ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5935/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 15 octombrie 2007, reclamanta G.G.V. a solicitat obligarea pârâților Ș.M. și SC T. SA București să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul construcție situat în municipiul București, sector 3, precum și a terenului în suprafață de 212 mp și să se constate nevalabilitatea titlului în baza căruia pârâtul Ș.M. deține imobilul în litigiu. În drept, reclamanta a invocat incidența dispozițiilor art. 480 și urm. C. civ. În motivarea cererii, reclamanta a susținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea autoarei sale, D.H., că acesta a fost preluat de stat prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, iar notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată.

Reclamanta a arătat, totodată, că imobilul a fost înstrăinat de stat către Ș.M., în baza contractului de vânzare-cumpărare, în condițiile în care statul nu era titularul unui drept de proprietatea valabil dobândit, caz în care nici cumpărătorul nu poate invoca dobândirea valabilă a dreptului de proprietate, titlul său de proprietate fiind preferabil. La termenul de judecată din 16 aprilie 2008, tribunalul a încuviințat citarea în proces, în calitate de pârâtă, a numitei Ș.A., în calitate de cumpărătoare a imobilului în litigiu, alături de Ș.M. Prin încheierea de ședință de la aceeași dată, instanța a respins excepția inadmisibilității cererii în revendicare deduse judecății, motivat de faptul că este îndreptată împotriva unui terț dobânditor al imobilului, iar dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează doar raporturile dintre stat și foștii proprietari.

Prin încheierea de ședință din 3 septembrie 2008, tribunalul a dispus citarea în proces, în calitate de pârâți și a numiților A.E. și A.T., în calitate de subdobânditori ai imobilului în litigiu, prin cumpărare de la Ș.M. Prin sentința civilă nr. 197 din 11 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea și a obligat pe pârâții Ș.M., SC T. SA, G. (fostă Ș.) A., A.E. și A.T. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în municipiul București, sector 3, compus din teren și construcție, astfel cum acestea au fost identificate prin rapoartele de expertiză topometrică întocmite de expertul S.V. și, respectiv, construcții, de expertul T.M.

Prin aceeași sentință, s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecata capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contactelor de vânzare-cumpărare. În motivarea sentinței, instanța a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, întrucât Decretul nr. 92/1950, invocat drept temei al preluării, a fost un act normativ abuziv, care contravenea prevederilor art. 8, 10 și 16 din Constituția României din 1948, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 481 C. civ. Instanța a reținut, totodată, că imobilul în litigiu a fost înstrăinat de stat, prin contractul de vânzare cumpărare din 26 februarie 1997, către Ș.M. și G. (fostă Ș.) A., iar, ulterior, prin contractul de vânzare cumpărare din 5 iunie 2007 de BNP B.N., către A.E.

și A.M. Procedând la compararea titlurilor de proprietate invocate de reclamantă, pe de o parte, și de către pârâți, pe de altă parte, instanța a apreciat că titlul reclamantei este mai bine caracterizat, întrucât provine de la adevăratul proprietar, cu mențiunea că buna credință a cumpărătorilor în dobândirea imobilului de la un neproprietar nu prezintă relevanță în procesul de revendicare. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut și faptul că raportului juridic de revendicare dedus judecății, intervenit între persoane fizice, nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, incidență doar raporturilor dintre persoanele fizice și stat și nici dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată după pronunțarea sentinței.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Ș.M., A.E. și A.T. În motivarea apelului, pârâții au susținut, în esență, că raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile prevederile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, că reclamanta, în scopul obținerii unei reparații pentru deposedarea de către stat a autoarei sale de imobilul în litigiu, avea a finaliza procedura Legii nr. 10/2001, respectiv, că prin admiterea cererii în revendicare se aduce atingere dreptului de proprietate dobândit de ei în baza unor contracte de vânzare-cumpărare valabil încheiate, fapt care contravine deciziei în interesul legii invocate. Prin Decizia civilă nr. 535 din 2 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâți, pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță.

