ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10268/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10268/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra

cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2

la 10 decembrie 1998, reclamanții C.A.T. și D.A.E. au chemat în judecată pe

pârâtul Consiliul General al Municipiului București pentru ca instanța, prin

hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului să lase

reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București.

În motivarea cererii s-a arătat că bunica reclamanților a

cumpărat prin act autentic terenul în suprafață de 206,90 mp din București. Pe

acest teren a fost edificată o construcție care a trecut în proprietatea

statului în temeiul Decretului nr. 92/1950.

La data de 19 ianuarie 1999 G.M.I. și P.Ș. au formulat

cerere de intervenție în interes propriu solicitând să se constate că sunt

proprietarii apartamentelor cumpărate, situate în imobil.

În motivarea cererilor de intervenție s-a arătat că prin

sentința civilă nr. 4104/1994 Judecătoria sectorului 2 a retrocedat imobilul în

litigiu foștilor proprietari. Ca urmare a admiterii recursului în anulare,

sentința a fost anulată iar Primarul General al Capitalei a emis decizie

privind reintrarea imobilului în proprietatea statului. După data de 17 iunie

1998 imobilul a încetat să mai fie în litigiu iar chiriașii puteau să cumpere

apartamentele în baza Legii nr. 112/1995.

Față de valoarea obiectului litigiului judecata a fost

declinată în favoarea Tribunalului București.

La 28 noiembrie 2000 reclamanții și-au completat acțiunea

solicitând, în contradictoriu cu pârâții, să se constate că trecerea în

proprietatea statului s-a făcut fără titlu.

Prin sentința civilă nr. 73 A din 30 ianuarie 2001

Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a

respins cererea principală și a admis cererea de intervenție, constatând titlul

valabil al acestora.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că autorii

reclamanților s-ar putea încadra în art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 92/1950,

din anexă rezultând că li s-au naționalizat șase apartamente.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei hotărâri a

fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 40 A din 29 ianuarie 2002 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs pe

care Curtea Supremă de Justiție l-a admis prin decizia civilă nr. 4280 din 28

octombrie 2003. Au fost casate ambele hotărâri și cauza a fost trimisă spre

rejudecare la același tribunal.

În considerentele deciziei sale, instanța supremă a arătat

că în cauză nu s-a făcut o identificare corectă a imobilului revendicat iar

instanța de apel nu a răspuns criticii reclamanților referitoare la faptul că

nu există identitate între persoana menționată ca proprietar în listele anexă

la decret și adevăratul proprietar la data naționalizării.

Reclamanții înțeles să invoce frauda la lege cu ocazia

încheierii de către intervenienți a contractelor de vânzare-cumpărare. Așa

fiind, în rejudecare, instanța de trimitere urmează a analiza dacă susținerile

intervenienților din întâmpinare, în sensul că s-ar fi dispus de către Comisia

de aplicare a Legii nr. 112/1995 acordarea de despăgubiri către reclamanți, au

suport real și dacă hotărârea de acordare a acestor despăgubiri a rămas

irevocabilă sau dacă cererea reclamanților nu a fost soluționată.

Cu ocazia rejudecării instanța de trimitere urma să pună în

discuție și împrejurarea că G.M.I. și P.Ș. au solicitat să se constate

calitatea lor de proprietari exclusivi deși în contractele de vânzare-cumpărare

figurează și alte persoane.

În fond după casare, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 34 din 18 ianuarie 2005 prin care a

admis în parte acțiunea și a obligat Consiliul General al Municipiului

București să le lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul

situat în București, mai puțin suprafețele ce formează obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare N 2472 din 22 iulie 1998 și N 2515 din 6 august 1998. Au fost

respinse cererile de intervenție în interes propriu ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că măsura

naționalizării a fost abuzivă, astfel încât pârâtul a fost obligat la

restituirea acestuia, cu excepția apartamentelor vândute, care nu se mai află

în posesia pârâtului Consiliul General al Municipiului București.

Intervenienții nu au fost de bună-credință la încheierea

contractelor de vânzare-cumpărare după ce, în urma recursului în anulare s-a

desființat sentința care retroceda foștilor proprietari imobilul.

În plus, reclamanții au formulat cerere de restituire în

natură a imobilului la data când intervenienții au cumpărat. Ca atare, nu se

poate reține buna lor credință, chiar dacă nu exista un litigiu la acea dată

sau intervenienții nu fuseseră notificați să nu cumpere apartamentele pe care

le ocupau în calitate de chiriași.

