ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2564/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 15 noiembrie 2010, reclamanții L.D.P., T.G.I. și T.Ș.M.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții I.A., Orașul Bușteni, prin primar și Statul Român, prin M.F.P., să se constate nevalabilitatea titlului statului și, implicit, al pârâților asupra imobilului situat în Bușteni, jud. Prahova, compusă din teren în suprafață de 1.200 mp) și obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul sus-menționat. La termenul din 15 mai 2013, reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că, pentru ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, să fie obligați pârâții la plata contravalorii terenului revendicat la prețul de circulație de la acea dată.

Prin sentința nr. 1450 din 22 mai 2013, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a respins, ca neîntemeiate, atât excepțiile privind inadmisibil itatea acțiunii și autoritatea de lucru judecat, invocate de pârâții Orașul Bușteni, prin primar și I.A., cât și acțiunea astfel cum a fost precizată. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, pe motiv că a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că este neîntemeiată, având în vedere că prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de secțiile unite, ale Înaltei Curți într-un recurs în interesul legii s-a statuat că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, întrucât este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala, la rândul său, de un „bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, astfel încât trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Referitor la excepția puterii lucrului judecat invocată de pârâta D.G.F.P. Prahova în raport de Decizia nr. 192 din 20 ianuarie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 687/2002, tribunalul a reținut că prin decizia în discuție a fost menținută în totalitate Decizia nr. 130 din 18 decembrie 2001 a Curții de Apel Ploiești prin care s-a dispus obligarea pârâților Consiliul Local Bușteni, Primăria orașului Bușteni, M.F.P., D.G.F.P.C.F.S. Prahova și terțul deținător S.P.P. București, să lase reclamanților L.D.P. și T.A.M.

imobilul situat în Bușteni, jud. Prahova, compus din teren în suprafață de 1,165,5 mp și construcția aflată pe acesta denumită „V.P." În concluzie, tribunalul a reținut că între cauza de față și cea cu privire la care s~a tăcut referire mai sus, nu există identitate, cel puțin de părți, fiind prima dată când reclamanții au chemat în judecată, în calitate de pârât, pe numitul I.A., context în care și excepția puterii de lucru judecat a fost respinsă. Pe fondul cauzei, tribunalul, în baza înscrisurilor depuse la dosar, a reținut următoarele: Prin contractul de vânzare autentificat din 14 octombrie 1930, autorul reclamanților - M.P.L. a dobândit, prin cumpărare de la N.I.M.E., un teren viran în suprafață de 2.319 mp.

situat în comuna Bușteni, sat Poiana Țapului, cătunul Zamora, jud. Prahova, iar prin actul de vânzare - cumpărare autentificat din 17 septembrie 1938, același autor a mai dobândit de la numiții A.N.B. și N.B. și un teren în suprafață de 61 mp, situat în comuna climaterică Poiana Țapului, pe Zamora, jud. Prahova. Prin autorizația de construcție din 09 august 1938, P.L. împreună cu soția sa au fost autorizați a construi pe terenul din comuna Poiana Țapului, pe Z., jud. Prahova, o vilă pentru care s-a eliberat aviz favorabil de S.J.D. Prahova. Potrivit certificatului de moștenitor suplimentar din februarie 2000, de pe urma deiunctului L.P., zis și L.P., decedat la data de 16 septembrie 1982, au rămas, ca moștenitori legali acceptanți, T.A.M.

și L.D.P., în calitate de descendenți de gradul I. La data de 27 septembrie 2008, a decedat T.A.M., de pe urma căreia au rămas ca moștenitori legali reclamanții T.G.I. și T.Ș.M.A., ambii în calitate de descendenți de gradul I. Prin Decizia nr. 130 din 18 decembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 5057/2001, irevocabilă prin respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de pârâții M.F.P. - D.G.F.P. Prahova și S.P.P.-U.M. X București, conform Deciziei nr. 192 din 20 ianuarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus obligarea pârâților Consiliul Local Bușteni, Primăria orașului Bușteni, M.F.P., D.G.F.P.C.P.S. Prahova și terțul deținător S.P.P.

București, să lase reclamanților L.D.P. și T.A.M., imobilul situat în Bușteni, jud. Prahova, compus din teren în suprafață de 1.165,5 mp și construcția aflată pe acesta denumită „V.P." În considerentele deciziei pronunțate de instanța de apei, s-a reținut că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut, în mod abuziv, cu nerespectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, deoarece proprietarul imobilului - L.P. făcea parte din categoriile de proprietari exceptați prin art. 2 din decret, fiind colonel în armată, decorat cu „Ordinul Militar Minai Viteazu clasa 10", prin Decretul nr. 1647 publicat în ziarul „U." din data de 22 iunie 1945, iar la data naționalizării era pensionar militar.

