ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2636/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2636/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova cu nr. 8.173/105 din 17 decembrie 2008, reclamantul B.N. a

chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

și Orașul Bușteni, prin primar, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va

pronunța să se dispună obligarea pârâților să-i recunoască și să-i lase în

deplină proprietate imobilul situat în Bușteni, sat Coștila, jud. Prahova,

compus din teren în suprafață de 490 mp., lot nr. X, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că autorii săi, B.C. și B.N., au dobândit în

timpul vieții prin Contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1946

terenul în litigiu, teren pe care l-au stăpânit până în 1948 - 1949, dată de la

care nu există un act oficial de preluare a terenului, împrejurare ce

reprezintă o preluare abuzivă a acestuia, motiv pentru care statul are

obligația să-i restituie terenul.

La data de 10

februarie 2009, pârâtul Orașul Bușteni, prin primar, a formulat întâmpinare

prin care a invocat excepțiile necompetenței materiale a instanței și

inadmisibilității acțiunii în condițiile în care terenul nu are o valoare mai

mare de 500.000 RON, iar acțiunea în revendicare este inadmisibilă în

condițiile în care a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, în temeiul căreia

reclamantul putea să solicite restituirea în natură a terenului.

La data de 10 martie

2009, reclamantul și-a precizat acțiunea solicitând să se constate că terenul

în litigiu a fost preluat fără titlu valabil de către statul comunist, să fie

obligați pârâții să-i recunoască și să-i lase în deplină proprietate imobilul

în litigiu, să fie respinsă excepția necompetenței materiale, întrucât terenul

are o valoare de 959.199,5 RON, precum și unirea excepției inadmisibilității cu

fondul, fiind necesare probe pentru soluționarea acestora.

În ședința publică

din 10 martie 2009, instanța a respins excepția necompetenței materiale față de

valoarea terenului indicată de către reclamant, ce depășea suma de 500.000 RON,

și a unit excepția inadmisibilității cu fondul, fiind necesare probe care erau

comune fondului.

La data de 21 aprilie

2009 și la data 16 iunie 2009, reclamantul și-a completat și precizat acțiunea,

în sensul că a solicitat introducerea în cauză a numiților R.G., R.A., Ș.N. și

Ș.A.; obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate terenul în litigiu în

suprafață de 335,6 mp, rezultați în urma măsurătorilor, situat în Bușteni;

obligarea pârâtului Orașul Bușteni să-i lase în deplină proprietate diferența

de teren de până la 490 mp, respectiv 154,4 mp; să se constate preluarea abuzivă

a terenului de către stat, iar, în subsidiar, obligarea pârâților să-i

restituie un teren în echivalent pentru terenul preluat, precum și introducerea

în cauză a numiților M.M. și M.E., care dețin diferența de 154,4 mp.

În ședința publică

din 19 mai 2009 și în cea din 16 iunie 2009, instanța a dispus introducerea în

cauză, în calitate de intervenienți, a numiților R.G., R.A., Ș.N., Ș.A., M.M.

și M.E., luând act că de pe urma defuncților R. au rămas ca moștenitori

intervenienții Ș.N. și Ș.A., iar la data de 12 octombrie 2010, având în vedere

că intervenienta M.E. a decedat, a dispus introducerea în cauză, în calitate de

intervenienți, a moștenitorilor acesteia, respectiv, M.C. și M.R.

Tribunalul Prahova,

prin Sentința civilă nr. 136 din 25 ianuarie 2011, a respins excepția

inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Orașul Bușteni, prin primar, și

a respins, ca neîntemeiată, acțiunea precizată și completată, în totalitate,

formulată de reclamant, obligându-l pe acesta din urmă să plătească 2.380 RON cheltuieli

de judecată către intervenienții Ș.N. și Ș.A.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Potrivit actelor

existente la dosar, autorii reclamantului, B.N. și B.C., au dobândit în baza

actului de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1946 un teren de cca. 490 mp,

situat în Bușteni, teren cu care au figurat în evidențele fiscale în perioada

1946 - 1948, în timp ce autorii intervenienților M.M. și M.E. au dobândit prin

cumpărare, prin actul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1933, un teren de

500 mp, situat în Bușteni, teren partajat de moștenitorii acestora și

înstrăinat familiei M. împreună cu construcțiile amplasate pe acesta, în baza

actului de partaj voluntar nr. Y/1970 și a contractului de vânzare-cumpărare

nr. Z/1971.

