ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1007/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1007/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Tribunalul București, secția a V-a civilă, la 27 aprilie 2000, reclamanții

C.E.M., I.D.I. și P.M. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al

Municipiului București și SC A. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se constate nulitatea absolută a trecerii în proprietatea statului

a imobilului situat în București, format din teren în suprafață de 576 mp și 3

corpuri de casă, imobil care a aparținut autoarei lor, I.I.M.

Prin cererea precizatoare depusă la

termenul de judecată din 27 septembrie 2000, reclamanții au chemat în judecată

Municipiul București prin Primarul General și pe pârâții P.S. și SC A.C. SRL,

solicitând obligarea acestora de a le lăsa în deplină proprietate și posesie

imobilele pe care le ocupă, precum și constatarea nulității actelor de

vânzare-cumpărare nr. 3101 din 22 aprilie 1997 și nr. 2589 din 8 septembrie

1998.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că

imobilul revendicat a aparținut bunicii reclamanților și a trecut în

proprietatea Statului în baza Decretului nr. 92/1950 în mod abuziv, nefiind

preluat de la adevăratul proprietar, ci doar de la soțul supraviețuitor al

defunctei I.M., care fiind funcționar și apoi pensionar, era exceptat de la

naționalizare conform art. II.

Reclamanții au susținut că

apartamentele înstrăinate de Primăria Municipiului București nu cădeau sub

incidența Legii nr. 112/1995 și, ca atare, nu puteau fi vândute, contractele

fiind încheiate în frauda legii, întrucât vânzătorul a transmis un drept pe

care nu-l avea.

La 25 octombrie 2000, reclamanții au

formulat cerere de introducere în cauză ca intervenient forțat a numitei

I.C.E.A., în temeiul art. 57 alin. (3) C. proc. civ., tribunalul dispunând

citarea acesteia în calitate de intervenient. Față de decesul pârâtei P.S., au

fost introduși în cauză moștenitorii acesteia, P.A. și P.C.

La 16 mai 2001, reclamanții și-au

precizat din nou acțiunea, chemându-i în judecată și pe pârâții I.M., I.F.,

M.V., D.S. și B.M., și solicitând rezilierea contractelor de închiriere

încheiate de aceștia cu încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 40/1999.

Pârâta SC A.C. SRL a solicitat

introducerea în cauză a numitului C.C.P., precizând că acesta este actualul

proprietar al imobilului, potrivit actului de vânzare-cumpărare actualizat sub

nr. 2043 din 2 iunie 2000 la Biroul Notarului Public B.E.

În temeiul art. 47 din Legea nr.

10/2001, judecarea cauzei a fost suspendată la cererea reclamanților, până la

data de 11 februarie 2003, când reclamanta C.M.E. a formulat cerere de

redeschidere a judecății.

La termenul de judecată din 7 mai

2003, reclamanții și-au restrâns acțiunea numai la capătul de cerere privind

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr.

3101/1997 încheiat de Primăria Municipiului București cu P.S., și nr. 2589/1998

încheiat cu pârâta SC A.C. SRL, renunțând la judecată față de pârâții B.M.,

I.M., D.S., I.F. și M.V.

Tribunalul București, secția a V-a

civilă, prin sentința civilă nr. 414 din 19 iunie 2003 a respins cererea reclamanților,

astfel cum a fost precizată și restrânsă, reținând că, prin dispoziția

Primarului General al Municipiului București nr. 505 din 9 septembrie 2002, a

fost restituit în natură reclamanților, imobilul situat în București, compus

din construcție și teren, mai puțin apartamentul vândut în baza Legii nr.

112/1995 cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 3101 din 22 aprilie 1997 către

P.S., și spațiul cu altă destinație vândut cu contractul de vânzare-cumpărare

nr. 2589 din 8 septembrie 1998 către pârâta SC A.C. SRL.

Prin considerentele sentinței, prima

instanță a reținut că, din analiza actelor ce au stat la baza încheierii

contractului de vânzare-cumpărare nr. 3101 din 22 aprilie 1997 (filele 280 –

292), a rezultat că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995,

cumpărătoarea P.S. ocupând apartamentul ce a făcut obiectul actului în baza

contractului de închiriere înregistrat sub nr. 2324 din 10 ianuarie 1995.

