ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2564/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2564/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 15 noiembrie

2010, reclamanții L.D.P., T.G.I. și T.Ș.M.A. au solicitat, în contradictoriu cu

pârâții I.A., Orașul Bușteni, prin primar și Statul Român, prin M.F.P., să se

constate nevalabilitatea titlului statului și, implicit, al pârâților asupra

imobilului situat în Bușteni, jud. Prahova, compusă din teren în suprafață de

1.200 mp) și obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul sus-menționat.

La termenul din 15 mai 2013,

reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că, pentru ipoteza în care

restituirea în natură nu este posibilă, să fie obligați pârâții la plata

contravalorii terenului revendicat la prețul de circulație de la acea dată.

Prin sentința nr. 1450 din 22 mai

2013, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a respins, ca neîntemeiate, atât

excepțiile privind inadmisibil itatea acțiunii și autoritatea de lucru judecat,

invocate de pârâții Orașul Bușteni, prin primar și I.A., cât și acțiunea astfel

cum a fost precizată.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității

acțiunii, pe motiv că a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, tribunalul a reținut că este neîntemeiată, având în vedere că prin Decizia

nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de secțiile unite, ale Înaltei Curți într-un

recurs în interesul legii s-a statuat că nu se poate aprecia că existența Legii

nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, întrucât este posibil ca reclamantul, într-o atare

acțiune, să se poată prevala, la rândul său, de un „bun", în sensul art. 1

din Primul Protocol adițional, astfel încât trebuie să i se asigure accesul la

justiție.

Referitor la excepția puterii lucrului

judecat invocată de pârâta D.G.F.P. Prahova în raport de Decizia nr. 192 din 20

ianuarie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauza ce a

format obiectul Dosarului nr. 687/2002, tribunalul a reținut că prin decizia în

discuție a fost menținută în totalitate Decizia nr. 130 din 18 decembrie 2001 a

Curții de Apel Ploiești prin care s-a dispus obligarea pârâților Consiliul

Local Bușteni, Primăria orașului Bușteni, M.F.P., D.G.F.P.C.F.S. Prahova și

terțul deținător S.P.P. București, să lase reclamanților L.D.P. și T.A.M.

imobilul situat în Bușteni, jud. Prahova, compus din teren în suprafață de

1,165,5 mp și construcția aflată pe acesta denumită „V.P."

În concluzie, tribunalul a reținut că

între cauza de față și cea cu privire la care s~a tăcut referire mai sus, nu

există identitate, cel puțin de părți, fiind prima dată când reclamanții au

chemat în judecată, în calitate de pârât, pe numitul I.A., context în care și

excepția puterii de lucru judecat a fost respinsă.

Pe fondul cauzei, tribunalul, în baza

înscrisurilor depuse la dosar, a reținut următoarele:

Prin contractul de vânzare

autentificat din 14 octombrie 1930, autorul reclamanților - M.P.L. a dobândit,

prin cumpărare de la N.I.M.E., un teren viran în suprafață de 2.319 mp. situat

în comuna Bușteni, sat Poiana Țapului, cătunul Zamora, jud. Prahova, iar prin

actul de vânzare - cumpărare autentificat din 17 septembrie 1938, același autor

a mai dobândit de la numiții A.N.B. și N.B. și un teren în suprafață de 61 mp,

situat în comuna climaterică Poiana Țapului, pe Zamora, jud. Prahova.

Prin autorizația de construcție din 09

august 1938, P.L. împreună cu soția sa au fost autorizați a construi pe terenul

din comuna Poiana Țapului, pe Z., jud. Prahova, o vilă pentru care s-a eliberat

aviz favorabil de S.J.D. Prahova.

Potrivit certificatului de moștenitor

suplimentar din februarie 2000, de pe urma deiunctului L.P., zis și L.P.,

decedat la data de 16 septembrie 1982, au rămas, ca moștenitori legali acceptanți,

T.A.M. și L.D.P., în calitate de descendenți de gradul I.

La data de 27 septembrie 2008, a

decedat T.A.M., de pe urma căreia au rămas ca moștenitori legali reclamanții

T.G.I. și T.Ș.M.A., ambii în calitate de descendenți de gradul I.

