ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9811/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9811/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra recursului de față, din examinarea

Prin acțiunea introdusă la 18 iulie

1997 pe rolul Judecătoriei sectorului II București reclamanții G.N. și G.D. au

chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al municipiului București și SC

A. SA pentru retrocedarea imobilului situat în sector 2 format din parter și

etaj în două corpuri și teren aferent 660 mp, trecut în proprietatea statului

prin Decretul nr. 92/1950 pe un alt nume decât cel al proprietarului (tatăl

lor, în loc de mama lor, proprietara reală a imobilului).

În proces au intervenit pe calea

unei cereri de intervenție în interes propriu, formulată la 31 martie 1997,

numiții P.E. și P.V. în calitate de proprietari ai imobilului cumpărat în

temeiul Legii 112/1995.

În aceeași calitate de proprietar al

ap. 2 din imobilul revendicat a mai intervenit în proces și B.S. Acest din urmă

intervenient a formulat și o cerere de chemare în garanție a DAFI, Guvernul

României și

Ministerul

Finanțelor Public.

Ca urmare, reclamanții și-au

completat acțiunea cu o cerere de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate de intervenienți pentru motivul că statul vânzător nu era titular

legal al dreptului de proprietate asupra imobilului (Acțiunea în anulare

împotriva intervenientului B., introdusă pe cale separată, a fost conexată la

dosarul de față).

Judecătoria sectorului 2 București

prin sentința civilă 2658 din 15 februarie 1999 a respins acțiunea și a admis

cererile de intervenție.

În considerentele acestei soluții

s-a arătat că imobilul revendicat a fost proprietatea V.G. cu titlu de dotă și

a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 pe numele G.N., iar reclamanții

au dovedit că sunt moștenitorii V.G.

În proces au intervenit, după

decesul reclamantului G.D., succesorii acestuia, G.Z. și G.M.M.

Instanța a reținut că G.N. de la

care s-a naționalizat imobilul revendicat mai era proprietarul și al altor

apartamente ceea ce a făcut inaplicabile în persoana acestuia a dispozițiilor

art. II din Decretul nr. 92/1950.

Ca urmare s-a considerat că imobilul

a trecut cu titlu în proprietatea statului și de aceea și reclamanții au

solicitat în temeiul Legii 112/1995 despăgubiri, iar restituirea în natură nu a

mai fost posibilă, deoarece imobilul este ocupat de chiriașii care între timp

au devenit proprietari în temeiul Legii 112/1995.

Constatarea împrejurării că imobilul

a trecut cu titlu în proprietatea statului a condus și la admiterea cererilor

de intervenție și deci respingerea cererii de anulare a contractelor de

vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamanții G.N., G.Z. și G.M.M.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin decizia 3626/A din 17 decembrie 1999 a admis apelurile constatând

că în raport de valoarea imobilului revendicat de peste 150.000.000 lei, s-au

încălcat normele de competență materiale de către instanța care a judecat cauza

în fond. S-a casat sentința și s-a reținut cauza spre competentă soluționare,

de către Tribunalul București în primă instanță. Decizia 3626/1999 a

Tribunalului București a rămas definitivă și irevocabilă prin decizia 1451 din

27 aprilie 2000 a Curții de Apel București prin care s-a constatat nul recursul

pârâtei Ministerul Finanțelor.

Rejudecând cauza în primă instanță,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința 1164 din 3 ianuarie

2000 a respins excepțiile lipsei calităților procesuale pasive a pârâților

Consiliul General al Municipiului București și

SC A. SA în cererea de chemare în

garanție. A fost admisă în parte cererea principală.

S-a constatat că imobilul situat în

București a trecut în posesia statului fără titlu.

Au fost respinse ca nefondate

cererile de anulare a contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu

intervenienții precum și cererea de retrocedare a imobilului.

S-au respins și cererile de chemare

în garanție și, respectiv, de intervenție în interes propriu ca lipsite de

obiect.

