ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1007/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, la 27 aprilie 2000, reclamanții C.E.M., I.D.I. și P.M. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC A. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în București, format din teren în suprafață de 576 mp și 3 corpuri de casă, imobil care a aparținut autoarei lor, I.I.M. Prin cererea precizatoare depusă la termenul de judecată din 27 septembrie 2000, reclamanții au chemat în judecată Municipiul București prin Primarul General și pe pârâții P.S.

și SC A.C. SRL, solicitând obligarea acestora de a le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilele pe care le ocupă, precum și constatarea nulității actelor de vânzare-cumpărare nr. 3101 din 22 aprilie 1997 și nr. 2589 din 8 septembrie 1998. În motivarea acțiunii, s-a arătat că imobilul revendicat a aparținut bunicii reclamanților și a trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 92/1950 în mod abuziv, nefiind preluat de la adevăratul proprietar, ci doar de la soțul supraviețuitor al defunctei I.M., care fiind funcționar și apoi pensionar, era exceptat de la naționalizare conform art. II. Reclamanții au susținut că apartamentele înstrăinate de Primăria Municipiului București nu cădeau sub incidența Legii nr. 112/1995 și, ca atare, nu puteau fi vândute, contractele fiind încheiate în frauda legii, întrucât vânzătorul a transmis un drept pe care nu-l avea.

La 25 octombrie 2000, reclamanții au formulat cerere de introducere în cauză ca intervenient forțat a numitei I.C.E.A., în temeiul art. 57 alin. (3) C. proc. civ., tribunalul dispunând citarea acesteia în calitate de intervenient. Față de decesul pârâtei P.S., au fost introduși în cauză moștenitorii acesteia, P.A. și P.C. La 16 mai 2001, reclamanții și-au precizat din nou acțiunea, chemându-i în judecată și pe pârâții I.M., I.F., M.V., D.S. și B.M., și solicitând rezilierea contractelor de închiriere încheiate de aceștia cu încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 40/1999. Pârâta SC A.C. SRL a solicitat introducerea în cauză a numitului C.C.P., precizând că acesta este actualul proprietar al imobilului, potrivit actului de vânzare-cumpărare actualizat sub nr. 2043 din 2 iunie 2000 la Biroul Notarului Public B.E.

În temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, judecarea cauzei a fost suspendată la cererea reclamanților, până la data de 11 februarie 2003, când reclamanta C.M.E. a formulat cerere de redeschidere a judecății. La termenul de judecată din 7 mai 2003, reclamanții și-au restrâns acțiunea numai la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 3101/1997 încheiat de Primăria Municipiului București cu P.S., și nr. 2589/1998 încheiat cu pârâta SC A.C. SRL, renunțând la judecată față de pârâții B.M., I.M., D.S., I.F. și M.V.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 414 din 19 iunie 2003 a respins cererea reclamanților, astfel cum a fost precizată și restrânsă, reținând că, prin dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 505 din 9 septembrie 2002, a fost restituit în natură reclamanților, imobilul situat în București, compus din construcție și teren, mai puțin apartamentul vândut în baza Legii nr. 112/1995 cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 3101 din 22 aprilie 1997 către P.S., și spațiul cu altă destinație vândut cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 2589 din 8 septembrie 1998 către pârâta SC A.C. SRL. Prin considerentele sentinței, prima instanță a reținut că, din analiza actelor ce au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 3101 din 22 aprilie 1997 (filele 280 – 292), a rezultat că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995, cumpărătoarea P.S.

ocupând apartamentul ce a făcut obiectul actului în baza contractului de închiriere înregistrat sub nr. 2324 din 10 ianuarie 1995. Referitor la contractul de vânzare-cumpărare nr. 2589 din 8 septembrie 1998, s-a reținut că acesta a avut ca obiect un spațiu comercial, ocupat de SC A.C. SRL în baza contractului de închiriere nr. 16 din 3 aprilie 1992, contractul fiind perfectat în executarea sentinței civile nr. 9586/1997 a Judecătoriei sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, prin care Primăria Municipiului București a fost obligată la încheierea contractului menționat cu pârâta.

S-a reținut, totodată, că acțiunea în revendicarea imobilului a fost introdusă de reclamanți abia în anul 2000 și, deși prin răspunsurile la interogatoriu aceștia au arătat că au cerut Primăriei Municipiului București restituirea imobilului, la dosar nu există nici o dovadă în acest sens, nici o notificare prin care cumpărătorilor să le fie făcut cunoscut faptul că reclamanții se consideră adevărații proprietari ai imobilului. Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru nereținerea împrejurării că Primăria municipiului București a avut cunoștință încă din anul 1996 că apelanții revendică imobilul și că acesta nu poate forma obiect al contractelor de vânzare-cumpărare, dar nu a comunicat chiriașilor intenția foștilor proprietari.