Prin Decizia nr. 130 din 18 decembrie

2001 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în cauza ce a format obiectul Dosarului

nr. 5057/2001, irevocabilă prin respingerea, ca nefondate, a recursurilor

declarate de pârâții M.F.P. - D.G.F.P. Prahova și S.P.P.-U.M. X București,

conform Deciziei nr. 192 din 20 ianuarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a dispus obligarea pârâților Consiliul Local Bușteni, Primăria

orașului Bușteni, M.F.P., D.G.F.P.C.P.S. Prahova și terțul deținător S.P.P.

București, să lase reclamanților L.D.P. și T.A.M., imobilul situat în Bușteni,

jud. Prahova, compus din teren în suprafață de 1.165,5 mp și construcția aflată

pe acesta denumită „V.P."

În considerentele deciziei pronunțate

de instanța de apei, s-a reținut că trecerea imobilului în proprietatea

statului s-a făcut, în mod abuziv, cu nerespectarea prevederilor Decretului nr.

92/1950, deoarece proprietarul imobilului - L.P. făcea parte din categoriile de

proprietari exceptați prin art. 2 din decret, fiind colonel în armată, decorat

cu „Ordinul Militar Minai Viteazu clasa 10", prin Decretul nr. 1647

publicat în ziarul „U." din data de 22 iunie 1945, iar la data

naționalizării era pensionar militar.

Potrivit procesuiui-verbal încheiat de

B.J.E.J., P.B. la data de 04 decembrie 2006, în Dosarul de executare silită nr.

202/2006, s-a realizat punerea în posesie a creditorilor L.D.P. și T.A.M. asupra

imobilului situat în Bușteni, jud. Prahova, compus din teren în suprafață de

1.165,5 mp. și construcția aflată pe acest teren, denumită „V.P."

Prin contractul de concesiune încheiat

la data de 17 iunie 1999, anterior pronunțării Deciziei nr. 130 din 18

decembrie 2001 a Curții de Apei Ploiești, Primăria orașului Bușteni, în

calitate de concedent, a concesionat pârâtului I.A., în calitate de

concesionar, un teren în suprafață de 408 mp situat în Bușteni, jud. Prahova,

durata contractului fiind dată de durata existenței construcției, respectiv de

49 de ani.

Prin Hotărârea nr. 85 din 30 iulie

2010 a Consiliului Local al orașului - Bușteni privind aprobarea rapoartelor de

evaluare a terenurilor în vederea transformării contractelor de concesiune în

contracte de vânzare - cumpărare, au fost aprobate rapoartele de evaluare

întocmite, iar potrivit Anexei la hotărâre, la poziția nr. 6, figurează pârâtul

I.A. eu teren în suprafață de 409 mp, situat în Bușteni, jud. Prahova.

În aceste condiții, la data de 23

noiembrie 2010, s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare, prin care

Consiliul Local al orașului Bușteni a înstrăinat pârâtului l.A. terenul situat

în Bușteni, jud. Prahova, în suprafață de 409 mp, categorie de folosință

curți-construcții, pe care se află amplasată construcția C.I., care nu a făcut

obiectul contractului, fiind proprietatea exclusivă a cumpărătorului.

În sus-menționatuî contract, s-a

arătat că terenul face parte din domeniul privat aî orașului Bușteni, a intrat

în proprietatea statului în baza Decretului nr. 3522 din 17 octombrie 1953 și

nu a fost revendicat în temeiul Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 112/1995, a

Legii nr. 1/2000, a Legii nr. 10/2001, și a Legii nr. 247/2005, vânzarea

fiind făcută în baza Hotărârii Consiliului Local al orașului Bușteni nr. 85 din

30 iulie 2010, ținându-se seama de aprobarea transformării contractului de

concesiune din data de 17 iulie 1999, prin contract de vânzare - cumpărare.

Prin încheierea din 07 decembrie 2010

a O.C.P.X. Prahova-B.C.P.X. Ploiești, s-a dispus întabularea dreptului de

proprietate, cu titlu de cumpărare, ca bun comun, în favoarea pârâtului I.A. și

a soției acestuia, pentru terenul în suprafață de 409 mp, în C.F. a localității

Bușteni.

Tribunalul a reținut că imobilul

aparținând autorului reclamanților Leonida Paul, a făcut obiect aî

naționalizării, în baza Decretului nr. 92/1950, fără a fi prezentat vreun

înscris din care să rezulte suprafața de teren efectiv preluata de către stat,

fiind restituită moștenitorilor acestuia numai suprafața de 1.165,5 mp fără a

se face vreo referire la diferența de teren până la 2.380 mp, dobândită prin

acte autentice, diferență care putea face, eventual, obiect al unor alte

operațiuni juridice.

