ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4544/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată inițial la data de 4 septembrie 2008, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta U.M. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, pentru ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. Sandu Aldea nr. 14A, sector 1, compus din casa scării, debara, vestibul, două camere, degajament, baie, bucătărie, cămară, balcon terasă și dreptul de coproprietate aferent din părțile comune ale imobilului și din terenul construit și neconstruit; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii sale reclamanta a arătat că a dobândit imobilul situat în București, str. Sandu Aldea nr. 14A, sector 1, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 412 din 22 ianuarie 1966 și transcris sub nr. 19 din 22 ianuarie 1966 de Notariatul de Stat al Raionului 30 Decembrie București, în timpul căsătoriei cu U.F. Prin Sentința civilă nr. 2.525 din 15 septembrie 1975, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, s-a pronunțat desfacerea căsătoriei dintre aceasta și U.F. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 745 din 16 februarie 1976 și transcris sub nr. 201 din 16 februarie 1976 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București a cumpărat cota fostului soț și a devenit unica proprietară a imobilului.

Prin Decizia nr. 2.026 din 27 noiembrie 1984 a Biroului Permanent al Comitetului executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, imobilul sus-menționat a fost trecut în proprietatea statului. Prin Sentința civilă nr. 4.199 din 03 martie 2011 a Judecătoriei Sectorului 1 București, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei și s-a dispus declinarea soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, avându-se în vedere că valoarea obiectului cererii, în baza raportului de expertiză efectuat în cauză, este de 567.970 RON. Pe rolul Tribunalului București au fost administrate mijloace de probă cu privire la depunerea de către reclamantă a notificării în baza Legii nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă nr. 772 din 19 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca fiind neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a admis excepția inadmisibilității acțiunii; a respins, ca fiind inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta U.M. în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat. În considerente s-a reținut că din probatoriile administrate a rezultat că imobilul în discuție se află în proprietatea privată a statului, ceea ce atribuie pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, calitate procesuală pasivă în prezenta acțiune în revendicare prin care reclamanta pretinde a avea un titlul de proprietate mai caracterizat decât cel deținut de pârât.

Asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, raportat la faptul că reclamanta pretinde că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat în baza Deciziei nr. 2.026 din 27 noiembrie 1984 a Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular București, s-a constatat că acesta face parte din categoria imobilelor ce intră sub incidența dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, modalitatea de valorificare a dreptului de proprietate - respectiv recunoașterea dreptului de proprietate și restituirea posesiei asupra imobilului - nu mai este acțiunea în revendicare de drept comun, ci procedura specială prevăzută de acest act normativ pentru restituirea imobilelor preluate cu sau fără titlu valabil de către statul comunist, procedură în cadrul căreia este necesar să fie respectate termenele și condițiile special prevăzute.

În același sens, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a hotărât faptul că în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Totodată, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În același sens, raportat la art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, trebuie subliniat faptul că dreptul de acces la o instanță, în cadrul dreptului la un proces echitabil, trebuie să fie un drept efectiv și concret, însă nu este absolut (CEDO, cauza Golder c. Regatului Unit).

Ingerințele în exercitarea dreptului de acces la o instanță nu sunt incompatibile cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim, exista un raport de rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit, iar restricția nu atinge însăși substanța acestui drept (cauza National Provincial Building Society c. Regatului Unit din 23 octombrie 1997, par 105, cauza Lungoci c. României).

În ceea ce privește apărarea reclamantei că a uzat de calea administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că înscrisurile despre care se pretinde că ar reprezenta tocmai dovada faptului că a depus notificare nu fac dovada că au fost remise unității deținătoare în condițiile Legii nr. 10/2001, nefiind transmise prin executor judecătoresc, astfel cum impune legea specială, nefiind însoțite de niciun fel de mijloc obiectiv din care să rezulte comunicarea/înregistrarea acestora la unitatea deținătoare. Faptul că aceste două înscrisuri datate 22 iulie 2001, respectiv 31 iulie 2001 nu reprezintă dovada depunerii notificări în baza Legii nr. 10/2001 este susținut de însuși demersul aceleași reclamante din 13 septembrie 2005 care a trimis prin executorul judecătoresc I.R.

notificarea cu nr. 975 și care a fost înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 23041 din 19 septembrie 2005. Această notificare este depusă cu depășirea termenului de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta. În motivare a arătat că prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii invocată de intimații pârâți au fost încălcate dispozițiile art. 21 din Constituție și art. 6 din CEDO. A mai susținut că Legea nr. 10/2001, lege considerată specială și derogatorie de la dreptul comun, dar care lege completată cu Legea nr. 247/2005, creează o procedură de despăgubire teoretică și iluzorie.

Practic, deși această lege creează în patrimoniul persoanelor îndreptățite un drept de creanță, deci lato sensu proprietatea asupra unui bun (căci și creanțele reprezintă un bun mobil incorporal) aceste persoane nu pot valorifica acest bun, acest drept, întrucât întreaga procedură este menită să blocheze dreptul la o despăgubire efectivă. În aceste condiții, puterea judecătorească este singura putere care poate cenzura și balansa tendințele abuzive ale puterii legislative. De asemenea, acțiunea în revendicare de drept comun nu este declarată inadmisibilă prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casației și Justiție, publicată în M. Of., Partea I nr. 108 din 23 februarie 2009. Curtea de Apel București, prin Decizia civilă nr. 421A din 22 noiembrie 2012 a respins apelul reținând următoarele.

Prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant. Pe de altă parte, instanța a constatat că prin dispozițiile Legii nr. 1/2009, s-a prevăzut expres obligativitatea recurgerii la procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea bunurilor preluate abuziv de stat, aspect reținut deja prin decizia arătată, în interpretarea textelor legale anterioare.

În speță, s-a constatat că apelanta nu a parcurs procedura administrativă de restituire, supunând eventual controlului judecătoresc răspunsul unității deținătoare.

Prin Hotărârea pilot pronunțată în cauza M. Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010 s-a arătat fără echivoc că "în ceea ce privește acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile civile de drept comun, Curtea apreciază că respingerea acesteia argumentată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor reparatorii nu ridică de una singură o problemă din punctul de vedere a liberului acces la justiție garantat de articolul 6 § 1 al Convenției, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să constituie o cale judiciară eficientă". Trebuie remarcat însă că prin aceeași decizie în interesul legii mai sus arătată, Înalta Curte a sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. S-a mai reținut că reclamanta nu se poate prevala de un bun în sensul Convenției.

Sub acest aspect, s-a reținut că dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene fiind acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În cauză s-a reținut justificat că nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că reclamanta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus restituirea în propriul patrimoniu.

Nu au fost primite nici susținerile apelantei referitoare la rolul puterii judecătorești de unică autoritate, singura putere care ar putea cenzura și balansa tendințele abuzive ale puterii legislative, prin constatarea împrejurării că, în speță, apelanta nu mai are practic nicio cale efectivă la despăgubire și restituire în natură a imobilului solicitat, ca unică măsură cu caracter reparatoriu față de nedreptatea suferită. Apelanta omite astfel că puterea judecătorească este chemată să aplice și să interpreteze legea, iar nu să o creeze, asigurându-se în acest mod, respectarea principiului separației puterilor în stat - judecătorul neputându-și aroga nicio funcție normativă, acordând alte măsuri reparatorii și alte condiții decât cele prevăzute obligatoriu de prevederile legale incidente cauzei dedusă judecății.

De altfel, în ceea ce privește eficiența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, revenind la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie arătat că instanța europeană recunoaște dreptul suveran al legiuitorului intern de a opta asupra soluției legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităților sale economico-sociale-financiare și intereselor sale politice (par. 174 și următoarele din aceeași hotărâre adoptată în cauza M. Atanasiu și alții contra României) - aspect reținut, argumentat, și de tribunal. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că, în speță, aplicarea prioritară a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ar echivala cu o restrângere nejustificată a dreptului de proprietate garantat de dispozițiile Convenției Europene, motiv pentru care există o neconcordanță între dreptul intern și reglementarea europeană, astfel încât prioritate au normele dreptului internațional. Interpretarea făcută în speță înfrânge dreptul de proprietate și orice protecție a acestuia. Interpretarea este nelegală întrucât recurenta susține că deține un bun în sensul Convenției Europene întrucât dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz și nici ca urmare a preluării abuzive. Recurenta a mai susținut că a parcurs procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, aspect dovedit cu cererile adresate municipalității, care, chiar dacă nu îmbracă forma notificării pot proba inițierea procedurii speciale.

Recursul nu este fondat. Dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.

O atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații". În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul protocol adițional la C.E.D.O. Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.

În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza "Golder contra Regatului Unit", 1975 că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept." Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de consecință, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950, ca în speța de față și, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale. Or, în speță, reclamanta nu a formulat notificare pentru imobilul în discuție, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că nu a înțeles să urmeze procedura prevăzută de legea specială reparatorie pentru restituirea bunului.

În ceea ce privește Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabilește că atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise și de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanță între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudența C.E.D.O., prin instituirea celor două faze - administrativă și judiciară. Pe de altă parte, hotărârea "Maria Atanasiu și alții/România" nu conține prevederi care, prin interpretare și aplicare la datele concrete ale speței, i-ar putea fi favorabile.

Astfel, nici din perspectiva Convenției reclamanta nu avea vocația restituirii în natură cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența recentă a Curții Europene, respectiv în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. 778 din 22 noiembrie 2010. Astfel, în analiza concursului dintre legea internă și Convenția europeană instanțele, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană. Aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. În cauza Atanasiu și alții contra României se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. În caz contrar, fostul proprietar se poate prevala doar de o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Or, în speță, nu se poate considera că reclamanta ar deține un "bun actual", câtă vreme în favoarea acesteia nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii imobilului. Așadar, proprietarul care nu deține un "bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, chiar dacă principiul specialia generalibus derogant nu s-ar fi opus, reclamanta nu avea un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei bunului, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul reclamantei fiind nefondat și urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta U.M. împotriva Deciziei nr. 421A din 22 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2013. Procesat de GGC - AM