S-a motivat această soluție pe

împrejurarea că imobilul s-a naționalizat de la un neproprietar și că art. V

din Decretul nr. 92/1950 este inaplicabil deoarece nu se pot asimila persoanele

titulare de drepturi de proprietate cu membrii familiei lor.

S-a respins însă cererea de

restituire în natură pentru că aceasta a fost îndreptată în mod greșit

împotriva unității administrative care a înstrăinat imobilul.

Cât privește contractele de

vânzare-cumpărare, s-a constatat că nu s-a dovedit reaua credință a

cumpărătorilor la momentul contractării, în condițiile în care foștii

proprietari nu își manifestaseră dorința de a revendica posesia imobilului în

scris.

S-a mai reținut că reclamanții au la

îndemână o acțiune împotriva intervenienților pentru a compara titlurile asupra

imobilului.

Curtea de apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia 332 A din 21 iunie 2001 a admis apelurile declarate

de intervenienții P. și de pârâții Consiliul General al Municipiului București

și

Ministerul

Finanțelor Publice și a schimbat în parte sentința 1164/2000 în sensul că a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților

Consiliul General al

Municipiului București

și Ministerul Finanțelor Publice,

a respins primul capăt de acțiune pentru

retrocedarea imobilului și lipsa de titlu a statului.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

Au fost totodată respinse apelurile

reclamanților și pârâtului Guvernul României.

S-a luat act de renunțarea la

judecata apelului declarat de intervenientul B.S.

Curtea Supremă de Justiție, prin

decizia civilă nr. 1333 din 2 aprilie 2003, a admis recursurile reclamanților

și a casat decizia 332/2000 a Curții de apel București, cauza fiind trimisă

spre rejudecarea apelurilor, la aceeași instanță.

S-a reținut că instanțele au respins

acțiunea formulată de reclamanți pe temeiul unei excepții procedurale, invocată

și aplicată eronat. Conform art. 42 alin. (2) din Legea 69/1991, în vigoare la

data pronunțării litigiului; primarul reprezintă comuna sau orașul în relațiile

cu persoanele fizice sau juridice precum și în justiție. De asemenea, potrivit

art. 12 alin. (5) din Legea 213/1998 în litigiile de tipul celui în speță,

Consiliul General al Municipiului București poate fi reprezentat de președintele

Consiliului general sau de primar.

Instanța supremă a îndrumat instanța

de trimitere ca la rejudecare să cerceteze și celelalte critici formulate în

recurs precum și legalitatea soluției dată acțiunii în revendicare sub aspectul

reglementărilor prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea 213/1998 și art. 480 C.

civ.

S-a dispus de asemenea ca instanțele

să se pronunțe și asupra modului în care s-au soluționat cererile de anulare a

contractelor de vânzare-cumpărare respinse pentru lipsa calității procesuale

pasive a Statului, precum și asupra împrejurării dacă s-a răsturnat sau nu

prezumția de bună-credință a terților dobânditori.

Curtea de apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori de familie, prin decizia civilă nr. 1444

A din 20 octombrie 2005 a admis apelurile reclamanților, a schimbat în parte

sentința civilă 1164/2000 a Tribunalului București în sensul că a constatat că

imobilul revendicat compus din două corpuri de clădire și terenul aferent în

suprafață de 647 mp a trecut în proprietatea statului fără titlu și a obligat

Consiliul General al Municipiului București să restituie reclamanților imobilul

în litigiu, așa cum a fost identificat prin rapoartele de expertiză efectuate

de experții G.A. și S.M. S-au exceptat de la restituire apartamentele 1 și 2

(plus terenul de sub acestea) înstrăinate intervenienților P.E., P.V. și B.S.

în temeiul Legii 112/1995.

Prin aceeași decizia s-au respins ca

neîntemeiate apelul formulat de intervenienții P.E. și P.V., precum și

apelurile pârâților Consiliul General al Municipiului București,

Ministerul Finanțelor

Publice

și

Guvernul României, și s-a luat act de renunțarea apelantului B.S. la judecarea

cererii sale de apel continuată de succesorii acestuia, B.M., B.F. și B.G.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței 1164/2000 a Tribunalului București și respinsă cererea

de cheltuieli de judecată formulată de apelanții intervenienți B.