Referitor la contractul de

vânzare-cumpărare nr. 2589 din 8 septembrie 1998, s-a reținut că acesta a avut

ca obiect un spațiu comercial, ocupat de SC A.C. SRL în baza contractului de

închiriere nr. 16 din 3 aprilie 1992, contractul fiind perfectat în executarea

sentinței civile nr. 9586/1997 a Judecătoriei sectorului 2 București,

definitivă și irevocabilă, prin care Primăria Municipiului București a fost

obligată la încheierea contractului menționat cu pârâta.

S-a reținut, totodată, că acțiunea

în revendicarea imobilului a fost introdusă de reclamanți abia în anul 2000 și,

deși prin răspunsurile la interogatoriu aceștia au arătat că au cerut Primăriei

Municipiului București restituirea imobilului, la dosar nu există nici o dovadă

în acest sens, nici o notificare prin care cumpărătorilor să le fie făcut

cunoscut faptul că reclamanții se consideră adevărații proprietari ai

imobilului.

Împotriva sentinței menționate au

declarat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru

nereținerea împrejurării că Primăria municipiului București a avut cunoștință

încă din anul 1996 că apelanții revendică imobilul și că acesta nu poate forma

obiect al contractelor de vânzare-cumpărare, dar nu a comunicat chiriașilor

intenția foștilor proprietari.

S-a susținut că pârâta SC A.C. SRL a

eludat dispozițiile Legii nr. 112/1995 prin vânzarea imobilului corp D, fiind

lovit de nulitate absolută și contractul încheiat de aceasta cu intervenientul

C.P.C.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia civilă nr. 359 A din 26 februarie 2004, a admis

apelul reclamanților și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a

admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, constatând nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2589/1998 și a obligat pe

pârâta SC A.C. SRL să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul, spațiu comercial, situat în București.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut că față de cererea foștilor proprietari, de

restituire în natură sau acordare de despăgubiri, Primăria Municipiului

București avea obligația de a suspenda vânzarea imobilului, cu atât mai mult cu

cât obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituia un spațiu

comercial și nicidecum un imobil cu destinație de locuință a cărui situație

juridică era reglementată prin Legea nr. 112/1995. Raportat la dispozițiile

art. 3 din Legea nr. 112/1995, s-a reținut că actul de vânzare-cumpărare

menționat este lovit de nulitate absolută, fiind încheiat cu încălcarea

prevederilor imperative ale legii.

În ceea ce privește contractul de

vânzare-cumpărare încheiat de P.S., s-a apreciat că au fost respectate

prevederile Legii nr. 112/1995, întrucât reclamanții nu au făcut dovada că au

notificat pe chiriașa care avea vocație la cumpărarea apartamentului, aceasta

fiind subdobânditor de bună-credință conform dispozițiilor art. 18 lit. d) și

46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

S-a considerat că nu este lipsit de

importanță faptul că acțiunea în revendicare s-a promovat la mai mult de 3 ani

de la cumpărarea apartamentului de către P.S., autoarea intimaților P.A. și

P.C.

Împotriva deciziei menționate au

declarat recurs reclamanții P.M., C.M. și I.D.I. la 15 martie 2004 invocând

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin cererea de declarare a

recursului, recurenții nu au motivat această cale de atac, precizând că vor

depune motivarea la momentul soluționării cererii de revizuire declarate

împotriva aceleiași decizii la 15 martie 2004.

Împotriva aceleiași decizii, nr. 359

din 26 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a

declarat recurs și pârâtul Municipiul București, prin Procurorul General, la 7

aprilie 2004, criticând-o pentru greșita aplicare a legii, conform

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului său, pârâtul

a susținut că nu a fost răsturnată prezumția de bună credință a cumpărătorului

imobilului doar pentru faptul că a fost înregistrată o cerere de retrocedare

adresată comisiei pentru aplicarea Legii nr. 12/1995, deoarece această

solicitare nu putea conduce la o restituire în natură, autorul reclamanților

nelocuind în imobil.

