ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7541/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7541/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 21 octombrie 2008,

reclamanta M.L.M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Regia

Autonomă – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea faptului că statul nu a

avut niciodată titlu valabil asupra imobilului situat în București, str. D.Z., nr.

7 (teren în suprafață de 360 mp și construcție), sector 1 și obligarea

pârâtului să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul (teren

+ construcție) din București, str. D.Z., nr. 7, sectorul 1.

Având în vedere că acțiunea

este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., intimata a invocat, prin întâmpinare,

excepția inadmisibilității acțiunii și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii

ca inadmisibilă.

La data de 10

decembrie 2008, pârâta a depus la dosar cerere de arătat a titularului dreptului,

respectiv a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul

în str. A., nr. 17, sector 5, București, Regia Autonomă – Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat, fiind doar administratorul imobilului, iar proprietar

Statul Român, reprezentat de Ministerul de Finanțe.

Ținând seama de obiectul

cererii de chemare în judecată, respectiv retrocedarea imobilului teren în suprafață

de 360 mp și construcție, situat în București, str. D.Z., nr. 7, sector 1, București,

s-a solicitat admiterea cererii și să se dispună introducerea în cauză a Statului

Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă

nr. 428 din 20 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

s-a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei, invocată

de Regia Autonomă – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, ca nefondată,

excepția inadmisibilității acțiunii pentru nerespectarea principiului unanimității

și s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta M.L.M. în contradictoriu

cu pârâții Statul Român prin Regia Autonomă – Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Cu privire la excepția

inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/2008, tribunalul a respins-o ca nefondată, având în

vedere faptul că instanțele judecătorești nu pot refuza să se pronunțe asupra unei

cereri de chemare în judecată, potrivit art. 2 din Legea nr. 92/1992. De asemenea,

a avut în vedere și dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 3 C.

civ. și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

Cu privire la excepția

inadmisibilității față de faptul că nu s-a respectat regula unanimității, invocată

de Regia Autonomă – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, aceasta a

fost respinsă ca nefondată, reținându-se că regula unanimității, în acțiunile în

revendicare, nu constituie o condiție de admisibilitate, deoarece în cazul în care

sunt mai mulți moștenitori în calitate de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii,

fie se stabilește cota parte cuvenită, fie operează dreptul de acrescământ.

Pe fondul cauzei, tribunalul

a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Cu privire la primul capăt

de cerere, tribunalul a constatat că potrivit Legii nr. 10/2001, așa cum a fost

modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, toate imobilele preluate cu sau

fără titlu valabil în perioada martie 1945 – decembrie 1989 sunt considerate a fi

preluate în mod abuziv, astfel că prin chiar textul de lege susmenționat, s-a stabilit

de către legiuitor că statul nu a avut nici un titlu valabila supra imobilului ce

a aparținut autoarei acesteia și care a trecut în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 92/1950.

Cu privire la capătul

doi de cerere, și anume, a se dispune obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate

și posesie imobilul în litigiu, tribunalul a constatat următoarele:

Reclamanta a declanșat

procedura administrativă jurisdicțională prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând

notificarea din 14 octombrie 2005, depusă prin BEJ D.D.C. și s-a răspuns prin decizia

nr. 200 din 18 aprilie 2006, prin respingerea notificării, întrucât aceasta nu a

respectat termenul prevăzut de art. 27 din Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare.

Decizia nu a fost contestată,

iar în cauză s-a formulat o acțiune întemeiată atât pe dreptul comun, cât și pe

legea specială.

Tribunalul a avut în vedere

împrejurarea că Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare are caracterul unei

legi speciale derogatorii de la dreptul comun instituit de art. 480 și 481 C.

civ.

Potrivit art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998 bunurile preluate de stat fără titlul valabil, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor

legi speciale de reparație.

Art. 46 din Legea nr.

10/2001 arată că aceasta se aplică și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana

îndreptățită putând alege calea acestei legi, iar termenul de notificare urmând

să curgă de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești de

respingere a pretențiilor.