Potrivit procesuiui-verbal încheiat de B.J.E.J., P.B. la data de 04 decembrie 2006, în Dosarul de executare silită nr. 202/2006, s-a realizat punerea în posesie a creditorilor L.D.P. și T.A.M. asupra imobilului situat în Bușteni, jud. Prahova, compus din teren în suprafață de 1.165,5 mp. și construcția aflată pe acest teren, denumită „V.P." Prin contractul de concesiune încheiat la data de 17 iunie 1999, anterior pronunțării Deciziei nr. 130 din 18 decembrie 2001 a Curții de Apei Ploiești, Primăria orașului Bușteni, în calitate de concedent, a concesionat pârâtului I.A., în calitate de concesionar, un teren în suprafață de 408 mp situat în Bușteni, jud. Prahova, durata contractului fiind dată de durata existenței construcției, respectiv de 49 de ani.

Prin Hotărârea nr. 85 din 30 iulie 2010 a Consiliului Local al orașului - Bușteni privind aprobarea rapoartelor de evaluare a terenurilor în vederea transformării contractelor de concesiune în contracte de vânzare - cumpărare, au fost aprobate rapoartele de evaluare întocmite, iar potrivit Anexei la hotărâre, la poziția nr. 6, figurează pârâtul I.A. eu teren în suprafață de 409 mp, situat în Bușteni, jud. Prahova. În aceste condiții, la data de 23 noiembrie 2010, s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare, prin care Consiliul Local al orașului Bușteni a înstrăinat pârâtului l.A. terenul situat în Bușteni, jud. Prahova, în suprafață de 409 mp, categorie de folosință curți-construcții, pe care se află amplasată construcția C.I., care nu a făcut obiectul contractului, fiind proprietatea exclusivă a cumpărătorului.

În sus-menționatuî contract, s-a arătat că terenul face parte din domeniul privat aî orașului Bușteni, a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 3522 din 17 octombrie 1953 și nu a fost revendicat în temeiul Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 112/1995, a Legii nr. 1/2000, a Legii nr. 10/2001, și a Legii nr. 247/2005, vânzarea fiind făcută în baza Hotărârii Consiliului Local al orașului Bușteni nr. 85 din 30 iulie 2010, ținându-se seama de aprobarea transformării contractului de concesiune din data de 17 iulie 1999, prin contract de vânzare - cumpărare. Prin încheierea din 07 decembrie 2010 a O.C.P.X. Prahova-B.C.P.X. Ploiești, s-a dispus întabularea dreptului de proprietate, cu titlu de cumpărare, ca bun comun, în favoarea pârâtului I.A.

și a soției acestuia, pentru terenul în suprafață de 409 mp, în C.F. a localității Bușteni. Tribunalul a reținut că imobilul aparținând autorului reclamanților Leonida Paul, a făcut obiect aî naționalizării, în baza Decretului nr. 92/1950, fără a fi prezentat vreun înscris din care să rezulte suprafața de teren efectiv preluata de către stat, fiind restituită moștenitorilor acestuia numai suprafața de 1.165,5 mp fără a se face vreo referire la diferența de teren până la 2.380 mp, dobândită prin acte autentice, diferență care putea face, eventual, obiect al unor alte operațiuni juridice. Referitor la pârâtul l.A., tribunalul a reținut că acesta a urmat toate procedurile prevăzute de lege pentru dobândirea suprafeței de teren de 409 mp situată în Bușteni, jud. Prahova, cu precizarea că, pe de o parte, contractul de vânzare cumpărare aut.

Din 23 noiembrie 2010, a avut la bază H.C.L. Bușteni nr. 85 din 30 iulie 2010, iar pe de altă parte, la momentul perfectării contractului, terenul nu era revendicat în baza vreunei legi speciale de reparație, astfel încât dreptul autorului pârâtului l.A. este preferabil celui invocat de reclamanți, chiar dacă acesta din urma are o dată mai veche. Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților de obligare a pârâtului Orașul Bușteni, prin primar, să plătească, în situația în care nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, contravaloarea acestuia la prețul din contract, cu motivarea că o măsură de natura celei pretinse nu este reglementată de dreptul comun, Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții.

Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, prin Decizia nr. 126 din 31 octombrie 2013, a confirmat sentința tribunalului prin respingerea apelului reclamanților. Instanța de apel a reținut că apelul reclamanților este nefondat pentru următoarele considerente: Prin contractul de vânzare autentificat din 14 octombrie 1930, autorul reclamanților - M.P.L. a dobândit, prin cumpărare de la N.I.M.E., un teren viran în suprafață de 2.319 mp, situat în com. Bușteni, sat. Poiana Țapului, cătunul Zamora, jud. Prahova, iar prin actul de vânzare - cumpărare aut. Din 17 septembrie 1938, transcris, același autor a mai dobândit de la numiții A.N.B. și N.B. și un teren în suprafață de 61 mp situat în comuna climaterică Poiana Țapului, pe Zamora, jud. Prahova, total 2.380 mp de asemenea, prin autorizația de construcție din 09 august 1938, P.L.

împreună cu soția sa au fost autorizați a construi pe terenul din comuna Poiana Țapului, pe Zamora, jud. Prahova, o vilă pentru care s~a eliberat aviz favorabil de S.J.D. Prahova. Potrivit certificatului de moștenitor suplimentar din 2000, de pe urma defunctului L.P., zis și L.P., decedat la data de 16 septembrie 1982, au rămas, ca moștenitori legali acceptanți, T.A.M. și L.D.P., în calitate de descendenți de gradul I, iar la data de 27 septembrie 2008, a decedat T.A.M., de pe urma căreia au rămas ca moștenitori legali reclamanții T.G.I. și T.Ș.M.A., ambii în calitate de descendenți de gradul I. Prin Decizia nr. 130 din 18 decembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, irevocabilă, s-a dispus obligarea pârâților Consiliul Local Bușteni, Primăria orașului Bușteni, M.F.P., D.G.F.P.C.F.S.

Prahova și terțul deținător S.P.P. București, să lase reclamanților L.D.P. și T.A.M., imobilul situat în Bușteni, jud. Prahova, compus din teren în suprafață de 1.165,5 mp și construcția aflată pe acesta denumită „V.P." Pentru diferența de suprafață de teren, nu s-a depus nici o dovadă că aceasta a fost preluată de stat, tot în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin contractul de concesiune încheiat la data de 17 iunie 1999, așadar, anterior pronunțării Deciziei nr. 130 din 18 decembrie 2001 a Curții de Apel Ploiești, Primăria orașului Bușteni, în calitate de concedent, a concesionat pârâtului l.A., în calitate de concesionar, un teren în suprafață de 408 mp situat în Bușteni, jud. Prahova, durata contractului fiind dată de durata existenței construcției, respectiv de 49 de ani, iar ulterior, prin Hotărârea nr. 85 din 30 iulie 2010 a Consiliului Local al orașului Bușteni privind aprobarea rapoartelor de evaluare a terenurilor în vederea transformării contractelor de concesiune în contracte de vânzare - cumpărare, au fost aprobate rapoartele de evaluare întocmite, iar potrivit Anexei la hotărâre, la poziția nr. 6, figurează pârâtul I.A.

cu teren în suprafață de 409 mp, situat în Bușteni, jud. Prahova. În aceste condiții, la data de 23 noiembrie 2010, s-a perfectat contractul de vânzare - cumpărare, prin care Consiliul Local al orașului Bușteni a înstrăinat pârâtului l.A. terenul situat în Bușteni, jud. Prahova, în suprafață de 409 mp., categorie de folosință curți - construcții, pe care se află amplasată construcția CI, care nu a făcut obiectul contractului, fiind proprietatea exclusivă a cumpărătorului. Reclamanții au formulat, în baza Legii nr. 10/2001, notificarea din 2001, prin care au solicitat restituirea terenului de 2.380 mp de către S.P.P. București, care a respins notificarea, iar decizia acestuia nu a fost atacată.

În concluzie, instanța de apel a reținut că nici reclamanții înșiși nu cunosc cine deține actualmente diferența lor de teren, mai mult decât atât, nu rezultă din nici un act dacă acest teren a fost preluat de stat în baza naționalizării, exproprierii, etc, iar susținerea că ar fi deținut de orașul Bușteni nu este suficientă pentru a se stabili acest fapt. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții. În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții reclamanți susțin că. instanța de apel a reținut în mod greșit că nu au tăcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, arătând că din actele depuse la dosar rezultă în mod clar că terenul care a aparținut autorilor lor a intrat abuziv în proprietatea statului.