Referitor la pârâtul l.A., tribunalul

a reținut că acesta a urmat toate procedurile prevăzute de lege pentru

dobândirea suprafeței de teren de 409 mp situată în Bușteni, jud. Prahova, cu

precizarea că, pe de o parte, contractul de vânzare cumpărare aut. Din 23

noiembrie 2010, a avut la bază H.C.L. Bușteni nr. 85 din 30 iulie 2010, iar pe

de altă parte, la momentul perfectării contractului, terenul nu era revendicat

în baza vreunei legi speciale de reparație, astfel încât dreptul autorului

pârâtului l.A. este preferabil celui invocat de reclamanți, chiar dacă acesta

din urma are o dată mai veche.

Tribunalul a respins, ca neîntemeiată,

cererea reclamanților de obligare a pârâtului Orașul Bușteni, prin primar, să

plătească, în situația în care nu este posibilă restituirea în natură a

imobilului, contravaloarea acestuia la prețul din contract, cu motivarea că o

măsură de natura celei pretinse nu este reglementată de dreptul comun,

Împotriva acestei sentințe, au

declarat apel reclamanții.

Curtea de Apel Ploiești, secția I

civilă, prin Decizia nr. 126 din 31 octombrie 2013, a confirmat sentința tribunalului

prin respingerea apelului reclamanților.

Instanța de apel a reținut că apelul

reclamanților este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin contractul de vânzare

autentificat din 14 octombrie 1930, autorul reclamanților - M.P.L. a dobândit,

prin cumpărare de la N.I.M.E., un teren viran în suprafață de 2.319 mp, situat

în com. Bușteni, sat. Poiana Țapului, cătunul Zamora, jud. Prahova, iar prin actul

de vânzare - cumpărare aut. Din 17 septembrie 1938, transcris, același autor a

mai dobândit de la numiții A.N.B. și N.B. și un teren în suprafață de 61 mp

situat în comuna climaterică Poiana Țapului, pe Zamora, jud. Prahova, total

2.380 mp de asemenea, prin autorizația de construcție din 09 august 1938, P.L.

împreună cu soția sa au fost autorizați a construi pe terenul din comuna Poiana

Țapului, pe Zamora, jud. Prahova, o vilă pentru care s~a eliberat aviz

favorabil de S.J.D. Prahova.

Potrivit certificatului de moștenitor

suplimentar din 2000, de pe urma defunctului L.P., zis și L.P., decedat la data

de 16 septembrie 1982, au rămas, ca moștenitori legali acceptanți, T.A.M. și L.D.P.,

în calitate de descendenți de gradul I, iar la data de 27 septembrie 2008, a decedat

T.A.M., de pe urma căreia au rămas ca moștenitori legali reclamanții T.G.I. și T.Ș.M.A.,

ambii în calitate de descendenți de gradul I.

Prin Decizia nr. 130 din 18 decembrie

2001 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, irevocabilă, s-a dispus obligarea

pârâților Consiliul Local Bușteni, Primăria orașului Bușteni, M.F.P.,

D.G.F.P.C.F.S. Prahova și terțul deținător S.P.P. București, să lase

reclamanților L.D.P. și T.A.M., imobilul situat în Bușteni, jud. Prahova,

compus din teren în suprafață de 1.165,5 mp și construcția aflată pe acesta

denumită „V.P." Pentru diferența de suprafață de teren, nu s-a depus nici

o dovadă că aceasta a fost preluată de stat, tot în baza Decretului nr.

92/1950.

Prin contractul de concesiune încheiat

la data de 17 iunie 1999, așadar, anterior pronunțării Deciziei nr. 130 din 18

decembrie 2001 a Curții de Apel Ploiești, Primăria orașului Bușteni, în

calitate de concedent, a concesionat pârâtului l.A., în calitate de

concesionar, un teren în suprafață de 408 mp situat în Bușteni, jud. Prahova,

durata contractului fiind dată de durata existenței construcției, respectiv de

49 de ani, iar ulterior, prin Hotărârea nr. 85 din 30 iulie 2010 a Consiliului

Local al orașului Bușteni privind aprobarea rapoartelor de evaluare a

terenurilor în vederea transformării contractelor de concesiune în contracte de

vânzare - cumpărare, au fost aprobate rapoartele de evaluare întocmite, iar

potrivit Anexei la hotărâre, la poziția nr. 6, figurează pârâtul I.A. cu teren

în suprafață de 409 mp, situat în Bușteni, jud. Prahova.