Pe de altă parte, în

conformitate cu tabloul din 1947, Decizia nr. 77/1976, Autorizația nr. 19/1976,

Contractele de vânzare-cumpărare nr. AA/1981, nr. BB/1992, nr. CC/1992, nr.

DD/2002, adeverințele nr. 1.320/1992 și nr. 545/1991, numiților R.G. și A. li s-au

atribuit cu titlul de împroprietărire și în vederea edificării unei

construcții, realizată în anul 1976 diferite parcele de teren situate în

Bușteni, printre care și parcela de 100 mp, după care aceștia au înstrăinat

intervenienților Ș.N. și A. construcția amplasată pe un teren de 335,60 mp

asupra căruia li s-a constituit dreptul de proprietate în urma aplicării Legii

nr. 18/1991, astfel încât terenul în litigiu are suprafața totală de 490 mp,

situat în Bușteni, din care 397 mp reprezintă parcela aparținând familiei Ș.

Ca atare, atât timp

cât autorii reclamantului au dobândit un teren în suprafață de 490 mp, la un

moment dat în baza actului de vânzare-cumpărare nr. EE/1946, teren pe care l-au

deținut doar în perioada 1946 - 1948, în timp ce, în baza tabloului din 1947,

Deciziei nr. 77/1976, a contractelor de vânzare-cumpărare sus-menționate,

intervenienții Ș.N. și A., autorii lor R.G. și A., au dobândit în proprietate

un teren de cca. 335,60 mp, în vederea edificării unei construcții, asupra

căruia li s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991,

însemnă că în realitate nu există nicio dovadă la dosar privind preluarea

terenului de 490 mp, dobândit de autorii reclamantului, în mod abuziv, de către

stat sau terțe persoane, deoarece dobândirea la un moment dat a terenului

respectiv nu constituie prin însăși natura sa o dovadă certă care să ateste

preluarea efectivă a terenului de către stat de la autorii reclamantului.

De altfel, o dovadă

în acest sens a reprezentat-o și împrejurarea că din terenul de 490 mp, pretins

de reclamant, ca aparținând autorilor săi, o parte se suprapune cu terenul de

500 mp, dobândit de autorii intervenienților M.M. și M.E., respectiv, D.G., în

baza actului de vânzare-cumpărare nr. FF/1933, ceea ce demonstrează că în

realitate era imposibil, dacă autorii reclamantului ar fi fost proprietarii

terenului în litigiu de 490 mp, ca acesta să se suprapună parțial cu terenul de

500 mp, dobândit de D.G. în anul 1933.

Faptul că numiților

R.G. și A. li s-a atribuit o parcelă de 100 mp, în folosință pentru edificarea

unei construcții, constituindu-li-se dreptul de proprietate asupra unei parcele

de 335,60 mp, în temeiul Legii nr. 18/1991, nu înseamnă în mod automat că

terenul de 490 mp, revendicat de reclamant, a fost preluat abuziv, fără niciun

titlu de către stat, întrucât, pentru a se stabili dacă, într-adevăr, terenul

respectiv a fost preluat de către stat sau nu, reclamantul avea obligația să

facă dovada momentului preluării efective, deținerii efective în posesie a terenului,

actul normativ în baza căruia s-ar fi preluat, mai ales că terenul de 500 mp,

ce a aparținut defunctului D.G. nu a fost preluat de către stat, iar vânzătorii

B.E. și D., de la care au cumpărat autorii reclamantului, dobândiseră la rândul

lor terenul în urma unei împroprietăriri de către stat.