În motivarea acestei decizii Curtea

de apel București a reținut următoarele, având în vedere și dispozițiile art.

315 C. proc. civ.:

G.V.(născută L.) a primit în

proprietate imobilul situat astăzi în B-dul D. prin actul dotal 1236 din 5 mai

28 februarie 1996 de fiii săi, G.N.D. și G.N.N. în cotă de ½ fiecare.

În temeiul Decretului nr. 92/1950

(poziția 3143) imobilul din B-dul D. a trecut în proprietatea statului fiind

preluat de la G.I.N.

În acest imobil statul a vândut

chiriașilor două apartamente: prin contractele nr. N 00825 din 11 noiembrie

1996 lui P.E. și P.V., apartamentul nr.1 și respectiv prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. N 28 din 18 decembrie 1996, lui B.S., apartamentul 2.

Reclamanții și-au motivat capătul de

cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare pe împrejurarea că

Statul vânzător nu deținea titlul de proprietate asupra imobilului și vânzarea

s-a perfectat înainte de clarificarea situației juridice a imobilului din

perspectiva Legii 112/1995.

Curtea de apel a apreciat că

Decretul 92/1950 nu poate constitui temei pentru stăpânirea în mod legal de

către stat a imobilului, identificate prin cele două rapoarte de expertiză.

S-a apreciat, cât privește

valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu intervenienții,

că acestea sunt valabile deoarece au respectat dispozițiile Legii 112/1995

potrivit principiului

tempus regit actum

.

S-a reținut că vânzarea operată de

un neproprietar trebuie apreciată în funcție de atitudinea părților

contractante în sensul bunei sau relei credințe manifestate la încheierea

vânzării. S-a constatat astfel că foștii proprietari nu-și manifestaseră

intenția de a redobândi posesia imobilului printr-o acțiune în revendicare, și

ca urmare chiriașii au putut beneficia de cumpărarea apartamentele îngăduită de

Legea 112/1995, contractul oneros bazându-se pe aparența dreptului de

proprietate al statului.

Instanța a avut în vedere, la

stabilirea bunei credințe a chiriașilor adresa A 796 din 29 noiembrie 2004

eliberată de SC A. SA intimatei P.E. (aflată la f.172 în dosarul 1893/2003 al

Curții de apel București).

Potrivit acestei adrese instituția

emitentă confirmă că la data cumpărării de către P.E. a apartamentului din

B-dul D., respectiv la 11 noiembrie 1996, „nu există dosar pe rol de

revendicare și nici notificarea notarială din partea fostului proprietar”.

Din cererea de revendicare nr. 1686

din 23 iulie 1996 se reține că G.N. și Dumitru au revendicat despăgubiri pentru

imobilul din discuție în temeiul Legii 112/1995.

Această situație s-a constatat

dovedită în ce privește și pe intervenientul B.S.

Ca urmare s-a dispus restituirea

imobilului cu excepția apartamentelor 1 și 2 vândute valabil către chiriași.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice și reclamanții.

Ministerul Finanțelor Publice a

invocat dispozițiile art. 4, 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. criticând

decizia pentru că:

- în mod greșit s-a respins excepția

inadmisibilității acțiunii față de acesta câtă vreme reclamanții nu au avut

cerere pentru restituirea în natură, sau de despăgubiri în termen de 6 luni de

la intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 și deci s-a nesocotit procedura

prealabilă prevăzută de Legea nr. 112/1995;

- s-au încălcat dispozițiile H.G.

nr. 20/1996 art. 1 alin. (2) potrivit cărora imobilele preluate în temeiul

Decretului nr. 92/1950 sunt preluate cu titlu;

- este nemotivată cât privește

apelul acestei părți.

Acest recurs se va respinge pentru

următoarele considerente:

Prin sentința civilă nr. 1164 din 3

noiembrie 2000 a Tribunalului București, secția a III a civilă, s-a dispus

respingerea cererii de intervenție formulată de B.S. în interes propriu precum

și cererea acestuia de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor și

Guvernului României, ca fiind lipsite de interes.

