ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2361/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la 9 mai 1996 reclamantul V.M.V., a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul local al Municipiului București, SC A. SA și D.G.F.P. reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului din București, care a fost proprietatea tatălui său, W.E., decedat, și trecut în proprietatea statului printr-un titlu ilegal. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 481 C. civ., art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 1 al Primului Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 din Constituție. Judecătoria sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 13814 din 19 noiembrie 1997 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor reprezentat prin D.G.F.P.

și Controlului Financiar sector 5 și a fost respinsă acțiunea împotriva Consiliului local al Municipiului București, ca neîntemeiată. Pentru a motiva această hotărâre instanța a reținut că tatăl reclamantului a cumpărat un imobil în 1932 în str. B., ulterior str. Al. și prin Decretul nr. 92/1950 acest imobil a fost naționalizat. S-a apreciat că Decretul nr. 92/1950 a reprezentat un titlu legal de preluare a proprietății în patrimoniul statului conform interpretării date de H.G. nr. 11/1997 art. 1 pct. 2, preluarea făcându-se cu respectarea dispozițiilor art. II al Decretului nr. 92/1950, tatăl reclamantului fiind comerciant. A fost respinsă acțiunea față de Ministerul Finanțelor în raport de dispozițiile Legii nr. 69/1991 potrivit cărora statul își exercită drepturile patrimoniale prin consiliile locale.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 438 din 23 februarie 1999, a respins ca nefondat apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 13894 din 19 noiembrie 1997. S-a reținut că tatăl reclamantului fiind comerciant făcea parte din categoria persoanelor vizate de măsura naționalizării prevăzută de art. I din Decretul nr. 92/1950. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1889 din 23 septembrie 1999 a admis recursul reclamantului împotriva deciziei nr. 438/1999 pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. S-a reținut de către instanța de recurs că deși s-a dat cuvântul în apel numai asupra excepției de necompetență materială a instanțelor, cauza a fost soluționată pe fond, fără ca instanța să se pronunțe asupra excepției.

S-a reținut cât privește competența materială de soluționare a cauzei că în acțiune nu s-a indicat valoarea imobilului cu privire la care s-a formulat o cerere de constatare a preluării nelegale în patrimoniul statului și ca atare, judecătoria a fost legal sesizată ca primă instanță. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, reinvestit cu rejudecarea cauzei, prin decizia civilă nr. 941/A din 21 martie 2000, a admis excepția de necompetență materială a judecătoriei care a soluționat în fond și a reținut cauza spre rejudecare. Rejudecând, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă 1946 din 20 decembrie 2001 a respins excepția inadmisibilității acțiunii în raport cu apariția, între timp, a Legii nr. 10/2001.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale active întrucât reclamantul nu a dovedit că este fiul fostului proprietar al imobilului și că ar fi acceptat în termen de 6 luni moștenirea acestuia. În această fază procesuală a fost introdusă în cauză, V.E. soția reclamantului, decedat la 16 decembrie 1999, în calitate de unică moștenitoare a acestuia. V.E. a formulat la 14 iunie 2001 o completare de acțiune solicitând introducerea în cauză, în calitate de intervenienți, a chiriașilor care au cumpărat apartamentele ocupate de ei pentru obligarea acestora, alături de Consiliul General al Municipiului București să-i predea imobilul și anume: V.M.A., ș.a. M.I., decedat la 8 octombrie 1997, a fost înlocuit în proces de M.M.R.

fiu și S.M.M., fiică. Împotriva sentinței civile 1946/2001, reclamanta V.E., a formulat apel care a fost respins de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 336/A din 19 noiembrie 2002. Instanța de apel a reținut că deși reclamantul era decedat și, potrivit art. 653 C. civ., moștenitor sezinar, trebuia să facă dovada acceptării succesiunii tatălui său, de la această dovadă art. 700 C. civ. nefăcând nici o excepție. S-a mai reținut că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi acceptat succesiunea soțului său, în termenul legal pentru a putea dobândi calitatea procesuală activă. Împotriva acestei soluții reclamanta V.(H.)E. în calitate de moștenitoare a soțului său a declarat recurs motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc.