În cauza dedusă judecății,

acțiunea a fost înregistrată la data de 21 octombrie 2008, după aplicarea Legii

nr. 10/2001, dată la care nu exista niciun litigiu pe rol.

Tribunalul a considerat

că, în speță, aplicarea legii speciale nu aduce nicio atingere drepturilor reglementate

prin dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, și, procedând la compararea

titlurilor de proprietate ale părților, a constatat că imobilul este deținut în

mod abuziv de către stat, dar titlul statului nu a fost anulat, iar pentru siguranța

raporturilor juridice civile se impune aplicarea legilor speciale și ocrotirea dreptului

de proprietate al statului, legea specială derogând de la legea generală a imprescriptibilității

dreptului de proprietate.

Împotriva acestei sentințe

a formulat apel reclamanta M.L.M., iar prin decizia civilă nr. 458/A din 03 mai

2011 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă, în complet de divergență, cu

majoritate, s-a respins apelul ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamanta a formulat

notificarea din 14 octombrie 2005, în baza Legii nr. 10/2001, care a fost respinsă

prin decizia nr. 200 din 18 aprilie 2006 emisă de Regia Autonomă –

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, în care se arată că aceasta nu

este persoană îndreptățită deoarece nu a formulat notificarea în termenul prevăzut

de lege. Această decizie nu a fost contestată, iar reclamanta a formulat prezenta

acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., la 21

octombrie 2008.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului la 12 octombrie 2010 în cauza Pilot, Atanasiu și alții împotriva României

a redefinit noțiunea de bun reglementată de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție arătând că în cazul în care un stat contractant după ce a ratificat

convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea

totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea

legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat

de art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute

în vederea restituirii. În cazul în care interesul patrimonial în cauză este de

natura unei creanțe, nu poate fi interpretat ca valoare patrimonială decât numai

în cazul în care are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu când este confirmat

de jurisprudența bine stabilită a instanțelor.

După intrarea în vigoare

a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001, completată prin Legea nr. 247/2005, dreptul

intern prevede un mecanism care are ca finalitate fie restituirea bunului, fie acordarea

unei despăgubiri.

Nici o jurisdicție sau

autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantei printr-o decizie definitivă

dreptul la restituirea apartamentului în litigiu. Admiterea capătului de cerere

introductivă privind constatarea naționalizării abuzive a imobilului în litigiu

nu conferă în mod automat dreptul la restituirea bunului în natură către acesta.

Reclamanta nu este în

posesia unei hotărâri judecătorești, definitivă și irevocabilă, executorie, în al

cărei dispozitiv instanțele interne să decidă în mod expres restituirea în natură

a imobilului, aceasta fiind singura ipoteză în care reclamanta ar fi beneficiat

de un bun actual, fiind îndreptățit la restituirea în natură a imobil.

Arată instanța de apel

că, în mod corect, tribunalul a reținut că primul capăt de cerere prin care se solicită

constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului din str. D.Z.,

nr. 7, compus din 369 mp teren și construcție, este legat intrinsec de revendicarea

imobilului, iar Legea nr. 10/2001 a reglementat deja preluarea fără titlu a imobilelor

naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, neimpunându-se admiterea acestuia.

De altfel, chiar și în

cazul în care ar fi fost admis acest capăt de cerere, simpla constatare a nevalabilității

preluării de către stat nu ar fi îndreptățit reclamanta la restituirea în natură

a imobilului. Aceasta a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001,

depunând peste termenul legal notificarea, astfel încât, nu a putut beneficia de

măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent.

Acțiunea în revendicare

a fost formulată după parcurgerea acestei etape prevăzute de legea specială și chiar

dacă imobilul se află și în prezent în administrarea statului, curtea a apreciat

că, deși este o acțiune admisibilă, ea este neîntemeiată, deoarece după adoptarea

Legii nr. 10/2001, părțile interesate în acordarea măsurilor reparatorii aveau obligația

de a efectua toate demersurile în termenul legal, conform legii speciale.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs C.M.V. (în calitate de cesionar al dreptului litigios), și reclamanta

M.L.M.