Ministerul Finanțelor Publice, chemat

în garanție în proces se raportează, în raport de dispozițiile instanței în

ceea ce-l privește, la partea cu care a intrat într-un raport procesual.

Cum cererea de intervenție și în

consecință și cererea de chemare în garanție au fost respinse ca rămase fără

obiect, criticile chematului în garanție îndreptate împotriva soluției ce îi

privește pe reclamanți nu numai că sunt nefondate cum se va arăta în cele ce

urmează dar sunt și lipsite de interes, câtă vreme instanța nu a stabilit vreo

obligație în sarcina chematului în garanție.

De altfel intervenientul B. nu a mai

înțeles să susțină (renunțând în mod expres) apelul declarat împotriva

sentinței de fond care, în ce privește cererile formulate de această parte în

proces, a rămas definitivă. Ca urmare, recursul formulat de chematul în

garanție împotriva unei hotărâri prin care s-a respins cererea de chemare în

garanție este lipsită de interes.

De altfel motivarea instanței de

apel în sensul că acțiunea reclamanților este admisibilă, este legală și

confirmă situația de fapt dovedită în cauză. Reclamanții au formulat

revendicări în temeiul Legii nr. 112/1995 la Comisia special înființată de

aplicare a acestei legi, conform procedurii prealabile și urmare modificărilor

aduse la H.G.R. 20/1996 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii

nr. 112/1995, prin H.G.R. 11/1997, reclamanții s-au adresat instanței de

judecată în temeiul art. 480 C. civ.

Recursul declarat de reclamanți s-a

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

S-a criticat soluția instanței de

apel pe împrejurarea că s-au interpretat și aplicat greșit dispozițiile Legii

nr. 112/1995, H.G. 20 din 17 ianuarie 1996 când s-a considerat că au fost

legale contractele de înstrăinare a apartamentelor 1 și 2 din imobil către chiriași.

S-a arătat că în redactarea sa Legea nr. 112/1995 nu dădea posibilitatea

revendicării în natură și considera prin Normele metodologice că Decretul

92/1950 este titlu în favoarea statului iar până la apariția Legii nr. 213/1998

nu se făcea distincție între preluarea cu titlu și fără titlu în raport de

respectarea sau nu a Constituției și tratatelor internaționale.

S-a criticat constatarea de către

instanță a bunei-credințe la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a

apartamentelor în raport de pasivitatea reclamanților, deși probele

administrate în cauză au relevat faptul că reclamanții au solicitat prin

diferite scrisori să se stopeze vânzarea până la clarificarea situației

juridice a imobilului.

Recurenții au arătat că s-a făcut

trimitere în aceste scrisori, la dispozițiile art. 3 din Legea nr. 112/1995.

Recurenții au mai invocat neluarea

în considerare de către instanță a apărărilor referitoare la încălcarea art. 3

din Legea nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat

cu familia P. Analiza s-a făcut numai în raport de buna-credință nu și de

respectarea Legii nr. 112/1995.

Recursul este întemeiat și se va

admite pentru următoarele considerente.

Prin expertiză s-a constatat că

parterul și etajul corpului B de construcție situat în fundul curții,

reprezintă o singură unitate locativă, iar prin expertiza topografică s-a

identificat terenul, construcția și suprafețele aferente apartamentelor

înstrăinate.

Din cuprinsul sentinței civile nr.

3448/1972 a Judecătoriei sectorului 2 depusă la dosar de intervenienții P.

rezultă că s-a petrecut ulterior naționalizării, compartimentarea acelui spațiu

în două apartamente.

Nu se poate interpreta că această

situație nu a fost cunoscută câtă vreme prin memoriul adresat expres de fiul

lui G.D., M.G. s-a anunțat această situație cu cererea expresă de a se bloca

orice inițiativă de vânzare până la clarificarea situației juridice a

apartamentelor (memoriu înregistrat la nr. 11018 din 27 august 1996).