civ. Recursul a fost motivat, în fapt, în esență pe următoarele aspecte: - actele efectuate în proces după data de 16 decembrie 1999, data decesului reclamantului, de care nu a avut cunoștință avocatul reprezentant, sunt nule absolut în lumina art. 243 C. proc. civ. - greșit s-a respins acțiunea pentru lipsa calității procesuale active, în realitate din actul de deces rezultând că reclamantul este fiul lui E.V., de la care s-a făcut naționalizarea imobilului revendicat; - greșit s-a considerat că și moștenitorii sezinari trebuie să facă dovada acceptării în termen a succesiunii fără să se indice vreun text în acest sens; - deși nu s-a pus în discuție nici la fond nici în apel, instanțele au reținut că V.E.

nu a făcut dovada că a acceptat succesiunea soțului ei; decizia a încălcat sub acest aspect art. 129 alin. C. proc. civ. S-a solicitat desființarea tuturor actelor procesuale făcute după 16 decembrie 1999, data decesului reclamantului, cauza judecându-se în fond la data când reclamantul inițial era decedat și nu mai avea calitatea de parte în proces. În fine, s-a mai solicitat trimiterea cauzei la tribunal pentru a se soluționa și problema competenței materiale de judecare a cauzei. În această fază a recursului s-a depus un certificat de deces pentru intervenientul N.A. decedat la 4 martie 2003, în locul acestuia fiind introduși în cauză moștenitorii legali: N.V.S., fiu, N.I. soție supraviețuitoare (aflată deja în proces), și S.D., fiu, reprezentat de mama sa, N.I.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Calitatea procesuală activă a reclamantului a fost bine apreciată de instanțe că nu se regăsește în persoana reclamantului și nici în persoana continuatorului acestuia în proces, soția supraviețuitoare. Acțiunea în revendicare a fost introdusă de V.V. la 9 mai 1996. Cu actele de stare civilă s-a făcut dovada că reclamantul a fost fiul lui E. și al E.I. Instanța care a soluționat apelul nu mai reține că reclamantul nu a făcut dovada că este fiul fostului proprietar, din contră sunt evocate actele de stare civilă în acest sens. Soluția de respingere a apelului s-a întemeiat însă pe împrejurarea că reclamantul nu are calitate procesuală activă întrucât nu a făcut dovada că a acceptat în termen succesiunea tatălui său, decedat la 26 ianuarie 1966. Instanța de apel în mod corect a interpretat textele aplicabile din codul civil.

Nu se poate primi critica recurentei în sensul că moștenitorul sezinar este exceptat de la obligativitatea acceptării succesiunii, el fiind pus în posesie de drept potrivit art. 653 C. civ. Este adevărat că potrivit art. 653 C. civ. „descendenții și ascendenții au de drept posesiunea succesiunii din momentul morții”. Spre deosebire de aceștia, spune același articol în alin. (2), „ceilalți intră în posesiunea succesiunii cu permisiunea justiției”. Articolul 686 C. civ. instituie regula potrivit căreia „nimeni nu e obligat de a face acceptarea unei succesiuni ce i se cuvine”. În același sens se exprimă și art. 685 C. proc. civ. care spune că „succesiunea poate fi acceptată”. Pentru a fi succesor deci trebuie să fi acceptat succesiunea.

Art. 689 C. civ. indică modul în care se poate exprima acceptarea, fie expres, fie tacit și se arată în ce constă o acceptare tacită sau expresă. Chiar și în cazul acceptării tacite este necesar să se dovedească că a existat un act pe care n-ar putea să-l facă succesorul decât în calitate de erede (deci nu în virtutea gradului de rudenie care îi deschide vocația succesorală) dar care nu-l transformă automat în erede, în lipsa manifestării sale de voință. Textul articolului citat spune în mod explicit că acel act „lasă să se presupună neapărat intenția sa de acceptare.” În sfârșit, dreptul succesoral român prevede, potrivit art. 700 C. civ., un termen de prescripție pentru acceptarea succesiunii, 6 luni, termen socotit de la deschiderea succesiunii, moment indicat de art. 651 C. civ.

