ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 450/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 450/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

cererea

de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei

Sectorului 2 sub nr. 6058/302/2004, reclamanții C.N.Ș. și A.T.C. au solicitat

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să fie obligată pârâta SC A.B.R.

SA să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

București, str. P-ța Gh. Cantacuzino (fostă Al. Sahia), sector 2, în suprafață

de 600 m.p., astfel cum acesta a fost identificat prin decizia civilă nr. 23/A/1999

și decizia civilă nr. 138/2000 a Curții de Apel București, definitive și

irevocabile, precum și rectificarea cărții funciare în care a fost înscris

dreptul pârâtei.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt proprietari

asupra terenului din București, str. P-ța Gh. Cantacuzino nr. 6 (fosta Al.

Sahia), sector 2, că în anul 1982 au înstrăinat construcția - parter și etaj numitei

R.A. prin contractele de vânzare-cumpărare din 12 iunie 1982, iar aceasta a

înstrăinat către tatăl său, N.P., etajul, în baza actului de vânzare-cumpărare nr.

x/1982.

Terenul a intrat în proprietatea Statului prin decizia nr. 1167/1982

emisă de Consiliul Popular al Sectorului 2 București, prin care s-a atribuit totodată

și în folosință, dobânditorului construcției, suprafața de teren de 100 m.p.

După apariția Legii nr. 18/1991, cumpărătorii R.A. și N.P. au

solicitat Comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991 constituirea dreptului de

proprietate pentru terenul pe care l-au deținut în folosință, însă în mod

eronat le-au fost eliberate certificatele de atestare a dreptului de

proprietate nr. 114 și 117/1994 pentru o suprafață mai mare de teren decât cea

deținuta în folosință. Apoi, R.A. și N.P. au înstrăinat Băncii București (S.C A.B.

România S.A), construcția și întregul teren, inclusiv terenul care a fost

înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, cu încălcarea

prevederilor Legii nr. 18/1991.

Reclamanții au mai arătat că trecerea în proprietatea statului s-a

făcut în temeiul Legii nr. 58/1974, lege declarată abuzivă prin Decretul Lege nr.

1/1989, că prin Legea 18/1991, art. 35 alin. (3), se prevede că nu se poate

constitui un titlu de proprietate decât pentru suprafețele de teren pe care

dobânditorii construcției le-au avut în folosință, iar terenul în folosință nu

poate fi decât în limitele art. 8 și 17 din Legea nr. 58/1974, că titlul său de

proprietate pe teren nu a fost desființat niciodată, fiind înscris în cartea

funciară încă din 1940, iar confirmarea dreptului lor de proprietate precum și

limitele și vecinătățile terenului sunt stabilite prin Decizia Civilă nr. 23/A/1999

și 138/2000 ale Curții de Apel București, definitive și irevocabile.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și

urm. C. civ., art. 44 pct. 1 din Constituția României.

Pârâta SC A.B.R. SA a

formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii

de chemare în judecată ca inadmisibilă, în subsidiar respingerea cererii de

chemare în judecată ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată. Cu privire la

inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, pârâta a invocat dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, arătând că dobândirea de către stat a

terenurilor în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974 a fost calificată în mod

expres de către legiuitor drept preluare cu titlu valabil (prin normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001). Or, dacă potrivit art. 6 din

Legea nr. 213/1998, o asemenea acțiune este inadmisibilă împotriva statului

român, a fortiori ea este inadmisibilă împotriva oricărei persoane care a

dobândit cu bună credință de la statul român.

Pe fondul cererii de

chemare în judecată, pârâta a arătat că, la data la care autorii reclamanților

au înstrăinat imobilul compus din construcție și teren (în anul 1982),

construcția a trecut în proprietatea cumpărătorilor, iar terenul aferent

construcției, în suprafață de 1286 m.p., a trecut în proprietatea statului; o

anumită suprafață de teren (100 m.p.) a fost atribuită în folosință

cumpărătorilor cu titlu de drept real, iar restul suprafeței de teren (1186 m.p.) contra plății unei chirii, prin decizia nr. 1167/1982 a Consiliului Popular al Sectorului

2.

Abrogarea Legii nr. 58/1974

nu poate avea nici o consecință asupra efectelor deja produse de această lege

și întrucât preluarea s-a efectuat cu respectarea legislației în vigoare, titlul

statului asupra bunului este unul valabil, astfel încât statul putea să

înstrăineze oricărei persoane bunul aflat în proprietatea sa.

Pârâta a mai arătat

că autorii săi au dobândit în mod valabil dreptul de proprietate asupra

terenului în litigiu în temeiul Legii fondului funciar, contractul de vânzare-cumpărare

constituie un act translativ de proprietate valabil încheiat, în forma

prevăzută de lege (forma autentică), iar eliberarea certificatelor de atestare

a dreptului de proprietate privată asupra terenului în litigiu a fost realizată

cu respectarea tuturor dispozițiilor legale aplicabile, art. 35 alin. (3)

(actualul art. 36 alin. (3)) din Lege fondului funciar nr. 18/1991.

Cu privire la

hotărârea judecătorească de constatare a dreptului de proprietate al

reclamanților, întrucât nu a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâta, nu

poate fi invocată cu putere de lucru judecat, lipsind identitatea de părți.

Această hotărâre nu creează decât o prezumție simplă de existență a dreptului

reclamanților, care poate fi răsturnată prin proba contrară.

Pârâta SC A.B.R. SA a

formulat cerere de chemare în garanție a vânzătorilor R.A. și N.P., prin care a

solicitat, în ipoteza admiterii acțiunii principale, obligarea chemaților în

garanție să-i restituie prețul terenului care face obiectul litigiului,

actualizat în funcție de rata inflației, obligarea la plata diferenței dintre

prețul actualizat al terenului și valoarea de piață a acestuia la data

pronunțării hotărârii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii

de chemare în garanție, pârâta a arătat că, în cauză, au avut loc mai multe

transferuri succesive ale dreptului de proprietate, iar ultimul proprietar -

societatea pârâtă - se găsește în pericol de a fi evinsă prin efectul admiterii

cererii de chemare în judecată, astfel că, în conformitate cu principiile

generale din materia garanției pentru evicțiune, își valorifică dreptul de a

chema în garanție autorii care sunt ținuți de obligația de garanție.