Instanțele în mod neîntemeiat au

considerat că cele două contracte s-au încheiat cu respectarea Legii nr.

112/1995 câtă vreme s-a constatat că trecerea imobilului s-a făcut în mod

abuziv prin Decretul 92/1950, și ca urmare nu intra în aria de reglementare a

acestui act normativ ca să poată să i se aplice art. 9 (înstrăinare către

chiriași).

Chiar dacă s-ar fi interpretat că

până la apariția Legii nr. 10/2001 (care nu se aplică în speța în cauză,

acțiunea fiind formulată înainte de apariția acesteia și întemeiată pe dreptul

comun), Decretul 92/1950 ar fi reprezentat un titlu de preluare în proprietatea

statului, instanțele nu au observat din situația de fapt reținută cât privește

apartamentul vândut familiei P., că acesta făcea parte dintre cele prevăzute de

art. 3 din Legea nr. 112/1950. În acest sens s-a stabilit prin expertiza

efectuată în cauză că spațiul ocupat inițial de G.N. (și ulterior de fiului

acestuia, G.M. cu familia sa, soție și trei copii minori, prin schimbarea

titularului contractului de închiriere ca urmare a cererii făcute de G.N., fila

173 în dosarul curții de apel), reprezenta la momentul naționalizării împreună

cu apartamentul ocupat de familia P. o singură unitate locativă întinsă pe

parter și etajul I cu scară interioară.

Or, potrivit art. 3 din Legea

112/1995 este oprită vânzarea către mai mulți ocupanți a apartamentelor care

reprezintă o singură unitate locativă.

În cauză reclamanții au făcut dovada

că au revendicat imobilul înainte de încheierea contractului de vânzare

cumpărare către chiriași.

În acest sens, există la dosar cererile

înregistrate la nr. 437 din 16 mai 1996 de către G.M. și respectiv la nr. 16872

din 15 noiembrie 1996 de G.N. și D.

Despre depunerea cererilor de

revendicare a imobilului în temeiul Legii 112/1995 de foștii proprietari se

confirmă și de către Primăria sector 2 într-o adresă de răspuns către P.E. (nr.

350 din 26 mai 1997) că cererile foștilor proprietari au fost înaintate la

comisia municipală cu propuneri de acordare de despăgubiri.

Ca urmare, s-a făcut dovada că

viitorii cumpărători s-au interesat de situația apartamentelor lor și cunoșteau

despre revendicarea acestora de către foștii proprietari (familiei P. i s-a

răspuns în scris, iar B.S. a confirmat și el cunoașterea acestei situații în

răspunsurile date la interogatorii).

Mai mult decât atât, reclamanții au

avut diligența ca după depunerea cererilor de revendicare să anunțe în scris,

prin corespondența trimisă la mai multe instituții implicate în administrarea

imobilului, împrejurarea că au revendicat și au rugat să se sisteze orice

procedură de înstrăinare a imobilului până când nu se clarifică situația

juridică a acestuia.

Împrejurarea susținută în apărare de

intervenienți, că reclamanții au solicitat despăgubiri, nu restituirea în

natură, nu îndreptățește părțile contractante să încheie contractul până când

autoritățile investite prin lege cu soluționarea revendicărilor nu se pronunță

în mod definitiv asupra acestora, aceasta deoarece aprecierea asupra

îndreptățirii foștilor proprietari la despăgubiri bănești sau restituire în

natură se face de acele entități special determinate și nu de instituțiile

mandatate de Primăria în patrimoniul căreia se aflau bunurile, să vândă.

În acest sens există documente în

dosarul de fond la fila 210, G.M. către S.C. A. „să blocheze orice vânzare” la

27 ianuarie 1997 nr. 616; la fila 211 același, către SC A. cu indicarea expresă

a art. 3 din Legea nr. 112/1995; același către Direcția Generală a Finanțelor

Publice de Administrare a Fondului Imobiliar București (10434 din 26 septembrie

1996) să blocheze orice vânzare; la fila 213 același către SC R. SA (nr. 6743

din 3 decembrie 1996) să blocheze orice vânzare.