În aceste condiții, la data de 23

noiembrie 2010, s-a perfectat contractul de vânzare - cumpărare, prin care

Consiliul Local al orașului Bușteni a înstrăinat pârâtului l.A. terenul

situat în Bușteni, jud. Prahova, în suprafață de 409 mp., categorie de

folosință curți - construcții, pe care se află amplasată construcția CI, care

nu a făcut obiectul contractului, fiind proprietatea exclusivă a

cumpărătorului.

Reclamanții au formulat, în baza Legii

nr. 10/2001, notificarea din 2001, prin care au solicitat restituirea terenului

de 2.380 mp de către S.P.P. București, care a respins notificarea, iar decizia

acestuia nu a fost atacată.

În concluzie, instanța de apel a

reținut că nici reclamanții înșiși nu cunosc cine deține actualmente diferența

lor de teren, mai mult decât atât, nu rezultă din nici un act dacă acest teren

a fost preluat de stat în baza naționalizării, exproprierii, etc, iar

susținerea că ar fi deținut de orașul Bușteni nu este suficientă pentru a se

stabili acest fapt.

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recurs reclamanții.

În motivarea recursului, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții reclamanți susțin că.

instanța de apel a reținut în mod greșit că nu au tăcut dovada dreptului de

proprietate asupra terenului revendicat, arătând că din actele depuse la dosar

rezultă în mod clar că terenul care a aparținut autorilor lor a intrat abuziv

în proprietatea statului. în acest sens, arată că răspunsul primarului Bușteni

și actele oficiale anexate la acesta, atestă atât calitatea recurenților de

proprietari abuziv deposedați, cât și abuzul comis de Consiliul local Bușteni

prin concesionarea și apoi vânzarea unui trup din terenul revendicat către

pârâtul l.A. în timpul litigiului finalizat prin Decizia nr. 130/2001 a Curții

de Apel Ploiești, precum și prin retrocedarea unor suprafețe din terenul

revendicat către persoane străine.

Susțin că o astfel de judecată în

propria lor cale de atac și în lipsa apelului pârâților este vădit nelegală,

atât pentru dezlegarea greșită a situației de fapt, cât și pentru nesocotirea

principiului neagravării situației juridice în propria cale de atac. Mai arată

că în mod nelegai instanța de apel a reținut că procedurile în baza cărora I.A.

a intrat în proprietatea terenului revendicat, ar fi fost legale, câtă vreme

concesiunea a fost anterioară pronunțării de către Curtea de Apel Ploiești a Deciziei

nr. 130 din 18 decembrie 2001, susținând că toată această procedură prin care

pârâtul a intrat în proprietatea terenului de 409 mp a fost un șir de acte și

fapte ilicite, cată vreme procedurile au fost inițiate și finalizate în

disprețul dreptului de proprietate al reclamanților aflat în curs de judecată.

Totodată, susțin că în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel că

procedura Legii nr. 10/2001 s-a finalizat cu respectarea legii. în acest sens,

susțin că S.P.P. București, de la care au recuperat în instanță un imobil

construcție și parte din terenul abuziv preluat de stat, le-a comunicat abia în

timpul acestui litigiu că notificarea pe care au formulat-o în baza Legii nr.

10/2001 a fost soluționată, iar ei nu aveau cum să formuleze contestație

împotriva unei dispoziții care nu le-a fost comunicată. Tot în mod eronat

instanța de apel a reținut că nu se cunosc deținătorii actuali ai terenului

revendicat, susținând că toate actele dosarului atestă că atât terenul cât și

construcția preluate abuziv de către stat au intrat în stăpânirea Orașului

Bușteni.

Prin întâmpinarea formulată în cauză,

intimatul pârât I.A. a invocat excepția nulității recursului, pentru

neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., care

a fost pusă în discuție la termenul din 03 octombrie 2014.

Examinând cu prioritate excepția

nulității recursului, Înalta Curte apreciază că nu este fondată, în condițiile

în care, din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că este posibilă

încadrarea acestora în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dat

fiind că recurenții pretind că, prin soluția adoptată în apel, a fost agravată

situația acestora în propria. cale de atac în ceea ce privește constatarea

existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților și, de

asemenea, nu au fost avute în vedere efectele Deciziei nr. 130 din 18 decembrie

2001 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești și s-a dat, în mod greșit, eficiență

hotărârii emise de S.P.P. București, prin care a fost respinsă notificarea

formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001.