în acest sens, arată că răspunsul primarului Bușteni și actele oficiale anexate la acesta, atestă atât calitatea recurenților de proprietari abuziv deposedați, cât și abuzul comis de Consiliul local Bușteni prin concesionarea și apoi vânzarea unui trup din terenul revendicat către pârâtul l.A. în timpul litigiului finalizat prin Decizia nr. 130/2001 a Curții de Apel Ploiești, precum și prin retrocedarea unor suprafețe din terenul revendicat către persoane străine. Susțin că o astfel de judecată în propria lor cale de atac și în lipsa apelului pârâților este vădit nelegală, atât pentru dezlegarea greșită a situației de fapt, cât și pentru nesocotirea principiului neagravării situației juridice în propria cale de atac.

Mai arată că în mod nelegai instanța de apel a reținut că procedurile în baza cărora I.A. a intrat în proprietatea terenului revendicat, ar fi fost legale, câtă vreme concesiunea a fost anterioară pronunțării de către Curtea de Apel Ploiești a Deciziei nr. 130 din 18 decembrie 2001, susținând că toată această procedură prin care pârâtul a intrat în proprietatea terenului de 409 mp a fost un șir de acte și fapte ilicite, cată vreme procedurile au fost inițiate și finalizate în disprețul dreptului de proprietate al reclamanților aflat în curs de judecată. Totodată, susțin că în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel că procedura Legii nr. 10/2001 s-a finalizat cu respectarea legii. în acest sens, susțin că S.P.P.

București, de la care au recuperat în instanță un imobil construcție și parte din terenul abuziv preluat de stat, le-a comunicat abia în timpul acestui litigiu că notificarea pe care au formulat-o în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluționată, iar ei nu aveau cum să formuleze contestație împotriva unei dispoziții care nu le-a fost comunicată. Tot în mod eronat instanța de apel a reținut că nu se cunosc deținătorii actuali ai terenului revendicat, susținând că toate actele dosarului atestă că atât terenul cât și construcția preluate abuziv de către stat au intrat în stăpânirea Orașului Bușteni. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul pârât I.A. a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., care a fost pusă în discuție la termenul din 03 octombrie 2014. Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, Înalta Curte apreciază că nu este fondată, în condițiile în care, din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că este posibilă încadrarea acestora în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dat fiind că recurenții pretind că, prin soluția adoptată în apel, a fost agravată situația acestora în propria. cale de atac în ceea ce privește constatarea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților și, de asemenea, nu au fost avute în vedere efectele Deciziei nr. 130 din 18 decembrie 2001 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești și s-a dat, în mod greșit, eficiență hotărârii emise de S.P.P.

București, prin care a fost respinsă notificarea formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001. Așadar, în cauză nu operează sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. pentru ipoteza imposibilității unei asemenea încadrări juridice, în conformitate cu alin. (3) al aceleiași norme. În consecința, excepția nulității va fi respinsă ca neîntemeiată. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Contrar celor susținute prin motivele de recurs, instanța de apel nu a nesocotit principiul non reformatio in pejus și nu a fost agravată situația reclamanților în propria cale de atac.

Astfel, pe de o parte, nu a fost schimbată hotărârea primei instanțe, într-un sens defavorabil reclamanților, din moment ce cererea în revendicare fusese respinsă, iar apelul a fost respins ca nefondat.

Pe de altă parte, tribunalul nu a constatat că reclamanții au dovedit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, aflat în posesia pârâtului I.A., pentru a i se imputa instanței de apel modificarea unei situații de fapt favorabile reclamanților, reținute de prima instanță, Este adevărat că tribunalul a reținut că autorii reclamanților au dobândit prin cele doua contracte de vânzare-cumparare (din 14 octombrie 1930 și din 17 septembrie 1938) dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de teren de 2.380 mp, din care o suprafață de 1.165,5 mp a fost restituită reclamanților prin Decizia nr. 130 din 18 decembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești (fiind puși în posesie în anul 2006), dar a constatat, în același timp, că nu s-a dovedit că întreaga suprafață de 2.380 mp a fost preluată de către stat, în absența unui înscris din care să rezulte suprafața de teren efectiv preluată de stat.