În

drept, cererea de chemare în garanție a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 1337 și

următoarele C. civ., art. 60 C. proc. civ.

Pârâta

SC A.B.R. SA și-a completat ulterior cererea de chemare în garanție, prin indicarea

pârâților din această cerere ca fiind și numiții R.M.P. și R.I.M., succesorii

în drepturi ai lui R.D.I. (decedat la 16 februarie 1995), persoană care

figurează, alături de R.A., drept vânzător în contractul de vânzare-cumpărare din

14 iunie 1994.

Pe

parcursul judecării cauzei a decedat chematul în garanție N.P., a cărui unică

moștenitoare este chemata în garanție R.A., potrivit certificatului de moștenitor

nr. x/2005 emis de BNP - T.L.

Prin

sentința civilă nr. 6927 din 21 iunie 2010, Judecătoria Sector 2 București, secția

civilă, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă,

constatând că raportul de expertiză evaluatorie efectuat în cauză a stabilit că

valoarea obiectului litigiului este mai mare de 500.000 lei.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 37967/3/2010.

Prin încheierea din

data de 17 mai 2011, Tribunalul București a admis excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantului C.N.Ș., stabilind că în cauză are calitate

procesuală activă numai reclamanta A.T.C., în considerarea contractului de

cesiune (vânzare) de drepturi litigioase intervenit între cei doi reclamanți,

contract ce a fost autentificat din 15 mai 2006 la BNP - F. și rectificat prin

încheierea din 22 ianuarie 2009 a aceluiași birou notarial.

Prin sentința civilă nr.

593 din 13 martie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca

neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii principale, a respins ca

neîntemeiată cererea principală și ca rămasă fără obiect cererea de chemare în

garanție, a obligat-o pe reclamanta A.T.C. să plătească pârâtei SC A.B.R. SA

suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu experți), a

obligat-o pe pârâtă să plătească chematei în garanție R.A. suma de 1.500 lei

onorariu avocat și suma de 1.250 lei onorariu experți și, de asemenea, a

obligat-o pe reclamanta A.T.C. să plătească pârâtei SC A.B.R. SA suma de 1.500

lei onorariu avocat și suma de 1.250 lei onorariu experți, cheltuieli de

judecată suportate de aceasta, urmare a respingerii cererii de chemare în

garanție ca rămasă fără obiect.

Pentru a se pronunța

în acest sens, prima instanță a reținut că acțiunea în revendicare prin

comparare de titluri nu este inadmisibilă, neexistând nici un impediment legal

ca instanța să analizeze titlurile de proprietate exhibate de părți și,

subsecvent, să aprecieze asupra temeiniciei cererii reclamantei.

Procedând la

analizarea titlurilor de proprietate concurente deținute de părți, tribunalul a

reținut că titlul pârâtei este reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare

autentificate din 14 iunie 1994, opozabile tuturor subiectelor de drept și,

anterior acestora, titlul autorilor săi (vânzătorii) este reprezentat tot de

acte autentice de vânzare-cumpărare, precum și de acte de atestare a dreptului

de proprietate a autorilor din 19 mai 1994.

Valabilitatea acestor

acte nu poate fi contestată, atâta timp cât prin hotărâre judecătorească

anterioară, respectiv, sentința civilă nr. 7185 din 22 septembrie 2006 a

Judecătoriei Sector 2 București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 982

din 08 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă, a

fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții din prezenta

cauză (în formatul inițial al dosarului), privind constatarea nulității

absolute parțiale a contractelor de vânzare-cumpărare din 14 iunie 1994, iar,

în ceea ce privește nulitatea certificatelor de atestare a dreptului de

proprietate, s-a renunțat la acțiune.

La rândul său, reclamanta

invocă o hotărâre judecătorească pronunțată în soluționarea unei acțiuni în constatare,

care nu are efect constitutiv de drepturi și nu poate fi opusă decât părții ce

a stat în acel litigiu. Mai mult, hotărârea respectivă a fost pronunțată în

anul 1999, după ce autorilor pârâtei le fuseseră emise certificatele de

atestare a dreptului de proprietate și terenul aparținând imobilului fusese

înstrăinat pârâtei.

La data intentării și,

respectiv, soluționării acțiunii în constatare, posesor al terenului nu era

Consiliul General al Municipiului București ci pârâta, încă din anul 1994,

urmare a încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, astfel încât,

această constatare a dreptului de proprietate al reclamantei nu s-a făcut în

contradictoriu cu cel ce folosea imobilul în baza unui contract de

vânzare-cumpărare. Această sentință nu poate fi opusă pârâtei cumpărătoare, ale

cărei contracte nu au fost anulate în justiție.

Față de toate aceste

împrejurări, tribunalul a apreciat că titlul pârâtei este mai bine

caracterizat, ceea ce impune respingerea acțiunii în revendicare.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție, Tribunalul a reținut că aceasta a fost făcută pentru

ipoteza în care pârâta ar fi căzut în pretenții, iar consecința respingerii

acțiunii în revendicare este respingerea cererii de chemare în garanție

formulată de pârâtă ca lipsită de obiect.

Prin decizia civilă nr.

171/ A din 10 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva

hotărârii de primă instanță, a fost admis apelul declarat de reclamantă

împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul că a

fost admisă cererea principală de chemare în judecată, a fost obligată pârâta SC

A.B.R. SA să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie

terenul în suprafață de 606 m.p. situat în București, Piața Ghe. Cantacuzino,

sector 2, astfel cum a fost identificat în punctele 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13

din raportul de expertiză efectuat de expert M.F., anexa E, care a fost

omologat, și s-a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata

cheltuielilor de judecată. Au fost menținute dispozițiile sentinței privitoare

la respingerea excepției de inadmisibilitate a cererii principale de chemare în

judecată și a fost desființată hotărârea apelată în ceea ce privește cererea de

chemare în garanție, care a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță,

împreună cu cererea de acordare a cheltuielilor de judecată aferente judecării

acesteia. De asemenea, au fost respinse cererile reclamantei și pârâtei de

acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Refăcând istoricul

juridic al terenului, instanța de apel a reținut următoarea situație de fapt a

cauzei:

Prin contractul de

rentă viageră încheiat în data de 31 iulie 1935 și transcris la Grefa Tribunalului Ilfov din 24 august 1936, A.N.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului compus din construcție cu două corpuri de casă și teren în suprafață

de 1776 m.p., situat în București, Piața Cantacuzino, dreptul de proprietate

asupra acestui imobil fiind înscris în cartea funciară prin procesul-verbal nr.

x/1941 emis de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare.