ca fiind cel al morții („succesiunile se deschid prin moarte”). Atât în apel cât și în recurs, reclamantul V.V., a cărui acțiune a fost continuată după decesul său, de soția sa E.V.H. a susținut că nu trebuie să facă dovada acceptării, el fiind moștenitor sezinar. Susținerea este, cum s-a demonstrat mai sus, contrară textelor de lege indicate, în devoluțiunea succesorală existând două momente distincte, inconfundabile, primul al acceptării și secundul al punerii în posesie. Poziția E.V.H. în proces este legală, în calitatea sa de unică moștenitoare a reclamantului decedat la 16 decembrie 1999. Din certificatul de căsătorie eliberat de autoritățile statului Israel și transcris în România prin certificatul de căsătorie CD 247141 din 28 noiembrie 2003 rezultă că E.H.

s-a căsătorit cu V.M.V. la Tel Aviv la 16 iunie 1999. La 3 iunie 1999 reclamantul V.M.V. îi făcuse deja prietenei sale, care i-a devenit ulterior soție, un testament prin care o instituie unica sa moștenitoare. Cât privește critica sub aspectul nulității actelor de procedură încheiate după decesul reclamantului, cauza în fond fiind pronunțată față de o persoană decedată, nici aceasta nu se poate primi. Acțiunea a fost introdusă de reclamant prin avocatul ales, cu delegație la dosar, la 9 mai 1996. În faza rejudecării cauzei, urmare admiterii apelului și trimiterii cauzei la Tribunalul București, se produce decesul reclamantului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului la data de 12 august 2000. Încheierea de ședință de la primul termen acordat în dosar, 5 octombrie 2000, consemnează că reclamantul a răspuns prin avocat, reprezentant care depusese un set de acte la dosar, și între care se află, la fila 11, pe verso, în limba română certificatul de deces al lui V.M.V., act eliberat la 28 februarie 2000. Cu toate acestea, avocatul, în calitate de reprezentant al reclamantului V.M.V. formulează o cerere de acordare a unui nou termen pentru imposibilitate de prezentare (fila 28 în același dosar). În dosar se mai dau două termene și Consiliul General al Municipiului București invocă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului la 8 februarie 2001, iar la noul termen acordat în vederea discutării acestei excepții, 22 martie 2001, avocatul reclamantului invocă decesul clientului său, indicând pe E.H.

ca unică moștenitoare. E.H. intervine în proces, având același avocat la 14 iunie 2001, printr-o cerere de modificare a acțiunii prin introducerea în proces a cumpărătorilor imobilului. Hotărârea tribunalului care a rejudecat cauza în fond s-a pronunțat în contradictoriu cu V.E., nu cu M.V.V. iar apelul împotriva acestei sentințe civile, nr. 1946 din 20 decembrie 2001, este declarat de soția reclamantului, intervenită în proces. Ca urmare nu se poate primi susținerea din recurs în sensul că anunțarea decesului reclamantului s-a făcut cu întârziere din lipsa de informație a avocatului despre acest eveniment, clientul său fiind domiciliat în străinătate. Din expunerea mai sus amintită cât privește succesiunea în timp și apariția actelor și lucrărilor în dosarul 4744/2000 rezultă cu prisosință contrariul.

Instanța a acordat termene în vederea discutării excepțiilor iar împrejurarea că reclamantul prin avocat nu s-a prezentat nu conduce la concluzia că instanța a încălcat regulile stabilite de procedura civilă în art. 129 alin. (2) teza 2. Nu rezultă nici că reclamantul prin soția sa ar fi suferit vreo vătămare din anunțarea cu întârziere a decesului la dosar. Din contră excepțiile s-au discutat în prezența avocatului. În altă ordine de idei, este de reținut și împrejurarea că potrivit adagiului nemo auditur propriam turpitudine suam alegans nu se poate invoca o nulitate determinată de propria culpă. Pentru considerentele arătate recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.(H.)E. în reprezentarea soțului său V.M.W. decedat în timpul procesului, împotriva deciziei nr. 336/A din 19 septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2005.