S-a susținut că pârâta SC A.C. SRL a eludat dispozițiile Legii nr. 112/1995 prin vânzarea imobilului corp D, fiind lovit de nulitate absolută și contractul încheiat de aceasta cu intervenientul C.P.C. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 359 A din 26 februarie 2004, a admis apelul reclamanților și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2589/1998 și a obligat pe pârâta SC A.C. SRL să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, spațiu comercial, situat în București.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că față de cererea foștilor proprietari, de restituire în natură sau acordare de despăgubiri, Primăria Municipiului București avea obligația de a suspenda vânzarea imobilului, cu atât mai mult cu cât obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituia un spațiu comercial și nicidecum un imobil cu destinație de locuință a cărui situație juridică era reglementată prin Legea nr. 112/1995. Raportat la dispozițiile art. 3 din Legea nr. 112/1995, s-a reținut că actul de vânzare-cumpărare menționat este lovit de nulitate absolută, fiind încheiat cu încălcarea prevederilor imperative ale legii.

În ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat de P.S., s-a apreciat că au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, întrucât reclamanții nu au făcut dovada că au notificat pe chiriașa care avea vocație la cumpărarea apartamentului, aceasta fiind subdobânditor de bună-credință conform dispozițiilor art. 18 lit. d) și 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. S-a considerat că nu este lipsit de importanță faptul că acțiunea în revendicare s-a promovat la mai mult de 3 ani de la cumpărarea apartamentului de către P.S., autoarea intimaților P.A. și P.C. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs reclamanții P.M., C.M. și I.D.I. la 15 martie 2004 invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. Prin cererea de declarare a recursului, recurenții nu au motivat această cale de atac, precizând că vor depune motivarea la momentul soluționării cererii de revizuire declarate împotriva aceleiași decizii la 15 martie 2004. Împotriva aceleiași decizii, nr. 359 din 26 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a declarat recurs și pârâtul Municipiul București, prin Procurorul General, la 7 aprilie 2004, criticând-o pentru greșita aplicare a legii, conform dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului său, pârâtul a susținut că nu a fost răsturnată prezumția de bună credință a cumpărătorului imobilului doar pentru faptul că a fost înregistrată o cerere de retrocedare adresată comisiei pentru aplicarea Legii nr. 12/1995, deoarece această solicitare nu putea conduce la o restituire în natură, autorul reclamanților nelocuind în imobil.

La 6 mai 2005 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, o cerere de ordonanță președințială prin care recurenții-reclamanți au solicitat suspendarea provizorie a executării conform dispozițiilor art. 403 alin. (4) raportat la art. 300 alin. (3) C. proc. civ. Cererea a fost respinsă prin încheierea din camera de consiliu din 10 mai 2005. Reclamanții au depus motivele de recurs la 29 iunie 2005 la Înalta Curte de Casație și Justiție. La data de 1 iulie 2005 s-a depus la dosar o cerere de intervenție accesorie în interesul recurenților-reclamanți, cerere formulată de G.G.B., A.A.C. și C.A.O., cerere a cărei admisibilitate în principiu nu a fost pusă în discuție, datorită neprezentării persoanelor interesate pentru susținerea acesteia.

La termenul din 31 ianuarie 2006, Curtea, din oficiu, a pus în discuție excepția nulității recursului reclamanților în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ. Recurenții au precizat că au înțeles să-și motiveze recursul numai după soluționarea cererii de revizuire formulate împotriva aceleiași decizii pronunțate de instanța de apel și respinsă ca nefondată prin decizia nr. 168 din 31 ianuarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 1198/2004. La același termen, recurenții au invocat excepțiile de ordine publică referitoare la lipsa calității procesuale pasive a pârâților C.C.P., P.A., P.C. și Primăria Municipiului București. Totodată, s-a precizat de către recurenta P.M.

că se renunță la invocarea excepției de neconstituționalitate a dreptului la justiție potrivit art. 16, art. 21, art. 22, art. 27, art. 29, art. 44, art. 46, art. 52, art. 54, art. 129, art. 136 și art. 146 din Constituția României, cererea fiind înregistrată la 11 ianuarie 2006. Analizând ansamblul probatoriu administrat în cauză, Curtea va aprecia că recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General este nefondat pentru următoarele considerate: Criticile formulate de acest pârât, deși nu s-a precizat explicit nu puteau viza decât modul de soluționare a cererii de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu SC A.C. SRL, având în vedere că celălalt contract în discuție, încheiat cu P.S.

a fost menținut. Recurentul-pârât a invocat greșita aplicare a dispozițiilor legii, fără a preciza concret care au fost normele încălcate prin pronunțarea soluției de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 2589/1998. Astfel susținerile pârâtului Municipiului București prin Primarul General s-au referit la irelevanța existenței cererii de retrocedare formulată de reclamanți către comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, în condițiile în care o asemenea cerere nu putea conduce la restituirea în natură întrucât autorul reclamanților nu locuia în imobil. În realitate, instanța de apel a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect spațiul deținut de SC A.C.