Or, atât timp cât nu

există nicio dovadă la dosar privind preluarea abuzivă de către stat a

terenului în suprafață de 490 mp, pretins de către reclamant că ar fi aparținut

autorilor săi, iar intervenienții au dobândit în mod legal terenurile în

suprafață de 397 mp, și de 500 mp, pe care le dețin în temeiul unor contracte

de vânzare-cumpărare, înseamnă că reclamantul nu poate pretinde niciun drept de

proprietate asupra acestora din urmă.

Având în vedere

aceste considerente și ținând seama de faptul că nu au fost îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 480 C. civ., prima instanță a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea precizată și completată, în totalitate.

Totodată, instanța a

respins excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că reclamantul are

dreptul în principiu să formuleze o acțiune în revendicare prin intermediul

căreia să pretindă un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, iar

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu poate să înlăture dreptul

reclamantului de a acționa pe cale judecătorească, prin intermediul unei

acțiuni în revendicare împotriva pârâților și a intervenienților, mai ales că

Legii nr. 10/2001 are un caracter special, fiind aplicabilă în anumite situații

și cu îndeplinirea anumitor condiții prevăzute de lege.

Totodată, în baza

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reclamantul a fost obligat la plata sumei

de 2.380 RON cheltuieli de judecată către intervenienții Ș.N. și Ș.A.,

reprezentând onorariu avocat.

Curtea de Apel

Ploiești, secția I civilă, prin Decizia nr. 210 din 25 februarie 2014, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul B.N. și a obligat pe

apelantul reclamant la 2.480 RON cheltuieli de judecată către intervenienții

Ș.N. și Ș.A., reținând următoarele:

În ceea ce privește

inadmisibilitatea acțiunii invocată de către intervenienți prin întâmpinare,

s-a reținut că această excepție nu poate fi primită în acest stadiu procesual

în condițiile în care a fost respinsă prin hotărârea instanței de fond, iar

aceasta nu a fost apelată sub acest aspect.

Pe fond, Curtea a

constatat că instanța a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în

revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001, lege care nu poate fi ignorată în

evaluarea unei acțiuni în revendicarea unui asemenea imobil, formulată în baza

dreptului comun după data intrării în vigoare a legii speciale.

Având în vedere cele

statuate în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008, dar și principiul de drept civil -

"legea specială derogă de la cea generală", precum și practica

Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea a constatat că soluționarea

acțiunii în revendicare introdusă ulterior apariției Legii nr. 10/2001, privind

un imobil preluat de stat în perioada de referință a acestei legi, nu se mai

poate realiza după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate

ale părților cu consecința preferabilității titlului ce provine de la

adevăratul proprietar, ci trebuie să fie soluționată prin compararea titlurilor

părților din perspectiva normei europene, ținându-se seama și de principiul

securității raporturilor juridice.

Astfel, Decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit că numai persoanele

exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios

dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință de terțe persoane.

S-a mai considerat,

de asemenea, că instanțele trebuie să analizeze dacă admiterea acțiunii în

revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice, cu alte cuvinte să se verifice

dacă pârâtul nu are și el un "bun" potrivit Convenției.

În speță, Curtea a

constatat că acțiunea este formulată împotriva unor particulari ale căror

drepturi sunt, de asemenea, ocrotite de Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului, iar apelantul-reclamant nu a atacat contractele de vânzare-cumpărare

încheiate de pârâți, deși, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, avea

posibilitatea să o facă, respectiv, să solicite constatarea nulității absolute

în interiorul termenului special de prescripție, de un an de la apariția legii.

La data expirării

termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alineatul final din Legea nr.

10/2001 (14 august 2002), dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a

consolidat.

Pârâții au dobândit

astfel speranța conferită de legea în vigoare, că nefiindu-le anulate

contractele de vânzare-cumpărare sunt îndreptățiți să păstreze imobilul-teren

în litigiu. Această speranță legitimă reprezintă un "bun" în sensul

Convenției și, ca atare, pârâții se bucură de protecția și garanțiile conferite

de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Prin urmare, faptul

că reclamantul a dobândit imobilul, în calitate de moștenitor de la adevăratul

proprietar, nu mai prezintă relevanță în soluționarea acțiunii în revendicare

de față, acesta neputând pretinde aplicarea dreptului comun în materie care ar

fi condus la o asemenea soluție, față de dispozițiile legii speciale care

înlătură regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate.