Conform

certificatului de moștenitor nr. x/1971, A.N.C. a decedat la data de 25

noiembrie 1970, de pe urma sa rămânând ca moștenitori C.N.Ș. și A.M.F., iar

potrivit certificatului de moștenitor nr. x/1978, A.M.F. a decedat la data de

17 iulie 1977, fiind moștenită de A.D.

Prin sentința civilă nr.

6 din 22 ianuarie 1975, Tribunalul București a dispus partajarea

imobilului-construcție între cei doi moștenitori ai defunctului A.N.C., numitei

A.M.F. fiindu-i atribuit Lotul 1, iar lui C.N.Ș. Lotul 2. Terenul în suprafață

de 1.286 m.p. a rămas în indiviziune. Existența diferenței dintre suprafața

totală a terenului avut în proprietate de A.N.C. (de 1.776 m.p.) și suprafața menționată în hotărârea de partaj a fost explicată prin aceea că, urmare a deciziei

nr. 905/1972 emisă în baza Decretului nr. 239/1972, fusese expropriată o

suprafață de 490 m.p. din terenul imobilului.

Ulterior, A.D. a vândut

Lotul 1 atribuit prin hotărârea de partaj, respectiv apartamentul situat la

etajul clădirii, 1 cameră la subsol și cota indiviză din părțile și

dependințele comune, către R.A., prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 12 iunie 1982 de Notariatul de stat al Municipiului București.

În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, cota

indiviză de ½ din suprafața de teren de 1.286 m.p. a trecut în proprietatea statului.

De asemenea, C.N.Ș. a

vândut Lotul 2 din imobilul-construcție atribuit prin hotărârea de partaj, respectiv

apartamentul situat la parterul clădirii, 3 camere la subsol și cota indiviză

din părțile și dependințele comune, către R.A. prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 12 iunie 1982 de Notariatul de stat al

Municipiului București, iar prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. x din 7 septembrie 1982 de Notariatul de stat al Municipiului București

R.A. a vândut dreptul de proprietate asupra acestui apartament către N.P.. În

conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, cota

indiviză de ½ din suprafața de teren de 1286 m.p. a trecut în proprietatea statului.

Prin Decizia nr. 1167/1982

emisă de Biroul Permanent al Consiliul Popular al Sectorului 2, avându-se în

vedere contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 12 iunie 1982, s-a

constatat că terenul în suprafață de 1.286 m.p., aferent construcției înstrăinate, în baza art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 58/1974, a trecut în

proprietatea statului. În baza art. 56 din Legea nr. 4/1973, dobânditorului

construcției i-a fost atribuită în folosință, pe durata existenței construcției,

suprafața de 100 m.p. aferentă acesteia.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 18/1991, R.A. și N.P. au formulat cereri de constituire a

dreptului de proprietate, R.A. solicitând atribuirea în proprietate a

suprafeței de 1.186 m.p. cotă indiviză din totalul de 1.286 m.p., iar N.P. solicitând atribuirea în proprietate a suprafeței de 100 m.p. cotă indiviză din totalul de 1.286 m.p.

În Tabelul-anexă nr. 13

întocmit de Primăria Sectorului 2 București sunt menționați, la poz. 67, R.A.

și R.D.I. cu suprafață de teren în folosință de 100 m.p. și cu suprafață de teren închiriată de 543 m.p., din totalul de 1.286 m.p.

În baza acestei

situații juridice comunicate de Primărie, în conformitate cu dispozițiile art. 35

alin. (3) din Legea nr. 18/1991, prin Ordinul nr. 173 din 8 decembrie 1993

Prefectura mun. București a atribuit în proprietate numiților R.A. și R.D.I.

suprafața de 643 m.p., cotă indiviză, teren situat în București, Piața Alex.

Sahia.

Prin certificatul de

atestare a dreptului de proprietate din 19 mai 1994 se atestă această situație

de fapt, în sensul că prin Ordinul Prefectului nr. 173/1993 a fost constituit

dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 643 m.p.

În Tabelul-anexă nr. 11

întocmit de Primăria Sectorului 2 București este menționat, la poz. 126, N.P.

cu suprafață de teren în folosință de 100 m.p. din totalul de 1.286 m.p. și fără nicio suprafață de teren închiriată.

În baza acestei

situații juridice comunicate de Primărie în conformitate cu dispozițiile art. 35

alin. (3) din Legea nr. 18/1991, prin Ordinul nr. 164 din 2 decembrie 1993

Prefectura mun. București a atribuit în proprietate lui N.P. suprafața de 100 m.p. teren, cotă indiviză, situat în București, Piața Alex. Sahia.

Cu toate acestea,

prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 19 mai 1994 se

atestă, în mod eronat, faptul că suprafața de teren ce a fost trecută în

proprietatea lui N.P. (a cărui unică moștenitoare este chemata în garanție R.A.,

potrivit certificatului de moștenitor nr. x/2005 emis de BNP - T.L.) este de

643, conform Ordinului Prefectului nr. 164 din 2 decembrie 1993, tabelul anexă

poz. 11/126, atât timp cât prin Ordinul Prefectului a fost constituit dreptul

de proprietate doar asupra suprafeței de teren de 100 m.p. aflată în folosința efectivă a lui N.P. conform situației juridice comunicate de Primărie.

Prin contractele de

vânzare cumpărare autentificate din 14 iunie 1994 de Notariatul de stat sector

2 București, R.A. și R.D.I., respectiv N.P., au înstrăinat către Banca

București (actuala A.B. România, pârâta din cauză) imobilul compus din întreaga

construcție P+1E și teren în suprafață de 1.286 m.p., situat în București, str. Piața Gheorghe Cantacuzino (fosta Alexandru Sahia), sector 2.