SRL pentru un alt motiv, respectiv pentru eludarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 112/1995, spațiul vândut constituindu-l un spațiu comercial și nicidecum un imobil cu destinația de locuință. Ca atare, criticile invocate nu se circumscriu modului de soluționare a capătului de cerere referitor la constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 2589/1998 și argumentelor reținute în admiterea acestuia de către instanța de apel. În consecință, se va respinge recursul pârâtului Municipiului București prin Primarul General ca nefondat. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanți, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite excepția invocată din oficiu și va constata nulitatea acestuia pentru următoarele considerente: Recursul declarat de reclamanți, la 15 martie 2004 (în termenul prevăzut de lege, dispozițiile art. 301 C. proc.

civ.) a fost motivat la 29 iunie 2005, motivele de recurs fiind depuse la Înalta Curte de Casație și Justiție. Conform dispozițiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul, nefiind motivat în termenul legal. Potrivit dispozițiilor art. 301 C. proc. civ. termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii recurate, și în acest termen trebuie formulate motivele de recurs, fie în cuprinsul cererii de recurs, fie separat [art. 303 alin. (1) și (2) C. proc. civ.]. Susținerile recurenților, în sensul că, după declararea recursului nu au avut acces la propriul dosar, nu corespund realității și nu pot constitui un argument în favoarea primirii și analizării motivelor de recurs invocate.

Astfel, decizia recurată a fost legal comunicată recurenților la 11 martie 2004, așa cum rezultă din dovezile de primire din dosarul 2905/2003 al Curții de Apel București, secția a III- a civilă (filele 125, 126, 127). Prin declarația de recurs, înregistrată la 15 martie 2004, recurenții-reclamanți au precizat că înțeleg să depună motivarea acestei căi de atac „la momentul cererii de revizuire” formulate împotriva aceleiași decizii. Cererea de revizuire a fost înregistrată la aceeași dată ca și recursul, la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin această cerere, reclamanții reproducând argumentele invocate de instanța de apel în considerentele deciziei recurate, astfel încât nu poate fi acceptată ideea că aceștia nu au avut posibilitatea de a-și formula criticile în recurs.

Împrejurarea că aceeași decizie fusese atacată și cu revizuire nu îi poate exonera pe recurenții-reclamanți de obligația motivării recursului în termenul legal de 15 zile, ce curge de la data comunicării hotărârii atacate. Termenul de motivare a recursului este un termen legal, imperativ, iar sancțiunea nerspectării lui este decăderea, ce operează de drept și are ca efect nulitatea recursului. Astfel recursul este nul, chiar dacă recurenții, prin cererea de recurs, au făcut trimitere la prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., sancțiunea nulității intervenind atât în situația în care lipsește cu desăvârșire motivarea cererii, cât și atunci când recurentul enunță, doar motivul de casare, fără a-l dezvolta.

Curtea va respinge, totodată, ca nefondate și excepțiile de ordine publică invocate de recurenți în ședința de la 31 ianuarie 2005. Astfel se va aprecia ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București, întrucât această pârâtă a fost parte în contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută s-a solicitat să se constate. De altfel, chiar reclamanții, prin precizarea acțiunii depusă la 25 octombrie 2000, au înțeles să cheme în judecată în calitate de pârâtă Primăria Municipiului București (fila 47 fond), prin încheierea de la 10 ianuarie 2001, dispunându-se citarea acesteia. Se va reține, totodată, că au calitate procesuală pasivă și pârâții P.A.

și P.C. , moștenitorii cumpărătoarei P.S., decedată la 15 mai 1999, conform certificatului de moștenitor nr. 57 din 30 iunie 1999 eliberat de Biroul Notarului Public M.Ș. (fila 73 fond), aceștia fiind introduși în cauză la cererea reclamanților, potrivit dispoziției luate prin încheierea de la 7 octombrie 2001 (fila 68 fond). De asemenea, pârâții P.A. și P.C. au precizat prin petiția depusă la 23 aprilie 2001 că înțeleg să continue procesul în nume propriu. În ceea ce privește pe pârâtul C.C.P., Curtea reține că acesta are calitate procesuală pasivă, întrucât a cumpărat apartamentul în baza actului de vânzare-cumpărare încheiat la 2 iunie 2000 cu SC A.C., fiind citat în calitate de intervenient, urmare a cererii formulate prin întâmpinare de societatea menționată.

De altfel, în fața primei instanțe, reclamanții au administrat probele și în contradictoriu cu acest pârât, (căruia i-au luat interogatoriu, fila 324 fond), recunoscându-i implicit calitatea procesuală. În consecință, excepțiile menționate vor fi apreciate ca nefondate și vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul pârâtului Municipiul București prin Primar, declarat împotriva deciziei nr. 359 A din 26 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a III- a civilă. Constată nul recursul declarat de reclamanții C.M., I.D.I. și P.M. împotriva aceleiași decizii. Respinge ca nefondate excepțiile de ordine publică invocate de recurenții-reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2006.