Așadar, în cauză nu operează

sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

pentru ipoteza imposibilității unei asemenea încadrări juridice, în

conformitate cu alin. (3) al aceleiași norme.

În consecința, excepția nulității va

fi respinsă ca neîntemeiată.

Examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru următoarele considerente:

Contrar celor susținute prin motivele

de recurs, instanța de apel nu a nesocotit principiul non reformatio in pejus

și nu a fost agravată situația reclamanților în propria cale de atac.

Astfel, pe de o parte, nu a fost

schimbată hotărârea primei instanțe, într-un sens defavorabil reclamanților,

din moment ce cererea în revendicare fusese respinsă, iar apelul a fost respins

ca nefondat. Pe de altă parte, tribunalul nu a constatat că reclamanții au

dovedit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, aflat în posesia

pârâtului I.A., pentru a i se imputa instanței de apel modificarea unei

situații de fapt favorabile reclamanților, reținute de prima instanță,

Este adevărat că tribunalul a reținut

că autorii reclamanților au dobândit prin cele doua contracte de

vânzare-cumparare (din 14 octombrie 1930 și din 17 septembrie 1938) dreptul de

proprietate asupra unei suprafețe de teren de 2.380 mp, din care o suprafață de

1.165,5 mp a fost restituită reclamanților prin Decizia nr. 130 din 18

decembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești (fiind puși în posesie în

anul 2006), dar a constatat, în același timp, că nu s-a dovedit că întreaga

suprafață de 2.380 mp a fost preluată de către stat, în absența unui înscris

din care să rezulte suprafața de teren efectiv preluată de stat.

Aceeași împrejurare a fost reținută și

de către instanța de apei, ceea ce înseamnă că, întocmai ca prima instanță,

instanța de apel a constatat că reclamanții nu au dovedit că, la data preluării

de către stat a terenului de 1.165 mp în baza Decretului nr. 92/1950, autorii

lor erau, încă, proprietari ai întregii suprafețe de 2.380 mp teren.

Aceste constatări ale instanțelor de

fond din cauză concordă cu cele înserate în Decizia nr. 130 din 18 decembrie

2001 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. 5057/2001,

irevocabilă prin Decizia nr. 192 din 20 ianuarie 2004 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Chiar dacă în prezenta cauză a fost

respinsă excepția autorității de lucru judecat, nefiind întrunită tripla

identitate de obiect, părți și cauza, o hotărâre judecătorească irevocabilă

produce efecte juridice, în sensul că situația de fapt și de drept reținută nu

mai poate fi contrazisă prin hotărâri judecătorești ulterioare.

Se observă că, în procesul anterior,

prin decizia Curții de Apel Ploiești s-a dispus restituirea doar a unei

suprafețe de 1.165 mp teren, deoarece s-a reținut, pe lângă faptul nedovedirii

preluării de către stat și a suprafeței de 1.200 mp teren, că diferența până la

2.380 mp nu a putut fi identificată de către expert.

Așadar, s-a stabilit că diferența de

1.200 mp teren nu poate fi identificată în patrimoniul orașului Bușteni,

deoarece, în caz contrar, nu ar fi existat vreun impediment ia restituire.

Or, terenul de 409 mp situat în Bușteni,

aflat în posesia pârâtului I.A. a aparținut patrimoniului orașului Bușteni până

în anul 2010, când a fost înstrăinat pârâtului prin contractul de

vânzare-cumpărare din 23 noiembrie 2010.

Acest fapt a justificat aprecierea

instanței de apel în sensul că reclamanții nu cunosc, în realitate, pe deținătorul

actual al suprafeței de 1.200 mp teren, din moment ce pârâtul persoană fizică a

dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 409 mp de la o

persoană juridică (orașul Bușteni) care a figurat ca parte în procesul

anterior, dar nu a fost obligată la restituire (cu toate că, la acea dată, nu

fusese perfectat contractul de vânzare - cumpărare cu pârâtul I.A.), deoarece

terenul nu a putut fi identificat în patrimoniul său.