Prin decizia civilă nr.

23/ A din 10 februarie 1999 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr.

1747/1996, s-a constatat, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului

București, că C.N. și A.D. sunt proprietarii terenului în suprafață de 600 m.p. situat în București, Piața Alexandru Sahia (actuala Piața Gh. Cantacuzino), sector 2,

decizie al cărei dispozitiv a fost lămurit prin decizia civilă nr. 138 din 15

martie 2000 a Curții de Apel București, prin care s-a identificat respectivul

teren conform anexei 8 la raportul de expertiză ce face parte integrantă din

hotărâre.

Expertiza

administrată în prezenta cauză de expert M.F. a identificat suprafața de teren

revendicată de 606 m.p., în punctele 5-6-7-8-9-10-11-12-13, ca fiind suprafața

de teren cuprinsă în decizia civilă nr. 23A/10 februarie 1999 a Curții de Apel

București și în anexa 8 a raportului de expertiză ce face parte integrantă din

decizia civilă nr. 138/2000 a Curții de apel București, secția a III-a civilă;

prin aceeași probă a fost identificată, în punctele 1-2-3-4-5-6-13, suprafața

de teren asupra căreia autorilor apelantei-pârâte li s-a constituit dreptul de

proprietate prin Ordinele Prefectului nr. 164/1993 și nr. 173/1993, în

suprafață de 749 m.p. (1355 m.p. - 606 m.p.), ca fiind suprafața de teren pe care se află construcția din str. Piața Gh. Cantacuzino.

Prin sentința civilă nr.

7185 din 22 septembrie 2006 a Judecătoriei Sector 2 București rămasă irevocabilă

prin decizia civilă nr. 982 din 08 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, s-au respins ca neîntemeiate capetele de cerere

privind constatarea nulității absolute parțiale a contractelor de vânzare-cumpărare

autentificate din 14 iunie 1994 de fostul Notariat de Stat al Sectorului 2

București. În ceea ce privește constatarea nulității absolute parțiale a

certificatelor de atestare a dreptului de proprietate din 19 mai 1994, prin

aceeași decizie această cerere a fost trimisă spre rejudecare, ocazie cu care

s-a format Dosarul nr. 7543/300/2007 pe rolul Judecătoriei sector 2 București.

Prin încheierea din data de 27 mai 2008 pronunțată în acest dosar, instanța a

luat act de renunțarea la judecată a reclamanților C.N. și A.T.C.

Examinând

criticile de apel formulate de reclamantă, curtea a reținut că aceasta a

invocat faptul că în analiza comparativă a titlurilor de proprietate, nu s-a

avut în vedere de către prima instanță că titlul său de proprietate este

contractul de rentă viageră din 31 iulie 1935, transcris la Grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 16855/1936 și că decizia civilă nr. 23/A/1999 a Curții de

apel București are efect declarativ de drepturi; în schimb pârâta a cumpărat

suprafața de teren în litigiu de la persoane care nu au titluri de proprietate

asupra celor 600 m.p., întrucât autorilor pârâtei li s-au emis titluri de

proprietate, în procedura reglementată de art. 35 alin. (3) din Legea fondului

funciar, numai pentru suprafața de 743 m.p. din totalul suprafeței de 1.286 m.p. (în prezent, din măsurători, 1355 m.p.), restul suprafeței de teren fiind cea menționată în decizia civilă nr. 23/A/1999 a Curții de apel București,

revendicată în dosarul de față.

Aceste critici au

fost apreciate ca întemeiate deoarece reclamanta invocă drept titlu asupra

terenului revendicat o hotărâre judecătorească, rămasă definitivă și

irevocabilă, ce are caracter declarativ de drept de proprietate, în sensul că

recunoaște preexistența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei ca

efect al contractului de rentă viageră din 31 iulie 1935 și transcris la Grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 16855/1936 (act juridic translativ de proprietate) și ca

efect al transmisiunii succesorale.

S-a considerat că, în

mod greșit instanța de fond a apreciat că această hotărâre judecătorească

(respectiv decizia civilă nr. 23/ A din 10 februarie 1999 a Curții de Apel

București, astfel cum a fost lămurită prin decizia civilă nr. 138 din 15 martie

2000 a Curții de Apel București) nu ar putea fi opusă pârâtei deoarece efectul

acestui act jurisdicțional este acela al generării unei prezumții de existență

a dreptului de proprietate asupra terenului revendicat în patrimoniul

reclamantei, prezumție care poate fi răsturnată de pârâtă prin proba contrară,

care, într-o acțiune în revendicare, ar putea consta în exhibarea de către

pârâtă a unui titlu propriu, de natură să genereze o prezumție de proprietate

mai puternică.

Or, Curtea a constatat

că apelanta-pârâtă nu a făcut proba contrară cu privire la existența și apartenența

dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, deoarece titlurile de

proprietate exhibate de aceasta (respectiv contractele de vânzare-cumpărare

autentificate sub nr. x/1994 și y/1994) provin de la un non dominus.

Explicând această

concluzie, s-a arătat că autorilor apelantei-pârâte li s-a constituit dreptul

de proprietate în procedura reglementată de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991

numai asupra suprafeței de 743 m.p., respectiv asupra unei suprafețe de 100 m.p. lui N.P. conform Ordinului Prefectului nr. 164 din 2 decembrie 1993 și asupra unei suprafețe

de 643 m.p. lui R.A. și R.D.I., conform Ordinului Prefectului nr. 173 din 8

decembrie 1993.

Raportul de expertiză

specialitatea topografie efectuat în cauză de expert M.F. a identificat suprafața

de teren revendicată, de 606 m.p., în punctele 5-6-7-8-9-10-11-12-13, ca fiind

suprafața de teren menționată în actele de proprietate exhibate de reclamantă,

respectiv în decizia civilă nr. 23/ A din 10 februarie 1999 a Curții de Apel

București, astfel cum a fost lămurită prin decizia civilă nr. 138 din 15 martie

2000 a Curții de Apel București, și în anexa 8 a raportului de expertiză ce face parte integrantă din decizia civilă nr. 138/2000 a Curții de apel

București, secția a III-a civilă. Aceeași expertiză a identificat suprafața de

teren pe care se află construcția din str. Piața Gh. Cantacuzino nr. 6, în

punctele 1-2-3-4-5-6-13, în suprafață de 1355 m.p. - 606 m.p. = 749 m.p., adică exact suprafața de teren asupra căreia autorilor apelantei-pârâte li s-a

constituit dreptul de proprietate în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin.

