ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2636/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova cu nr. 8.173/105 din 17 decembrie 2008, reclamantul B.N. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Orașul Bușteni, prin primar, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâților să-i recunoască și să-i lase în deplină proprietate imobilul situat în Bușteni, sat Coștila, jud. Prahova, compus din teren în suprafață de 490 mp., lot nr. X, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că autorii săi, B.C. și B.N., au dobândit în timpul vieții prin Contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1946 terenul în litigiu, teren pe care l-au stăpânit până în 1948 - 1949, dată de la care nu există un act oficial de preluare a terenului, împrejurare ce reprezintă o preluare abuzivă a acestuia, motiv pentru care statul are obligația să-i restituie terenul.

La data de 10 februarie 2009, pârâtul Orașul Bușteni, prin primar, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile necompetenței materiale a instanței și inadmisibilității acțiunii în condițiile în care terenul nu are o valoare mai mare de 500.000 RON, iar acțiunea în revendicare este inadmisibilă în condițiile în care a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, în temeiul căreia reclamantul putea să solicite restituirea în natură a terenului. La data de 10 martie 2009, reclamantul și-a precizat acțiunea solicitând să se constate că terenul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil de către statul comunist, să fie obligați pârâții să-i recunoască și să-i lase în deplină proprietate imobilul în litigiu, să fie respinsă excepția necompetenței materiale, întrucât terenul are o valoare de 959.199,5 RON, precum și unirea excepției inadmisibilității cu fondul, fiind necesare probe pentru soluționarea acestora.

În ședința publică din 10 martie 2009, instanța a respins excepția necompetenței materiale față de valoarea terenului indicată de către reclamant, ce depășea suma de 500.000 RON, și a unit excepția inadmisibilității cu fondul, fiind necesare probe care erau comune fondului. La data de 21 aprilie 2009 și la data 16 iunie 2009, reclamantul și-a completat și precizat acțiunea, în sensul că a solicitat introducerea în cauză a numiților R.G., R.A., Ș.N. și Ș.A.; obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate terenul în litigiu în suprafață de 335,6 mp, rezultați în urma măsurătorilor, situat în Bușteni; obligarea pârâtului Orașul Bușteni să-i lase în deplină proprietate diferența de teren de până la 490 mp, respectiv 154,4 mp; să se constate preluarea abuzivă a terenului de către stat, iar, în subsidiar, obligarea pârâților să-i restituie un teren în echivalent pentru terenul preluat, precum și introducerea în cauză a numiților M.M.

și M.E., care dețin diferența de 154,4 mp. În ședința publică din 19 mai 2009 și în cea din 16 iunie 2009, instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenienți, a numiților R.G., R.A., Ș.N., Ș.A., M.M. și M.E., luând act că de pe urma defuncților R. au rămas ca moștenitori intervenienții Ș.N. și Ș.A., iar la data de 12 octombrie 2010, având în vedere că intervenienta M.E. a decedat, a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenienți, a moștenitorilor acesteia, respectiv, M.C. și M.R. Tribunalul Prahova, prin Sentința civilă nr. 136 din 25 ianuarie 2011, a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Orașul Bușteni, prin primar, și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea precizată și completată, în totalitate, formulată de reclamant, obligându-l pe acesta din urmă să plătească 2.380 RON cheltuieli de judecată către intervenienții Ș.N.

și Ș.A. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Potrivit actelor existente la dosar, autorii reclamantului, B.N. și B.C., au dobândit în baza actului de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1946 un teren de cca. 490 mp, situat în Bușteni, teren cu care au figurat în evidențele fiscale în perioada 1946 - 1948, în timp ce autorii intervenienților M.M. și M.E. au dobândit prin cumpărare, prin actul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1933, un teren de 500 mp, situat în Bușteni, teren partajat de moștenitorii acestora și înstrăinat familiei M. împreună cu construcțiile amplasate pe acesta, în baza actului de partaj voluntar nr. Y/1970 și a contractului de vânzare-cumpărare nr. Z/1971.

