ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4544/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4544/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial la data de

4 septembrie 2008, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta

U.M. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, și Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat,

pentru ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligați pârâții să lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str.

Sandu Aldea nr. 14A, sector 1, compus din casa scării, debara, vestibul, două

camere, degajament, baie, bucătărie, cămară, balcon terasă și dreptul de

coproprietate aferent din părțile comune ale imobilului și din terenul

construit și neconstruit; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii

sale reclamanta a arătat că a dobândit imobilul situat în București, str. Sandu

Aldea nr. 14A, sector 1, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 412 din 22 ianuarie 1966 și transcris sub nr. 19 din 22 ianuarie 1966 de

Notariatul de Stat al Raionului 30 Decembrie București, în timpul căsătoriei cu

U.F.

Prin Sentința civilă

nr. 2.525 din 15 septembrie 1975, pronunțată de Judecătoria sectorului 1

București, s-a pronunțat desfacerea căsătoriei dintre aceasta și U.F.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 745 din 16 februarie 1976 și transcris

sub nr. 201 din 16 februarie 1976 de Notariatul de Stat al Sectorului 1

București a cumpărat cota fostului soț și a devenit unica proprietară a

imobilului.

Prin Decizia nr.

2.026 din 27 noiembrie 1984 a Biroului Permanent al Comitetului executiv al

Consiliului Popular al Municipiului București, imobilul sus-menționat a fost

trecut în proprietatea statului.

Prin Sentința civilă

nr. 4.199 din 03 martie 2011 a Judecătoriei Sectorului 1 București, s-a admis

excepția necompetenței materiale a Judecătoriei și s-a dispus declinarea soluționării

cauzei în favoarea Tribunalului București, avându-se în vedere că valoarea

obiectului cererii, în baza raportului de expertiză efectuat în cauză, este de

567.970 RON.

Pe rolul Tribunalului

București au fost administrate mijloace de probă cu privire la depunerea de

către reclamantă a notificării în baza Legii nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă

nr. 772 din 19 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins, ca fiind neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a admis excepția

inadmisibilității acțiunii; a respins, ca fiind inadmisibilă, acțiunea

formulată de reclamanta U.M. în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, și Regia Autonomă Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat.

În considerente s-a

reținut că din probatoriile administrate a rezultat că imobilul în discuție se

află în proprietatea privată a statului, ceea ce atribuie pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, calitate procesuală pasivă în

prezenta acțiune în revendicare prin care reclamanta pretinde a avea un titlul

de proprietate mai caracterizat decât cel deținut de pârât.

Asupra excepției

inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, raportat la faptul că reclamanta pretinde că

imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat în baza Deciziei nr. 2.026

din 27 noiembrie 1984 a Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului

Popular București, s-a constatat că acesta face parte din categoria imobilelor

ce intră sub incidența dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Pe cale de

consecință, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, modalitatea de

valorificare a dreptului de proprietate - respectiv recunoașterea dreptului de

proprietate și restituirea posesiei asupra imobilului - nu mai este acțiunea în

revendicare de drept comun, ci procedura specială prevăzută de acest act

normativ pentru restituirea imobilelor preluate cu sau fără titlu valabil de

către statul comunist, procedură în cadrul căreia este necesar să fie

respectate termenele și condițiile special prevăzute.

În același sens,

Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, prin decizia în

interesul Legii nr. 33/2008 a hotărât faptul că în cazul acțiunilor întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar

de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală

se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială. Totodată, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel,

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

În același sens,

raportat la art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, trebuie subliniat faptul că dreptul

de acces la o instanță, în cadrul dreptului la un proces echitabil, trebuie să

fie un drept efectiv și concret, însă nu este absolut (CEDO, cauza Golder c.

Regatului Unit). Ingerințele în exercitarea dreptului de acces la o instanță nu

sunt incompatibile cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în măsura în care sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop

legitim, exista un raport de rezonabil de proporționalitate între mijloacele

utilizate și scopul urmărit, iar restricția nu atinge însăși substanța acestui

drept (cauza National Provincial Building Society c. Regatului Unit din 23

octombrie 1997, par 105, cauza Lungoci c. României).

În ceea ce privește apărarea

reclamantei că a uzat de calea administrativă reglementată de Legea nr.

10/2001, tribunalul a constatat că înscrisurile despre care se pretinde că ar

reprezenta tocmai dovada faptului că a depus notificare nu fac dovada că au

fost remise unității deținătoare în condițiile Legii nr. 10/2001, nefiind

transmise prin executor judecătoresc, astfel cum impune legea specială, nefiind

însoțite de niciun fel de mijloc obiectiv din care să rezulte

comunicarea/înregistrarea acestora la unitatea deținătoare.