(3) din Legea nr. 18/1991 prin Ordinele Prefectului nr. 164/1993 și nr. 173/1993.

Din coroborarea

titlurilor de proprietate ale autorilor apelantei-pârâte, respectiv Ordinele

Prefectului emise în procedura legii fondului funciar, cu raportul de expertiză

specialitatea topografie efectuat de expert M.F. și cu anexa 8 a raportului de expertiză ce a stat la baza lămuririi dispozitivului deciziei civile nr. 23/A/1999

a Curții de apel București prin decizia civilă nr. 138/2000, instanța de apel a

constatat că asupra terenului revendicat autorii apelantei-pârâte nu au niciun

titlu de proprietate, singura care exhibă un titlu de proprietate fiind

reclamanta.

Instanța de apel a arătat

că nu s-ar putea da preferabilitate titlurilor exhibate de pârâtă, contractele

de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1994 și nr. y/1994, dat fiind că

vânzătorii de la care aceasta a cumpărat - chemații în garanție R.A., R.D.I.

(ai cărui moștenitori sunt R.A., R.M.P. și R.I.M., conform certificatului de

moștenitor nr. x/1996) și N.P. (a cărui unică moștenitoare este R.A., potrivit

certificatului de moștenitor nr. x/2005) nu au un titlu de proprietate asupra

suprafeței de teren în litigiu, de 606 m.p., dovedindu-se că apelanta-pârâtă a cumpărat de la persoane non dominus, care nu au avut în patrimoniul lor

dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu și nici nu au dobândit

dreptul de proprietate asupra acestui teren în procedura reglementată de legea

fondului funciar.

Instanța de apel a

identificat ipoteza cauzei ca fiind aceea a acțiunii în revendicare în care

titlurile invocate de părți provin de la autori diferiți, situație în care se

compară titlurile pe care se întemeiază drepturile autorilor, urmând să se dea

câștig de cauză acelui autor care are un drept preferabil.

În această privință,

a arătat că apelanta-reclamantă A.T.C. invocă transmiterea dreptului de

proprietate asupra terenului revendicat, pe cale succesorală de la autorul C.N.,

dovada dreptului de proprietate făcându-se printr-un act jurisdicțional cu

caracter declarativ (decizia civilă nr. 23/A/1999 lămurită prin decizia civilă nr.

138/2000 ale Curții de apel București), coroborat cu contractul de rentă

viageră din 31 iulie 1935 și transcris sub nr. 16855/1936, act juridic

translativ de proprietate.

În schimb,

apelanta-pârâtă invocă transmisiunea dreptului de proprietate asupra terenului

în litigiu pe cale convențională, prin contractele de vânzare-cumpărare

autentificate sub nr. x/1994 și nr. y/1994, de la chemații în garanție R.A., R.M.P.

și R.I.M., în condițiile în care autorii apelantei-pârâte nu au dovedit

existența vreunui act de proprietate cu privire la suprafața de 606 m.p. în litigiu.

În această situație,

principiul nemo dat quod non habet impunea instanței de fond să constate că

dreptul autorului reclamantei este preferabil dreptului autorilor pârâtei,

astfel că acțiunea în revendicare era întemeiată.

Au fost înlăturate ca

neîntemeiate susținerile apelantei-pârâte, conform cărora autorii săi erau

îndreptățiți ca, în procedura reglementată de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991

(în forma în vigoare de la data emiterii titlurilor de proprietate), să

dobândească dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe de 1286 m.p., deoarece instanța nu a fost sesizată cu analiza corectitudinii și legalității emiterii

titlurilor de proprietate ale chemaților în garanție, constând în Ordinele

Prefectului nr. 164/1994 și nr. 17371994. În plus, prin art. 53-54 din Legea nr.

18/1991 a fost reglementată o procedură specială de contestare a unor atare

acte juridice, potrivit cărora persoana interesată poate formula plângere

împotriva ordinului prefectului la judecătoria în a cărei rază teritorială se

află situat terenul.

Tot neîntemeiată

a fost apreciată și susținerea apelantei-pârâte conform căreia titlul de

proprietate ce se emite în procedura reglementată de art. 35 alin. (3) din

Legea nr. 18/1991 (în prezent art. 36 alin. (3)) este reprezentat de decizia

prefecturii, iar nu de ordinul prefectului, certificatul de atestare a

dreptului de proprietate constituind decizia prefecturii. S-a arătat că dispozițiile

art. 35 alin. (6) din Legea nr. 18/1991 (în forma în vigoare de la data

emiterii Ordinelor nr. 164/1994 și 173/1994) au fost modificate prin Legea nr. 169/1997

tocmai pentru a fi puse de acord cu dispozițiile art. 113 din Legea nr. 69/1991

a administrației publice locale, potrivit cărora „pentru îndeplinirea

atribuțiilor ce-i revin, prefectul emite ordine, în condițiile legii”.

Prin

urmare, chiar dacă forma în vigoare a art. 35 alin. (6) de la data emiterii

Ordinelor prevedea că atribuirea în proprietate se face prin decizia

prefecturii, legea care reglementa activitatea prefectului prevedea că actele

emise de acesta în exercitarea atribuțiilor sale se numesc „ordine”. Având în

vedere că în Ordinele nr. 164/1994 și nr. 173/1994 se menționează în mod expres

temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate ca fiind art. 35 alin.

(3) din Legea nr. 18/1991 și întrucât acestea au fost emise de autoritatea învestită

prin lege, s-a apreciat ca nerelevantă apărarea pârâtei relativă la legalitatea

emiterii ordinelor ori cu privire la întinderea dreptului de proprietate ce a

fost constituit în favoarea chemaților în garanție.