Pe de altă parte, în conformitate cu tabloul din 1947, Decizia nr. 77/1976, Autorizația nr. 19/1976, Contractele de vânzare-cumpărare nr. AA/1981, nr. BB/1992, nr. CC/1992, nr. DD/2002, adeverințele nr. 1.320/1992 și nr. 545/1991, numiților R.G. și A. li s-au atribuit cu titlul de împroprietărire și în vederea edificării unei construcții, realizată în anul 1976 diferite parcele de teren situate în Bușteni, printre care și parcela de 100 mp, după care aceștia au înstrăinat intervenienților Ș.N.

și A. construcția amplasată pe un teren de 335,60 mp asupra căruia li s-a constituit dreptul de proprietate în urma aplicării Legii nr. 18/1991, astfel încât terenul în litigiu are suprafața totală de 490 mp, situat în Bușteni, din care 397 mp reprezintă parcela aparținând familiei Ș. Ca atare, atât timp cât autorii reclamantului au dobândit un teren în suprafață de 490 mp, la un moment dat în baza actului de vânzare-cumpărare nr. EE/1946, teren pe care l-au deținut doar în perioada 1946 - 1948, în timp ce, în baza tabloului din 1947, Deciziei nr. 77/1976, a contractelor de vânzare-cumpărare sus-menționate, intervenienții Ș.N. și A., autorii lor R.G. și A., au dobândit în proprietate un teren de cca.

335,60 mp, în vederea edificării unei construcții, asupra căruia li s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, însemnă că în realitate nu există nicio dovadă la dosar privind preluarea terenului de 490 mp, dobândit de autorii reclamantului, în mod abuziv, de către stat sau terțe persoane, deoarece dobândirea la un moment dat a terenului respectiv nu constituie prin însăși natura sa o dovadă certă care să ateste preluarea efectivă a terenului de către stat de la autorii reclamantului. De altfel, o dovadă în acest sens a reprezentat-o și împrejurarea că din terenul de 490 mp, pretins de reclamant, ca aparținând autorilor săi, o parte se suprapune cu terenul de 500 mp, dobândit de autorii intervenienților M.M.

și M.E., respectiv, D.G., în baza actului de vânzare-cumpărare nr. FF/1933, ceea ce demonstrează că în realitate era imposibil, dacă autorii reclamantului ar fi fost proprietarii terenului în litigiu de 490 mp, ca acesta să se suprapună parțial cu terenul de 500 mp, dobândit de D.G. în anul 1933. Faptul că numiților R.G. și A. li s-a atribuit o parcelă de 100 mp, în folosință pentru edificarea unei construcții, constituindu-li-se dreptul de proprietate asupra unei parcele de 335,60 mp, în temeiul Legii nr. 18/1991, nu înseamnă în mod automat că terenul de 490 mp, revendicat de reclamant, a fost preluat abuziv, fără niciun titlu de către stat, întrucât, pentru a se stabili dacă, într-adevăr, terenul respectiv a fost preluat de către stat sau nu, reclamantul avea obligația să facă dovada momentului preluării efective, deținerii efective în posesie a terenului, actul normativ în baza căruia s-ar fi preluat, mai ales că terenul de 500 mp, ce a aparținut defunctului D.G.

nu a fost preluat de către stat, iar vânzătorii B.E. și D., de la care au cumpărat autorii reclamantului, dobândiseră la rândul lor terenul în urma unei împroprietăriri de către stat. Or, atât timp cât nu există nicio dovadă la dosar privind preluarea abuzivă de către stat a terenului în suprafață de 490 mp, pretins de către reclamant că ar fi aparținut autorilor săi, iar intervenienții au dobândit în mod legal terenurile în suprafață de 397 mp, și de 500 mp, pe care le dețin în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare, înseamnă că reclamantul nu poate pretinde niciun drept de proprietate asupra acestora din urmă. Având în vedere aceste considerente și ținând seama de faptul că nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 C. civ., prima instanță a respins, ca neîntemeiată, acțiunea precizată și completată, în totalitate.