Aceeași împrejurare a fost reținută și de către instanța de apei, ceea ce înseamnă că, întocmai ca prima instanță, instanța de apel a constatat că reclamanții nu au dovedit că, la data preluării de către stat a terenului de 1.165 mp în baza Decretului nr. 92/1950, autorii lor erau, încă, proprietari ai întregii suprafețe de 2.380 mp teren. Aceste constatări ale instanțelor de fond din cauză concordă cu cele înserate în Decizia nr. 130 din 18 decembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. 5057/2001, irevocabilă prin Decizia nr. 192 din 20 ianuarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Chiar dacă în prezenta cauză a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, nefiind întrunită tripla identitate de obiect, părți și cauza, o hotărâre judecătorească irevocabilă produce efecte juridice, în sensul că situația de fapt și de drept reținută nu mai poate fi contrazisă prin hotărâri judecătorești ulterioare.

Se observă că, în procesul anterior, prin decizia Curții de Apel Ploiești s-a dispus restituirea doar a unei suprafețe de 1.165 mp teren, deoarece s-a reținut, pe lângă faptul nedovedirii preluării de către stat și a suprafeței de 1.200 mp teren, că diferența până la 2.380 mp nu a putut fi identificată de către expert. Așadar, s-a stabilit că diferența de 1.200 mp teren nu poate fi identificată în patrimoniul orașului Bușteni, deoarece, în caz contrar, nu ar fi existat vreun impediment ia restituire. Or, terenul de 409 mp situat în Bușteni, aflat în posesia pârâtului I.A.

a aparținut patrimoniului orașului Bușteni până în anul 2010, când a fost înstrăinat pârâtului prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 noiembrie 2010. Acest fapt a justificat aprecierea instanței de apel în sensul că reclamanții nu cunosc, în realitate, pe deținătorul actual al suprafeței de 1.200 mp teren, din moment ce pârâtul persoană fizică a dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 409 mp de la o persoană juridică (orașul Bușteni) care a figurat ca parte în procesul anterior, dar nu a fost obligată la restituire (cu toate că, la acea dată, nu fusese perfectat contractul de vânzare - cumpărare cu pârâtul I.A.), deoarece terenul nu a putut fi identificat în patrimoniul său.

Formulând această apreciere, instanța de apel a ținut cont și de faptul că, în procedura Legii nr. 10/2001 inițiată pentru întreaga suprafață de 2.380 mp, notificarea a fost soluționată de către S.P.P. București (căruia îi fusese înaintată de către Primăria orașului Bușteni), în sensul respingerii acesteia, iară ca soluția să fi fost contestată de către reclamanți. În condițiile în care reclamanții nu au dovedit dreptul de proprietate asupra terenului deținut de către pârâtul persoană fizică - iar această constatare nu poate fi cenzurată de către instanța de recurs, atâta timp cât verificarea situației de fapt, prin reevaluarea probatoriului administrat, excede atribuțiilor acestei instanțe de control judiciar - în mod corect instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe de respingere a acțiunii în revendicare.

Cu toate că aceste considerente sunt suficiente pentru conturarea soluției ce se impune a fi adoptată în cauză, aceea de respingere a recursului, este de menționat că soluția ar fi aceeași chiar dacă s-ar porni de la premisa preluării de către stat a suprafeței de 1.200 mp teren de la autorii reclamanților, odată cu diferența de 1.165,5 mp deja restituită în procesul de revendicare anterior. Prima instanță a respins excepția inadmisibilitățîi acțiunii în revendicare, iar această dispoziție a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind apelată de către pârâți.

În acest context, fiind vorba despre o cerere în revendicare formulată ulterior Legii nr. 10/2001, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate într-un recurs în interesul legii, unnând a se analiza dacă reclamantul într-o atare acțiune are un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiționai la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale. Aprecierea existenței unui bun în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui bun actual, cât și a unei speranțe legitime de valorificare a dreptului de proprietate, întrucât în cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalizarea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă însă în jurisprudența actuală a Curții europene o schimbare în raționamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun". Prin hotărârea - pilot din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza Măria Atanasiu și alții contra României, instanța de contencios european a arătat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.

140 și 143). Diferența de abordare este esențială întrucât în viziunea actuală a Curții europene nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reține existența unui nou drept de proprietate care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136 din hotărârea - pilot), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României, prin Legea nr. 10/2001. Înalta Curte constată, din conținutul hotărârii - pilot că instanța europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă partea a urmat cafea procedurală prevăzută de legislația interna, respectiv Legea nr. 10/2001.