Recurentul C.M.V. solicită,

prin recursul său întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței

de fond, în vederea pronunțării asupra tuturor capetelor de cerere. În subsidiar,

solicită modificarea deciziei atacate, în sensul constatării preluării abuzive a

imobilului în litigiu de către Statul Român și, în consecință, lipsa unui titlu

valabil al acestuia și obligării pârâților, în urma comparării de titluri, să lase

în deplină proprietate și posesie imobilul.

Un prim motiv de recurs

vizează faptul că există o vădită contradictorialitate între considerentele și dispozitivul

hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză, precum și invocarea, în susținerea

soluției trunchiate și netemeinice, a unor motive străine de natura pricinii deduse

judecății.

Un al doilea motiv de

recurs se referă la faptul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori

a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Se arată, în esență, că

instanța a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 480 C. civ. și urm., raportat

la compararea titlurilor, și prevederile Legii nr. 10/2001.

Prin recursul declarat

de reclamanta M.L.M., întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., se solicită modificarea deciziei instanței de apel în sensul

admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Arată recurenta că, în

mod eronat, instanța de apel a reținut că nu a contestat Decizia nr. 200 din 18

aprilie 2006, emisă de Regia Autonomă – Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat, prin care a fost respinsă notificarea din 14 octombrie 2005.

Astfel, cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicarea întemeiată pe

art. 480 C. civ. a fost formulată tocmai pentru faptul că nu a reușit, prin contestarea

Deciziei nr. 200/2006, să reintre în posesia imobilului în litigiu.

O altă critică formulată

de recurentă vizează faptul că a fost ignorat petitul cererii de chemare în judecată,

instanța de apel ținând seama, la pronunțarea hotărârii recurate, de cauze Curții

Europene a Drepturilor Omului ce nu sunt aplicabile speței deduse judecății. În

opinia recurentei, deține un bun, în înțelesul Convenției Europene a Drepturilor

Omului, atâta vreme cât instanța de fond reține că statul are un titlu nevalabil

de preluare a imobilului, iar pe de altă parte, în patrimoniul său există dreptul

de proprietate asupra imobilului, transmis prin două moșteniri succesive de pe urma

defunctelor B.N. și F.M.

În fine, recurenta-reclamantă

critică hotărârea instanței de apel și sub aspectul administrării probatoriului,

arătând că, deși s-a dispus efectuarea de expertize din oficiu, nu s-au avut în

vedere aceste probe, cauza fiind soluționată numai din punct de vedere teoretic.

Investită cu soluționarea

recursurilor declarate în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la recursul

declarat de recurentul C.M.V., deliberând cu prioritate, în raport de dispozițiile

art. 137 C. proc. civ., asupra excepției lipsei calității procesuale active a acestuia

în declararea recursului, invocată din oficiu de instanță, se constată următoarele:

Prin înscrisul autentificat

din 28 iulie 2011, de BNP F.D., între numiții V.C. și G.A.R., în calitate de cedenți

și numitul C.M.V., în calitate de cesionar, a intervenit contractul de cesiune a

drepturilor litigioase prezente și viitoare, reale (inclusiv dreptul de proprietate)

sau de creanță asupra imobilului situat în București, str. D.Z., nr. 7, compus din

teren în suprafață de 360 mp și construcție, dobândit de defuncta B.N., ce face

obiectul acțiunii în revendicare promovate de reclamanta-moștenitoare M.L.M.

Legitimarea procesuală

este condiționată nu numai de interesul în promovarea revizuirii, ci și de calitatea

de parte în proces.

Recursul este calea extraordinară

de atac ce este deschisă numai părților din proces, deoarece instanța verifică legalitatea

hotărârii atacate numai în raport de persoanele care au avut calitatea de parte

în procesul în care s-a pronunțat hotărârea ce face obiectul recursului.

Prin urmare, recursul

este calea de atac pusă de lege la dispoziția părților, ceea ce înseamnă că doar

cei care au avut calitatea de reclamant, pârât, intervenient în procesul inițial

se pot prevala de această cale.