Totodată, instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că reclamantul are dreptul în principiu să formuleze o acțiune în revendicare prin intermediul căreia să pretindă un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, iar intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu poate să înlăture dreptul reclamantului de a acționa pe cale judecătorească, prin intermediul unei acțiuni în revendicare împotriva pârâților și a intervenienților, mai ales că Legii nr. 10/2001 are un caracter special, fiind aplicabilă în anumite situații și cu îndeplinirea anumitor condiții prevăzute de lege. Totodată, în baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reclamantul a fost obligat la plata sumei de 2.380 RON cheltuieli de judecată către intervenienții Ș.N.

și Ș.A., reprezentând onorariu avocat. Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, prin Decizia nr. 210 din 25 februarie 2014, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul B.N. și a obligat pe apelantul reclamant la 2.480 RON cheltuieli de judecată către intervenienții Ș.N. și Ș.A., reținând următoarele: În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii invocată de către intervenienți prin întâmpinare, s-a reținut că această excepție nu poate fi primită în acest stadiu procesual în condițiile în care a fost respinsă prin hotărârea instanței de fond, iar aceasta nu a fost apelată sub acest aspect.

Pe fond, Curtea a constatat că instanța a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, lege care nu poate fi ignorată în evaluarea unei acțiuni în revendicarea unui asemenea imobil, formulată în baza dreptului comun după data intrării în vigoare a legii speciale.

Având în vedere cele statuate în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008, dar și principiul de drept civil - "legea specială derogă de la cea generală", precum și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea a constatat că soluționarea acțiunii în revendicare introdusă ulterior apariției Legii nr. 10/2001, privind un imobil preluat de stat în perioada de referință a acestei legi, nu se mai poate realiza după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părților cu consecința preferabilității titlului ce provine de la adevăratul proprietar, ci trebuie să fie soluționată prin compararea titlurilor părților din perspectiva normei europene, ținându-se seama și de principiul securității raporturilor juridice.

Astfel, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință de terțe persoane. S-a mai considerat, de asemenea, că instanțele trebuie să analizeze dacă admiterea acțiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice, cu alte cuvinte să se verifice dacă pârâtul nu are și el un "bun" potrivit Convenției.

În speță, Curtea a constatat că acțiunea este formulată împotriva unor particulari ale căror drepturi sunt, de asemenea, ocrotite de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, iar apelantul-reclamant nu a atacat contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, deși, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, avea posibilitatea să o facă, respectiv, să solicite constatarea nulității absolute în interiorul termenului special de prescripție, de un an de la apariția legii. La data expirării termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alineatul final din Legea nr. 10/2001 (14 august 2002), dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat. Pârâții au dobândit astfel speranța conferită de legea în vigoare, că nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare sunt îndreptățiți să păstreze imobilul-teren în litigiu.

Această speranță legitimă reprezintă un "bun" în sensul Convenției și, ca atare, pârâții se bucură de protecția și garanțiile conferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Prin urmare, faptul că reclamantul a dobândit imobilul, în calitate de moștenitor de la adevăratul proprietar, nu mai prezintă relevanță în soluționarea acțiunii în revendicare de față, acesta neputând pretinde aplicarea dreptului comun în materie care ar fi condus la o asemenea soluție, față de dispozițiile legii speciale care înlătură regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate. De altfel, această soluție se impune și în virtutea securității raporturilor juridice, Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilind în jurisprudența sa că "speranța de a se recunoaște supraviețuirea unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat nu poate fi considerat un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Malhous c. Republicii Cehe).

