ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2361/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2361/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 2 București la 9 mai 1996 reclamantul V.M.V., a

solicitat, în contradictoriu cu Consiliul local al Municipiului București, SC A.

SA și D.G.F.P. reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului din

București, care a fost proprietatea tatălui său, W.E., decedat, și trecut în

proprietatea statului printr-un titlu ilegal.

Acțiunea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 481 C. civ., art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului și art. 1 al Primului Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, art. 20 din Constituție.

Judecătoria sectorului 2 București,

prin sentința civilă nr. 13814 din 19 noiembrie 1997 a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor reprezentat prin D.G.F.P.

și Controlului Financiar sector 5 și a fost respinsă acțiunea împotriva

Consiliului local al Municipiului București, ca neîntemeiată.

Pentru a motiva această hotărâre

instanța a reținut că tatăl reclamantului a cumpărat un imobil în 1932 în str. B.,

ulterior str. Al. și prin Decretul nr. 92/1950 acest imobil a fost

naționalizat.

S-a apreciat că Decretul nr. 92/1950

a reprezentat un titlu legal de preluare a proprietății în patrimoniul statului

conform interpretării date de H.G. nr. 11/1997 art. 1 pct. 2, preluarea

făcându-se cu respectarea dispozițiilor art. II al Decretului nr. 92/1950,

tatăl reclamantului fiind comerciant.

A fost respinsă acțiunea față de

Ministerul Finanțelor în raport de dispozițiile Legii nr. 69/1991 potrivit

cărora statul își exercită drepturile patrimoniale prin consiliile locale.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin decizia civilă nr. 438 din 23 februarie 1999, a respins ca

nefondat apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 13894 din 19

noiembrie 1997.

S-a reținut că tatăl reclamantului

fiind comerciant făcea parte din categoria persoanelor vizate de măsura

naționalizării prevăzută de art. I din Decretul nr. 92/1950.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 1889 din 23 septembrie 1999 a admis recursul

reclamantului împotriva deciziei nr. 438/1999 pe care a casat-o și a trimis

cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

S-a reținut de către instanța de

recurs că deși s-a dat cuvântul în apel numai asupra excepției de necompetență

materială a instanțelor, cauza a fost soluționată pe fond, fără ca instanța să

se pronunțe asupra excepției. S-a reținut cât privește competența materială de

soluționare a cauzei că în acțiune nu s-a indicat valoarea imobilului cu privire

la care s-a formulat o cerere de constatare a preluării nelegale în patrimoniul

statului și ca atare, judecătoria a fost legal sesizată ca primă instanță.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, reinvestit cu rejudecarea cauzei, prin decizia civilă nr. 941/A din 21

martie 2000, a admis excepția de necompetență materială a judecătoriei care a

soluționat în fond și a reținut cauza spre rejudecare.

Rejudecând, Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin sentința civilă 1946 din 20 decembrie 2001 a respins

excepția inadmisibilității acțiunii în raport cu apariția, între timp, a Legii

nr. 10/2001.

A fost admisă excepția lipsei

calității procesuale active întrucât reclamantul nu a dovedit că este fiul

fostului proprietar al imobilului și că ar fi acceptat în termen de 6 luni

moștenirea acestuia.

În această fază procesuală a fost

introdusă în cauză, V.E. soția reclamantului, decedat la 16 decembrie 1999, în

calitate de unică moștenitoare a acestuia.

V.E. a formulat la 14 iunie 2001 o

completare de acțiune solicitând introducerea în cauză, în calitate de

intervenienți, a chiriașilor care au cumpărat apartamentele ocupate de ei

pentru obligarea acestora, alături de Consiliul General al Municipiului

București să-i predea imobilul și anume: V.M.A., ș.a.

M.I., decedat la 8 octombrie 1997, a

fost înlocuit în proces de M.M.R. fiu și S.M.M., fiică.

Împotriva sentinței civile 1946/2001,

reclamanta V.E., a formulat apel care a fost respins de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 336/A din 19

noiembrie 2002.

Instanța de apel a reținut că deși

reclamantul era decedat și, potrivit art. 653 C. civ., moștenitor sezinar,

trebuia să facă dovada acceptării succesiunii tatălui său, de la această dovadă

art. 700 C. civ. nefăcând nici o excepție.

S-a mai reținut că reclamanta nu a

făcut dovada că ar fi acceptat succesiunea soțului său, în termenul legal

pentru a putea dobândi calitatea procesuală activă.