La 6 mai 2005 s-a înregistrat pe

rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, o cerere de

ordonanță președințială prin care recurenții-reclamanți au solicitat

suspendarea provizorie a executării conform dispozițiilor art. 403 alin. (4)

raportat la art. 300 alin. (3) C. proc. civ.

Cererea a fost respinsă prin

încheierea din camera de consiliu din 10 mai 2005.

Reclamanții au depus motivele de

recurs la 29 iunie 2005 la Înalta Curte de Casație și Justiție.

La data de 1 iulie 2005 s-a depus la

dosar o cerere de intervenție accesorie în interesul recurenților-reclamanți,

cerere formulată de G.G.B., A.A.C. și C.A.O., cerere a cărei admisibilitate în

principiu nu a fost pusă în discuție, datorită neprezentării persoanelor

interesate pentru susținerea acesteia.

La termenul din 31 ianuarie 2006,

Curtea, din oficiu, a pus în discuție excepția nulității recursului

reclamanților în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenții au precizat că au înțeles

să-și motiveze recursul numai după soluționarea cererii de revizuire formulate

împotriva aceleiași decizii pronunțate de instanța de apel și respinsă ca

nefondată prin decizia nr. 168 din 31 ianuarie 2005 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 1198/2004.

La același termen, recurenții au

invocat excepțiile de ordine publică referitoare la lipsa calității procesuale

pasive a pârâților C.C.P., P.A., P.C. și Primăria Municipiului București.

Totodată, s-a precizat de către recurenta

P.M. că se renunță la invocarea excepției de neconstituționalitate a dreptului

la justiție potrivit art. 16, art. 21, art. 22, art. 27, art. 29, art. 44, art.

46, art. 52, art. 54, art. 129, art. 136 și art. 146 din Constituția României,

cererea fiind înregistrată la 11 ianuarie 2006.

Analizând ansamblul probatoriu

administrat în cauză, Curtea va aprecia că recursul declarat de pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General este nefondat pentru următoarele

considerate:

Criticile formulate de acest pârât,

deși nu s-a precizat explicit nu puteau viza decât modul de soluționare a

cererii de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu

SC A.C. SRL, având în vedere că celălalt contract în discuție, încheiat cu P.S.

a fost menținut.

Recurentul-pârât a invocat greșita

aplicare a dispozițiilor legii, fără a preciza concret care au fost normele

încălcate prin pronunțarea soluției de constatare a nulității contractului de

vânzare-cumpărare nr. 2589/1998. Astfel susținerile pârâtului Municipiului

București prin Primarul General s-au referit la irelevanța existenței cererii

de retrocedare formulată de reclamanți către comisia de aplicare a Legii nr.

112/1995, în condițiile în care o asemenea cerere nu putea conduce la

restituirea în natură întrucât autorul reclamanților nu locuia în imobil.

În realitate, instanța de apel a

constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect spațiul

deținut de SC A.C. SRL pentru un alt motiv, respectiv pentru eludarea

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 112/1995, spațiul vândut constituindu-l un

spațiu comercial și nicidecum un imobil cu destinația de locuință.

Ca atare, criticile invocate nu se

circumscriu modului de soluționare a capătului de cerere referitor la

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 2589/1998 și

argumentelor reținute în admiterea acestuia de către instanța de apel.

În consecință, se va respinge

recursul pârâtului Municipiului București prin Primarul General ca nefondat.

În ceea ce privește recursul

declarat de reclamanți, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite excepția

invocată din oficiu și va constata nulitatea acestuia pentru următoarele

considerente:

Recursul declarat de reclamanți, la

15 martie 2004 (în termenul prevăzut de lege, dispozițiile art. 301 C. proc.

civ.) a fost motivat la 29 iunie 2005, motivele de recurs fiind depuse la

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Conform dispozițiilor art. 306 alin.

(1) C. proc. civ., recursul este nul, nefiind motivat în termenul legal.

Potrivit dispozițiilor art. 301 C.

proc. civ. termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii

recurate, și în acest termen trebuie formulate motivele de recurs, fie în

cuprinsul cererii de recurs, fie separat [art. 303 alin. (1) și (2) C. proc.

civ.].