Formulând această apreciere, instanța

de apel a ținut cont și de faptul că, în procedura Legii nr. 10/2001 inițiată

pentru întreaga suprafață de 2.380 mp, notificarea a fost soluționată de către S.P.P.

București (căruia îi fusese înaintată de către Primăria orașului Bușteni), în sensul

respingerii acesteia, iară ca soluția să fi fost contestată de către

reclamanți.

În condițiile în care reclamanții nu

au dovedit dreptul de proprietate asupra terenului deținut de către pârâtul

persoană fizică - iar această constatare nu poate fi cenzurată de către

instanța de recurs, atâta timp cât verificarea situației de fapt, prin

reevaluarea probatoriului administrat, excede atribuțiilor acestei instanțe de

control judiciar - în mod corect instanța de apel a menținut hotărârea primei

instanțe de respingere a acțiunii în revendicare.

Cu toate că aceste considerente sunt

suficiente pentru conturarea soluției ce se impune a fi adoptată în cauză,

aceea de respingere a recursului, este de menționat că soluția ar fi aceeași

chiar dacă s-ar porni de la premisa preluării de către stat a suprafeței de

1.200 mp teren de la autorii reclamanților, odată cu diferența de 1.165,5 mp

deja restituită în procesul de revendicare anterior.

Prima instanță a respins excepția

inadmisibilitățîi acțiunii în revendicare, iar această dispoziție a intrat în

puterea lucrului judecat, nefiind apelată de către pârâți.

În acest context, fiind vorba despre o

cerere în revendicare formulată ulterior Legii nr. 10/2001, sunt pe deplin

aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțate într-un recurs în interesul legii, unnând a

se analiza dacă reclamantul într-o atare acțiune are un „bun" în sensul

art. 1 din Primul Protocol adiționai la Convenția Europeană a Drepturilor și

Libertăților Fundamentale.

Aprecierea existenței unui bun în

patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii

explicitate în jurisprudența Curții europene, inclusiv în cea dezvoltată în

cauzele împotriva României, atât a unui bun actual, cât și a unei speranțe

legitime de valorificare a dreptului de proprietate, întrucât în cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalizarea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. Se observă însă în jurisprudența

actuală a Curții europene o schimbare în raționamentului construit pe tiparul

cauzei Păduraru contra României, în ceea ce privește conținutul conceptual al

noțiunii de „bun".

Prin hotărârea - pilot din 12

octombrie 2010 pronunțată în cauza Măria Atanasiu și alții contra României,

instanța de contencios european a arătat că un „bun actual" există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat

în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu

numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în

sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

Diferența de abordare este esențială

întrucât în viziunea actuală a Curții europene nu se mai recunoaște în

patrimoniul foștilor proprietari deposedați un bun, respectiv un vechi drept de

proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reține existența unui nou

drept de proprietate care își are originea în temeiul unei legislații adoptate

de către stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor

bunuri confiscate anterior (parag. 136 din hotărârea - pilot), în modalitatea

de restituire stabilită de statul membru, în cazul României, prin Legea nr.

10/2001.

Înalta Curte constată, din conținutul

hotărârii - pilot că instanța europeană a statuat că fostul proprietar nu mai

are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are

un drept la indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și

dacă partea a urmat cafea procedurală prevăzută de legislația interna,

respectiv Legea nr. 10/2001.

Recurenții din prezenta cauză nu au

tăcut dovada că ar deține în patrimoniul lor un bun actual care să le permită

restituirea în natură a imobilului revendicat întrucât nu sunt în posesia unei

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care dreptul lor ia

restituire având ca obiect imobilul în litigiu să fie consacrat printr-o

dispoziție executorie a instanței, după cum nu sunt nici beneficiarii unei

dispoziții sau decizii motivate emise, în condițiile legii speciale, de

entitatea notificată prin care să li se recunoască dreptul la măsuri

reparatorii în natură (sau prin echivalent).

În plus, parcurgerea anterioară a procedurii

legii speciale, soldate cu emiterea dispoziției de respingere a notificării,

formulate în baza Legii nr. 10/2001, echivalează cu epuizarea demersurilor la

care aveau acces pentru a solicita măsuri reparatorii, în virtutea principiului

electa una via noii datur recursus ad alteram.