De altfel, această

soluție se impune și în virtutea securității raporturilor juridice, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului stabilind în jurisprudența sa că "speranța

de a se recunoaște supraviețuirea unui drept de proprietate de multă vreme

imposibil de exercitat nu poate fi considerat un "bun" în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 (cauza Malhous c. Republicii Cehe).

Concluzionând, pentru

toate argumentele expuse în precedent, Curtea a constatat ca nefondate

criticile apelantului privind compararea titlurilor de proprietate ale părților

în baza art. 480 C. civ. și ca nerelevante cele privind problema preluării

abuzive a terenului de către stat, astfel încât, în baza dispozițiilor 296 C.

proc. civ., a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul B.N., care, indicând art. 304 pct. 7 și 9

C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele:

Hotărârea atacată

cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) întrucât deși

instanța de judecată a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de

intimați prin întâmpinare, prin motivarea pe care a adus-o soluției de

respingere a apelului formulat de către reclamant, aceasta nu a făcut altceva

decât să dea valoarea excepției inadmisibilității acțiunii.

Astfel, s-a susținut

că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ., însă, pornind de la ideea că noțiunea de "preluare abuzivă"

este una care ar ține exclusiv de aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, instanța a

interpretat acțiunea ca fiind o acțiune care trebuie analizată prin prisma

prevederilor speciale ale acestei legi.

Procedând în

consecință, instanța de apel a concluzionat că argumentele reclamantului

privind compararea titlurilor părților în baza art. 480 C. civ., sunt nefondate

și nerelevante, pentru că la data expirării termenului de prescripție, prevăzut

de art. 45 alineatul final din Legea nr. 10/2001 (14 august 2002), dreptul de

proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat.

Pe acest aspect,

instanța de apel a conchis că acțiunea reclamantului este admisibilă pentru că

inadmisibilitatea nu mai poate fi pusă în discuție, dar este inadmisibilă

pentru că s-a adresat instanței în temeiul dreptului comun după ce proprietatea

subdobânditorilor s-ar fi consolidat.

Practic, prin această

motivare contradictorie, instanța l-a sancționat pe reclamant pentru că nu ar

fi uzat de calea pusă la dispoziție prin legea specială, dovedită de altfel

ineficace. Deși îi recunoaște posibilitatea de a acționa pentru valorificarea

dreptului său de proprietate în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ., aceasta

îi blochează toate mecanismele prin care poate să ajungă la valorificarea

acestui drept în raport cu actualii deținători, dobânditori de rea-credință ai

imobilului.

De asemenea, s-a

arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în sensul că, pronunțând hotărârea

recurată, instanța se face vinovată de încălcarea art. 21 alin. (3) din

Constituție, a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 1

Primul Protocol adițional al Convenției, raportat la dispozițiile art. 11 și

art. 20 din Constituție.

În concret, s-a

arătat că, pornind de la interpretarea greșită a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, pronunțată în soluționarea recursului în

interesul legii, instanța i-a opus reclamantului un fals drept de proprietate

al pârâților, consolidat după expirarea termenului de prescripție instituit de

Legea nr. 10/2001.

Potrivit Deciziei nr.

33/2008, obligatorie pentru instanțele de judecată, "concursul dintre

legea specială (în speță Legea nr. 10/2001) și legea generală (art. 480 C.

civ.), se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este

prevăzut expres în legea specială".

Totuși, în măsura în

care "sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001)

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate sau securității raporturilor juridice".

Prin urmare,

existența Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano posibilitatea de a recurge la

acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., iar

adoptarea unor reglementări speciale nu echivalează cu privarea unei persoane

de dreptul de acces la justiție decât prin încălcarea art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Ceea ce trebuie,

așadar, analizat este, pe de o parte, dacă Legea nr. 10/2001 reprezintă sau nu

o cale efectivă în vederea valorificării dreptului pretins, iar pe de altă

parte, dacă aplicându-se dreptul comun se aduce atingere unui alt drept de

proprietate sau securității raporturilor juridice.