Concluzionând, pentru toate argumentele expuse în precedent, Curtea a constatat ca nefondate criticile apelantului privind compararea titlurilor de proprietate ale părților în baza art. 480 C. civ. și ca nerelevante cele privind problema preluării abuzive a terenului de către stat, astfel încât, în baza dispozițiilor 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.N., care, indicând art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele: Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) întrucât deși instanța de judecată a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de intimați prin întâmpinare, prin motivarea pe care a adus-o soluției de respingere a apelului formulat de către reclamant, aceasta nu a făcut altceva decât să dea valoarea excepției inadmisibilității acțiunii.

Astfel, s-a susținut că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., însă, pornind de la ideea că noțiunea de "preluare abuzivă" este una care ar ține exclusiv de aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, instanța a interpretat acțiunea ca fiind o acțiune care trebuie analizată prin prisma prevederilor speciale ale acestei legi. Procedând în consecință, instanța de apel a concluzionat că argumentele reclamantului privind compararea titlurilor părților în baza art. 480 C. civ., sunt nefondate și nerelevante, pentru că la data expirării termenului de prescripție, prevăzut de art. 45 alineatul final din Legea nr. 10/2001 (14 august 2002), dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat.

Pe acest aspect, instanța de apel a conchis că acțiunea reclamantului este admisibilă pentru că inadmisibilitatea nu mai poate fi pusă în discuție, dar este inadmisibilă pentru că s-a adresat instanței în temeiul dreptului comun după ce proprietatea subdobânditorilor s-ar fi consolidat. Practic, prin această motivare contradictorie, instanța l-a sancționat pe reclamant pentru că nu ar fi uzat de calea pusă la dispoziție prin legea specială, dovedită de altfel ineficace. Deși îi recunoaște posibilitatea de a acționa pentru valorificarea dreptului său de proprietate în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ., aceasta îi blochează toate mecanismele prin care poate să ajungă la valorificarea acestui drept în raport cu actualii deținători, dobânditori de rea-credință ai imobilului.

De asemenea, s-a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în sensul că, pronunțând hotărârea recurată, instanța se face vinovată de încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituție, a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 1 Primul Protocol adițional al Convenției, raportat la dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituție. În concret, s-a arătat că, pornind de la interpretarea greșită a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, instanța i-a opus reclamantului un fals drept de proprietate al pârâților, consolidat după expirarea termenului de prescripție instituit de Legea nr. 10/2001.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțele de judecată, "concursul dintre legea specială (în speță Legea nr. 10/2001) și legea generală (art. 480 C. civ.), se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială". Totuși, în măsura în care "sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice". Prin urmare, existența Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., iar adoptarea unor reglementări speciale nu echivalează cu privarea unei persoane de dreptul de acces la justiție decât prin încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ceea ce trebuie, așadar, analizat este, pe de o parte, dacă Legea nr. 10/2001 reprezintă sau nu o cale efectivă în vederea valorificării dreptului pretins, iar pe de altă parte, dacă aplicându-se dreptul comun se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Ineficacitatea Legii nr. 10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, a făcut în repetate rânduri obiectul criticilor aduse de către Curtea Europeană datorită inconsecvențelor și deficiențelor sale, culminând cu pronunțarea unei hotărâri pilot (Maria Atanasiu și alții contra României), pe baza căreia s-a reafirmat expres ineficiența procedurilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă. Pe cale de consecință, dovedită fiind inaptitudinea Legii nr. 10/2001 de a oferi o cale efectivă pentru valorificarea dreptului reclamantului, nimic nu-l împiedică pe acesta să recurgă la dispozițiile dreptului comun în vederea recunoașterii dreptului exhibat.

Or, atâta vreme cât pe calea Deciziei nr. 33/2008, intervenită după expirarea termenului de prescripție instituit de Legea nr. 10/2001, se recunoaște, în condiții excepționale, posibilitatea apelării la dreptul comun, înseamnă că simpla împlinire a termenului de prescripție nu conduce la consolidarea dreptului de proprietate obținut de către subdobânditorii imobilelor preluate în mod abuziv. Acest drept pretins de către terți trebuie să fie unul eficace pentru a fi opus dreptului de proprietate al proprietarului imobilului deposedat abuziv de către stat. Nu se poate justifica încălcarea unui drept de proprietate obținut de la un veritabil proprietar pentru protejarea dreptului de proprietate al altei persoane, drept care este viciat, întrucât nu provine de la veritabilul proprietar, fiind obținut prin fraudă.