Certificatele

de atestare a dreptului de proprietate nr. din 19 mai 1994 cuprind mențiunea

expresă că ele doar certifică faptul că dreptul de proprietate a fost atribuit

anumitor persoane și se și indică titlul de proprietate, care este chiar

Ordinul Prefectului, motiv pentru care instanța de apel a apreciat că aceste

înscrisuri nu reprezintă titlu de proprietate, acesta fiind reprezentat de

ordinul prefectului, în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. (3) și (6)

din Legea nr. 18/1991 și art. 113 din Legea nr. 61/1991, în forma în vigoare la

data emiterii ordinelor. Pentru acest motiv, aceste înscrisuri de certificare

trebuiau să și respecte mențiunile din Ordinele prefectului cu privire la

întinderea dreptului de proprietate.

Susținerea

în sensul că CGMB, chemat în judecată în acțiunea ce a făcut obiectul dosarului

1747/1997, finalizat prin pronunțarea deciziei nr. 23/A/1999 a Curții de apel

București, nu avea calitate procesuală pasivă, a fost înlăturată ca nefondată,

instanța de apel arătând că, plecând de la dispozițiile deciziei nr. 1167/1982

a Consiliului Popular al Sectorului 2, singura suprafață de teren ce a fost

atribuită în folosință cumpărătoarei R.A., a fost de 100 m.p. aferentă construcției cumpărate prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1982

și nr. y/1982. Terenul în suprafață de 1286 m.p. trecuse în proprietatea statului conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, astfel că, din punct de

vedere legal, „posesorul neproprietar” pe care reclamanta trebuia să îl cheme

în judecată pentru revendicarea suprafeței de teren de 600 m.p. (care nu este cea pe care se află construcția) nu era decât Statul, prin reprezentanții săi

legali, în speță CGMB.

Referindu-se la

motivele pentru care prima instanță a acordat preferabilitate titlurilor de

proprietate exhibate de apelanta pârâtă, anume întrucât acestea ar fi fost

verificate sub aspectul legalității prin decizia civilă nr. 982/2007 a

Tribunalului București și menținute, instanța de apel a precizat că motivul

avut în vedere de acea instanță (Tribunalul București, secția a V-a civilă)

pentru menținerea soluției de respingere a capătului de cerere privind

constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare -

potrivit considerentelor deciziei, pag.8, par. 5, 6, 7 - a fost acela că

„indiferent de soluția ce s-ar pronunța în cauză cu privire la constatarea

nulității absolute parțiale a certificatelor de atestare a dreptului de

proprietate eliberate vânzătorilor, sancțiunea nulității absolute a

contractului subsecvent este exclusă ab initio în cazul în care actul juridic

de înstrăinare a fost încheiat cu bună-credință”. Așadar, instanțele care au

pronunțat în Dosarul nr. 2810/300/2006 soluția de respingere a capătului de

cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul de proprietate al apelantei-pârâte au

subliniat faptul că dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 600 m.p. - al reclamanților în baza deciziei civile nr. 23/A/1999 și al pârâtei în baza contractelor

de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1994 și y/1994 - va fi stabilit

doar prin promovarea unei acțiuni în revendicare în care se va proceda la o

comparare a titlurilor de proprietate, adică exact operațiunea efectuată în

prezenta cauză, urmare a promovării acțiunii pendinte.

A fost înlăturată și

teza apelantei-pârâte privitoare la reprezentarea avută de autorii

cumpărătorilor R.A. și Ionel, la momentul încheierii actelor de

vânzare-cumpărare sub imperiul Legii nr. 58/1974, în privința pierderii

dreptului de proprietate asupra întregii suprafețe de teren, odată cu înstrăinarea

construcției, arătându-se că nu este susținută de probele administrate în cauză

și făcându-se aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 1/1997 a CSJ

(nepublicată în M. Of.), decizie de interpretare ce a fost invocată de ambele

părți.

Prin această decizie,

instanța supremă a stabilit, în interpretarea dispozițiilor art. 35 alin. (4)

(actual art. 36 alin. (4)) cu trimitere la art. 23 din Legea nr. 18/1991, că

„întinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcției

dobândite prin cumpărare sub imperiul Legii nr. 58/1994 poate fi determinată

prin deducerea intenției părților din convenție și din ansamblul probelor

administrate”.

Or, văzând clauzele

stipulate de părți în contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1982

și nr. y/1982, decizia de atribuire în folosință a terenului, situația juridică

comunicată de Primărie ce a fost avută în vedere de Prefectură la emiterea

titlurilor de proprietate și concluziile raportului de expertiză topografie

efectuat în cauză, scopul fiind acela de a se determina întinderea suprafeței

de teren ce s-a avut în vedere de părțile convenției de înstrăinare și a

suprafeței de teren deținută în fapt de dobânditori, s-a apreciat că nu se

susține afirmația potrivit căreia intenția părților din aceste contacte ar fi

privit întregul imobil, în ansamblul său, așadar inclusiv terenul în suprafață

de 1.286 m.p.

În contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1982 încheiat între A.D. și R.A.,

părțile convenției au stipulat, referitor la situația juridică a terenului

proprietatea vânzătorilor, următoarele clauze: „în conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, cota indiviză de ½ din suprafața

totală de teren de 1286 m.p. trece în proprietatea statului, dobânditoarea

apartamentului având dreptul de a i se atribui teren în folosință, în limitele

prevăzute de aceeași lege”; cumpărătoarea R.A. s-a obligat să îndeplinească

„formalitățile de atribuire de teren în folosință în limitele prevăzute de art.

8 și 17 din Legea nr. 58/1974” iar părțile contractante au arătat că li s-a pus

în vedere dispozițiile Legii nr. 4/1973 republicată, Decretul nr. 189/1977 și

Legii nr. 4/1980 și că sunt de acord cu conținutul actului.

Dobânditoarea

construcției, R.A., a vândut dreptul de proprietate asupra construcției către N.P.,

în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1982 făcându-se

mențiunea că se transmite și „dreptul de folosință pe durata existenței

construcției asupra cotei indivize de teren de 100 m.p. din suprafața totală de 1286 m.p.”.

Clauze similare au

fost stipulate și în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. y/1982.