Faptul că recurentul C.M.V.

are calitatea de cesionar în contractul de cesiune de drepturi litigioase, autentificat

din 28 iulie 2011, ce are ca obiect imobilul în litigiu, fără ca cedenții V.C. și

G.A.R. să fi avut calitatea de părți în dosar, nu poate suplini neîndeplinirea condiției

necesare de a fi fost părți în cauza dedusă judecății.

Așadar, cesionarul C.M.V.

nu are calitate procesuală activă în promovarea acestei căi extraordinare de atac,

motiv pentru care recursul său va fi respins ca atare.

În ceea ce privește recursul

declarat de reclamanta M.L.M., analizat fiind prin prisma motivului nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Problema raportului dintre

Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și a raportului

dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, au fost tranșate

prin decizia nr. 33 pronunțată în interesul legii la 9 iunie 2008 de către Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Astfel, în cuprinsul deciziei

nr. 33/2008, se arată că nu poate fi primit punctul de vedere al unora dintre instanțe

potrivit cărora „acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care,

deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea

acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.”. S-a considerat

că o asemenea apreciere ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre

legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant.

Aprecierile din cuprinsul

acesteia vizează, în primul rând, cererile în revendicare întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun introduse ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă

și cererile în revendicare formulate anterior, în măsura în care persoana îndreptățită

a inițiat și epuizat procedura Legii nr. 10/2001, fără a obține, în totalitate sau

în parte, restituirea în natură.

Se constată că reclamanta

din prezenta cauză a formulat notificarea din 14 octombrie 2005, depusă prin BEJ

D.D.C., fiind emisă decizia nr. 200 din 18 aprilie 2006, prin care s-a respins notificarea,

întrucât aceasta nu a respectat termenul prevăzut de art. 27 din Legea nr. 10/2001,

cu modificările ulterioare.

În această împrejurare,

devin incidente dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008 care, în unificarea

jurisprudenței instanțelor, a statuat asupra admisibilității acțiunilor în revendicare

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, prin decizia pronunțată

de secțiile unite ale Înaltei Curți s-a arătat că, atâta timp cât pentru imobilele

preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat

o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de

la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, stabilindu-se că, în privința

concursului dintre legea specială și legea generală, acesta se rezolvă în favoarea

legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În consecință, de principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea

de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult, persoanele

care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001, cum este cazul de față, nu mai pot

exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via

și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Așadar, reclamanta din

cauza de față trebuia să urmeze procedura legii speciale, așa cum, de altfel, s-a

și întâmplat, iar faptul că nu a obținut restituirea imobilului în baza Legii

nr. 10/2001, nu dă acesteia dreptul de a obține imobilul în litigiu pe calea revendicării,

pe dreptul comun.

Aplicarea principiului

de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia

generalibus derogant – nu este condiționată de rezultatul obținut prin aplicarea

legii speciale, pentru că, în ipoteza în care reclamantei care a uzat de procedura

instituită de legea specială și a notificat unitatea deținătoare, dar nu a obținut

restituirea bunului pe motivul tardivității formulării notificării, i-ar fi deschisă

și acțiunea în revendicare de drept comun pentru a obține restituirea în natură

a imobilului, aceasta ar însemna, de fapt, a înlătura aplicarea principiului de

drept menționat.

În concluzie, în condițiile

în care obiect al revendicării l-a constituit un imobil expropriat în anul 1956,

cadrul normativ pentru valorificarea dreptului este dat de dispozițiile Legii speciale

nr. 10/2001, care presupun urmarea unei anumite proceduri, excluzând posibilitatea

promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

Având în vedere considerentele

expuse, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L.M. împotriva

deciziei nr. 458/A din 03 mai 2011 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei

calității procesuale active a recurentului C.M.V. în declararea recursului.

Respinge recursul declarat

de C.M.V. împotriva deciziei nr. 458/A din 03 mai 2011 a Curții de Apel București,

secția IV-a civilă, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.

Respinge recursul declarat de reclamanta M.L.M.

împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie

2012.