Faptul că aceste două

înscrisuri datate 22 iulie 2001, respectiv 31 iulie 2001 nu reprezintă dovada

depunerii notificări în baza Legii nr. 10/2001 este susținut de însuși demersul

aceleași reclamante din 13 septembrie 2005 care a trimis prin executorul judecătoresc

I.R. notificarea cu nr. 975 și care a fost înregistrată la Primăria

Municipiului București sub nr. 23041 din 19 septembrie 2005.

Această notificare

este depusă cu depășirea termenului de un an de la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamanta.

În motivare a arătat

că prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii invocată de intimații

pârâți au fost încălcate dispozițiile art. 21 din Constituție și art. 6 din

CEDO.

A mai susținut că

Legea nr. 10/2001, lege considerată specială și derogatorie de la dreptul

comun, dar care lege completată cu Legea nr. 247/2005, creează o procedură de

despăgubire teoretică și iluzorie. Practic, deși această lege creează în

patrimoniul persoanelor îndreptățite un drept de creanță, deci lato sensu

proprietatea asupra unui bun (căci și creanțele reprezintă un bun mobil

incorporal) aceste persoane nu pot valorifica acest bun, acest drept, întrucât

întreaga procedură este menită să blocheze dreptul la o despăgubire efectivă.

În aceste condiții,

puterea judecătorească este singura putere care poate cenzura și balansa

tendințele abuzive ale puterii legislative.

De asemenea, acțiunea

în revendicare de drept comun nu este declarată inadmisibilă prin Decizia nr.

33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casației și Justiție, publicată în M.

Of., Partea I nr. 108 din 23 februarie 2009.

Curtea de Apel

București, prin Decizia civilă nr. 421A din 22 noiembrie 2012 a respins apelul

reținând următoarele.

Prin Decizia nr.

XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite, s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între

calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se

încalce principiul specialia generalibus derogant.

Pe de altă parte,

instanța a constatat că prin dispozițiile Legii nr. 1/2009, s-a prevăzut expres

obligativitatea recurgerii la procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001

pentru restituirea bunurilor preluate abuziv de stat, aspect reținut deja prin

decizia arătată, în interpretarea textelor legale anterioare.

În speță, s-a

constatat că apelanta nu a parcurs procedura administrativă de restituire,

supunând eventual controlului judecătoresc răspunsul unității deținătoare.

Prin Hotărârea pilot

pronunțată în cauza M. Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010

s-a arătat fără echivoc că "în ceea ce privește acțiunea în revendicare

fondată pe dispozițiile civile de drept comun, Curtea apreciază că respingerea

acesteia argumentată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor

reparatorii nu ridică de una singură o problemă din punctul de vedere a

liberului acces la justiție garantat de articolul 6 § 1 al Convenției, cu

condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să constituie o cale

judiciară eficientă".

Trebuie remarcat însă

că prin aceeași decizie în interesul legii mai sus arătată, Înalta Curte a

sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor

prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor

reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul

Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată

prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește

prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Or, pentru a se

atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu

efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă,

neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai

reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de

un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

S-a mai reținut că

reclamanta nu se poate prevala de un bun în sensul Convenției.

Sub acest aspect, s-a

reținut că dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul

reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel

cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene fiind acela că speranța de a

vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de

mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un

"bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În cauză s-a reținut

justificat că nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să

se fi stabilit că reclamanta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus restituirea în

propriul patrimoniu.

Nu au fost primite

nici susținerile apelantei referitoare la rolul puterii judecătorești de unică

autoritate, singura putere care ar putea cenzura și balansa tendințele abuzive

ale puterii legislative, prin constatarea împrejurării că, în speță, apelanta

nu mai are practic nicio cale efectivă la despăgubire și restituire în natură a

imobilului solicitat, ca unică măsură cu caracter reparatoriu față de

nedreptatea suferită.

Apelanta omite astfel

că puterea judecătorească este chemată să aplice și să interpreteze legea, iar

nu să o creeze, asigurându-se în acest mod, respectarea principiului separației

puterilor în stat - judecătorul neputându-și aroga nicio funcție normativă,

acordând alte măsuri reparatorii și alte condiții decât cele prevăzute

obligatoriu de prevederile legale incidente cauzei dedusă judecății.

