp invocă în justificarea pretenției de

retrocedare doar titlul autoarei sale, deposedată în abuziv de statul comunist

de imobilul în litigiu.

Concluzia a fost reținută în aplicarea

principiului statuat în hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010, pronunțată în

Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, potrivit căruia, relativ la

bunurile preluate de regimurile comuniste, existența unui "bun

actual" în patrimoniul unei persoane poate fi reținută, în afara oricărui

dubiu dacă, ulterior ratificării Convenției, printr-o hotărâre definitivă și

executorie, instanțele i-au recunoscut calitatea de proprietar și dacă în

dispozitivul hotărârii au dispus în mod expres restituirea bunului (paragraful

140).

Doar refuzul autoritățile statului de

a se conforma unei astfel de hotărâri constituie, potrivit considerentelor

hotărârii menționate, o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține

de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Or, reclamanta nu a criticat pe calea

recursului aceste considerente ca fiind nelegale și nici nu a dovedit că,

ulterior ratificării Convenției de statul român, ar fi obținut o astfel de

hotărâre definitivă și executorie.

Relativ la argumentul reclamantei

potrivit căruia, prin hotărârea menționată, C.E.D.O. a statuat că atâta timp

cât statul român a adoptat, după ce a ratificat Convenția, o legislație care

prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim

anterior se poate considera că această legislație a generat în favoarea sa un

nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, este de

observat că un astfel de drept este recunoscut persoanelor care întrunesc

condițiile de restituire prevăzute de legislația specială de restituire

(paragraful 136).

Îndeplinirea condițiilor de restituire

prevăzute de legea specială, care este Legea nr. 10/2001, se verifică însă în

cadrul procedurilor judiciare prevăzute de această lege, nicidecum în cadrul

procedurii de revendicare declanșată pe calea dreptului comun.

Cu alte cuvinte, un astfel de drept

este recunoscut și este protejat în măsura în care se constata în cadrul

procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 că reclamanta îndeplinește condițiile

de restituire a imobilului în litigiu, ceea ce în cauză nu s-a probat,

reclamanta nefinalizând până la acest moment procedura legii speciale.

Relativ la considerentele instanței de

apel potrivit cărora pârâții, în calitate de subdobânditori ai imobilului în

litigiu, sunt titularii unui „bun actual", se constată că au fost

fundamentate pe faptul că actele de înstrăinare prin care pârâții au dobândit

în proprietate imobilul în litigiu nu au fost contestate și anulate, sub motiv

că ar fi fost încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

reclamanta renunțând, de altminteri, la judecata cererii în anulare.

În atare condiții, instanța de apel,

în considerarea principiul securității raporturilor juridice, a reținut că

dreptul de proprietate dobândit de pârâți beneficiază de protecția conferită de

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional.

Aceste considerente, de asemenea, nu

au fost criticate din punct de vedere al legalității, pe calea recursului,

reclamanta rezumându-se să prezinte argumentele pentru care, în opinia sa,

actele de înstrăinare ar lovite de nulitate, respectiv, nu ar fi fost apte să

transmită valabil dreptul de proprietate în favoarea pârâților, chestiuni care

puteau face obiectul analizei instanței investite cu judecata acțiunii în

anulare, nu al instanței investite cu judecata acțiunii în revendicare.

Așa fiind, constatând că instanța de

apel a soluționat apelul declarat de pârâți în limitele învestirii, în

concordanță cu prevederile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 și

principiile statuate în jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului,

inclusiv, cu respectarea îndrumărilor statuate în decizia de casare anterioară,

Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta G.G.V. împotriva Deciziei nr. 693/ A din 7 septembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

3 octombrie 2012.