Ineficacitatea Legii

nr. 10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, a făcut în repetate

rânduri obiectul criticilor aduse de către Curtea Europeană datorită

inconsecvențelor și deficiențelor sale, culminând cu pronunțarea unei hotărâri

pilot (Maria Atanasiu și alții contra României), pe baza căreia s-a reafirmat

expres ineficiența procedurilor de reconstituire a dreptului de proprietate

asupra imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă. Pe cale de

consecință, dovedită fiind inaptitudinea Legii nr. 10/2001 de a oferi o cale

efectivă pentru valorificarea dreptului reclamantului, nimic nu-l împiedică pe

acesta să recurgă la dispozițiile dreptului comun în vederea recunoașterii

dreptului exhibat.

Or, atâta vreme cât

pe calea Deciziei nr. 33/2008, intervenită după expirarea termenului de

prescripție instituit de Legea nr. 10/2001, se recunoaște, în condiții

excepționale, posibilitatea apelării la dreptul comun, înseamnă că simpla

împlinire a termenului de prescripție nu conduce la consolidarea dreptului de proprietate

obținut de către subdobânditorii imobilelor preluate în mod abuziv.

Acest drept pretins

de către terți trebuie să fie unul eficace pentru a fi opus dreptului de

proprietate al proprietarului imobilului deposedat abuziv de către stat. Nu se

poate justifica încălcarea unui drept de proprietate obținut de la un veritabil

proprietar pentru protejarea dreptului de proprietate al altei persoane, drept

care este viciat, întrucât nu provine de la veritabilul proprietar, fiind

obținut prin fraudă.

În ceea ce privește

titlurile de proprietate pe care le opun pârâții, s-a arătat că nu pot fi în

niciun caz apreciate drept eficace. Mai mult, pentru parte din teren, pârâții

nici nu justifică un titlu și totuși instanța de apel le-a recunoscut un

asemenea titlu prin simpla împlinire a termenului de prescripție instituit de

Legea nr. 10/2001.

Titlurile

intervenienților sunt ineficace, întrucât aceștia încearcă să își dovedească

dreptul de proprietate pe baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu

persoane care au dobândit terenul de la stat, ca urmare a preluării abuzive de

la antecesorii reclamantului.

Trebuie remarcat

faptul că fiecare dintre cele două contracte suferă de un viciu apt să pună sub

semnul întrebării veridicitatea lor.

Astfel, contractul

numiților Ș.N. și Ș.A. se referă la o suprafață de 335,6 mp, pe când ei ocupă

suprafața de 366,5 mp, și, în plus, trebuie remarcat faptul că acest contract

este încheiat cu mătușa cumpărătorilor, aflată în îngrijirea acestora, la un

preț mult sub prețul pieței și dublat și de un contract de uzufruct viager

asupra terenului vândut. După cum rezultă și din cuprinsul expertizei, dar și

din actele depuse la dosar de către acești intervenienți, prin Decizia nr. 545

din 8 iunie 1992 a Prefecturii Jud. Prahova, suprafața de 335,60 mp, din

terenul reclamantului, preluat în mod abuziv, a fost atribuită în proprietate

indiviză, comună, familiei R. și familiei Ș., în temeiul Legii nr. 18/1991.

Aceasta după ce, în

anul 1976, prin Decizia Biroului Executiv al Consiliului Popular al Orașului

Bușteni, suprafața de 100 mp din teren a fost atribuită familiei R. ca ajutor

pentru edificarea unei locuințe. Prin actele de înstrăinare subsecvente,

terenul pe care s-a edificat și o construcție a trecut în proprietatea

exclusivă a familiei Ș.

