ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7541/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 21 octombrie 2008, reclamanta M.L.M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Regia Autonomă – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea faptului că statul nu a avut niciodată titlu valabil asupra imobilului situat în București, str. D.Z., nr. 7 (teren în suprafață de 360 mp și construcție), sector 1 și obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul (teren + construcție) din București, str. D.Z., nr. 7, sectorul 1. Având în vedere că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., intimata a invocat, prin întâmpinare, excepția inadmisibilității acțiunii și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

La data de 10 decembrie 2008, pârâta a depus la dosar cerere de arătat a titularului dreptului, respectiv a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în str. A., nr. 17, sector 5, București, Regia Autonomă – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, fiind doar administratorul imobilului, iar proprietar Statul Român, reprezentat de Ministerul de Finanțe. Ținând seama de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv retrocedarea imobilului teren în suprafață de 360 mp și construcție, situat în București, str. D.Z., nr. 7, sector 1, București, s-a solicitat admiterea cererii și să se dispună introducerea în cauză a Statului Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr. 428 din 20 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei, invocată de Regia Autonomă – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, ca nefondată, excepția inadmisibilității acțiunii pentru nerespectarea principiului unanimității și s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta M.L.M. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Regia Autonomă – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2008, tribunalul a respins-o ca nefondată, având în vedere faptul că instanțele judecătorești nu pot refuza să se pronunțe asupra unei cereri de chemare în judecată, potrivit art. 2 din Legea nr. 92/1992. De asemenea, a avut în vedere și dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 3 C. civ. și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Cu privire la excepția inadmisibilității față de faptul că nu s-a respectat regula unanimității, invocată de Regia Autonomă – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, aceasta a fost respinsă ca nefondată, reținându-se că regula unanimității, în acțiunile în revendicare, nu constituie o condiție de admisibilitate, deoarece în cazul în care sunt mai mulți moștenitori în calitate de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, fie se stabilește cota parte cuvenită, fie operează dreptul de acrescământ.

Pe fondul cauzei, tribunalul a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată pentru următoarele considerente: Cu privire la primul capăt de cerere, tribunalul a constatat că potrivit Legii nr. 10/2001, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, toate imobilele preluate cu sau fără titlu valabil în perioada martie 1945 – decembrie 1989 sunt considerate a fi preluate în mod abuziv, astfel că prin chiar textul de lege susmenționat, s-a stabilit de către legiuitor că statul nu a avut nici un titlu valabila supra imobilului ce a aparținut autoarei acesteia și care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Cu privire la capătul doi de cerere, și anume, a se dispune obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, tribunalul a constatat următoarele: Reclamanta a declanșat procedura administrativă jurisdicțională prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând notificarea din 14 octombrie 2005, depusă prin BEJ D.D.C. și s-a răspuns prin decizia nr. 200 din 18 aprilie 2006, prin respingerea notificării, întrucât aceasta nu a respectat termenul prevăzut de art. 27 din Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare. Decizia nu a fost contestată, iar în cauză s-a formulat o acțiune întemeiată atât pe dreptul comun, cât și pe legea specială. Tribunalul a avut în vedere împrejurarea că Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare are caracterul unei legi speciale derogatorii de la dreptul comun instituit de art. 480 și 481 C. civ.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 bunurile preluate de stat fără titlul valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Art. 46 din Legea nr. 10/2001 arată că aceasta se aplică și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, iar termenul de notificare urmând să curgă de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești de respingere a pretențiilor. În cauza dedusă judecății, acțiunea a fost înregistrată la data de 21 octombrie 2008, după aplicarea Legii nr. 10/2001, dată la care nu exista niciun litigiu pe rol.

Tribunalul a considerat că, în speță, aplicarea legii speciale nu aduce nicio atingere drepturilor reglementate prin dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, și, procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părților, a constatat că imobilul este deținut în mod abuziv de către stat, dar titlul statului nu a fost anulat, iar pentru siguranța raporturilor juridice civile se impune aplicarea legilor speciale și ocrotirea dreptului de proprietate al statului, legea specială derogând de la legea generală a imprescriptibilității dreptului de proprietate.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta M.L.M., iar prin decizia civilă nr. 458/A din 03 mai 2011 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă, în complet de divergență, cu majoritate, s-a respins apelul ca nefondat, pentru următoarele considerente: Reclamanta a formulat notificarea din 14 octombrie 2005, în baza Legii nr. 10/2001, care a fost respinsă prin decizia nr. 200 din 18 aprilie 2006 emisă de Regia Autonomă – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, în care se arată că aceasta nu este persoană îndreptățită deoarece nu a formulat notificarea în termenul prevăzut de lege.