Cu toate acestea, cu încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în disprețul mesajelor revendicative se

încheie cu cei doi intervenienți contracte de vânzare-cumpărare.

Cât privește demersurile de

revendicare făcute de reclamanți se reține că după cererile de despăgubiri

bănești formulate în limita permisă de Legea 112/1995, la apariția acesteia,

după modificarea intervenită la Normele metodologice aprobate prin H.G.R. 20

din 17 ianuarie 1996 date în aplicarea Legii 112/1995 prin modificările aduse

de H.G.R. nr. 11 publicată în Monitorul Oficial 16 din 4 februarie 1997

reclamanții au formulat acțiune în justiție, în temeiul art. 480 C. civ.

(acțiune introdusă la 18 iulie 1997).

Potrivit art. 1 alin. (4) din

Normele metodologice, locuințele care au fost preluate cu nerespectarea unei

reglementări legale, în vigoare, la data respectivă, au fost considerate ca

fiind trecute fără titlu în posesia statului și nu intră sub incidența Legii

112/1995.

Pentru aceste motive se prevedea în

alin. (5) al aceluiași articol că persoanele îndreptățite pot face cereri în

justiție de restituire sau de acordare de despăgubiri potrivit dreptului comun.

După parcurgerea unui prim ciclu

procesual al prezentului dosar s-a stabilit că reclamanții au formulat o cerere

de revendicare admisibilă conform reglementărilor mai sus amintite. S-au

respectat și dispozițiile Legii 112/1995 prin sesizarea inițială a Comisiei de

aplicare a acestei legi pentru demersurile făcute de foștii proprietari pentru

revendicare, înainte de înstrăinarea apartamentelor 1 și 2.

Împrejurarea că una din cererile de

revendicare a fost făcută de G.M., fiul unuia din reclamanți, nu este de natură

să infirme demersurile lui G.N. care i-a dat procură fiului său să facă aceste

demersuri (fila 172).

De altfel, atât în 1989 cât și la

apariția Legii 112/1995 G.M. (nepotul autoarei proprietare a imobilului), mai

locuia încă în unul din apartamente, împrejurare care aduce un argument în plus

pentru excluderea de la vânzare a apartamentului 1 către familia P., apartament

care forma o singură unitate locativă cu cel ocupat de familia lui G.M.

Pe cale de consecință, se constată

că motivele de nulitate invocate de reclamanți sunt dovedite în cauză, vânzarea

de către un neproprietar, statul nu poate fi contracarată prin susținerea

aparenței de drept care făcea să nu se pună la îndoială această calitate a

statului, deoarece o atentă analiză a situației de fapt, sub imperiul Legii

112/1995 conducea la concluzia că este necesar să se clarifice situația

juridică a imobilului înainte de a se proceda la vânzare.

Al doilea motiv de nulitate,

încălcarea Legii 112/1995, a fost și acesta confirmat potrivit argumentelor

arătate mai sus.

La acestea se adaugă și împrejurarea

că s-a răsturnat prezumția de bună credință a cumpărătorilor.

Pentru toate aceste considerente se

va impune modificarea deciziei Curții de apel în sensul admiterii apelului

reclamanților și schimbarea în parte a sentinței de fond prin admiterea cererii

de constatare a nulității contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu

intervenienții pentru apartamentul 1 și respectiv 2 și dispunerea restituirii

către reclamanți și a acestor apartamente în proprietate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții G.M.M., G.Z. și G.N. împotriva deciziei nr. 1444 din 20 octombrie

2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pe care o modifică în

parte în sensul că admite cererea de constatare a nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de SC A. SA cu intervenienții P.E.

și P.V. pentru apartamentul nr. 1 (contract nr. 00825 din 11 noiembrie 1996) și

respectiv cu B.S. pentru apartamentul nr. 2 (contract nr. 28 din 18 decembrie

1996).

Dispune restituirea în natură către

reclamanți și a apartamentelor nr. 1 și 2, din imobilul situat în București.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice

în reprezentarea Statului Român.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 28 noiembrie 2006.