În ceea ce privește

contractul numiților M.M. și M.M.A., s-a arătat că acesta vizează doar

cota-parte din suprafața de 500 mp, învecinată cu terenul reclamantului, astfel

încât nu poate reprezenta un veritabil titlu de proprietate pentru suprafața de

123 mp, pe care aceștia o dețin din terenul său, ocupată în plus față de cei

500 mp, pentru care își justifică parțial titlu; că actul de vânzare-cumpărare

depus în probațiune de către intervenient nu poate reprezenta un titlu (și cu

atât mai puțin un titlu valabil) pentru suprafața de 123,50 mp, deținută din

terenul reclamantului, și că, din coroborând aceste aspecte tehnice cu faptul

că M.M. a fost primar al Orașului Bușteni între anii 1968 - 1984 și a

participat în această calitate inclusiv la parcelarea și atribuirea

terenurilor, se poate concluziona fără dubiu că terenul este ocupat de către

acești intervenienți fără titlu, astfel încât se impune restituirea sa în

natură în favoarea reclamantului, întrucât această suprafață nu a făcut

obiectul împroprietăririi în temeiul vreunei legi speciale.

S-a mai arătat că

prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în soluționarea recursului în interesul

legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat clar că

"intrarea în vigoare a legii speciale nu exclude de plano valorificarea

dreptului de proprietate în temeiul dispozițiilor dreptului comun, în măsura în

care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau

securității raporturilor juridice", iar în cazul de față, în mod evident,

nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate pentru că nu există un alt

drept de proprietate justificat de către o altă persoană cu privire la

suprafața de teren în discuție.

S-a concluzionat că,

printr-o gravă încălcare a dispozițiilor art. 480 C. civil, instanța de apel nu

a procedat la compararea titlului reclamantului cu cele existente sau presupuse

ale intervenienților, încălcându-i astfel nu doar dreptul de acces la justiție,

dar și dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, și că aceasta nu s-a

pronunțat cu privire la problema restituirii prin echivalent bănesc a

imobilului.

S-a solicitat, în

subsidiar, că în măsura în care instanța ar aprecia că prin restituirea în

natură a imobilului în favoarea reclamantului sau a unei părți din acesta, s-ar

aduce atingere dreptului de proprietate al altor persoane, să se dispună

restituirea terenului prin echivalent bănesc la valoarea de piață de la data

introducerii cererii de chemare în judecată.

Examinând decizia în

limita criticilor de nelegalitate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ., instanța constată că recursul declarat de reclamantul B.N.

este nefondat, pentru următoarele considerente:

În dezvoltarea

criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a arătat

că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, în sensul că, deși instanța

de apel a reținut în considerentele deciziei pronunțate că acțiunea

reclamantului este admisibilă, respingând excepția inadmisibilității acesteia

invocată de intervenienți prin întâmpinare, cu motivarea că această excepție nu

mai poate fi pusă în discuția părților, acțiunea reclamantului a fost respinsă

tot ca inadmisibilă cu motivarea că acesta s-a adresat instanței pe dreptul

comun după ce proprietatea subdobânditorilor s-ar fi consolidat.

Aceste critici sunt

nefondate întrucât decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii, ceea ce

ar echivala cu nemotivarea acesteia.

Astfel, instanța de

apel a reținut, în ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii, invocată de

către intervenienți prin întâmpinare, că această excepție nu poate fi primită

în acest stadiu procesual "în condițiile în care a fost respinsă prin

hotărârea instanței de fond, iar hotărârea nu a fost apelată pe acest

aspect".

Acțiunea promovată de

reclamantă a fost analizată de instanța de apel atât din perspectiva Deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, pronunțată

în recurs în interesul legii, a dispozițiilor convenționale - art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și a

dreptului intern - art. 480 C. civ., concluzionând că, în speță, pentru toate

argumentele expuse în conținutul deciziei recurate, "criticile apelantului

privind compararea titlurilor de proprietate ale părților sunt nefondate".