Aceste clauze

contractuale sunt clare, neechivoce, lipsite de ambiguitate, nefiind

susceptibile de mai multe înțelesuri, astfel că devin aplicabile principiile de

interpretare a actului juridic referitoare la interpretarea după voința

concordantă a părților și la interpretarea sistematică. Examinând clauzele enunțate

mai sus unele prin altele și dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul

contractului, instanța de apel a constatat că intenția comună a părților

convențiilor de înstrăinare nr. x/1982 și nr. y/1982 a fost aceea ca

dobânditorilor construcției să le fie acordat un drept de folosință în limitele

prevăzute de actele normative în vigoare la data încheierii contractului, iar

nu asupra întregii suprafețe ce a fost proprietatea vânzătorilor, de 1286 m.p.

Prin

referirea expresă în cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare la „limitele”

impuse prin art. 8 și 17 din Legea nr. 58/1974 și de Legea nr. 4/1973, părțile

convenției au avut în vedere că potrivit Legii nr. 4/1973, republicată, privind

dezvoltarea construcției de locuințe și vânzarea de locuințe din fondul de stat

către populație (art. 48) „Titlul de folosință pe durata existenței

construcției asupra terenului atribuit se dobândește pe baza deciziei de

atribuire emisă individual sau în comun de comitetele sau birourile executive

ale consiliilor populare”, scopul avut în vedere de ambele părți fiind acela ca

dobânditorul construcției să facă ulterior demersurile în vederea acordării

dreptului de folosință asupra suprafeței de teren standard din acea perioadă,

adică strict suprafața avută în vedere de actele normative în vigoare la momentul

încheierii contractelor.

Că acesta

a fost și voința internă a dobânditoarei R.A. reiese și din Decizia nr. 1167

din 15 noiembrie 1982 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular sector

2, care la art. 2 prevede că acesteia i s-a atribuit dreptul de folosință pe

durata existenței construcției asupra unei suprafețe de teren de 100 m.p. „aferente construcției” cumpărate; iar la art. 3 se menționează că restul suprafeței de

teren de 1186 m.p. se poate închiria proprietarului construcției sau, în caz de

refuz, altor persoane, cu plată, fără ca apelanta-pârâtă să facă dovada

existenței vreunui astfel de contract de închiriere cu privire la suprafața de 1186 m.p. Dimpotrivă, din probele administrate în cauză instanța a reținut inexistența unui contract

de închiriere pentru restul suprafeței de teren până la 1286 m.p. (100 m.p. fiind acordați ca drept de folosință, în baza legii), având în vedere situația

juridică comunicată de Primăria sectorului 2 către Prefectura mun. București în

vedere emiterii Ordinelor Prefectului și având în vedere faptul că chemații în

garanție nu au contestat Ordinele Prefectului ce le-au fost emise în procedura

reglementată de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, sub aspectul

întinderii suprafeței de teren asupra cărora le-a fost constituit dreptul de

proprietate.

Pe baza

intenției comune a părților și a ansamblul probelor administrate în cauză, instanța

de apel a constatat că părțile convențiilor nr. x/1982 și nr. y/1982 nu au

intenționat nici atribuirea în proprietate a terenului de 1286 m.p., nici acordarea unui drept de folosință asupra întregii suprafețe de teren, ci doar în

limitele prevăzute de actele normative în vigoare la acel moment.

Reclamanții

din cererea inițială de chemare în judecată nu erau ținuți să parcurgă

procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 18/1991, după cum greșit a

pretins apelanta-pârâtă, deoarece prevederile art. 35 (actualmente art. 36) din

Legea nr. 18/1991 recunosc calitatea de persoane îndreptățite la constituirea

dreptului de proprietate asupra „terenurilor atribuite în folosință pe durata

existenței construcțiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării

terenurilor aferente construcțiilor, în condițiile dispozițiilor art. 30 din

Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului și localităților

urbane și rurale” doar actualilor titulari ai dreptului de folosință a

terenului, proprietari ai locuințelor.

Prin

urmare, calea procedurală de urmat pentru recunoașterea dreptului de proprietate

al reclamantei asupra suprafeței de teren trecută în titlul de proprietate al

pârâtei este cea a acțiunii în revendicare, și nu procedura administrativă

prevăzută de legea fondului funciar.

Având în vedere

faptul că prin decizia civilă nr. 23/A/1999, astfel cum a fost lămurită prin

decizia civilă nr. 138/2000 a Curții de Apel București, dreptul de proprietate

al apelantei-reclamante a fost recunoscut în dreptul intern după ratificarea

Convenției, instanța de apel a mai arătat că apelanta-reclamantă are un bun

actual asupra terenului revendicat, în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, pe când apelanta-pârâtă a cumpărat acest teren de la

persoane care nu aveau calitatea de proprietari.

Apreciindu-se că

instanța de fond a făcut o greșită aplicare și interpretare a principiilor

degajate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care sunt

direct aplicabile în dreptul intern și au o valoare interpretativă

constituțională și forță supra-legislativă, în conformitate cu dispozițiile art.

11 și art. 20 din Constituție, întrucât apelanta-reclamantă invocă o hotărâre

judecătorească prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu, cu caracter irevocabil și cu efect retroactiv, în

accepțiunea conferită prin hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții c. României,

pe când contractele de vânzare-cumpărare ale apelantei-pârâte sunt lipsite de

eficacitate juridică prin aplicarea principiului nemo dat quod non habet, s-a

arătat că se impune admiterea apelului declarat de reclamantă, cu consecința schimbării

în parte a sentinței civile apelate, în sensul admiterii acțiunii formulate de

reclamanta A.T.C. în contradictoriu cu pârâta SC A.B.R. SA și obligării pârâtei

SC A.B.R. SA să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul-teren în suprafață de 606 m.p. situat în București, Piața Ghe.

Cantacuzino nr. 6, sector 2.

Întrucât pârâta SC

A.B.R. SA a căzut în pretenții în acțiunea în revendicare îndreptată împotriva

sa, a fost respinsă cererea sa de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor

de judecată.

Nefiind atacată

dezlegarea dată de prima instanță excepției de inadmisibilitate a acțiunii în

revendicare, a fost menținută dispoziția sentinței privind respingerea acestei excepții.