Această decizie nu a fost contestată, iar reclamanta a formulat prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., la 21 octombrie 2008. Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 12 octombrie 2010 în cauza Pilot, Atanasiu și alții împotriva României a redefinit noțiunea de bun reglementată de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție arătând că în cazul în care un stat contractant după ce a ratificat convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii.

În cazul în care interesul patrimonial în cauză este de natura unei creanțe, nu poate fi interpretat ca valoare patrimonială decât numai în cazul în care are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu când este confirmat de jurisprudența bine stabilită a instanțelor. După intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001, completată prin Legea nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care are ca finalitate fie restituirea bunului, fie acordarea unei despăgubiri. Nici o jurisdicție sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantei printr-o decizie definitivă dreptul la restituirea apartamentului în litigiu. Admiterea capătului de cerere introductivă privind constatarea naționalizării abuzive a imobilului în litigiu nu conferă în mod automat dreptul la restituirea bunului în natură către acesta.

Reclamanta nu este în posesia unei hotărâri judecătorești, definitivă și irevocabilă, executorie, în al cărei dispozitiv instanțele interne să decidă în mod expres restituirea în natură a imobilului, aceasta fiind singura ipoteză în care reclamanta ar fi beneficiat de un bun actual, fiind îndreptățit la restituirea în natură a imobil. Arată instanța de apel că, în mod corect, tribunalul a reținut că primul capăt de cerere prin care se solicită constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului din str. D.Z., nr. 7, compus din 369 mp teren și construcție, este legat intrinsec de revendicarea imobilului, iar Legea nr. 10/2001 a reglementat deja preluarea fără titlu a imobilelor naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, neimpunându-se admiterea acestuia.

De altfel, chiar și în cazul în care ar fi fost admis acest capăt de cerere, simpla constatare a nevalabilității preluării de către stat nu ar fi îndreptățit reclamanta la restituirea în natură a imobilului. Aceasta a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, depunând peste termenul legal notificarea, astfel încât, nu a putut beneficia de măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent. Acțiunea în revendicare a fost formulată după parcurgerea acestei etape prevăzute de legea specială și chiar dacă imobilul se află și în prezent în administrarea statului, curtea a apreciat că, deși este o acțiune admisibilă, ea este neîntemeiată, deoarece după adoptarea Legii nr. 10/2001, părțile interesate în acordarea măsurilor reparatorii aveau obligația de a efectua toate demersurile în termenul legal, conform legii speciale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs C.M.V. (în calitate de cesionar al dreptului litigios), și reclamanta M.L.M. Recurentul C.M.V. solicită, prin recursul său întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, în vederea pronunțării asupra tuturor capetelor de cerere. În subsidiar, solicită modificarea deciziei atacate, în sensul constatării preluării abuzive a imobilului în litigiu de către Statul Român și, în consecință, lipsa unui titlu valabil al acestuia și obligării pârâților, în urma comparării de titluri, să lase în deplină proprietate și posesie imobilul.

Un prim motiv de recurs vizează faptul că există o vădită contradictorialitate între considerentele și dispozitivul hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză, precum și invocarea, în susținerea soluției trunchiate și netemeinice, a unor motive străine de natura pricinii deduse judecății. Un al doilea motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Se arată, în esență, că instanța a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 480 C. civ. și urm., raportat la compararea titlurilor, și prevederile Legii nr. 10/2001. Prin recursul declarat de reclamanta M.L.M., întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se solicită modificarea deciziei instanței de apel în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. Arată recurenta că, în mod eronat, instanța de apel a reținut că nu a contestat Decizia nr. 200 din 18 aprilie 2006, emisă de Regia Autonomă – Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, prin care a fost respinsă notificarea din 14 octombrie 2005. Astfel, cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicarea întemeiată pe art. 480 C. civ. a fost formulată tocmai pentru faptul că nu a reușit, prin contestarea Deciziei nr. 200/2006, să reintre în posesia imobilului în litigiu. O altă critică formulată de recurentă vizează faptul că a fost ignorat petitul cererii de chemare în judecată, instanța de apel ținând seama, la pronunțarea hotărârii recurate, de cauze Curții Europene a Drepturilor Omului ce nu sunt aplicabile speței deduse judecății.