Împotriva acestei soluții reclamanta

V.(H.)E. în calitate de moștenitoare a soțului său a declarat recurs motivat în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.

Recursul a fost motivat, în fapt, în

esență pe următoarele aspecte:

- actele efectuate în proces după

data de 16 decembrie 1999, data decesului reclamantului, de care nu a avut

cunoștință avocatul reprezentant, sunt nule absolut în lumina art. 243 C. proc.

civ.

- greșit s-a respins acțiunea pentru

lipsa calității procesuale active, în realitate din actul de deces rezultând că

reclamantul este fiul lui E.V., de la care s-a făcut naționalizarea imobilului

revendicat;

- greșit s-a considerat că și

moștenitorii sezinari trebuie să facă dovada acceptării în termen a succesiunii

fără să se indice vreun text în acest sens;

- deși nu s-a pus în discuție nici

la fond nici în apel, instanțele au reținut că V.E. nu a făcut dovada că a

acceptat succesiunea soțului ei; decizia a încălcat sub acest aspect art. 129

alin. C. proc. civ.

S-a solicitat desființarea tuturor

actelor procesuale făcute după 16 decembrie 1999, data decesului reclamantului,

cauza judecându-se în fond la data când reclamantul inițial era decedat și nu

mai avea calitatea de parte în proces.

În fine, s-a mai solicitat

trimiterea cauzei la tribunal pentru a se soluționa și problema competenței

materiale de judecare a cauzei.

În această fază a recursului s-a

depus un certificat de deces pentru intervenientul N.A. decedat la 4 martie

2003, în locul acestuia fiind introduși în cauză moștenitorii legali: N.V.S.,

fiu, N.I. soție supraviețuitoare (aflată deja în proces), și S.D., fiu,

reprezentat de mama sa, N.I.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce urmează:

Calitatea procesuală activă a

reclamantului a fost bine apreciată de instanțe că nu se regăsește în persoana

reclamantului și nici în persoana continuatorului acestuia în proces, soția

supraviețuitoare.

Acțiunea în revendicare a fost

introdusă de V.V. la 9 mai 1996. Cu actele de stare civilă s-a făcut dovada că

reclamantul a fost fiul lui E. și al E.I.

Instanța care a soluționat apelul nu

mai reține că reclamantul nu a făcut dovada că este fiul fostului proprietar,

din contră sunt evocate actele de stare civilă în acest sens.

Soluția de respingere a apelului s-a

întemeiat însă pe împrejurarea că reclamantul nu are calitate procesuală activă

întrucât nu a făcut dovada că a acceptat în termen succesiunea tatălui său,

decedat la 26 ianuarie 1966.

Instanța de apel în mod corect a

interpretat textele aplicabile din codul civil.

Nu se poate primi critica recurentei

în sensul că moștenitorul sezinar este exceptat de la obligativitatea

acceptării succesiunii, el fiind pus în posesie de drept potrivit art. 653 C.

civ.

Este adevărat că potrivit art. 653 C.

civ. „descendenții și ascendenții au de drept posesiunea succesiunii din

momentul morții”. Spre deosebire de aceștia, spune același articol în alin. (2),

„ceilalți intră în posesiunea succesiunii cu permisiunea justiției”.

Articolul 686 C. civ. instituie

regula potrivit căreia „nimeni nu e obligat de a face acceptarea unei

succesiuni ce i se cuvine”.

În același sens se exprimă și art.

685 C. proc. civ. care spune că „succesiunea poate fi acceptată”.

Pentru a fi succesor deci trebuie să

fi acceptat succesiunea.

Art. 689 C. civ. indică modul în

care se poate exprima acceptarea, fie expres, fie tacit și se arată în ce

constă o acceptare tacită sau expresă. Chiar și în cazul acceptării tacite este

necesar să se dovedească că a existat un act pe care n-ar putea să-l facă

succesorul decât în calitate de erede (deci nu în virtutea gradului de rudenie

care îi deschide vocația succesorală) dar care nu-l transformă automat în

erede, în lipsa manifestării sale de voință. Textul articolului citat spune în

mod explicit că acel act „lasă să se presupună neapărat intenția sa de

acceptare.”