În ceea ce privește titlurile de proprietate pe care le opun pârâții, s-a arătat că nu pot fi în niciun caz apreciate drept eficace. Mai mult, pentru parte din teren, pârâții nici nu justifică un titlu și totuși instanța de apel le-a recunoscut un asemenea titlu prin simpla împlinire a termenului de prescripție instituit de Legea nr. 10/2001. Titlurile intervenienților sunt ineficace, întrucât aceștia încearcă să își dovedească dreptul de proprietate pe baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu persoane care au dobândit terenul de la stat, ca urmare a preluării abuzive de la antecesorii reclamantului. Trebuie remarcat faptul că fiecare dintre cele două contracte suferă de un viciu apt să pună sub semnul întrebării veridicitatea lor.

Astfel, contractul numiților Ș.N. și Ș.A. se referă la o suprafață de 335,6 mp, pe când ei ocupă suprafața de 366,5 mp, și, în plus, trebuie remarcat faptul că acest contract este încheiat cu mătușa cumpărătorilor, aflată în îngrijirea acestora, la un preț mult sub prețul pieței și dublat și de un contract de uzufruct viager asupra terenului vândut. După cum rezultă și din cuprinsul expertizei, dar și din actele depuse la dosar de către acești intervenienți, prin Decizia nr. 545 din 8 iunie 1992 a Prefecturii Jud. Prahova, suprafața de 335,60 mp, din terenul reclamantului, preluat în mod abuziv, a fost atribuită în proprietate indiviză, comună, familiei R. și familiei Ș., în temeiul Legii nr. 18/1991.

Aceasta după ce, în anul 1976, prin Decizia Biroului Executiv al Consiliului Popular al Orașului Bușteni, suprafața de 100 mp din teren a fost atribuită familiei R. ca ajutor pentru edificarea unei locuințe. Prin actele de înstrăinare subsecvente, terenul pe care s-a edificat și o construcție a trecut în proprietatea exclusivă a familiei Ș. În ceea ce privește contractul numiților M.M.

și M.M.A., s-a arătat că acesta vizează doar cota-parte din suprafața de 500 mp, învecinată cu terenul reclamantului, astfel încât nu poate reprezenta un veritabil titlu de proprietate pentru suprafața de 123 mp, pe care aceștia o dețin din terenul său, ocupată în plus față de cei 500 mp, pentru care își justifică parțial titlu; că actul de vânzare-cumpărare depus în probațiune de către intervenient nu poate reprezenta un titlu (și cu atât mai puțin un titlu valabil) pentru suprafața de 123,50 mp, deținută din terenul reclamantului, și că, din coroborând aceste aspecte tehnice cu faptul că M.M.

a fost primar al Orașului Bușteni între anii 1968 - 1984 și a participat în această calitate inclusiv la parcelarea și atribuirea terenurilor, se poate concluziona fără dubiu că terenul este ocupat de către acești intervenienți fără titlu, astfel încât se impune restituirea sa în natură în favoarea reclamantului, întrucât această suprafață nu a făcut obiectul împroprietăririi în temeiul vreunei legi speciale.

S-a mai arătat că prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat clar că "intrarea în vigoare a legii speciale nu exclude de plano valorificarea dreptului de proprietate în temeiul dispozițiilor dreptului comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice", iar în cazul de față, în mod evident, nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate pentru că nu există un alt drept de proprietate justificat de către o altă persoană cu privire la suprafața de teren în discuție.