Susținerile recurenților, în sensul

că, după declararea recursului nu au avut acces la propriul dosar, nu corespund

realității și nu pot constitui un argument în favoarea primirii și analizării

motivelor de recurs invocate.

Astfel, decizia recurată a fost

legal comunicată recurenților la 11 martie 2004, așa cum rezultă din dovezile

de primire din dosarul 2905/2003 al Curții de Apel București, secția a III- a

civilă (filele 125, 126, 127).

Prin declarația de recurs,

înregistrată la 15 martie 2004, recurenții-reclamanți au precizat că înțeleg să

depună motivarea acestei căi de atac „la momentul cererii de revizuire”

formulate împotriva aceleiași decizii.

Cererea de revizuire a fost

înregistrată la aceeași dată ca și recursul, la Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, prin această cerere, reclamanții reproducând argumentele

invocate de instanța de apel în considerentele deciziei recurate, astfel încât

nu poate fi acceptată ideea că aceștia nu au avut posibilitatea de a-și formula

criticile în recurs.

Împrejurarea că aceeași decizie

fusese atacată și cu revizuire nu îi poate exonera pe recurenții-reclamanți de

obligația motivării recursului în termenul legal de 15 zile, ce curge de la

data comunicării hotărârii atacate.

Termenul de motivare a recursului este

un termen legal, imperativ, iar sancțiunea nerspectării lui este decăderea, ce

operează de drept și are ca efect nulitatea recursului.

Astfel recursul este nul, chiar dacă

recurenții, prin cererea de recurs, au făcut trimitere la prevederile art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ., sancțiunea nulității intervenind atât în situația în

care lipsește cu desăvârșire motivarea cererii, cât și atunci când recurentul

enunță, doar motivul de casare, fără a-l dezvolta.

Curtea va respinge, totodată, ca

nefondate și excepțiile de ordine publică invocate de recurenți în ședința de

la 31 ianuarie 2005.

Astfel se va aprecia ca neîntemeiată

excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București,

întrucât această pârâtă a fost parte în contractele de vânzare-cumpărare a

căror nulitate absolută s-a solicitat să se constate.

De altfel, chiar reclamanții, prin

precizarea acțiunii depusă la 25 octombrie 2000, au înțeles să cheme în

judecată în calitate de pârâtă Primăria Municipiului București (fila 47 fond),

prin încheierea de la 10 ianuarie 2001, dispunându-se citarea acesteia.

Se va reține, totodată, că au

calitate procesuală pasivă și pârâții P.A. și P.C. , moștenitorii cumpărătoarei

P.S., decedată la 15 mai 1999, conform certificatului de moștenitor nr. 57 din

30 iunie 1999 eliberat de Biroul Notarului Public M.Ș. (fila 73 fond), aceștia

fiind introduși în cauză la cererea reclamanților, potrivit dispoziției luate

prin încheierea de la 7 octombrie 2001 (fila 68 fond).

De asemenea, pârâții P.A. și P.C. au

precizat prin petiția depusă la 23 aprilie 2001 că înțeleg să continue procesul

în nume propriu.

În

ceea ce privește pe pârâtul C.C.P., Curtea reține că acesta are calitate

procesuală pasivă, întrucât a cumpărat apartamentul în baza actului de vânzare-cumpărare

încheiat la 2 iunie 2000 cu SC A.C., fiind citat în calitate de intervenient,

urmare a cererii formulate prin întâmpinare de societatea menționată.

De altfel, în fața primei instanțe,

reclamanții au administrat probele și în contradictoriu cu acest pârât, (căruia

i-au luat interogatoriu, fila 324 fond), recunoscându-i implicit calitatea

procesuală.

În consecință, excepțiile menționate

vor fi apreciate ca nefondate și vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

pârâtului Municipiul București prin Primar, declarat împotriva deciziei nr. 359

A din 26 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a III- a civilă.

Constată nul recursul declarat de

reclamanții C.M., I.D.I. și P.M. împotriva aceleiași decizii.

Respinge ca nefondate excepțiile de

ordine publică invocate de recurenții-reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2006.