Totodată, se reține că recurenții din

cauza de față nu se regăsesc în niciuna dintre situațiile de excepție care ar

justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun

întrucât aceștia au avut exercițiul efectiv al drepturilor recunoscute în

favoarea lor prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar lipsa de diligentă pentru

finalizarea procedurii reglementate de legea specială nu le dă dreptul să

formuleze o nouă acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Recurenții au mai invocat greșita

reținere de către instanța de apel a bunei credințe a intimatului pârât l.A. și

ignorarea dreptului de proprietate al reclamanților din prezenta cauză care ar

fi preferabil titlului pârâtului însă, în contextul cadrului procesual cu care

instanța a fost învestită, este lipsit de relevanță juridică argumentul

recurenților prin care încearcă a contura reaua-credință la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare atât timp cât buna sau reaua-credință

prezintă relevanță numai în cazul unei acțiuni în constatarea nulității

contractului respectiv, în raport de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

Edificatoare în soluționarea acțiunii

în revendicare ce formează obiectul prezentului dosar sunt criteriile indicate

în decizia dată în recursul în interesul legii cu privire la admisibilitatea

cererii In revendicare.

Trebuie remarcat faptul că protecția

pe care o oferă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este

acordată proprietarului pentru bunurile sale, protecție care se referă - în

genere - la proprietar tară a face distincție între modul în care proprietatea

a fost dobândită, singura precizare fiind cea în legătură cu legalitatea

dobândirii.

În acest context, având în vedere că

titlul pârâtului l.A., reprezentat de contractul de vânzare cumpărare, nu a fost

anulat, Înalta Curte va constata că dreptul de proprietate al acestuia s-a

consolidat, pârâtul deținând, în accepțiunea Convenției, un bun în patrimoniul

său care îl îndreptățește sa păstreze posesia asupra imobilului achiziționat,

dreptul de proprietate al acestuia aflându-se, la rândul său, sub protecția

art. 1 din Protocolul adiționai la Convenție drept garanție a respectării

principiului securității raporturilor juridice.

Cu privire ia solicitarea

reprezentantului recurenților reclamanți vizând posibilitatea obținerii unor

măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul dreptului comun, acestea au fost

corect înlăturate de instanța de apei, întrucât, în primul rând, dreptul comun

exclude această posibilitate în acțiunea în revendicare și, în al doilea rând,

pentru că principiul specialia generaiibus derogam, într-o corectă aplicare a

actelor normative și a ierarhiei lor juridice ar conduce spre aplicarea Legii

nr. 10/2001, ceea ce s-ar situa în afara cadrului procesual cu care instanța a

fost învestită.

Posibilitatea acordării de despăgubiri

poate fi analizată doar în procedura legală și instituțională specială

instituită de Legea nr. 10/2001 referitoare la mecanismul de despăgubire

prevăzut pentru imobilele preluate de către stat, aceasta constituind calea

internă deschisă de legea specială pentru valorificarea dreptului recurenților

reclamanți, procedură care a fost abandonată de aceștia.

Pe de alta parte, problema de drept

vizând posibilitatea de a solicita despăgubiri bănești în justiție, în alte

condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea

specială, a fost tranșată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin

decizia în interesul Legii nr. 27/2011, decizie care este obligatorie pentru

instanțe potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Referitor la problema de drept

analizată, instanța supremă a statuat că „acțiunile în acordarea de despăgubiri

bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și

pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VIl al Legii nr. 247/2005,

îndreptate direct împotriva Statului Roman, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din

această convenție, sunt inadmisibile."

În acest context, câtă vreme pentru

imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede condițiile și procedura

în care persoana îndreptățită beneficiază de masuri reparatorii prin

echivalent, nu se poate susține, tară a încălca principiul specialia

generaiibus derogant, ca alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea

specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. în

aceste circumstanțe, așa cum s-a arătat, cum imobilul litigios face parte din

categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de

față a fost introdusă de reclamanți după intrarea în vigoare a acestei legi, nu

pot fi înlăturate dispozițiile legii speciale de reparație care stabilește o

procedură obligatorie de urmat pentru obținerea măsurilor reparatorii, cadru

normativ în temeiul căruia s-ar fi statuat asupra dreptului acestora la măsuri

reparatorii pentru imobilul preluat de stat în mod abuziv.

Față de aceste considerente, Înalta Curte

constată că legea a fost corect aplicată în cauză și în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanții T.G.I., T.Ș.M. și L.D.P. împotriva Deciziei nr. 126 din 31

octombrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

3 octombrie 2014.