Recurenții din prezenta cauză nu au tăcut dovada că ar deține în patrimoniul lor un bun actual care să le permită restituirea în natură a imobilului revendicat întrucât nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care dreptul lor ia restituire având ca obiect imobilul în litigiu să fie consacrat printr-o dispoziție executorie a instanței, după cum nu sunt nici beneficiarii unei dispoziții sau decizii motivate emise, în condițiile legii speciale, de entitatea notificată prin care să li se recunoască dreptul la măsuri reparatorii în natură (sau prin echivalent). În plus, parcurgerea anterioară a procedurii legii speciale, soldate cu emiterea dispoziției de respingere a notificării, formulate în baza Legii nr. 10/2001, echivalează cu epuizarea demersurilor la care aveau acces pentru a solicita măsuri reparatorii, în virtutea principiului electa una via noii datur recursus ad alteram.

Totodată, se reține că recurenții din cauza de față nu se regăsesc în niciuna dintre situațiile de excepție care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun întrucât aceștia au avut exercițiul efectiv al drepturilor recunoscute în favoarea lor prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar lipsa de diligentă pentru finalizarea procedurii reglementate de legea specială nu le dă dreptul să formuleze o nouă acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Recurenții au mai invocat greșita reținere de către instanța de apel a bunei credințe a intimatului pârât l.A.

și ignorarea dreptului de proprietate al reclamanților din prezenta cauză care ar fi preferabil titlului pârâtului însă, în contextul cadrului procesual cu care instanța a fost învestită, este lipsit de relevanță juridică argumentul recurenților prin care încearcă a contura reaua-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atât timp cât buna sau reaua-credință prezintă relevanță numai în cazul unei acțiuni în constatarea nulității contractului respectiv, în raport de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Edificatoare în soluționarea acțiunii în revendicare ce formează obiectul prezentului dosar sunt criteriile indicate în decizia dată în recursul în interesul legii cu privire la admisibilitatea cererii In revendicare.

Trebuie remarcat faptul că protecția pe care o oferă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este acordată proprietarului pentru bunurile sale, protecție care se referă - în genere - la proprietar tară a face distincție între modul în care proprietatea a fost dobândită, singura precizare fiind cea în legătură cu legalitatea dobândirii. În acest context, având în vedere că titlul pârâtului l.A., reprezentat de contractul de vânzare cumpărare, nu a fost anulat, Înalta Curte va constata că dreptul de proprietate al acestuia s-a consolidat, pârâtul deținând, în accepțiunea Convenției, un bun în patrimoniul său care îl îndreptățește sa păstreze posesia asupra imobilului achiziționat, dreptul de proprietate al acestuia aflându-se, la rândul său, sub protecția art. 1 din Protocolul adiționai la Convenție drept garanție a respectării principiului securității raporturilor juridice.

Cu privire ia solicitarea reprezentantului recurenților reclamanți vizând posibilitatea obținerii unor măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul dreptului comun, acestea au fost corect înlăturate de instanța de apei, întrucât, în primul rând, dreptul comun exclude această posibilitate în acțiunea în revendicare și, în al doilea rând, pentru că principiul specialia generaiibus derogam, într-o corectă aplicare a actelor normative și a ierarhiei lor juridice ar conduce spre aplicarea Legii nr. 10/2001, ceea ce s-ar situa în afara cadrului procesual cu care instanța a fost învestită.

Posibilitatea acordării de despăgubiri poate fi analizată doar în procedura legală și instituțională specială instituită de Legea nr. 10/2001 referitoare la mecanismul de despăgubire prevăzut pentru imobilele preluate de către stat, aceasta constituind calea internă deschisă de legea specială pentru valorificarea dreptului recurenților reclamanți, procedură care a fost abandonată de aceștia. Pe de alta parte, problema de drept vizând posibilitatea de a solicita despăgubiri bănești în justiție, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranșată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011, decizie care este obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ.

Referitor la problema de drept analizată, instanța supremă a statuat că „acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VIl al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Roman, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile." În acest context, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede condițiile și procedura în care persoana îndreptățită beneficiază de masuri reparatorii prin echivalent, nu se poate susține, tară a încălca principiul specialia generaiibus derogant, ca alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

în aceste circumstanțe, așa cum s-a arătat, cum imobilul litigios face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față a fost introdusă de reclamanți după intrarea în vigoare a acestei legi, nu pot fi înlăturate dispozițiile legii speciale de reparație care stabilește o procedură obligatorie de urmat pentru obținerea măsurilor reparatorii, cadru normativ în temeiul căruia s-ar fi statuat asupra dreptului acestora la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de stat în mod abuziv. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că legea a fost corect aplicată în cauză și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții T.G.I., T.Ș.M. și L.D.P. împotriva Deciziei nr. 126 din 31 octombrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 octombrie 2014.