În sfârșit, dreptul succesoral român

prevede, potrivit art. 700 C. civ., un termen de prescripție pentru acceptarea

succesiunii, 6 luni, termen socotit de la deschiderea succesiunii, moment indicat

de art. 651 C. civ. ca fiind cel al morții („succesiunile se deschid prin

moarte”).

Atât în apel cât și în recurs,

reclamantul V.V., a cărui acțiune a fost continuată după decesul său, de soția

sa E.V.H. a susținut că nu trebuie să facă dovada acceptării, el fiind

moștenitor sezinar.

Susținerea este, cum s-a demonstrat

mai sus, contrară textelor de lege indicate, în devoluțiunea succesorală

existând două momente distincte, inconfundabile, primul al acceptării și

secundul al punerii în posesie.

Poziția E.V.H. în proces este

legală, în calitatea sa de unică moștenitoare a reclamantului decedat la 16

decembrie 1999. Din certificatul de căsătorie eliberat de autoritățile statului

Israel și transcris în România prin certificatul de căsătorie CD 247141 din 28

noiembrie 2003 rezultă că E.H. s-a căsătorit cu V.M.V. la Tel Aviv la 16 iunie

1999.

La 3 iunie 1999 reclamantul V.M.V.

îi făcuse deja prietenei sale, care i-a devenit ulterior soție, un testament

prin care o instituie unica sa moștenitoare.

Cât privește critica sub aspectul

nulității actelor de procedură încheiate după decesul reclamantului, cauza în

fond fiind pronunțată față de o persoană decedată, nici aceasta nu se poate

primi.

Acțiunea a fost introdusă de

reclamant prin avocatul ales, cu delegație la dosar, la 9 mai 1996.

În faza rejudecării cauzei, urmare

admiterii apelului și trimiterii cauzei la Tribunalul București, se produce

decesul reclamantului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului la data de 12 august 2000.

Încheierea de ședință de la primul

termen acordat în dosar, 5 octombrie 2000, consemnează că reclamantul a răspuns

prin avocat, reprezentant care depusese un set de acte la dosar, și între care

se află, la fila 11, pe verso, în limba română certificatul de deces al lui V.M.V.,

act eliberat la 28 februarie 2000.

Cu toate acestea, avocatul, în

calitate de reprezentant al reclamantului V.M.V. formulează o cerere de

acordare a unui nou termen pentru imposibilitate de prezentare (fila 28 în

același dosar). În dosar se mai dau două termene și Consiliul General al

Municipiului București invocă excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului la 8 februarie 2001, iar la noul termen acordat în vederea discutării

acestei excepții, 22 martie 2001, avocatul reclamantului invocă decesul clientului

său, indicând pe E.H. ca unică moștenitoare.

E.H. intervine în proces, având

același avocat la 14 iunie 2001, printr-o cerere de modificare a acțiunii prin

introducerea în proces a cumpărătorilor imobilului.

Hotărârea tribunalului care a

rejudecat cauza în fond s-a pronunțat în contradictoriu cu V.E., nu cu M.V.V. iar

apelul împotriva acestei sentințe civile, nr. 1946 din 20 decembrie 2001, este

declarat de soția reclamantului, intervenită în proces.

Ca urmare nu se poate primi susținerea

din recurs în sensul că anunțarea decesului reclamantului s-a făcut cu

întârziere din lipsa de informație a avocatului despre acest eveniment,

clientul său fiind domiciliat în străinătate. Din expunerea mai sus amintită

cât privește succesiunea în timp și apariția actelor și lucrărilor în dosarul

4744/2000 rezultă cu prisosință contrariul. Instanța a acordat termene în

vederea discutării excepțiilor iar împrejurarea că reclamantul prin avocat nu

s-a prezentat nu conduce la concluzia că instanța a încălcat regulile stabilite

de procedura civilă în art. 129 alin. (2) teza 2.

Nu rezultă nici că reclamantul prin

soția sa ar fi suferit vreo vătămare din anunțarea cu întârziere a decesului la

dosar. Din contră excepțiile s-au discutat în prezența avocatului.

În altă ordine de idei, este de

reținut și împrejurarea că potrivit adagiului nemo auditur propriam turpitudine

suam alegans nu se poate invoca o nulitate determinată de propria culpă.

Pentru considerentele arătate

recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat recursul declarat

de reclamanta V.(H.)E. în reprezentarea soțului său V.M.W. decedat în timpul

procesului, împotriva deciziei nr. 336/A din 19 septembrie 2002 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 martie 2005.