Prin urmare,

hotărârea recurată cuprinde considerente clare, precise, pertinente, ceea ce

permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs, și nu

contradictorii sau confuze, astfel că în speță nu este incident motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat de recurentul

reclamant, este, de asemenea, nefondat pentru cele ce succed:

S-a susținut în

dezvoltarea acestui motiv de recurs, în esență, că instanța de apel a

interpretat greșit dispozițiile Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii,

întrucât Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o cale efectivă în vederea valorificării

dreptului pretins; că, prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii,

reclamantului i s-a recunoscut posibilitatea apelării la dreptul comun pentru

revendicarea imobilului preluat abuziv de stat, câtă vreme dreptul terților

asupra imobilului în litigiu nu este eficace, întrucât nu provine de la

veritabilul proprietar; că titlurile intervenienților sunt ineficace și pentru

că aceștia au încercat să își dovedească dreptul de proprietate pe baza unor

contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu persoane care au dobândit terenul

de la stat, ca urmare a preluării abuzive a acestuia de la antecesorii

reclamantului, iar pentru o parte din teren pârâții nici nu dețin vreun titlu

de proprietate.

Se constată, că s-a

invocat nelegalitatea deciziei recurate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., prin prisma încălcării dispozițiilor art. 11, art. 20 și art. 21 alin.

(3) din Constituție, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, art. 480 C. civ., și a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008, pronunțată

de Înalta Curte, în recurs în interesul legii.

În raport de cadrul

procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, se constată că

reclamantul a formulat prezenta acțiune în revendicarea terenului în suprafață

de 490 mp, situat în Bușteni, sat Coștila, jud. Prahova, în contradictoriu cu

pârâții - persoane juridice și intervenienții - persoane fizice, în temeiul

art. 480 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Prima instanță,

soluționând cauza pe fond, a respins acțiunea reclamantului, iar, în apel, cu

privire la soluționarea capătului de cerere în revendicarea suprafeței de teren

de 490 mp, pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., se constată că analiza

s-a realizat din perspectiva Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, atât în contradictoriu cu

pârâții, cât și în contradictoriu cu intervenienții.

Cu privire la soluția

instanței de apel, privind acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâții - persoane juridice, se constată

că aceasta este legală, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește

starea de fapt reținută de instanța de apel și care nu poate fi reevaluată în

recurs, față de structura art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., se constată că

instanța de apel a reținut că reclamantul se află în situația de a fi inițiat

acțiunea în revendicarea terenului în litigiu pe dreptul comun, iar în dovedirea

dreptului de proprietate a invocat titlul originar al autorilor săi, B.N. și

B.C., respectiv Contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1946.

Cu privire la

acțiunea pendinte, deși nu a arătat expres că aceste considerente îi vizează

exclusiv pe intimații pârâți persoane juridice, se constată că instanța de apel

a reținut că legea specială, nr. 10/2001, nu poate fi ignorată în evaluarea

acțiunii în revendicarea unui imobil pe dreptul comun după intrarea sa în

vigoare și că "Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

a stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001,

precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în

revendicarea bunului litigios dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință

de terțe persoane".

Cu alte cuvinte,

instanța de apel, constatând că reclamantul nu are deschisă calea acțiunii în

revendicare în contradictoriu cu pârâții - persoane juridice, deoarece nu a

dovedit că nu a uzat din motive independente de voința sa de prevederile Legii

nr. 10/2001, nu a analizat pe fond acțiunea în revendicare formulată pe dreptul

comun în contradictoriu cu intimații pârâți - persoane juridice.

Această soluție este

legală, pentru cele ce succed:

Potrivit Deciziei nr.

33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de

Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire

la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut în legea specială.

Potrivit art. 6 din

Legea nr. 213/1998, "Bunurile preluate de stat fără titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi

speciale de reparație.".

Prin urmare, se

constată că analiza cererii de față în contradictoriu cu pârâții Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice și Orașul Bușteni, prin primar, nu poate

opera pe calea dreptului comun, deoarece potrivit principiului specialia

generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială se

realizează în favoarea celei din urmă, cât și în raport de dispozițiile art. 6

din Legea nr. 213/1998, întrucât regimul juridic al imobilului în litigiu cade

sub incidența legii speciale, nr. 10/2001.

Așadar, se constată

că, legal, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, în

contradictoriu cu pârâții persoane juridice, de respingere a acțiunii în

revendicare pe calea dreptului comun, potrivit art. 480 C. civ.