Instanța de apel a reținut, totodată, că soluția se impune și în raport de prevederile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, întrucât, potrivit acestei decizii acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. este admisibilă în raport de prevederile Legii nr. 10/2001. Instanța de apel a statuat și că împrejurarea necontestării de către reclamantă în justiție a valabilității contractelor de vânzare cumpărare a imobilului în litigiu nu este de natură să conducă la concluzia dobândirii de către cumpărători a unui drept de proprietate valabil, cât timp statul vânzător nu era titularul unui astfel de drept de proprietate.

Aceasta, întrucât vânzarea de către stat a imobilului în litigiu, chiar dacă este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, a dreptului de proprietate al reclamantei, cât timp este însoțită de lipsa totală a unei despăgubiri, se constituie într-o privare de bun, contrară prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care soluția de retrocedare a imobilului către reclamantă vine să respecte exigențele impuse de prevederile convenționale arătate. Prin Decizia nr. 5577 din 27 octombrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de pârâții Ș.M., A.E. și A.T., a casat decizia recurată, și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel.

În motivarea deciziei, instanța a reținut că reclamanta a dedus judecății, pe calea dreptului comun, o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., caz în care, raportului juridic îi sunt aplicabile dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie prin care s-a statuat cu privire la concursul dintre legea generală și legea specială, în sensul că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale.

S-a reținut și că, prin aceeași decizie în interesul legii, s-a statuat, că prioritatea normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului se analizează în cazul constatării unor neconcordanțe între reglementările cuprinse în aceste norme și cele ale legii speciale, cu ocazia soluționării unor acțiuni în revendicare formulate pe calea dreptului comun și aceasta numai în cazul în care nu s-ar aduce astfel atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Instanța de recurs a observat, de asemenea, că în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun ambele părți pot să se prevaleze de existența unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, caz în care instanțele au a analiza și verifica, cu observarea principiului securității raporturilor juridice, îndeplinirea condițiilor relative la existența bunului în persoana ambelor părți litigante și nu doar a uneia, astfel cum s-a procedat în speța supusă analizei, într-o manieră superficială și contradictorie, doar în persoana reclamantei. În atare condiții, instanța de recurs a reținut se impune casarea deciziei instanței de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca instanța de trimitere să stabilească cu claritate circumstanțele de fapt ale cauzei și, în raport de acestea, să procedeze la aplicarea dispozițiilor deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 și a principiilor statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin Decizia nr. 693/ A din 7 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâții A.E., A.T. și Ș.M. și a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins cererea privind revendicarea imobilului, ca nefondată, păstrând celelalte dispoziții ale acesteia. În motivarea deciziei, instanța a reținut că reclamanta, în scopul obținerii unei reparații pentru imobilul în litigiu, de care autoarea sa a fost deposedată în mod abuziv de stat, a apelat atât la calea legii speciale, a Legii nr. 10/2001, formulând notificarea înregistrată sub nr. 863 din 10 august 2001, cât și la calea dreptului comun, formulând cererea în revendicare dedusă judecății în prezentul dosar, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.

Analizând cererea în revendicare, instanța de apel a reținut că reclamanta nu deține un bun actual, în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum această sintagmă a fost definită în considerentele hotărârii Măria Atanasiu și alții împotriva României, dat fiind că nu deține o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, după momentul ratificării Convenției, prin care instanțele judecătorești să-i fi recunoscut calitatea de proprietar actual asupra imobilului în litigiu, preluat de statul comunist, și prin dispozitivul căreia să fi dispus în mod expres restituirea în favoarea sa.

Instanța de apel a constatat și că, în raport de considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, nu pot fi primite apărările reclamantei privitoare la pretinsul conflict între legislația națională și Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul îndreptățirii sale la restituirea imobilului în litigiu, preluat de stat din patrimoniul autoarei sale prin naționalizare, imobil al cărui regim juridic este reglementat prin dispozițiile legii speciale, anume prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, act normativ la a cărui procedură, de altminteri, reclamanta a apelat.