Apelurile declarate de reclamanți, pârât și de intervenienți

împotriva acestei sentințe au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă

nr. 759 A din 30 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VII-a

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

În considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat

că reclamanții au introdus acțiunea numai în contradictoriu cu Consiliul

General al Municipiului București, iar la data formulării acesteia

apartamentele cumpărate de intervenienți nu se mai aflau în posesia pârâtului.

Pe parcursul procesului reclamanții nu au formulat nici un capăt de cerere prin

care să revendice locuințele în discuție de la cei care le-au cumpărat sau să

solicite constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

Nu există autoritate de lucru judecat decurgând din

hotărârea pronunțată în anul 1994 asupra acțiunii în revendicare, pentru că

această hotărâre a fost desființată prin admiterea recursului în anulare iar

judecătorul nu s-a pronunțat asupra fondului pretențiilor deduse judecății.

Autorii reclamanților erau pensionari și se încadrau în

prevederile art. II din decret.

Contractele de vânzare-cumpărare ale intervenienților au

fost încheiate cu încălcarea unor dispoziții legale esențiale în vigoare la

data întocmirii lor. Apartamentele erau părți componente ale unui imobil

preluat de stat fără titlu și ca atare nu puteau fi vândute conform Legii nr.

112/1995.

La data încheierii contractelor nu fusese rezolvată cererea

reclamanților de a li se restitui în natură întregul imobil, cerere formulată

în temeiul Legii nr. 112/1995.

Decizia instanței de apel a fost recurată atât de reclamanți

cât și de intervenienți.

Recursul reclamanților, întemeiat în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează, în esență, următoarele aspecte:

Niciuna dintre instanțele de fond nu a luat în considerare

cererile reclamanților depuse la termenele din 19 octombrie 2004, 11 ianuarie

2005 și 18 ianuarie 2005 prin care au solicitat anularea actelor de

vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege. De asemenea, instanța de apel nu a

ținut cont de cererea depusă la termenul din 24 noiembrie 2005.

Intervenienții au criticat hotărârea pentru motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând următoarele aspecte:

Instanța de apel a reținut în mod greșit că în cauză sunt

aplicabile prevederile art. II din decretul nr. 92/1950. În spiritul Decretului

nr. 92/1950 prevalează și sunt aplicabile dispozițiile art. I pct. 2 din

decret.

Din actele depuse la dosar rezultă că foștii proprietari

exploatau locuințele din imobilul situat în sector 2.

Soluția de respingere a cererii de intervenție este nelegală

întrucât valabilitatea și legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate de intervenienți trebuie analizată în raport de cadrul normativ

existent la data încheierii lor.

Înstrăinările efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu

deplina respectare a condițiilor legii până la apariția Legii nr. 10/2001 au

beneficiul deplin al protecției acesteia. Or, actele de vânzare-cumpărare ale

intervenienților au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor art. 9 din

Legea nr. 112/1995.

Nelegal a reținut instanța de apel că intervenienții nu au

fost de bună credință la momentul cumpărării apartamentelor pe care le dețineau

în calitate de chiriași. Intervenienții au acționat cu bună credință, cunoscând

că statul este proprietar și că, potrivit Legii nr. 112/1995, pot cumpăra

apartamentele pe care le ocupau.

La data încheierii contactelor de vânzare-cumpărare nu

exista nici un litigiu cu privire la acest imobil și nici o hotărâre care să

stabilească nevalabilitatea titlului statului. Anterior întocmirii actelor de

vânzare-cumpărare intervenienții nu au fost notificați de către reclamanți în

sensul de a nu cumpăra apartamentele pe care le dețineau. Împrejurarea că

reclamanții făcuseră la organele administrative o cerere de restituire în

natură a imobilului nu constituie o interdicție de vânzare.

Prin întâmpinări, reclamanții și intervenienții au solicitat

respingerea recursului adversarului.

Analizând hotărârea instanței de apel, în limitele criticii

formulate prin motivele de recurs și în raport de dovezile administrate

înaintea instanțelor de fond, Înalta Curte a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28 noiembrie 2000 reclamanții

și-au completat acțiunea introductivă de instanță solicitând, „în

contradictoriu cu pârâții din această cauză” să se constate că imobilul a fost

preluat de stat fără titlu, reclamanții revendicând acest imobil.