S-a concluzionat că, printr-o gravă încălcare a dispozițiilor art. 480 C. civil, instanța de apel nu a procedat la compararea titlului reclamantului cu cele existente sau presupuse ale intervenienților, încălcându-i astfel nu doar dreptul de acces la justiție, dar și dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, și că aceasta nu s-a pronunțat cu privire la problema restituirii prin echivalent bănesc a imobilului. S-a solicitat, în subsidiar, că în măsura în care instanța ar aprecia că prin restituirea în natură a imobilului în favoarea reclamantului sau a unei părți din acesta, s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al altor persoane, să se dispună restituirea terenului prin echivalent bănesc la valoarea de piață de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Examinând decizia în limita criticilor de nelegalitate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., instanța constată că recursul declarat de reclamantul B.N. este nefondat, pentru următoarele considerente: În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a arătat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, în sensul că, deși instanța de apel a reținut în considerentele deciziei pronunțate că acțiunea reclamantului este admisibilă, respingând excepția inadmisibilității acesteia invocată de intervenienți prin întâmpinare, cu motivarea că această excepție nu mai poate fi pusă în discuția părților, acțiunea reclamantului a fost respinsă tot ca inadmisibilă cu motivarea că acesta s-a adresat instanței pe dreptul comun după ce proprietatea subdobânditorilor s-ar fi consolidat.

Aceste critici sunt nefondate întrucât decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii, ceea ce ar echivala cu nemotivarea acesteia.

Astfel, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii, invocată de către intervenienți prin întâmpinare, că această excepție nu poate fi primită în acest stadiu procesual "în condițiile în care a fost respinsă prin hotărârea instanței de fond, iar hotărârea nu a fost apelată pe acest aspect". Acțiunea promovată de reclamantă a fost analizată de instanța de apel atât din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, pronunțată în recurs în interesul legii, a dispozițiilor convenționale - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și a dreptului intern - art. 480 C. civ., concluzionând că, în speță, pentru toate argumentele expuse în conținutul deciziei recurate, "criticile apelantului privind compararea titlurilor de proprietate ale părților sunt nefondate". Prin urmare, hotărârea recurată cuprinde considerente clare, precise, pertinente, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs, și nu contradictorii sau confuze, astfel că în speță nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., formulat de recurentul reclamant, este, de asemenea, nefondat pentru cele ce succed: S-a susținut în dezvoltarea acestui motiv de recurs, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, întrucât Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o cale efectivă în vederea valorificării dreptului pretins; că, prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii, reclamantului i s-a recunoscut posibilitatea apelării la dreptul comun pentru revendicarea imobilului preluat abuziv de stat, câtă vreme dreptul terților asupra imobilului în litigiu nu este eficace, întrucât nu provine de la veritabilul proprietar; că titlurile intervenienților sunt ineficace și pentru că aceștia au încercat să își dovedească dreptul de proprietate pe baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu persoane care au dobândit terenul de la stat, ca urmare a preluării abuzive a acestuia de la antecesorii reclamantului, iar pentru o parte din teren pârâții nici nu dețin vreun titlu de proprietate.

Se constată, că s-a invocat nelegalitatea deciziei recurate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin prisma încălcării dispozițiilor art. 11, art. 20 și art. 21 alin. (3) din Constituție, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 480 C. civ., și a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte, în recurs în interesul legii. În raport de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, se constată că reclamantul a formulat prezenta acțiune în revendicarea terenului în suprafață de 490 mp, situat în Bușteni, sat Coștila, jud. Prahova, în contradictoriu cu pârâții - persoane juridice și intervenienții - persoane fizice, în temeiul art. 480 C. civ.

și art. 6 din Legea nr. 213/1998. Prima instanță, soluționând cauza pe fond, a respins acțiunea reclamantului, iar, în apel, cu privire la soluționarea capătului de cerere în revendicarea suprafeței de teren de 490 mp, pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., se constată că analiza s-a realizat din perspectiva Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, atât în contradictoriu cu pârâții, cât și în contradictoriu cu intervenienții. Cu privire la soluția instanței de apel, privind acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâții - persoane juridice, se constată că aceasta este legală, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește starea de fapt reținută de instanța de apel și care nu poate fi reevaluată în recurs, față de structura art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., se constată că instanța de apel a reținut că reclamantul se află în situația de a fi inițiat acțiunea în revendicarea terenului în litigiu pe dreptul comun, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul originar al autorilor săi, B.N.