Cât privește contractul de vânzare cumpărare încheiat de pârâți cu statul, instanța de apel a reținut că, deși a fost încheiat cu un proprietarul aparent, este apt să transmită valabil dreptul de proprietate, atâta timp cât titlul statului nu era contestat la momentul înstrăinării, iar, ulterior, contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat sub motiv că ar fi fost încheiat cu nerespectarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995. În atare condiții, instanța de apel a reținut că se impune constatarea potrivit căreia actele de înstrăinare invocate de pârâți sunt preferabile titlului reclamantei, respectiv, concluzia potrivit căreia pârâții sunt îndreptățiți să păstreze bunul dobândit în aceste condiții.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta G.G.V., invocând incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanta susține că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 166 C. proc. civ., relative la excepția puterii lucrului judecat, precum și a dispozițiilor art. 129 alin. ultim și art. 315 alin. (1) C. proc. civ., relative la obligativitatea pronunțării de către judecători numai asupra obiectului cererilor formulate de părți, respectiv, obligativitatea respectării îndrumărilor statuate prin deciziile de casare cu trimitere. În dezvoltarea criticii de nelegalitate, reclamanta susține că instanța de apel, în rejudecare, s-a pronunțat asupra unor motive care nu au fost invocate de pârâți prin apelurile deduse judecății, și a procedat, în mod greșit, la rejudecarea fondului cauzei, deși acesta intrase în puterea lucrului judecat.

Anume, reclamanta susține că, pe calea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 197 din 11 februarie 2009 a Tribunalului București, pârâții au cerut a se constata, în raport de prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare dedusă judecății pe calea dreptului comun, sub motiv că reclamanta avea a urma calea legii speciale, anume a Legii nr. 10/2001. Reclamanta susține că pârâții, prin acest motiv de apel, nu au criticat și soluția pronunțată cu privire la fondul cauzei, caz în care dispoziția de admitere a cererii în revendicare, ca fondată, dispusă de prima instanță a rămas definitivă și irevocabilă, respectiv, a intrat în puterea lucrului judecat, și nu mai putea fi repusă în discuție după casarea cu trimitere.

Cât privește soluția pronunțată cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, reclamanta susține că nu a fost criticată de pârâți prin primul recurs, prin care au invocat, pentru prima oară, doar critici care vizau soluția asupra fondului acțiunii, anume, faptul că ar fi dobândit cu bună credință imobilul în litigiu, prin cumpărare, situație în care ar fi titularii unui bun și ar beneficia de protecția conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, respectiv, faptul că raportului juridic dedus judecății i-ar fi aplicabile decizia în interesul Legii nr. 33/2008.

În aceste condiții, reclamanta susține că atât soluția asupra admisibilității acțiunii în revendicare, necriticată pe calea recursului, cât și soluția asupra caracterului fondat al cererii în revendicare deduse judecății, cu privire la care s-au formulat critici omisso medio pe calea recursului, au intrat în autoritate de lucru judecat și nu mai putea face obiectul analizei instanței de apel, cu ocazia rejudecării apelului declarat de pârâți. Reclamanta susține că a învederat aceste aspecte și în fața instanței de apel, prin concluziile orale și scrise, dar că nu au fost analizate, cu mențiunea că în ședința din 7 septembrie 2011, această instanță a constatat însă că motivele de apel suplimentare, formulate de pârâți la 1 septembrie 2011, prin care se invocau aspecte ce vizau fondul litigiului, nu pot fi analizate, întrucât au fost depuse în afara termenului legal.

În aceste condiții, reclamanta susține că instanța de trimitere a interpretat greșit îndrumările statuate prin decizia de casare, ca fiind în sensul schimbării soluției, când, în realitate, acestea erau doar în sensul ca soluția pronunțată să fie motivată atât prin prisma legislației interne, cât și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Reclamanta susține, totodată, că instanța de trimitere a interpretat și aplicat eronat în cauză dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, cu consecința schimbării greșite a soluției primei instanțe.