La data când a fost depusă cererea completatoare fuseseră

formulate deja cererile de intervenție. De vreme ce inițial fusese chemat în

judecată un singur pârât, instanțele trebuiau să aprecieze că expresia

„pârâții” din cererea completatoare îi viza pe intervenienți, scopul urmărit

fiind revendicarea întregului imobil.

Din acest punct de vedere, aprecierea instanței de apel în

sensul că nu a dispus și restituirea celor două apartamente întrucât

reclamanții nu au formulat nici un capăt de cerere prin care să revendice

locuințele de la cei ce le cumpăraseră, este eronată, fiind consecința eludării

cererii completatoare.

Ca atare, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

recursul reclamanților va fi admis și hotărârea instanței de apel va fi casată

în partea privitoare la apelul reclamanților.

În raport de dispozițiile art. 297 C. proc. civ. sentința va

fi desființată în parte și cauza va fi trimisă la același tribunal spre

rejudecarea cererii având ca obiect revendicarea apartamentelor înstrăinate în

temeiul contractelor de vânzare-cumpărare N 2472/1998 și N 2515/1998.

Reclamanții nu au învestit însă instanțele, în condițiile

impuse de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., cu cereri de anulare a contractelor

de vânzare-cumpărare ale intervenienților. Faptul că în notele scrise depuse

după închiderea dezbaterilor în primă instanță au invocat, ca argument

suplimentar pentru temeinicia acțiunii lor, nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare, nu era de natură să oblige instanțele să analizeze o

asemenea cerere. Drept urmare, pentru a obține analizarea valabilității

contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanții trebuie să formuleze o cerere

separată, pe cale principală;

Conform art. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul

acestei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege imobilele

naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu

modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru

naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și

de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare.

În aceste condiții, susținerea intervenienților în sensul că

autorii reclamanților ar fi fost exploatatori de locuințe pentru că și-au

rezervat pentru uzul personal o locuință iar cele situate la etajul 1, 2 și

mansardă au fost închiriate, nu este de acceptat.

Instanțele de fond au reținut în mod corect faptul că

naționalizarea s-a făcut chiar cu încălcarea prevederilor art. II din decret,

autorii reclamanților fiind pensionari.

Nu este întemeiată nici critica privitoare la nereținerea

bunei credințe a intervenienților la momentul încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare.

Astfel, așa cum au arătat chiar prin motivele de recurs, la

data cumpărării chiriașii cunoșteau că imobilul mai fusese revendicat, că

acțiunea fusese admisă dar că, ulterior, fusese admis recursul în anulare prin

care sentința a fost desființată.

Motivul admiterii recursului în anulare l-a constituit

necompetența instanțelor judecătorești de a se pronunța asupra acțiunii în

revendicare, până la apariția unei legi speciale de reparație.

Mai mult, la data încheierii contractelor la Comisia de

aplicare a Legii nr. 112/1995 se afla cererea prin care reclamanții solicitaseră

restituirea în natură a întregului imobil.

Aceste aspecte sunt de natură să fi format convingerea

chiriașilor că foștii proprietari sunt interesați de redobândirea în natură a

imobilului, demersurile întreprinse fiind în acest scop.

Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. recursul intervenienților va fi respins ca nefondat.

Ca atare, urmează să fie păstrate dispozițiile deciziei și

sentinței în partea privitoare la soluția dată apelului pârâtului și

intervenienților, respectiv la soluția dată de prima instanță cererilor de

intervenție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții C.A.T. și D.A.E.

împotriva deciziei civile nr. 759 A din 30 noiembrie 2005 a Curții de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, și în consecință:

Casează în parte decizia în sensul că admite apelul

reclamanților împotriva sentinței civile nr. 34 din 18 ianuarie 2005 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Desființează în parte sentința și trimite cauza la același

tribunal spre rejudecarea acțiunii în revendicare și cu privire la suprafețele

ce formează obiectul contractelor de vânzare-cumpărare N 2472 din 22 iulie 1998

și N 2515 din 6 august 1998.

Respinge ca nefondat recursul declarat de intervenienții

P.E., P.Ș., G.M.I. și G.V. împotriva aceleiași decizii.

Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2006.