În opinia recurentei, deține un bun, în înțelesul Convenției Europene a Drepturilor Omului, atâta vreme cât instanța de fond reține că statul are un titlu nevalabil de preluare a imobilului, iar pe de altă parte, în patrimoniul său există dreptul de proprietate asupra imobilului, transmis prin două moșteniri succesive de pe urma defunctelor B.N. și F.M. În fine, recurenta-reclamantă critică hotărârea instanței de apel și sub aspectul administrării probatoriului, arătând că, deși s-a dispus efectuarea de expertize din oficiu, nu s-au avut în vedere aceste probe, cauza fiind soluționată numai din punct de vedere teoretic. Investită cu soluționarea recursurilor declarate în cauză, Înalta Curte reține următoarele: Cu privire la recursul declarat de recurentul C.M.V., deliberând cu prioritate, în raport de dispozițiile art. 137 C. proc.

civ., asupra excepției lipsei calității procesuale active a acestuia în declararea recursului, invocată din oficiu de instanță, se constată următoarele: Prin înscrisul autentificat din 28 iulie 2011, de BNP F.D., între numiții V.C. și G.A.R., în calitate de cedenți și numitul C.M.V., în calitate de cesionar, a intervenit contractul de cesiune a drepturilor litigioase prezente și viitoare, reale (inclusiv dreptul de proprietate) sau de creanță asupra imobilului situat în București, str. D.Z., nr. 7, compus din teren în suprafață de 360 mp și construcție, dobândit de defuncta B.N., ce face obiectul acțiunii în revendicare promovate de reclamanta-moștenitoare M.L.M. Legitimarea procesuală este condiționată nu numai de interesul în promovarea revizuirii, ci și de calitatea de parte în proces.

Recursul este calea extraordinară de atac ce este deschisă numai părților din proces, deoarece instanța verifică legalitatea hotărârii atacate numai în raport de persoanele care au avut calitatea de parte în procesul în care s-a pronunțat hotărârea ce face obiectul recursului. Prin urmare, recursul este calea de atac pusă de lege la dispoziția părților, ceea ce înseamnă că doar cei care au avut calitatea de reclamant, pârât, intervenient în procesul inițial se pot prevala de această cale. Faptul că recurentul C.M.V. are calitatea de cesionar în contractul de cesiune de drepturi litigioase, autentificat din 28 iulie 2011, ce are ca obiect imobilul în litigiu, fără ca cedenții V.C. și G.A.R. să fi avut calitatea de părți în dosar, nu poate suplini neîndeplinirea condiției necesare de a fi fost părți în cauza dedusă judecății.

Așadar, cesionarul C.M.V. nu are calitate procesuală activă în promovarea acestei căi extraordinare de atac, motiv pentru care recursul său va fi respins ca atare. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta M.L.M., analizat fiind prin prisma motivului nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed: Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, au fost tranșate prin decizia nr. 33 pronunțată în interesul legii la 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, în cuprinsul deciziei nr. 33/2008, se arată că nu poate fi primit punctul de vedere al unora dintre instanțe potrivit cărora „acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.”. S-a considerat că o asemenea apreciere ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant.

Aprecierile din cuprinsul acesteia vizează, în primul rând, cererile în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun introduse ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă și cererile în revendicare formulate anterior, în măsura în care persoana îndreptățită a inițiat și epuizat procedura Legii nr. 10/2001, fără a obține, în totalitate sau în parte, restituirea în natură. Se constată că reclamanta din prezenta cauză a formulat notificarea din 14 octombrie 2005, depusă prin BEJ D.D.C., fiind emisă decizia nr. 200 din 18 aprilie 2006, prin care s-a respins notificarea, întrucât aceasta nu a respectat termenul prevăzut de art. 27 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare.

În această împrejurare, devin incidente dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008 care, în unificarea jurisprudenței instanțelor, a statuat asupra admisibilității acțiunilor în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Astfel, prin decizia pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți s-a arătat că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, stabilindu-se că, în privința concursului dintre legea specială și legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În consecință, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001, cum este cazul de față, nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Așadar, reclamanta din cauza de față trebuia să urmeze procedura legii speciale, așa cum, de altfel, s-a și întâmplat, iar faptul că nu a obținut restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, nu dă acesteia dreptul de a obține imobilul în litigiu pe calea revendicării, pe dreptul comun.

Aplicarea principiului de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant – nu este condiționată de rezultatul obținut prin aplicarea legii speciale, pentru că, în ipoteza în care reclamantei care a uzat de procedura instituită de legea specială și a notificat unitatea deținătoare, dar nu a obținut restituirea bunului pe motivul tardivității formulării notificării, i-ar fi deschisă și acțiunea în revendicare de drept comun pentru a obține restituirea în natură a imobilului, aceasta ar însemna, de fapt, a înlătura aplicarea principiului de drept menționat. În concluzie, în condițiile în care obiect al revendicării l-a constituit un imobil expropriat în anul 1956, cadrul normativ pentru valorificarea dreptului este dat de dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, care presupun urmarea unei anumite proceduri, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

Având în vedere considerentele expuse, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L.M. împotriva deciziei nr. 458/A din 03 mai 2011 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția lipsei calității procesuale active a recurentului C.M.V. în declararea recursului. Respinge recursul declarat de C.M.V. împotriva deciziei nr. 458/A din 03 mai 2011 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă. Respinge recursul declarat de reclamanta M.L.M. împotriva aceleiași decizii, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2012.