Anume, reclamanta susține că are un bun susceptibil de protecția conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, noțiune care poate cuprinde atât „bunuri existente", cât și valori patrimoniale cu privire la care partea poate pretinde cel puțin o „speranță Legitimă". Aceasta, întrucât, astfel cum s-a statuat în Cauza Măria Atanasiu și alții contra României și Cauza Broniowschi contra Poloniei, atunci când un stat contract, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou de drept de proprietate în beneficul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire.

Reclamanta reiterează, totodată, argumentele relative la preferabilitatea titlului său, care provine de la adevăratul proprietar, dreptul transmițându-se prin moștenire, la faptul preluării abuzive a imobilului de către stat, situație în care statul nu poate invoca că ar fi dobândit valabil dreptul de proprietate și afirmă că acesta aspecte au intrat în puterea lucrului judecat, cât timp, constatate fiind de prima instanță, nu au fost criticate pe calea apelului. Totodată, reclamanta susține că, în mod nelegal, instanța de apel a statuat că pârâții ar avea un bun susceptibil de protecția conferită de normele convenționale, cât timp imobilul nu cădea în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995, deoarece nu fusese preluat de stat cu titlu și cât timp, cumpărătorii Ș. nu erau persoane îndreptățite la cumpărarea imobilului, dat fiind că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, nu aveau calitatea de chiriași.

Referitor la pârâții A., reclamanta susține că nu pot invoca buna-credință în dobândirea imobilului, deoarece nu au întreprins demersuri pentru a verifica condițiile în care imobilul fusese preluat de stat și, ulterior înstrăinat, respectiv, demersuri pentru a verifica dacă foștii proprietari, deposedați de stat, urmăreau redobândirea acestuia. Analizând criticile formulate de reclamantă care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: În drept, potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Cât privește analiza motivele de recurs care au fundamentat soluția de casare cu trimitere și limitele casării, acestea sunt în competența instanței de recurs care a dispus această soluție și ele nu pot reiterate, din nou, pe calea unui nou recurs, în scopul obținerii unei noi judecății cu privire la aceste motive. În speța supusă analizei, se constată că prin Decizia civilă nr. 5577/2010, instanța de recurs a dispus casarea deciziei nr. 535 din 2 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, reținând că, judecând litigiul, această instanță nu a stabilit pe deplin circumstanțele cauzei și nu a făcut o analiză a fondului dreptului dedus judecății prin raportare la dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 și la principiile degajate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, expuse pe larg în cuprinsul hotărârii de casare.

Soluția de casare a avut în vedere faptul că pârâții, prin apelul declarat, au criticat soluția ca fiind contrară prevederilor deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, prin care s-a statuat cu privire la regulile aplicabile acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, inclusiv din punct de vedere al analizei relative la admisibilitatea acestora, critică reiterată și pe calea recursului.

Instanța de recurs a statuat, totodată, că în rejudecare se va avea în vedere, în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate invocate de părți litigante în argumentarea faptului că ar fi, fiecare, titularele unui bun actual aflat sub protecția dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, și considerentele relevante ale hotărârii din cauza pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României. Potrivit îndrumărilor instanței de recurs, instanța de trimitere avea a verifica, de asemenea, dacă prin admiterea cererii în revendicare, se aduce sau nu atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, cerințe impuse în cadrul proceselor în revendicarea imobilelor preluate de statul comunist atât prin dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, cât și prin jurisprudența C.E.D.O.

detaliată în considerentele deciziei de casare. În concluzie, urmare a pronunțării deciziei de casare, instanța de apel a fost investită cu rejudecarea în fond, în totalitate, a acțiunii în revendicare dedusă judecății de reclamantă. În atare condiții, criticile formulate prin prezentul recurs de reclamantă, potrivit cărora, pe calea primului recurs, anumite aspecte relative la fondului procesului ar fi fost invocate omisso medio, caz în care nu erau admisibile, iar cele relative la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare nu ar fi fost deloc criticate, situație în care soluția primei instanțe atât asupra fondului litigiului, cât și asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare au intrat în puterea lucrului judecat și, în raport de prevederile art. 166 C. proc.

civ., nu mai puteau fi analizate de instanța de trimitere, nu pot fi primite. Aceste critici, care vizează chestiuni privind chestiuni de drept soluționate printr-o decizie a unei instanțe de recurs, de altminteri, nu pot fi invocate printr-un al doilea recurs, întrucât ar presupune o nouă judecată și un control judiciar cu privire la aspecte statuate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce nu este permis. Pentru aceleași argumente, se constată că nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia, instanța de trimitere avea doar a completa considerentele hotărârii casate, nu și competența de a analiza și schimba soluția primei instanțe cu privire la fondul cererii în revendicare deduse judecății.