În temeiul dispozițiilor

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. - în redactarea anterioară modificării prin

Legea nr. 202/2010 - și având în vedere că cererea de chemare în garanție a

fost respinsă de tribunal ca rămasă fără obiect, deci fără a se intra în

judecarea fondului, a fost desființată sentința apelată în ceea ce privește

cererea de chemare în garanție și a fost trimisă spre rejudecare la aceeași

instanță cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC A.B.R. SA

împotriva chemaților în garanție R.A., R.M. și R.M.P., precum și cererea de

acordare a cheltuielilor de judecată aferentă acestei cereri.

Cu

referire la apelul declarat de apelanta pârâtă, s-a reținut că a vizat exclusiv

soluția adoptată de prima instanță în privința cheltuielilor de judecată efectuate

și solicitate pentru judecata în fond.

La baza acordării

cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, care aparține în conformitate

cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „părții care a căzut în

pretenții”.

Cum prin admiterea

acțiunii în revendicare îndreptate împotriva sa, apelanta-pârâtă a căzut în

pretenții, în accepțiunea textului legal, acesteia în revine sarcina suportării

cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă, această parte neavând

obligația legală de a achita cheltuielile de judecată constând în onorarii de

avocat și onorarii de expertiză efectuate de pârâtă în primă instanță. Pe cale

de consecință, apelul pârâtei a fost respins ca nefondat.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a respins

cererea apelantei-pârâte SC A.B.R. SA de obligare a apelantei-reclamante A.T.C.

la plata cheltuielilor de judecată în apel, ca nefondată, având în vedere că

apelanta-pârâtă „a căzut în pretenții” și în faza de apel prin respingerea

apelului său și admiterea apelului părții adverse.

Cererea

apelantei-reclamante A.T.C. SA, de obligare a apelantei-pârâte SC A.B. România

la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, a fost respinsă pentru

motivul nedovedirii acestora.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâta SC A.B.R. SA și chemații în

garanție R.A., R.M. și R.M.P.

Prin recursul declarat

de recurenta-pârâtă SC A.B.R. SA s-a solicitat, în temeiul art. 300 alin. (2)

și (3) C. proc. civ., suspendarea executării și/sau suspendarea efectelor

executorii ale deciziei civile nr. 171/ A din 10 mai 2013 pronunțată de Curtea

de Apel București, până la soluționarea recursului formulat împotriva acestei

hotărâri.

În motivarea recursurilor

declarate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții

au invocat următoarele critici de nelegalitate comune:

- Decizia recurată

este vădit contrară principiilor afirmate recent de jurisprudența CEDO, precum

și principiului garantării proprietății private și celui al siguranței și

securității circuitului civil, având in vedere că a dat preferință unei părți

care nu deține un drept de proprietate, în detrimentul unui cumpărător de

bună-credință, cu titlu oneros, prin act autentic.

A.B. nu face parte

din categoria proprietarilor care au dobândit bunul disputat de la Statul Român sau de la una din entitățile sale reorganizate după anul 1990, autorii săi fiind

persoane fizice care au dobândit, la rândul lor, dreptul de proprietate asupra

construcției direct de la reclamanți, iar cel asupra terenului revendicat prin

constituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.

Recurenta a cumpărat

terenul revendicat în anul 1994 de la aceste persoane fizice, prin act

autentic, cu verificarea titlurilor autorilor săi și a registrelor de

publicitate imobiliară, fără ca folosința asupra terenului - destinat folosirii

ca parcare, fiind supus unor lucrări peisagistice și de amenajare - să fi fost

tulburată de reclamanți până la data introducerii prezentei cereri, adică la

mai mult de 10 ani de la data la care A. a dobândit dreptul de proprietate.

Soluția netemeinică

și nelegală a instanței de apel afectează un drept de proprietate dobândit cu

bună-credință și cu titlu oneros cu aproape 20 de ani în urmă, fiind implicit

afectată siguranța și securitatea circuitului civil.

Ceea ce ignoră

soluția nelegală a instanței de apel este faptul că recurenta pârâtă a dobândit

terenul prin acte autentice, a căror valabilitate a fost confirmată în mod

irevocabil de instanțele judecătorești, fiind deținătoarea unui bun în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 al Convenției pentru Protecția Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale (cauza M. Atanasiu). Prin admiterea acțiunii în

revendicare, instanța de apel a cauzat acesteia o ingerință în sensul prevederilor

europene, cu toate că soluția de respingere a cererii se impunea deoarece nu

cauzează o ingerință reclamantei, având în vedere înstrăinarea ce a avut loc prin

vânzare a terenului și obținerea unui preț de către cumpărător la data vânzării.

Instanța de apel a

nesocotit astfel siguranța și securitatea circuitului civil, cărora, în

repetate rânduri CEDO le-a dat prioritate, statuând preferabilitatea titlurilor

de proprietate ale cumpărătorilor cu bună-credință față de proprietarii din

epocă, arătând că pentru aceștia din urmă Stalul Român trebuie să creeze și să

reglementeze o procedură de despăgubire reală și eficientă.

Se înțelege că prin

soluția sa, Curtea de Apel a ignorat și decizia nr. 33 din 09 iunie 2008

pronunțată de Secțiile Unite ale I.C.C.J. în soluționarea recursului în

interesul legii, decizie obligatorie pentru instanța de apel potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., prin care s-a reținut că, în mod excepțional, persoana

care deținea un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, poate introduce o acțiune în revendicare, cu condiția ca aceasta să nu aducă

atingere drepturilor de proprietate dobândite de terții de bună-credință. Î.C.C.J.

a stabilit că o astfel de acțiune în revendicare nu mai poate fi admisibilă,

iar revendicatorului nu îi mai poate fi dat câștig de cauză, în situația în

care bunul revendicat a fost dobândit ulterior anului 1989 de un cumpărător de

buna-credință, aceasta fiind și ipoteza de soluționat în prezenta cauză.

În plus, în cauza

Păduraru contra României, CEDO a reținut: „Dacă Convenția nu impune statelor

obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune

de ele conform atributelor dreptului lor de proprietate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat ea trebuie implementată cu o claritate și o

coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și

incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare

a acestei soluții.

”

Recurenții au

precizat că autorii băncii fac parte din categoria celor care au beneficiat de

legile de reparații ce fac parte din soluția adoptată de stat, iar prin

tranzitivitate, societatea recurentă a devenit și ea beneficiară a acestei

politici.

Contrar acestor

principii din jurispru