În ceea ce privește

criticile formulate de reclamant potrivit cărora titlul său de proprietate

asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat față de titlurile

intervenienților, persoane fizice, care au dobândit imobilul în litigiu de la

stat, care, la rândul său, l-a deținut fără titlu valabil, intrând astfel sub

protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce

urmează:

Instanța supremă,

prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, a mai

statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

Se reține că decizia

dată de instanța supremă în recurs în interesul legii este pe deplin aplicabilă

în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare, prin

comparare de titluri, în raporturile juridice create între foștii proprietari

și actualii proprietari ai imobilelor preluate de stat abuziv.

Astfel, Înalta Curte

a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete

ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană

și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție, sau de principiul

securității raporturilor juridice.

Prin decizia

amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este

posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da

preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului

securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește

noțiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât

bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la

care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le

vedea concretizate.

Conform principiilor

ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

"bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau

judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect

dreptul de proprietate.

În schimb, Curtea

Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului

menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de

mult timp, ori o creanță condițională care a devenit caducă prin neîndeplinirea

condiției.

Însă, jurisprudența

Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză

pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în

cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat că o

hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie

titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (Hotărârea Curții Europene a

Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010).

Față cele expuse,

rezultă că reclamantul, care în dovedirea dreptului său de proprietate a

invocat dreptul autorilor săi, nu deține un bun și un drept la restituirea în

natură a imobilului în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acțiunii

în revendicare, potrivit art. 480 C. civ., ci ar fi putut avea un drept de creanță

(dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să

excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a

acțiunii în revendicare, în măsura în care ar fi uzat de procedura specială

prevăzută de acest act normativ.

De precizat că, până

la data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă

recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță

de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în

revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin transmiterea în

proprietate de către stat unui terț a imobilului aparținând autorilor

reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența

mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului

"Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a

redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de

proprietate înfățișat de către intervenienți, în condițiile Deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curți.

Însă, urmare a

hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor

din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui

drept de creanță ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în

măsura în care reclamantul uza de procedurile prevăzute de acest act normativ,

care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă

a dreptului pretins, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Schimbarea de

abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii

hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a

adopta măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art.

6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție,

în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.

Stabilirea obligației

statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin

amendarea mecanismului de restituire existent și instituirea de proceduri

simplificate și eficiente (parag. 232) echivalează, în același timp, cu

validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu

acordarea de despăgubiri în situația când bunul nu se poate restitui în natură,

ceea ce s-a realizat prin Legea nr. 165/2013.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie

nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată

și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție.

Referitor la

preferabilitatea titlului intervenienților, se constată că, într-adevăr,

aceștia justifică titluri de proprietate, consolidate prin neatacarea lor

înăuntrul termenului prevăzut de lege, astfel că nevalabilitatea acestora nu

poate fi invocată nici pe calea excepției în cadrul prezentului litigiu,

titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului

proprietar, ceea ce corespunde nevoii de securitate și stabilitate a

raporturilor juridice, ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții

Europene.

Prin urmare,

reclamantul, care nu deține un "bun actual", nu are un drept la

restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care

este inutilă evaluarea cerinței existenței unui "bun" și în

patrimoniul intervenienților, precum și compararea titlurilor pe baza

criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Față de

considerentele mai sus expuse, criticile formulate de reclamant referitoare la

interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, ale art. 480 C. civ., cât și ale art. 11, art. 20 și

art. 21 alin. (3) din Constituție, se constată că sunt nefondate.

Celelalte critici

formulate de recurentul reclamant, așa cum au fost expuse mai sus, vizează

netemeinicia deciziei recurate și nu pot fi încadrate în niciunul din motivele

de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.,

iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.N. și, constatând culpa procesuală

a acestuia, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea

sa la cheltuieli de judecată către intimații reclamanți Ș.N., Ș.A., M.M.A. și

A.J.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva Deciziei nr. 210 din

25 februarie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Obligă recurentul

B.N. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.000 RON către intimații

Ș.N. și Ș.A. și în sumă de 2.000 RON către intimații M.M.A. și A.J.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