Cât privește critica privind greșita aplicare de către instanța de trimitere a prevederilor deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 și a principiilor degajate din jurisprudența C.E.D.O., Înalta Curte constată că este străină considerentelor reținute în decizia recurată. Astfel, potrivit considerentelor deciziei recurate, instanța de apel a reținut că reclamanta nu este titulara unui „bun actual", cât timp invocă în justificarea pretenției de retrocedare doar titlul autoarei sale, deposedată în abuziv de statul comunist de imobilul în litigiu. Concluzia a fost reținută în aplicarea principiului statuat în hotărârea C.E.D.O.

din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, potrivit căruia, relativ la bunurile preluate de regimurile comuniste, existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane poate fi reținută, în afara oricărui dubiu dacă, ulterior ratificării Convenției, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii au dispus în mod expres restituirea bunului (paragraful 140). Doar refuzul autoritățile statului de a se conforma unei astfel de hotărâri constituie, potrivit considerentelor hotărârii menționate, o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Or, reclamanta nu a criticat pe calea recursului aceste considerente ca fiind nelegale și nici nu a dovedit că, ulterior ratificării Convenției de statul român, ar fi obținut o astfel de hotărâre definitivă și executorie. Relativ la argumentul reclamantei potrivit căruia, prin hotărârea menționată, C.E.D.O.

a statuat că atâta timp cât statul român a adoptat, după ce a ratificat Convenția, o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior se poate considera că această legislație a generat în favoarea sa un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, este de observat că un astfel de drept este recunoscut persoanelor care întrunesc condițiile de restituire prevăzute de legislația specială de restituire (paragraful 136). Îndeplinirea condițiilor de restituire prevăzute de legea specială, care este Legea nr. 10/2001, se verifică însă în cadrul procedurilor judiciare prevăzute de această lege, nicidecum în cadrul procedurii de revendicare declanșată pe calea dreptului comun.

Cu alte cuvinte, un astfel de drept este recunoscut și este protejat în măsura în care se constata în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 că reclamanta îndeplinește condițiile de restituire a imobilului în litigiu, ceea ce în cauză nu s-a probat, reclamanta nefinalizând până la acest moment procedura legii speciale. Relativ la considerentele instanței de apel potrivit cărora pârâții, în calitate de subdobânditori ai imobilului în litigiu, sunt titularii unui „bun actual", se constată că au fost fundamentate pe faptul că actele de înstrăinare prin care pârâții au dobândit în proprietate imobilul în litigiu nu au fost contestate și anulate, sub motiv că ar fi fost încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanta renunțând, de altminteri, la judecata cererii în anulare.

În atare condiții, instanța de apel, în considerarea principiul securității raporturilor juridice, a reținut că dreptul de proprietate dobândit de pârâți beneficiază de protecția conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional. Aceste considerente, de asemenea, nu au fost criticate din punct de vedere al legalității, pe calea recursului, reclamanta rezumându-se să prezinte argumentele pentru care, în opinia sa, actele de înstrăinare ar lovite de nulitate, respectiv, nu ar fi fost apte să transmită valabil dreptul de proprietate în favoarea pârâților, chestiuni care puteau face obiectul analizei instanței investite cu judecata acțiunii în anulare, nu al instanței investite cu judecata acțiunii în revendicare.

Așa fiind, constatând că instanța de apel a soluționat apelul declarat de pârâți în limitele învestirii, în concordanță cu prevederile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 și principiile statuate în jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv, cu respectarea îndrumărilor statuate în decizia de casare anterioară, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.G.V. împotriva Deciziei nr. 693/ A din 7 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2012.