și B.C., respectiv Contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1946. Cu privire la acțiunea pendinte, deși nu a arătat expres că aceste considerente îi vizează exclusiv pe intimații pârâți persoane juridice, se constată că instanța de apel a reținut că legea specială, nr. 10/2001, nu poate fi ignorată în evaluarea acțiunii în revendicarea unui imobil pe dreptul comun după intrarea sa în vigoare și că "Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință de terțe persoane". Cu alte cuvinte, instanța de apel, constatând că reclamantul nu are deschisă calea acțiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâții - persoane juridice, deoarece nu a dovedit că nu a uzat din motive independente de voința sa de prevederile Legii nr. 10/2001, nu a analizat pe fond acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun în contradictoriu cu intimații pârâți - persoane juridice.

Această soluție este legală, pentru cele ce succed: Potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, "Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.". Prin urmare, se constată că analiza cererii de față în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Orașul Bușteni, prin primar, nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială se realizează în favoarea celei din urmă, cât și în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, întrucât regimul juridic al imobilului în litigiu cade sub incidența legii speciale, nr. 10/2001.

Așadar, se constată că, legal, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, în contradictoriu cu pârâții persoane juridice, de respingere a acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, potrivit art. 480 C. civ. În ceea ce privește criticile formulate de reclamant potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat față de titlurile intervenienților, persoane fizice, care au dobândit imobilul în litigiu de la stat, care, la rândul său, l-a deținut fără titlu valabil, intrând astfel sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează: Instanța supremă, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Se reține că decizia dată de instanța supremă în recurs în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare, prin comparare de titluri, în raporturile juridice create între foștii proprietari și actualii proprietari ai imobilelor preluate de stat abuziv. Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție, sau de principiul securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice. În ceea ce privește noțiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanță condițională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției.

Însă, jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010). Față cele expuse, rezultă că reclamantul, care în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat dreptul autorilor săi, nu deține un bun și un drept la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acțiunii în revendicare, potrivit art. 480 C. civ., ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare, în măsura în care ar fi uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.

De precizat că, până la data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin transmiterea în proprietate de către stat unui terț a imobilului aparținând autorilor reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către intervenienți, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Însă, urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamantul uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag.

1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu. Stabilirea obligației statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire existent și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (parag. 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația când bunul nu se poate restitui în natură, ceea ce s-a realizat prin Legea nr. 165/2013. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Referitor la preferabilitatea titlului intervenienților, se constată că, într-adevăr, aceștia justifică titluri de proprietate, consolidate prin neatacarea lor înăuntrul termenului prevăzut de lege, astfel că nevalabilitatea acestora nu poate fi invocată nici pe calea excepției în cadrul prezentului litigiu, titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, ceea ce corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene. Prin urmare, reclamantul, care nu deține un "bun actual", nu are un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui "bun" și în patrimoniul intervenienților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Față de considerentele mai sus expuse, criticile formulate de reclamant referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ale art. 480 C. civ., cât și ale art. 11, art. 20 și art. 21 alin. (3) din Constituție, se constată că sunt nefondate. Celelalte critici formulate de recurentul reclamant, așa cum au fost expuse mai sus, vizează netemeinicia deciziei recurate și nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.N.

și, constatând culpa procesuală a acestuia, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea sa la cheltuieli de judecată către intimații reclamanți Ș.N., Ș.A., M.M.A. și A.J.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva Deciziei nr. 210 din 25 februarie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Obligă recurentul B.N. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.000 RON către intimații Ș.N. și Ș.A. și în sumă de 2.000 RON către intimații M.M.A. și A.J.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2014. Procesat de GGC - AZ