De altfel, în ceea ce

privește eficiența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, revenind la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie arătat că instanța

europeană recunoaște dreptul suveran al legiuitorului intern de a opta asupra

soluției legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităților sale

economico-sociale-financiare și intereselor sale politice (par. 174 și

următoarele din aceeași hotărâre adoptată în cauza M. Atanasiu și alții contra

României) - aspect reținut, argumentat, și de tribunal.

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., susținând că, în speță, aplicarea prioritară a dispozițiilor Legii

nr. 10/2001 ar echivala cu o restrângere nejustificată a dreptului de

proprietate garantat de dispozițiile Convenției Europene, motiv pentru care

există o neconcordanță între dreptul intern și reglementarea europeană, astfel

încât prioritate au normele dreptului internațional.

Interpretarea făcută

în speță înfrânge dreptul de proprietate și orice protecție a acestuia.

Interpretarea este nelegală întrucât recurenta susține că deține un bun în

sensul Convenției Europene întrucât dreptul de proprietate nu se stinge prin

neuz și nici ca urmare a preluării abuzive.

Recurenta a mai

susținut că a parcurs procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001,

aspect dovedit cu cererile adresate municipalității, care, chiar dacă nu

îmbracă forma notificării pot proba inițierea procedurii speciale.

Recursul nu este

fondat.

Dispozițiile Legii

nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii

de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care

guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia

generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în

fiecare lege specială.

Legiuitorul permite

revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în

condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică

cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul

comun în materia revendicării.

O atare interpretare

este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit

căruia "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale

de reparații".

În acord cu soluțiile

adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a

Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun

în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de

stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001

suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la

un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator

și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și

liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din

Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

De altfel, accesul la

justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele,

în cadrul procedurii judiciare prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001, deci

în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu

se aduce atingere nici art. 1 din Primul protocol adițional la C.E.D.O.

Așadar, cu condiția

ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod

accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o

modalitate fiind și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei

proceduri administrative prealabile.

Accesul la justiție

presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative,

partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe

judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la

instanță ar fi atins în substanța sa.

În măsura în care

aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat, în cauza "Golder contra Regatului

Unit", 1975 că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept

absolut, precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise

chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept."

Deci, se poate

constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile

administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile

dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în

consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile

care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce

judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de

consecință, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă

cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin

echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul

nr. 92/1950, ca în speța de față și, fiind de imediată aplicare, deoarece

interesează ordinea publică, prevalează legii generale.

Or, în speță,

reclamanta nu a formulat notificare pentru imobilul în discuție, conform

prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că nu a înțeles să

urmeze procedura prevăzută de legea specială reparatorie pentru restituirea

bunului.

În ceea ce privește

Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre

stabilește că atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și

Convenția Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la

considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit

admise și de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanță

între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această

posibilitate conferită de jurisprudența C.E.D.O., prin instituirea celor două

faze - administrativă și judiciară.

Pe de altă parte,

hotărârea "Maria Atanasiu și alții/România" nu conține prevederi

care, prin interpretare și aplicare la datele concrete ale speței, i-ar putea

fi favorabile.

Astfel, nici din

perspectiva Convenției reclamanta nu avea vocația restituirii în natură cu

privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența

recentă a Curții Europene, respectiv în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010,

publicată în M. Of. 778 din 22 noiembrie 2010.

Astfel, în analiza

concursului dintre legea internă și Convenția europeană instanțele, în raport

cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură

reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană.

Aprecierea existenței

unui "bun" în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în

conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui

"bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare

a dreptului de proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În cauza Atanasiu și

alții contra României se arată că un "bun actual" există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar,

fostul proprietar se poate prevala doar de o recunoaștere a unui drept la

despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de

legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a

îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Or, în speță, nu se

poate considera că reclamanta ar deține un "bun actual", câtă vreme

în favoarea acesteia nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie în sensul restituirii imobilului.

Așadar, proprietarul

care nu deține un "bun actual" nu poate obține mai mult decât

despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță,

chiar dacă principiul specialia generalibus derogant nu s-ar fi opus,

reclamanta nu avea un drept la restituire care să o îndreptățească la

redobândirea posesiei bunului, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de

garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Față de toate considerentele

reținute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea

corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite

condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recursul reclamantei fiind nefondat și urmând a fi respins ca atare, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta U.M. împotriva Deciziei nr. 421A din

22 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 octombrie 2013.

Procesat de GGC - AM